ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL POTRIVIT ACTUALEI REGLEMENTĂRI

Transcription

1 ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL POTRIVIT ACTUALEI REGLEMENTĂRI Asis. univ. drd. Ioana PĂCURARIU(POIANĂ) Univerisitatea Lucian Blaga, Sibiu Facultatea de Drept Sibiu avocat Baroul Sibiu Keywords: civil action in criminal trial, civil party, civilly liable party, guilt. Cuvinte cheie: acţiunea civilă în procesul penal, partea civilă, partea responsabilă civilmente, culpă. The civil action in the criminal trial according to the current law ABSTRACT The present article points out an insight into the position of the civil action in the criminal trial according to the current Criminal Procedure Code (Law no. 135/2010). It presents a parallel between provisions of the old Code of Criminal Procedure and the actual Criminal Procedure Code. It exposes: the object and the use of the civil action in the criminal trial and in the civil trial, the situation of the civil party and the civilly liable party, the judicial acts that the parties which form the civil side can make in order to solve the civil action, the authority of the criminal decision in the civil trial and the effects of the civil decision in the criminal trial. Normele juridice (inclusiv normele penale) spre deosebire de normele morale, religioase, de bună cuviinţă, conţin în structura lor, în afară de precept şi sancţiune (care există la orice normă), şi dreptul de a acţiona în justiţie, adică dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârşit fapta ilicită şi de a obţine aplicarea sancţiunii legale cuvenite. Dreptul la acţiune în justiţie este conţinut virtual şi impersonal în fiecare normă juridică, însă el devine concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârşirea faptei ilicite 1. Prin săvârşirea unei infracţiuni este posibil ca pe lângă producerea unor urmări socialmente periculoase să se provoace şi un prejudiciu material sau moral, aşa încât pe lângă conflictul de drept penal ia naştere şi un raport extrapenal de natură civilă. Instrumentul prin care se aduce raportul conflictual civil în faţa organelor judiciare îl reprezintă acţiunea civilă 2. 1.Obiectul şi exercitarea acţiunii civile Codul de procedură penală actual (Legea nr. 135/2010) statuează prin prevederile art. 19 că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. 1 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. V, Ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p S. Siserman, A. G. Meseşan, Acţiunea penală şi acţiunea civilă în dreptul procesual penal, Ed. Albastră, Cluj- Napoca, 2012, p

2 Actuala reglementare recunoaşte doar răspunderea civilă delictuală ca formă unică prin care se poate exercita acţiunea civilă, înlăturând astfel opiniile 3 potrivit cărora partea responsabilă civilmente şi inculpatul puteau fi traşi şi la răspundere civilă contractuală. În opinia unor autori, s-a apreciat că dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, partea civilă sau succesorii acesteia trebuie să se adreseze instanţei civile competente, printr-o acţiune civilă separată 4. Achiesăm la această opinie. Răspunderea civilă delictuală operează în ambele sale forme, atât răspunderea pentru fapta proprie cât şi răspunderea pentru fapta altei persoane. Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. Faţă de reglementarea anterioară, cea actuală (art.19 alin. 2 C. proc.pen. şi art. 84 alin. 2 C. proc.pen.) prevede şi posibilitatea succesorilor persoanei vătămate de a se constitui parte civilă. Din lectura art. 19 alin. 2 se poate observa că s-a renunţat la partea vătămată, în schimb, persoana vătămată este recunoscută ca subiect procesual principal. Raţiunea pentru care legiuitorul actualului cod a renunţat la calitatea de parte vătămată a fost cea de a armoniza legislaţia procesual penală la cea a statelor membre ale Uniunii Europene. Calitatea de persoană vătămată poate coexista împreună cu cea de parte civilă, potrivit art. 85 alin.2 C. proc. pen. Aceeaşi persoană poate să activeze în ambele laturi (atât cea penală cât şi cea civilă) împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. În cadrul procesului penal, partea civilă are o serie de drepturi prevăzute de art. 81 C. proc. pen.: 1. de a fi informată cu privire la drepturile sale; 2. de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; 3. de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; 4. de a fi informată, într-un termen rezonabil cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; 5. de a consulta dosarul, în condiţiile legii; 6. de a fi ascultată; 7. de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; 8. de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; 9. de a fi asistată de avocat sau reprezentată; Asistenţa juridică este obligatorie când partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea civilă nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu(art. 93 alin. 4 şi 5 C.proc.pen.); 10. de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; 11. alte drepturi prevăzute de lege. Actualul cod, spre deosebire de cel anterior, prevede expres drepturile părţii civile. Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal potrivit dispoziţiilor legii civile, condiţionat de nedepăşirea duratei rezonabile a procesului. Actualul Cod impune prin art. 19 alin. 4 principiul soluţionării cu celeritate a acţiunii penale, în cursul procesului trecând astfel acţiunea civilă pe plan secundar, oferindu-i caracter accesoriu. Iar art. 20, în alin. 1 întăreşte dispoziţiile articolului anterior şi conferă judecătorului posibilitatea de a disjunge acţiunea civilă, dacă soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Desigur, acţiunea civilă disjunsă va rămâne în competenţa exclusivă a instanţei penale. 3 T. Joiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, p.34 4 C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p

3 2.Constituirea de parte civilă Art. 20 alin. 1 indică momentul până la care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, aceasta putând acţiona pe tot parcursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei, până la începerea cercetării judecătoreşti. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază (art. 20 alin. 2 C. proc. pen.). În privinţa constituirii ca parte civilă se poate observa că actuala reglementare este mult mai conturată decât cea anterioară. Art. 20 alin. 2 impune elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de constituire de parte civilă. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la art. 20 alin. 1 şi 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, având la dispoziţie alternativa introducerii acţiunii la instanţa civilă (art. 20 alin. 4 C. proc. pen.). Dispoziţiile art. 20 alin. 4 C. proc. pen. înlătură posibilitatea persoanei vătămate sau a succesorilor acesteia de a se constitui parte civilă după începerea cercetării judecătoreşti, indiferent dacă există acordul expres sau tacit al inculpatului în privinţa cererii de constituire ca parte civilă 5. Părţii civile îi este îngăduit, până la finalizarea cercetării judecătoreşti, să exercite o serie de drepturi procesuale care privesc cererea de constituire; astfel ea poate: Îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă; Mări sau micşora pretenţiile; Solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti dacă repararea în natură nu mai este posibilă. În situaţia în care un număr mare de persoane fără interese contrare s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. Nedesemnarea unui reprezentant de către părţi poate fi complinită prin desemnare unui avocat din oficiu dispusă de către organul judiciar prin ordonanţă sau încheiere motivată. Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în procesul penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea de parte civilă, acţiunea civilă se disjunge. Potrivit art. 20 alin. 8 C.proc.pen., acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă este scutită de taxa de timbru. Actuala reglementare este extrem de oportună faţă de justiţiabilii care aleg să se adreseze instanţei civile cu o acţiune în răspundere civilă delictuală deoarece îi scuteşte de la plata unei taxe judiciare de timbru şi a timbrului judiciar. Anterior, victimele infracţiunii care optau să se adreseze instanţei civile pentru repararea prejudiciului suferit erau nevoite să achite taxă de timbru, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, în prezent abrogată. 3. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile De regulă, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în cursul procesului penal rămâne la aprecierea acesteia, însă există cazuri limitativ prevăzute de art. 19 alin. 3 C.proc.pen. în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. Potrivit art. 19 alin. 3 C. proc. pen., atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de procuror, în condiţiile art. 20 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. Acţiunea civilă exercitată în numele acestor persoane vulnerabile are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală. Atunci când 5 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p

4 acţiunea civilă nu este exercitată de reprezentantul legal, procurorul este obligat să exercite acţiunea civilă din oficiu, ţinând cont de interesele persoanei vătămate 6. Raportat la articolul 19 alin. 3 din actualul Cod, considerăm că dispoziţiile articolului 17, intitulat Exercitarea din oficiu a acţiunii civile din Codul anterior erau mult mai bine redactate deoarece le ofereau o protecţie deosebită acestor categorii de persoane, obligând organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să se intereseze de întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale suferite de persoana vătămată, precum şi să solicite date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Totodată, în ceea ce vizează participarea procurorului la faza judecăţii, considerăm că este criticabil faptul că s-a renunţat la dispoziţiile articolului 18, care în alin. 1 C.proc.pen. anterior, garanta posibilitatea procurorului de a susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată alături de acţiunea penală, iar alin. 2 al fostului art. 18 C.proc.pen. anterior asigura o protecţie deosebită din partea procurorului, care atunci când participa la judecată era obligat să susţină interesele civile ale persoanelor vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, chiar dacă nu erau constituite parte civilă. Dispoziţiile fostului articol 17 alin. 3 C.proc.pen. anterior dispuneau că instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. Articolul 19 alin. 3 din actualul Cod nu menţionează nimic despre instanţă. În prezent, un alt caz în care acţiunea civilă se exercită din oficiu o constituie şi dispoziţiile art. 25 alin. 3 C. proc.pen., potrivit cărora, instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Prin fostul art. 17 C. proc.pen. anterior erau consacrate două principii fundamentale ale procesului penal: cel al oficialităţii şi cel al rolului activ. Este condamnabil faptul că cele două nu mai sunt reglementate în actualul Cod de procedură penală ca principii fundamentale ale procesului penal. În actualul Cod se regăsesc doar ecouri ale acestor principii, cum ar fi art. 363 alin. 2 care obligă procurorul ca în cursul judecăţii să exercite rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Dintr-o primă lectură a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 C.proc.pen. se poate observa că actualul Cod renunţă la caracterul oficial al acţiunii civile deoarece recunoaşte doar posibilitatea, fără a-i obliga, reprezentantului legal sau, după caz, a procurorului de a exercita acţiunea civilă dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. 4. Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces şi este parte în procesul penal (art. 86 C.proc.pen.). Din definiţia oferită de dispoziţiile art. 86 C.proc.pen. se poate concluziona că şi asigurătorul care participă în procesul penal are calitatea de parte responsabilă civilmente, fiind persoana care are obligaţia contractuală de a repara prejudiciul cauzat printr-o infracţiune comisă de persoana asigurată 7. Anterior intrării în vigoare a actualului Cod, societatea de asigurare nu participa în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente sau ca garant al plăţii despăgubirilor civile, ci ca asigurător de răspundere civilă 8. 6 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p M. Udroiu, op. cit., p Decizia nr. I/2005, M.Of. nr. 503/ , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite. 4

5 Partea responsabilă civilmente are aceleaşi drepturi pe care art. 81 C.proc.pen. le recunoaşte persoanei vătămate şi părţii civile. Partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. Conform art. 21 C. proc. pen. introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente se poate face, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, până la începerea cercetării judecătoreşti. Când procurorul exercită acţiunea civilă, acesta are obligaţia de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei (art. 21 alin. 3 C. proc. pen.). Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat (art. 21 alin. 4 C. proc. pen). 5. Renunţarea la pretenţiile civile Partea civilă poate renunţa în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel, renunţarea putându-se face în şedinţă de judecată în formă scrisă sau oral. Art. 22 alin. 2 C. proc. pen. nu prevede ca cererea scrisă de renunţare la dreptul de a solicita pretenţii civile să îmbrace forma autentică, deşi codul de procedură civilă o impune în actuala reglementare. Renunţarea este irevocabilă, iar partea civilă nu poate introduce acţiune civilă la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii după renunţare, ceea ce constituie o pierdere a dreptului de a mai solicita pretenţiile, la care renunţă, pe o altă cale. 6. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile Reglementarea tranzacţiei, medierii şi recunoaşterii pretenţiilor civile 9 prevăzute în art. 23 C. proc. pen. este identică cu art. 16¹ din Codul de procedură penală anterior care a fost introdus prin art. XVIII pct. 2 din Legea nr. 202/2010. Articolul 23 din actualul Cod îi conferă inculpatului dreptul de a recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile părţii civile. În situaţia în care inculpatul recunoaşte doar o parte din pretenţiile civile, instanţa va obliga la despăgubiri doar în măsura recunoaşterii, urmând ca judecata să continue în privinţa pretenţiilor civile nerecunoscute, existând posibilitatea să se administreze probe cu privire la acestea. Părţile aveau dreptul să uzeze de cele trei instituţii în cadrul laturii civile a procesului penal şi anterior introducerii acestui articol, în baza dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă şi în Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, însă legiuitorul anului 2010 a apreciat că ar fi mai utilă reglementarea expresă a acestora în Codul de procedură penală anterior. Sub aspectul naturii juridice, toate cele trei instituţii apar ca acte de dispoziţie efectuate în cadrul laturii civile a procesului penal, astfel că este necesar ca persoanele care le fac să dispună de capacitate deplină de exerciţiu. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu pot să îşi exprime acordul de voinţă prin reprezentantul lor legal. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă au posibilitatea să participe la aceste acte numai cu încuviinţarea reprezentantului lor legal 10. Tranzacţia şi medierea sunt similare. Ambele reprezintă modalităţi de stingere a acţiunii civile în cadrul procesului penal şi constau în acorduri de voinţă între partea civilă, inculpat şi partea 9 Pentru un comentariu asupra instituţiei în dreptul procesual civil, a se vedea I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010. Procedură penală. Comentarii şi soluţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p.24. 5

6 responsabilă civilmente, prin care subiecţii pasivi ai acţiunii civile recunosc pretenţiile civile ale subiectului activ al acţiunii. În comparaţie cu cele două instituţii, recunoaşterea totală sau parţială a pretenţiilor civile reprezintă un act de voinţă unilateral al inculpatului 11. Pentru a determina stingerea totală sau parţială a acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, toate cele trei cauze trebuie să intervină după punerea în mişcare a acţiunii penale. Raţiunea îndeplinirii acestei condiţii este dată de modul în care este formulat art. 23 C.proc.pen., care conferă numai inculpatului posibilitatea de a acţiona prin cele trei modalităţi. Astfel, suspectul nu beneficiază de dispoziţiile art. 23 C.proc.pen., lucru justificat de lipsa calităţii de parte în procesul penal 12. Tranzacţia poate fi încheiată în faza de urmărire penală, după ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare sau în faza judecăţii. Actul de tranzacţie încheiat poate suferi modificări prin acordul de voinţă al părţilor până la începerea dezbaterilor în primă instanţă 13. Recunoaşterea pretenţiilor civile poate fi totală sau parţială şi poate avea loc în cuprinsul unui acord de mediere sau al unui contract de tranzacţie. Pentru ca recunoaşterea să producă efecte juridice laturii civile a cauzei este necesar ca partea responsabilă civilmente să îşi dea acordul în cauzele în care a fost introdusă sau a intervenit. În lipsa acestui acord, simpla recunoaştere a pretenţiilor ar putea fi considerată o circumstanţă atenuantă judiciară sau facultativă în cadrul laturii penale a procesului. Acordul părţii responsabile civilmente nu este necesar dacă inculpatul procedează personal la plata pretenţiilor civile 14. Medierea reprezintă o altă variantă prin care părţile procesului penal au posibilitatea să încheie un acord cu privire la latura civilă. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, medierea apare ca o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. 7. Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori Potrivit art. 24 C. proc. pen., acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării. Termenul de două luni începe să curgă de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării părţii civile. În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acestora, în termen de cel mult două luni de la data la care au luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. Termenul de două luni începe să curgă de la data la care partea civilă a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. Dispoziţiile art. 24 din actualul Cod se aseamănă cu dispoziţiile art. 21 din Codul anterior, singura deosebire o constituie faptul că actuala reglementare prevede un termen de decădere, cel de două luni, în interiorul căruia moştenitorii sau succesorii în drepturi ori lichidatorii trebuie să îşi exprime decizia de a continua exercitarea acţiunii civile sau să fie indicaţi de către partea civilă în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente. În situaţia în care termenul de două luni este depăşit, iar moştenitorii, sau după caz succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori 11 D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie- Legea nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p A. Zarafiu, op. cit., p Opinia respectivă a fost adaptată la dispoziţiile actualului cod. 13 D. Atasiei, H. Ţiţ., op. cit., p Ibidem, p

7 lichidatorii părţii responsabile civilmente, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, potrivit art. 25 alin. 6 C. proc. pen. 8.Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal În caz de condamnare, instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale cât şi asupra acţiunii civile (art. 25 C. proc. pen.). În această situaţie, instanţa poate admite în tot sau în parte acţiunea civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă ori poate respinge acţiunea civilă ca neîntemeiată în cazul în care partea civilă nu a probat producerea prejudiciului sau acesta a fost deja reparat de inculpat 15. Totodată, instanţa poate admite în tot sau în parte acţiunea civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă ori poate respinge acţiunea civilă în cazul achitării pronunţate pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege ori există o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a şi d C. proc. pen.) ori în cazul în care dispune încetarea procesului penal pe temeiul că există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 16 alin. 1 lit. h C.proc.pen.). Instanţa va respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă în cazul achitării pronunţate pe temeiul că fapta nu există sau nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea 16 (art. 16 alin. 1 lit. a şi c C.proc.pen.); Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca părţii civile să-i fie restituit lucrul. Instanţa are obligaţia, chiar şi în situaţia în care nu există constituire de parte civilă să se pronunţe cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În caz de achitare a inculpatul sau de încetare a procesului penal, instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă în următoarele situaţii: Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 16 alin. 1 lit. b teza I C. proc. pen.); Dacă se constată că lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 16 alin. 1 lit. e C. proc. pen.); Dacă a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică (art. 16 alin. 1 lit. f C. proc. pen.); A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; (art. 16 alin. 1 lit. g C. proc. pen.); Există autoritate de lucru judecat (art. 16 alin. 1 lit. i C. proc. pen.); A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii (art. 16 alin. 1 lit. j C. proc.pen.); În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile şi se împlineşte termenul de două luni; (art.24 alin. 1 C.proc.pen.); Partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente iar termenul de două luni s-a împlinit; (art. 24 alin.2 C.proc.pen.); 15 M. Udroiu, op. cit., p Ibidem. 7

8 Instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă (art. 486 alin. 2 C.proc. pen.). 9. Disjungerea acţiunii civile Articolul 26 C. proc. pen. recunoaşte dreptul instanţei de a disjunge prin încheiere acţiunea civilă, când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. În opinia unor autori, s-a considerat că disjungerea acţiunii civile poate fi dispusă şi prin sentinţa prin care instanţa soluţionează acţiunea penală, atunci când aceasta constată, abia la momentul deliberării, că soluţionarea acţiunii civile ar determina depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale 17. Achiesăm la această opinie. Soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa exclusivă a instanţei penale. Încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă. Disjungerea poate fi dispusă de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor. Probele administrate până la disjungere rămân câştigate cauzei şi astfel vor fi folosite până la soluţionarea acţiunii civile disjunse. Se poate observa că articolul 26 din actualul Cod de procedură penală a suferit unele modificări. Anterior acesta indica în alin. 1 că instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa competentă potrivit legii civile, când soluţionarea acţiunii civile în procesul penal determină depăşirea termenului rezonabil al procesului penal. Anterior era acordată posibilitatea instanţei penale de a trimite acţiunea civilă la instanţa civilă pentru soluţionare, când aprecia că soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale, exista tendinţa de a acorda prioritate soluţionării în cadrul procesului penal a acţiunii penale. Înainte de modificare, exista riscul ca instanţele penale să adopte mult prea uşor soluţia disjungerii acţiunii civile şi trimiterea ei spre soluţionare la instanţa civilă, fapt care era de natură să defavorizeze victimele infracţiunilor. Instanţele penale ar fi fost tentate să disjungă acţiunea civilă şi să o trimită spre soluţionare instanţei civile, ori de câte ori s-ar fi ivit dificultăţi în soluţionare. În plus, uneori latura civilă poate influenţa încadrarea juridică a faptei, de pildă în cazul în care s-au produs consecinţe deosebit de grave, care şi în actualul Cod penal sunt definite prin valoarea pagubei de peste lei (art. 183 C. pen.). Probleme s-ar fi ridicat şi cu privire la necesitatea suspendării judecării acţiunii civile disjunse, până la rămânerea definitivă a soluţiei adoptate pentru acţiunea penală. De asemenea, în aceste cazuri ar fi apărut dificultăţi la instanţa civilă deoarece constituirea de parte civilă în procesul penal nu conţine elementele tipice ale unei acţiuni civile, în sensul că nu conţine numele şi adresa pârâtului şi temeiul juridic al acţiunii 18. Din motivele expuse anterior, considerăm că modificarea art. 26 C.proc.pen. este propice. Condiţia depăşirii duratei rezonabile a procesului penal este una destul de generală, iar disjungerea acţiunii civile într-un astfel de caz şi trimiterea ei la instanţa civilă, cu reluarea procesului civil ar putea duce la depăşirea duratei rezonabile de soluţionare a acţiunii civile determinate de săvârşirea infracţiunii. Pentru a atenua acest efect, la art. 26 alin. 3 C. proc. pen., se prevede că probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse. 17 C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, op.cit., p C. Ghigheci, Noul Cod de Procedură Penală. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal (II), , p

9 10. Soluţionarea acţiunii civile la instanţa civilă Persoana vătămată sau succesorii acesteia, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Pot introduce acţiune la instanţa civilă şi persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal dacă prin hotărâre rămasă definitivă instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile, potrivit art. 27 alin. 2 C. proc.pen. Aceleaşi persoane, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune la instanţa civilă dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal acţiunea introdusă la instanţa civilă se va suspenda până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu este posibilă dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 27 alin. 4 C.proc.pen.). În situaţia în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată că prejudiciul nu a fost reparat în totalitate prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă. Persoana vătămată sau succesorii acesteia au posibilitatea de a introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. În cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia au solicitat repararea prejudiciului la instanţa civilă, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a acţiunii penale, dar nu mai mult de un an (art. 27 alin. 7 C. proc. pen.). Potrivit art. 13 alin. 2 din Codul anterior, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Astfel, se putea afirma anterior că: penalul ţine în loc civilul. Articolul 27 alin. 7 din actualul Cod este mult mai avantajos deoarece garantează principiul soluţionării cu celeritate a cauzelor, prin reducerea perioadei în care poate fi suspendată judecata în faţa instanţei civile, după punerea în mişcare a acţiunii penale, la cel mult un an. 12. Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (art. 28 alin. 1 C. proc. pen). Potrivit art. 22 alin. 1 din Codul anterior hotărârea definitivă a instanţei penale avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă nu numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, dar şi a vinovăţiei acesteia. În actuala reglementare sunt excluse dispoziţiile privind vinovăţia autorului faptei ilicite, de sub puterea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Ca şi în reglementarea din Cod de procedură penală anterior, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. 9

10 Această nouă reglementare constituie o trecere de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă, la teoria dualităţii acestor culpe, dat fiind faptul că instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia. Faţă de această dispoziţie legală, instanţele nu mai pot îmbrăţişa în continuare teza unităţii culpei, majoritară în secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferenţiere între culpa penală şi culpa civilă, ambele fiind determinate chiar şi de culpa cea mai uşoară (levissima). Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase, legiuitorul a constatat că sunt câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii juridice, astfel încât ele trebuie privite ca acţiuni ilicite penal, şi ca atare le-a trecut în domeniul legilor penale sustrăgându-le implicit de sub incidenţa legii civile. Deci nimic din aceste fapte nu a mai rămas în domeniul legii civile; nu se pot concepe două feluri de omucideri culpoase sau de răniri culpoase, unele penale şi unele civile. Oricât de redusă ar fi culpa, din moment ce ea se referă la un rezultat socotit de legea penală ca ilicit penal, există o culpă penală şi numai penală. În această concepţie, teza unităţii culpei nu exclude posibilitatea persoanei căreia i s-a provocat şi un prejudiciu civil prin fapta penală săvârşită din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Însă, dacă instanţa penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseamnă că nu s-a constatat nici cea mai mică culpă şi deci nu se mai poate introduce o nouă acţiune civilă, pentru a se solicita despăgubiri civile 19. Sub imperiul Codului penal Carol din 1864, doctrina şi practica au admis teoria dualităţii culpelor, preluată la momentul respectiv din doctrina şi practica străină a vremii, la care s-a renunţat apoi la începutul primului război mondial 20. Conform acestei teze, culpa cea mai uşoară (culpa levissima) nu trebuie să producă decât consecinţe civile, nu şi penale. În cazul faptelor din culpă incriminate penal, elementul subiectiv al infracţiunii este format doar din culpa lata şi culpa levis, iar culpa levissima formează doar culpa civilă, care nu poate duce la existenţa infracţiunii, ci doar la consecinţe civile. Printre argumentele acestor autori era şi unul de ordin gramatical, deoarece Codul penal Carol exprima conceptul culpei prin termenii nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă, neîngrijire sau nepăzirea regulamentelor, iar legea civilă utiliza o dispoziţie în alb, adică vorbea de culpă fără a-i fixa limitele 21. Deşi este încă dominant, sistemul unităţii culpelor este astăzi criticat tot mai insistent atât în doctrina franceză, cât şi în cea anglo-americană. S-a arătat că ar fi greşit să se aplice o sancţiune penală şi acelora care au dovedit o culpă foarte uşoară deoarece, prin concept, faptele penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile, suntem în faţa unui procedeu tehnic, abstract, de măsurare a comportamentului unei persoane în raport cu purtarea unui om mediu ca prudenţă şi diligenţă; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra conduitei agentului ca în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferenţieri, judecătorul penal ar fi ispitit să adopte o poziţie proprie judecătorului civil, preocupat mai mult să asigure dezdăunarea victimei decât să evalueze conduita rea, reproşabilă a agentului 22. Caracterul diferit al celor două forme de răspundere, civilă şi penală, implică şi necesitatea de a opera cu noţiuni diferite, fără a se ţine cont de conţinutul pe care o noţiune îl are în cadrul fiecăreia dintre cele două forme de răspundere. Astfel, noţiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie neapărat să fie identică cu cea din cazul răspunderii penale. În aceste condiţii, se apreciază că nu există nici un impediment pentru reţinerea răspunderii penale doar pentru faptele comise cu o culpă gravă sau uşoară, urmând ca cele săvârşite cu o culpă levissima 23 să atragă doar o răspundere civilă. Se consideră că aplicarea unei pedepse penale în 19 C. Ghigheci, op. cit., p V. Dongoroz, nota 555⁷ din Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, de I. Tanoviceanu, Tip. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p Ibidem, p. 635; în acelaşi sens a se vedea C. Ghigheci, op. cit., p R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1997, p ; în acelaşi sens a se vedea C. Ghigheci, op. cit., p Pentru o distincţie între culpa lata, levis şi levissima în alte sisteme juridice, a se vedea S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, Ed. Reppertor, Barcelona, 1999, p

11 cazul unei fapte săvârşite cu o culpă levissima nu poate atinge scopul sancţiunii penale de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, din moment ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simţ de prevedere excepţional 24. Câteva dintre dispoziţiile art. 28 alin. 1 din actualul Cod de procedură penală se regăsesc şi în actualul Cod civil care în art instituie regula potrivit căreia instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Acest articol a fost introdus în scopul evitării unor hotărâri ireconciliabile date de instanţa penală şi de instanţa civilă. În momentul redactării articolului legiuitorul Codului civil ar fi trebuit să aibă în vedere situaţia în care achitarea se dispune pentru că fapta nu există care vizează direct existenţa prejudiciului şi vinovăţia autorului faptei ilicite 25. În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei iar între părţi nu s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile (art. 486 alin. 2 C.proc.pen.). 24 C. Ghigheci, op. cit., p I. Turcu, Efectele hotărârii penale, 11