VII. CONTABILITATE ŞI AUDIT. STATISTICĂ

Transcription

1 VII. CONTABILITATE ŞI AUDIT. STATISTICĂ ACTUALITATEA ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A CONTABILITĂŢII REZULTATELOR FINANCIARE ŞI PREZENTĂRII INFORMAŢIILOR AFERENTE ÎN SITUAŢIILE FINANCIARE Galina BĂDICU, lector superior, catedra,,contabilitate, ASEM ABSTRACT. Research question covers a summary of the information published financial results related accounting literature, national and international accounting stipulations. IFRS requires a new requirement for presentation of results in a financial situation that will reveal a more complete performance of the entity and its results. Financial result, which has long been considered the main measure of financial performance of an entity, is replaced by another IFRS indicator: total comprehensive income. Thus, the question arises: financial result not enough performance estimates entity, or other causes that led to the need of calculating the total comprehensive income? Cercetarea în cauză vizează o sinteză a informaţiilor publicate aferente contabilităţii rezultatelor financiare în literatura de specialitate, prevederile contabile naţionale şi internaţionale. Calculul periodic al rezultatului financiar este o activitate de măsurare a performanţelor unei entităţi. Acesta se determină pe feluri de activităţi, cumulat de la începutul perioadei de gestiune, şi apare sub forma profitului, dacă veniturile perioadei de gestiune sunt mai mari decât cheltuielile aceleiaşi perioade, sau sub forma pierderii, când cheltuielile perioadei de gestiune depăşesc veniturile aceleiaşi perioade. În acest sens, conturile de cheltuieli şi conturile de venituri în care se înregistrează, în funcţie de natura lor, veniturile, respectiv cheltuielile se închid, provizoriu, prin rezultatul financiar total. Prin modul său de calcul, rezultatul financiar, este orientat spre trecut, servind ca bază a evaluării rezultatelor obţinute în decursul unei perioade de timp trecute. Astfel, apare întrebarea: de ce evaluăm performanţa, prin intermediul rezultatului financiar, dacă această performanţă aparţine unei perioade de timp trecute? Nu trebuie să ezităm faptul că, obiectivul situaţiilor financiare prevăzut de Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară, este acela de a oferi informaţii despre performanţele financiare ale entităţii. Iar cei care sunt interesaţi în performanţa entităţiii sunt utilizatorii informaţiilor contabile. Adeseori, utilizatorii consideră că rezultatul prezentat în Raportul de profit şi pierderi este suficient pentru măsurarea performanţele financiare ale entităţii. Într-adevăr, în măsura în care se respectă actualmente prevederile contabile, se poate menţiona că rezultatul astfel declarat este credibil. Dar în contextul aplicării IFRS, se impune o nouă cerinţă de a prezenta într-o situaţie financiară rezultatul, care nu evidenţiază în mod complet performanţa entităţii şi nici rezultatele acesteea în raportul actual. Putem însă să constatăm, că rezultatul conform prevederilor SNC este diferit de rezultatul conform prevederilor IFRS şi ne propunem să găsim justificări pentru aceste divergenţe. Efectele diferitelor activităţi, tranzacţii şi evenimente ale unei entităţi diferă din punctul de vedere al frecvenţei, potenţialului de cîştig sau pierdere şi previzibilităţii. Prezentarea componentelor performanţei financiare ajută utilizatorii să înţeleagă performanţa financiară obţinută şi să realizeze bugete ale performanţei financiare viitoare. Prin urmare, ca situaţiile financiare să prezinte informaţii cît mai bune, Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară stabileşte care sînt conceptele de bază şi caracteristicile calitative pe care trebuie să le îndeplinească informaţia contabilă. Rezultatul financiar, care multă vreme a fost considerat principalul indicator de măsurare a performanţei financiare a unei entităţi, este înlocuit cu un alt indicator conform 417

2 IFRS: rezultatul global total. Astfel, apare întrebarea: rezultatul financiar nu estimează suficient performanţa entităţii sau sunt alte cauze care au dus la necesitatea calculării rezultatului global? În primul rînd, considerăm că, pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor utilizatorilor de informaţii cât mai complete asupra performanţei, determinată într-un mod mai cuprinzător decât cel definit de rezultatul financiar, s-a recurs la rezultatul global. Constatăm că, criteriilor de apreciere a performanţei din an în an sunt din ce în ce mai numeroase, deoarece înglobează aşteptările diferiţilor parteneri ai entităţii: acţionari, clienţi, salariaţi, statul, etc. În al doilea rînd, conceptul a pornit de la prezentarea performanţei în Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară, prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor. Definiţia veniturilor include atît venituri din activităţile curente, cît şi cîştiguri din orice alte surse. Definiţia cheltuielilor include atât cheltuielile care apar în procesul desfăşurării activităţilor curente ale entităţii, precum şi pierderile. Delimitarea în venituri şi cîştiguri, precum şi, cheltuieli şi pierderi este binevoitoare. În primul rând, o semnificaţie ar fi că cheltuielile determină o mărime oarecare a anumitor venituri, chiar dacă nu în perioada curentă, atunci pe viitor şi prezintă un efort al entităţii de a căpăta un avantaj economic. A doua semnificaţie ar fi că ambele elemente se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar. Deşi, aceste elemente noi (cîstiguri şi pierderi) corespund definiţiei veniturilor şi cheltuielilor, IFRS cere în mod specific ca ele sa afecteze direct capitalul propriu. Elementele de cîştig şi pierdere sunt nişte aspecte care vor schimba punctul de vedere atât al celor care întocmesc (vor întocmi) situaţiile financiare, cât şi a utilizatorilor situaţiilor financiare. În al treilea rînd, spre deosebire de rezultatul financiar, rezultatul global explică modul de formare al performanţei, deoarece include toţi factorii de producţie care au concurat la formarea acestuia. Concluzionăm aşa dar că, la nivel naţional, performanţa are doar o conotaţie financiară, definită de rezultatul financiar. Însă performanţa, nu se poate exprima întotdeauna doar prin rezultatul financiar. Rezultat se determină ca diferenţă între veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în perioada curentă.,,rezultatul global total este modificarea din capitalurile proprii din timpul perioadei care rezultă din tranzacţii şi din alte evenimente, altele decât acele modificări care rezultă din tranzacţiile cu proprietarii, în calitatea lor de proprietari [1, p.7]. Rezultatul global total cuprinde toate componentele de profit sau pierdere şi ale altor elemente ale rezultatului global. Profitul sau pierderea reprezintă veniturile totale minus cheltuielile, exclusiv componentele altor elemente ale rezultatului global. Componentele altor elemente ale rezultatului global cuprind[1, p.7]: modificările din surplusul de reevaluare [IAS 16,,Imobilizări corporale şi IAS 38,,Imobilizări necorporale ]; cîştigurile şi pierderile actuariale din planurile de beneficii determinate [punctul 93a din IAS 19,,Beneficiile angajaţilor ]; cîştigurile şi pierderile care rezultă din conversia situaţiilor financiare ale unei operaţiuni din străinătate [IAS 21,, Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar ]; cîştigurile şi pierderile din investiţiile în instrumentele de capitaluri proprii evaluate la valoarea justă prin alte elemente ale rezultatului global [punctul din IFRS 9,,Instrumente financiare ]; partea eficientă din cîştiguri sau pierderi pentru instrumentele de acoperire împotriva riscurilor într-o acoperire împotriva riscurilor asociate fluxurilor de trezorerie [IAS 39,,Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare ]; pentru anumite datorii desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere, amploarea modificării în valoarea justă care se poate atribui modificărilor riscului de credit al datoriei [punctul din IFRS 9,,Instrumente financiare ]. 418

3 Menţionăm, că prevederile IFRS, nu permit calificarea unui element de venit sau de cheltuială ca fiind extraordinar. În acest sens, IAS 1,,Prezentarea situaţiilor financiare interzice prezentarea veniturilor şi cheltuielilor ca elemente de natură extraordinară în Situaţia rezultatului global sau în notele explicative. Eliminarea elementelor extraordinare, se bazează pe raţionamentul potrivit căruia elementele tratate ca extraordinare decurg din riscul normal al unei entităţi şi că ele nu trebuie prezentate separat în Situaţia rezultatului global [IAS 1, p. 87]. Deasemenea constatăm, că, entităţile pot să prezinte în această situaţie financiară o analiză a cheltuielilor şi veniturilor utilizând o clasificare bazată fie pe natura cheltuielilor, fie pe destinaţia lor în cadrul entităţii. Astfel, managerii pot opta pentru metoda cea mai relevantă şi mai credibilă de clasificare a cheltuielilor şi veniturilor. Deci, IFRS, nu obligă, entităţile să prezinte cheltuielile şi veniturile după natură sau după funcţii. Prin urmare, entităţile pot să prezinte o analiză mixtă a cheltuielilor şi veniturilor, atâta timp cât în note vor fi prezentate analizele după funcţii şi după natura acestora. Cercetarea efectuată evidenţiază că definirea şi evaluarea rezultatului entităţii, precum şi prezentarea informaţiilor aferente în situaţiile financiare, este un proces dificil care se impune studiat în continuare în contextul tendinţelor actuale ale economiei. 1. Trecerea la IFRS va contribui la utilizarea noţiunilor de venituri, cîştiguri, cheltuieli şi pierderi pentru a expima elementele contabile ce vor face obiectul rezultatului entităţii. Însă, apare o altă dilemă: de ce nu se utilizează varianta IFRS originală, dar, actualmente se elaborează noi Standarde Naţionale de Contabilitate şi iarăşi bazate pe cele Internaţionale (cazul anului 1998). 2. Rezultatul financiar, conform IFRS, este înlocuit cu un alt indicator: rezultatul global total. Acest concept va fi perceput cu greu şi un timp îndelungat, deoarece după părerea noastră, există anumiţi factori: complexitatea mediului economic-social; tipologia şi complexitatea entităţilor; diferite păreri privind conceptul de performanţă; interesele şi cerinţele informaţionale a utilizatorilor de informaţii; etc. Rămîne de văzut ce modificări se vor face în noile Standarde Naţionale de Contabilitate. 3. Rezultatul global, deja propune o nouă formă de prezentare. Darile de seamă în care se prezintă rezultatele entităţii la sfîrşit de perioadă se vor numi Situaţii financiare şi nu Rapoarte financiare. La nivel naţional, rapoartele financiare oferă informaţii privind performanţa financiară a entităţilor prin următoarele componente: bilanţul contabil, raportul de profit şi pierderi, raportul privind fluxul capitalului propriu, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti, note explicative. Bilanţul furnizează informaţii privind poziţia financiară a entităţii prin intermediul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Deşi nu oferă informaţii detaliate privind performanţa financiară, aceasta este evidenţiată de rezultatul net, indicator inclus în cadrul capitalului propriu. Raportul de profit şi pierderi prezintă informaţii complexe privind performanţa financiară pe baza rezultatului (profit/pierdere), determinat ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, potrivit principiilor contabilităţii de angajamente. Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti degajă informaţii privind existenţa şi mişcările de mijloace băneşti clasificate în funcţie de activităţile operaţională, de investiţii şi financiară. Fluxurile de mijloace băneşti din activitatea operaţională sunt determinate de mişcările de mijloace băneşti rezultate din activitatea curentă. Fluxurile de mijloace băneşti din activitatea de investiţii prezintă mişcările de mijloace băneşti rezultate din achiziţiile sau vînzările de active pe termen lung. Fluxurile de mijloace băneşti din activitatea financiară prezintă mişcările de mijloace băneşti generate de împrumuturi primite şi rambursate, sau alte surse de finanţare. Raportul privind fluxul capitalului propriu oferă informaţii privind structura capitalurilor proprii şi modificările în cursul perioadei de gestiune. Deşi prevederile naţionale nu menţionează în mod explicit că 419

4 bilanţul contabil, raportul privind fluxul capitalului propriu, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sunt rapoarte de reflectare a performanţei financiare, considerăm că fiecare dintre acestea contribuie în mod semnificativ la măsurarea acesteia. Astfel, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti pune în evidenţă soldul mijloacelor băneşti, o informaţie valoroasă, prin care se apreciază gradul de lichiditate al entităţii. Raportul privind fluxul capitalului propriu este o completare a performanţei prin intermediul rezultatului, care a inclus elementele de venituri şi cheltuieli care sunt recunoscute în rezultatul financiar. 4. Raportul de profit şi pierderi are o formă tipizată [2, p. 62], stabilită prin legislaţia RM şi nu este flexibil pentru adaptarea la necesităţile fiecărei entităţii. Forma tipizată a Raportului de profit şi pierderi, face dificilă vizualizarea informaţiei contabile cu o activitate specifică. Deasemenea, se încalcă principiului pragului de semnificaţie, conform căruia orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat în situaţiile financiare separat. Forma tipizată a raportului nu dă posibilitatea de a dezvălui unele elemente. 5. Situaţia rezultatului global are o formă liberă, cu condiţia că acesta va include un şir de indicatori obligatorii: veniturile; cîştigurile şi pierderile care apar prin derecunoaşterea activelor financiare evaluate la costul amortizat; costurile de finanţare; partea din profitul sau pierderea aferent(ă) entităţilor asociate şi asocierilor în participaţie, contabilizată prin metoda punerii în echivalenţă; cheltuiala cu impozitul; o sumă unică cuprinzând totalul profitului sau pierderii după impozitare din activităţile întrerupte şi cîştigului sau pierderii după impozit recunoscut(e) la valoarea justă minus costurile generate de vînzare sau la cedarea activelor; profitul sau pierderea; fiecare componentă a altor elemente ale rezultatului global clasificată în funcţie de natură şi rezultatul global total [IAS 1, p. 82]. 6. O altă întrebarea care apare, este, cât de exact poate fi determinat rezultatul cu ajutorul unui astfel de raport/situaţie. Dacă întocmirea raportului/situaţiei se face cu bună credinţă de specialişti (fără a avea careva interese), rezultatul poate fi unul cât mai aproape de adevăr. Dacă aceştia recurg la diferite procedee şi tehnici, având ca scop prezentarea favorabilă a poziţiei financiare şi performanţelor entităţii, rezultatul poate fi unul ireal. Este vorba despre tehnicile de manipulare a performanţelor entităţii, care sunt oferite de politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai multor alternative posibile pot influenţa performanţa entităţii. 7. SNC permite recunoaşterea şi reflectarea în Raportul de profit şi pierderi a elementelor extraordinare, pe cînd IFRS nu permite recunoaşterea nici unui element ca fiind element extraordinar şi cere reflectarea acestora în componenţa cîştigurilor şi pierderilor. 8. Un alt moment este şi noţiunea alte elemente ale rezultatului global. Acestea sunt acele care deşi generează creşteri a capitalului, altele decît cele obţinute prin contribuţii de la fondatori, însă nu participă la formarea profitului net, ci se reflectă direct în conturile de capital. BIBLIOGRAFIE: 1. IAS 1,,Prezentarea situaţiilor financiare, legislative şi normative/ contabilitate/sirf; 2. SNC 5,,Prezentarea situaţiilor financiare, legislative şi normative/ contabilitate/snc. 420

5 ANALIZA STATICĂ A RISCULUI DE FALIMENT ÎN BAZA BILANŢULUI CONTABIL Ecaterina BURLEA, lector universitar, drd., ULIM ABSTRACT. Chaque action comporte des risques inconnus et donc non perçues par la plupart des gens jusqu'à ce qui se produit l'inattendu. La perception du risque est essentiellement basée sur l'expérience personnelle, mais aussi les craintes de nature psychologiques. Le principal problème est l'anticipation des risques en général, et dans ce cas il faut les minimiser et de les contrôler. Cet article présente les principaux indicateurs qui sont calculés pour l'analyse statique du risque de faillite dans le bilan. Problematica riscului şi incertitudinii a preocupat atât specialiştii, cât si oamenii de rând, încă din Antichitate. Oamenii reacţionează faţă de pericolele pe care le percep şi faţă de care se pot raporta, însă incertitudinea rezidă şi din riscuri nepercepute. Fiecare acţiune conţine riscuri necunoscute şi, astfel, nepercepute de majoritatea oamenilor până în momentul în care se produce,,neaşteptatul. Perceperea riscului se bazează cu precădere pe experienţa personală, dar şi pe temeri psihologice de natură subiectivă. În economia de piaţă există prea puţine firme de talie mică preocupate de studiul serios al problematicii riscului, majoritatea lăsându-şi activitatea la voia întâmplării conform regulii a mers şi astăzi. Probabil că această atitudine nu ar fi alarmantă dacă statisticile nu ne-ar arată că în economia de piaţă există o structurare a firmelor (mari, medii şi mijlocii). Există multe firme de dimensiune mică în care deseori nu există o metodă de lucru, un plan de afaceri, un scop bine fixat, firme care vânează comenzi de la o zi la alta, întreprinzători care nu pot privi nici măcar perspectiva trimestrului următor. Potrivit opiniei unor autori consacraţi, riscul reprezintă posibilitatea producerii unei pierderi, apariţiei unor dezavantaje, a unor perturbaţii sau chiar a distrugerii organizaţiei. Problema esenţială o reprezintă, de regulă, anticiparea riscului, iar în cazul apariţiei acestuia minimizarea şi ţinerea sub control. Gestiunea riscului are în vedere două elemente: evaluarea riscului şi luarea măsurilor asiguratorii pentru evitarea riscurilor. Evaluarea riscului implică aplicarea unor metode de analiză, procedee, tehnici statistice care să permită dimensionarea factorilor ce pot genera riscuri, astfel încât pierderile să fie minime, în timp ce măsurile asiguratorii presupun direcţionarea efectuării tranzacţiilor spre arii cu expunere la risc cât mai mic, mergându-se uneori chiar până la renunţarea tranzacţiilor respective şi adoptarea unor politici de asigurare ca ultimă soluţie, atunci când măsurile de prevenire nu sunt suficiente. Una din clasificările riscului, este cea în funcţie de modul de formare a riscurilor. Conform acestei clasificări, riscurile se împart în 3 categorii (vezi Figura 1). Fig. 1. Tipologia riscului, în funcţie de modul de formare a acestuia [Elaborat de autor] 421

6 Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta întocmai şi la timp, cu costuri minime, la variaţiile mediului economic. Riscul financiar este legat de gradul de îndatorare a entităţii economice supuse analizei şi este pus în evidenţă la evoluţia indicatorilor de rezultate la nivelul firmei, sub incidenţa structurii financiare a acesteia. Riscul de faliment sau de insolvabilitate, deşi poate fi considerat ca un risc de natură financiară, este oportună studierea lui ca risc separat, deoarece solvabilitatea reprezintă un capitol important în analiza economico financiară şi patrimonială a oricărei întreprinderi. Riscul de faliment a fost şi este în atenţia managerilor. Aceştia sunt interesaţi de bunul mers al ciclului de producţie, iar investitorii în recuperarea creditelor şi dobânzilor aferente. Mulţi cercetători şi organisme financiare au fost preocupaţi de elaborarea unor metode de predicţie a riscului de faliment. Procedeul folosit este tehnica statistică de analiză a caracteristicelor financiare ale societăţilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi de gestiune economică şi financiară. Siguranţa concluziilor cu privire la faliment poate fi mărită semnificativ dacă analiza financiară va fi completată cu metode ale analizei statistice multivariate de predicţie a riscului de faliment. Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă unei tranzacţii financiar bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele împrumutate în condiţiile stabilite de comun acord cu terţii, în baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul apariţiei unor dificultăţi care iniţial, la efectuarea analizei şi în etapa evaluării şi aprobării creditului, nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, şi-au făcut apariţia. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii. În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă şi de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generează prejudicii şi necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivaţie. În practica economică, se poate concepe ca o întreprindere care cunoaşte o perioadă mai dificilă să renunţe provizoriu la unele obiective de creştere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiţia financiară de supravieţuire. Aprecierea riscului de faliment este posibilă cu ajutorul analizei financiarpatrimonială, care este în esenţă o analiză statică în care sunt prioritare valoarea şi solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaţionale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment şi ratele de solvabilitate. Analiza fondului de rulment patrimonial În accepţiunea patrimonială, activul şi pasivul sunt formate din două mari mase: - o masă relativ permanentă (cu o durată >1 an), formată din activul pe termen lung (A TL ) şi capitalul permanent (Cperm); - o masa mobilă (cu o durată < 1 an), alcătuită din activul curent (A C ) şi datoriile pe termen scurt (D TS ). 422

7 Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor de aceeaşi durată, dacă respectă următoarele reguli financiare: A TL = Cperm (1) A C = D TS (2) Respectarea strictă a acestor ecuaţii de echilibru presupune o activitate fără întreruperi şi de o regularitate perfectă în privinţa încasărilor şi plăţilor. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadenţă a unei obligaţii, de disponibilităţi suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerinţe este dificilă deoarece activele (ca intrări potenţiale de fonduri) şi pasivele (ca ieşiri potenţiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea datoriilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură sa facă faţă neregularităţilor de scadenţă, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial. Fondul de rulment poate fi definit: - pornind de la elementele cuprinse în partea superioara a bilanţului: FR= Cperm - A TL (3) Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depăşeşte valoarea activelor pe termen lung şi poate fi afectată finanţării activelor curente. - pornind de la elementele de la baza bilanţului: FR = A C D TS (4) Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor curente peste valoarea datoriilor pe termen scurt. Pornind de la componenţa proprie şi cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin. Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor pe termen lung. Se calculează astfel: FRP = FR - D TS - D TL (5) Fondul de rulment străin reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment patrimonial şi cel propriu. Noţiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondenţă a lichidităţii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a datoriilor, a riscului de faliment. Între activele curente, ca lichidităţi potenţiale (obţinute prin realizarea stocurilor, încasarea creanţelor şi păstrarea de disponibilităţi) şi exigibilitatea potenţială pot exista, practic, următoarele situaţii: - A C = D TS => FR = 0 (6) Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanţelor. - A C > D TS => FR > 0 (7) Se înregistrează un excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de exigibilitatea potenţială pe termen scurt. Întreprinderea are o situaţie favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă faţă obligaţiilor la scadenţă, dispunând în plus de un stoc de lichidităţi potenţiale. - A C < D TS => FR < 0 (8) Lichidităţile potenţiale nu acoperă în totalitate exigibilităţile potenţiale, întreprinderea având dificultăţi în ce priveşte echilibrul financiar. 423

8 Aprecierea corespunzătoare a semnificaţiei fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor şi pasivelor, care în practică nu sunt egale decât ca excepţie. - Dacă activele curente se rotesc (deci devin lichide) mai repede decât datoriile, înseamnă că întreprinderea poate să-şi asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în acest sens îl reprezintă situaţia întreprinderilor din sectorul distribuţiei, a căror activitate se caracterizează printr-o rotaţie rapidă a activelor curente, datorită încasării în numerar a vânzărilor şi o rotaţie mai lentă a datoriilor pe termen scurt, datorită termenelor de plată favorabile, acordate de furnizori. În aceste condiţii, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar şi cu un fond de rulment negativ. - Dacă activele curente se rotesc mai lent decât datoriile pe termen scurt (deci timpul de transformare a activelor în lichidităţi depăşeşte timpul de achitare a obligaţiilor), menţinerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv şi de valoare ridicată. Rezultă astfel că nu există o relaţie simplă şi clară între fondul de rulment şi riscul de faliment al unei firme. Anumite unităţi satisfac cerinţele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. Analiza ratelor de solvabilitate Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la datoriile exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt: - Rata solvabilităţii generale (R SG ), care compară ansamblul lichidităţilor potenţiale asociate activelor curente cu ansamblul datoriilor scadente sub un an. Se calculează astfel: R SG = A C / D TS (9) R SG permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de către activele curente. O rată unitară arată o corespondenţă deplină între activele curente şi sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existenţa unor active mai mari decât datoriilor pe termen scurt şi, prin urmare, utilizarea unei părţi din capitalul permanent pentru finanţarea exploatării. Rata solvabilităţii generale este echivalenta cu aşa-zisa rată a fondului de rulment (R FR ) calculată ca raport între capitalul permanent şi activele pe termen lung: R FR = Cperm / A TL (10) Această rată este supraunitară când la acoperirea activelor curente a concurat, pe lângă datoriilor pe termen scurt, şi capitalul permanent. Rata solvabilităţii generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilităţii pe termen scurt. Semnificaţia sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile ale solvabilităţii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotaţie a activelor şi a stocurilor, intensitatea sezonalităţii activităţii. - Rata solvabilităţii parţiale (R SP ), care exclude stocurile din activele curente, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii şi lichidităţii sale: R SP = (A C SMM) / D TS (11) R SP exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii şi disponibilităţi. Această rată, de regulă subunitară, trebuie analizată şi 424

9 interpretată cu prudenţă prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (numărul de clienţi, ponderea lor în totalul creanţelor). În teoria economică sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ce priveşte solvabilitatea. - Rata solvabilităţii imediate (R SI ), care pune în corespondenţă elementele cele mai lichide ale activului (investiţiile şi mijloacele băneşti) cu datoriile pe termen scurt: R SI = (I + MB) / D TS (12) În teoria economică se apreciază ca: R SI > 0,3. Interpretarea ratei trebuie să mai implice şi alte informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii. Deşi, teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, ea poate avea şi alte semnificaţii, ca de exemplu, o folosire mai puţin performantă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată a acestei rate, nu este o garanţie a solvabilităţii dacă celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scăzută a ratei de solvabilitate imediată poate fi perfect compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu exigibilitatea datoriilor la termen. Majoritatea organismelor financiare din ţările cu economie de piaţă recurg şi la alte rate în vederea evaluării riscului financiar. Una dintre acestea este rata autonomiei financiare (R AF ). R AF = (D TL + D TS ) / (Capital propriu) (13) Creditorii impun ca această rată să fie subunitară. Aprecierea solvabilităţii prin metoda ratelor este adesea puţin semnificativă datorită aprecierii generale a lichidităţii, respectiv solvabilităţii, fără luarea în analiză a gradului (duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor. În concluzie se poate afirma că aprecierea capacitaţii întreprinderii de a-şi regla în termen obligaţiile se apreciază nuanţat în funcţie de condiţiile concrete economicofinanciare în care-şi desfăşoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăţi temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanţe importante sau a accelerării plăţilor într-o perioadă de creştere rapidă a activităţii. În acest caz, dificultăţile de plată apar ca o expresie a unei neconcordanţe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluţii simple pot permite trecerea peste aceste dificultăţi şi reinstaurarea continuităţii plăţilor: obţinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obţinerea de împrumuturi pe termen scurt. BIBLIOGRAFIE: 1. Georgescu N. Analiza bilanţului contabil. Bucureşti: Economică, p. 2. Rusu C. Managementul schimbării. Bucureşti: Economică, p. 3. Rusu C., Voicu M. Managementul pe baza centrelor de responsabilitate. Bucureşti: Economică, p. 4. Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A. Analiza economico financiară. Bucureşti: Economică, p. 5. Ţiriulnicov N., Paladi V. Analiza rapoartelor financiare. Chişinău: Tipografia Centrală, p. 425

10 NECESITATEA ANALIZEI VENITURILOR DIN ACTIVITATEA OPERAŢIONALĂ Ecaterina BURLEA, lector universitar, drd., ULIM ABSTRACT. L'obtention d'un maximum de revenus à un coût minimal et de la consommation est le but fondamental de chaque entité. Les exigences du marché sont assez dures, exigeant le respect d'une concordance raisonnable entre les prix des produits finis et dans leurs activités. Par conséquent, l'analyse du résultat d'exploitation est utilisée pour les entités économiques, comme point de départ dans la préparation de divers matériaux pour l'analyse interne et externe, puisque la taille, l'évolution, la structure et la stabilité dépendent du revenu de la consommation, les dépenses d'affaires et de profit. Obţinerea veniturilor maxime cu consumuri şi cheltuieli minime este scopul de bază a fiecărei entităţi economice. Cerinţele pieţei sînt destul de dure, ceea ce necesită respectarea unei concordanţe întemeiate între preţurile la produsele finite şi eforturile depuse în activităţile desfăşurate. Prin urmare, analiza veniturilor operaţionale serveşte, pentru entităţile economice, drept punct de pornire la întocmirea diferitelor materiale analitice de uz intern şi extern, întrucît de mărimea, evoluţia, structura şi stabilitatea veniturilor depind consumurile, cheltuielile întreprinderii şi profitul. Veniturile reprezintă afluxuri globale de avantaje economice obţinute de întreprindere în cursul perioadei de gestiune, sub formă de majorare a activelor sau de micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor pe seama aporturilor proprietarilor întreprinderii. În literatura de specialitate autohtonă şi străină se conţin diverse abordări asupra noţiunilor de venituri care sînt corelate respectiv cu modificarea capitalului propriu, activelor şi datoriilor, efectului (produsului) activităţii întreprinderii. Examinarea critică a abordărilor specificate a permis aprofundarea noţiunii de venituri prin următoarea definiţie: veniturile reprezintă creşteri ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări/creşteri ale activelor sau diminuări/stingeri ale datoriilor, care au influenţat rezultatul net (profitul/pierderea) al anului de gestiune curent. Analiza, cu ajutorul căreia urmează să se aprecieze veniturile din activitatea operaţională, este un instrument managerial prin intermediu căruia se pot determina toate disfuncţionalităţile unei întreprinderi, în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă. Cu ajutorul analizei se cercetează procese şi fenomenele social-economice, se descoperă structura lor, se stabileşte relaţia de cauzalitate, se apreciază influenţa factorilor ce au generat procesul, fenomenul sau rezultatul şi se iau decizii privind activitatea de viitor a întreprinderii. Deci, analiza nu se limitează la aprecierea stării diferitelor fenomene, ci constituie parte organică a gestiunii previzionale, respectiv managementului strategic. Rezultatele analizei economico-financiare se adresează administratorilor, acţionarilor actuali sau potenţiali, analiştilor financiari, participanţilor la viaţa întreprinderii, persoanelor juridice finanţatoare (bănci, organisme financiare, societăţi-mamă, alte întreprinderi), statului, precum şi altor întreprinderi susceptibile de a participa la o absorbţie sau de a face o ofertă publică de cumpărare. Aceşti utilizatori sunt hotărâtori în luarea diverselor decizii, cum ar fi: - decizii de gestiune a unei întreprinderi; - decizii de cumpărare sau vînzare de titluri; - decizii de acordare sau refuz al unui credit; - decizii de achiziţionare totală sau parţială a întreprinderii, etc. Sarcinile principale ale analizei veniturilor activităţii operaţionale sunt: 1. Analiza generală a structurii veniturilor întreprinderii; 2. Analiza venitului din vînzări; 426

11 3. Analiza altor venituri operaţionale; 4. Depistarea neajunsurilor privind nivelul sau sursa de provenienţă a veniturilor; 5. Elaborarea de propuneri privind lichidarea momentelor negative depistate. Sursele principale de informaţie pentru analiza nivelului şi structurii veniturilor din activitatea operaţională sunt: 1. Programul social economic de dezvoltare a întreprinderii; 2. Datele conturilor şi subconturilor contabile (clasele 6) privind veniturile; 3. Jurnalele-ordere pe conturile de evidenţă a veniturilor; 4. Raportul de profit şi pierderi; 5. Anexa la Raportul de profit şi pierderi; 6. Datele din calculaţiile individuale privind produsele fabricate, lucrările executate şi serviciile prestate; 7. Alte surse de informaţie. Etapele analizei veniturilor din activitatea operaţională includ: 1. Etapa pregătitoare - aceasta implică stabilirea scopul analizei veniturilor; identificarea rezervelor de creştere a rentabilităţii activităţii pe seama analizei detaliate a veniturilor; 2. Etapa de bază care presupune analiza mărimii totale a veniturilor din activitatea operaţională; analiza veniturilor din vînzări în dinamică; analiza structurală a veniturilor din vînzări; analiza factorială a veniturilor din vînzări; 3. Etapa finală presupune determinarea tendinţelor privind mărimea veniturilor şi profitabilităţii entităţii economice; aprecierea punctelor forte şi slabe, a ameninţărilor şi oportunităţilor; identificarea rezervelor de majorare a veniturilor; elaborarea de măsuri sau a unui plan de acţiuni privind majorarea în dinamică a veniturilor, precum şi monitorizarea implimentării lui. Pentru analiza veniturilor din activitatea operaţională pot fi folosite metode tradiţionale şi metode matematice. Principalele metode şi tehnici de analiză economică includ: aprecierea baterilor absolute şi relative; metoda comparaţiei; metoda grupării; metoda indicilor; metoda grafică; metoda balanţieră. Prin urmare, pentru analiza structurală a veniturilor din activitatea operaţională se propune parcurgerea următoarelor două etape: 1. Examinarea structurii generale a veniturilor întreprinderii, cu identificarea cotei veniturilor operaţionale în totalitatea veniturilor entităţii; 2. Examinarea structurii detaliate a veniturilor din vînzări şi a altor venituri operaţionale pentru a cunoaşte, în detalii, structura acestora. În continuare se propune prima etapă. În acest sens, într-un tabel se reflectă totalitatea veniturilor întreprinderii cu evidenţierea sumei şi cotei acestora în totalul veniturilor. Tabelul 1. Analiza structurii generale a veniturilor întreprinderii [Elaborat de autor] Anul de gestiune Anul de gestiune Abaterea, +,- Nr. Indicatori precedent curent d/o. Suma, lei Cota, % Suma, lei Cota, % Suma, lei Cota, % =5-3 8=6-4 1 Venitul din vînzări 2 Alte venituri operaţionale 3 Venituri investiţionale 4 Venituri financiare 5 Venituri excepţionale 6 Total venituri X. 427

12 În continuare, a doua etapă a analizei veniturilor, presupune examinarea detaliată a acestora în cadrul fiecărui compartiment în parte. În acest caz, pentru analiza veniturilor din vînzări şi a altor venituri operaţionale se întocmesc tabele (de forma celui precedent), în care în calitate de indicatori apar felurile de venituri din vînzări, şi respectiv, felurile de venituri din categoria altor venituri operaţionale. Aprecierea influenţei veniturilor asupra indicatorilor de eficienţă a activităţii desfăşurate Dat fiind faptul că veniturile operaţionale sunt componentele de bază ale obţinerii rezultatului operaţional, o deosebită atenţie se acordă influenţei acestora asupra dinamicii rezultatului din activitatea operaţională. La această etapă a analizei trebuie de ţinut cont de următoarele momente: - Profitul brut ocupă în mod normal o pondere mai mare de 100% în totalul rezultatului operaţional; - Cheltuielile deşi se scriu cu valori pozitive, se scad la determinarea rezultatului operaţional. - Ponderea cheltuielilor (a tuturor trei) în mod normal nu trebuie să depăşească 40%; - Profitul brut trebuie să fie 130% - 140%; - Abaterile pozitive pentru profitul brut şi alte venituri operaţionale se apreciază pozitive şi invers; iar pentru cheltuieli abaterile pozitive se apreciază drept negative şi invers; - Concluzia se face în baza influenţei elementelor (abaterea este însăşi influenţa pentru factorii cu acţiune directă; influenţa este abaterea cu semnul opus pentru factorul cu acţiune indirectă). Deoarece, venitul din vînzări şi alte venituri operaţionale reprezintă principalele surse de venit ale entităţilor economice, şi prin urmare, contribuie la formarea profitului brut, a profitului pînă la impozitare şi a profitului net, este necesar de apreciat influenţa acestora asupra indicatorilor de eficienţă a activităţii economico financiare desfăşurate. În acest caz, formulele de calcul ce se vor folosi sunt: 1. Rentabilitatea producţiei vîndute - reflectă eficienţa vînzărilor, adică cîţi lei profit brut revin la un leu al costului vînzărilor. Pozitiv se apreciază nu numai majorarea în dinamică ci şi menţinerea acesteia la aproximativ acelaşi nivel. Oscilarea bruscă a acestui indicator reflectă instabilitatea întreprinderii pe piaţă şi se apreciază negativ. Nivelul scăzut (<40%) a acestuia cît şi nivelul scăzut al acesteia faţă de alte întreprinderi din ramură se apreciază negativ şi invers. Rentabilitatea producţiei întreprinderii analizate mai mică cu 2 3% decît rentabilitatea producţiei a altor întreprinderi din ramură semnalează o situaţie critică pentru întreprinderea în cauză (risc de insolvabilitate). Formula de calcul este: PB RP = 100 (1) Cv unde: Rp rentabilitatea producţiei; PB profitul brut; Cv costul vînzărilor. 2. Rentabilitatea economică indică eficienţa utilizării resurselor disponibile (active), indiferent de sursa de formare a lor. La elaborarea planului de afaceri întreprinderea compară rentabilitatea economică cu rata dobînzii, mai ales în cazul contractării creditelor. Dacă rentabilitatea economică este mai mare decît rata dobînzii atunci întreprinderii îi este convenabil să atragă surse străine de finanţare cu scopul de a le investi în activitate. Iar dacă rata dobînzii este mai 428

13 mică decît rata inflaţei, întreprinderii, oricum îi este convenabil să atragă surse străine de finanţare, chiar dacă rentabilitatea economică este mai mică decît rata dobînzii. Se apreciază pozitiv nivelul mai mare de 10% al acestui indicator. Formula de calcul este: PP.I. RE = 100 (2) A unde: P P.I. profit pînă la impozitare; A valoarea activelor. 3. Rentabilitatea financiară caracterizează eficienţa utilizării resurselor proprii. Anume acest indicator prezintă un interes deosebit pentru investitorii existenţi şi potenţiali. Nivelul îndestulător al rentabilităţii financiare este 20 25%. Formula de calcul este: PN RF = 100 (3) Cpr unde: PN. profit net; Cpr capital propriu. Pentru aprecierea mărimii şi dinamicii acestor indicatori, iar ulterior, pentru formularea unei concluzii aferente, se propune următorul tabel: Tabelul 3. Aprecierea indicatorilor de eficienţă a activităţii desfăşurate [Elaborat de autor] (%) Nr. d/o. Denumirea indicatorilor Anul de gestiune precedent Anul de gestiune curent Abaterea, ± = Rentabilitatea producţiei vîndute 2. Rentabilitatea economică 3. Rentabilitatea financiară Precizia cu care se efectuează analiza veniturilor din activitatea operaţională depinde în mod direct de calitatea informaţiei furnizate. Prin urmare, înainte de a începe procesul de analiză trebuie să se verifice cu atenţie totalitatea surselor de informaţie. Pe parcursul analizei e important să se pună accent pe principalii factori de influenţă a veniturilor, pentru ca în final să se poată determina motivele ce au condiţionat majorarea sau diminuarea veniturilor (structura şi volumul sortimentului realizat, nivelul adaosului comercial etc.). Se finalizează analiza veniturilor din activitatea operaţională cu aprecierea rezervelor privind majorarea nivelului acestora şi elaborarea de măsuri (cu indicarea persoanelor respinsabile de implementarea lor) privind lichidarea acestora pe viitor. Cunoaşterea de către conducerea entităţii economice, economico financiară, a rezultatelor obţinute în urma analizei veniturilor, îi va permite să elaboreze măsuri concrete de redresare a situaţiei economico financiare a acesteia. BIBLIOGRAFIE: 1. Bucur V., Ţurcanu V., Graur A. Contabilitatea impozitelor. Chişinău: ASEM, p. 2. Nederiţa A. Corespondenţa conturilor contabile. Chişinău: Combinatul poligrafic, p. 3. Georgescu N. Analiza bilanţului contabil. Bucureşti: Economică, p. 4. Ţiriulnicov N., Paladi V. Analiza rapoartelor financiare. Chişinău: Tipografia Centrală, p. 5. Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A. Analiza economico financiară. Bucureşti: Economică, p. 429