Finanţele concept, disciplină de studiu

Transcription

1 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 1 Capitolul 1 Finanţele concept, disciplină de studiu 1.1. Conceptul privind finanţele în general Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte finanţele ca fiind totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale 1. O definiţie mai apropiată de semnificaţia pe care o au astăzi finanţele, după mai mulţi autori şi specialişti în domeniu, este dată de Dicţionarul enciclopedic român, după care finanţele ar reprezenta relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul repartiţiei produsului social şi în special al venitului naţional în legătură cu îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului 2. Finanţele îmbracă în mod necesar forma valorică, bănească. Din punct de vedere istoric, ele sunt indisolubil legate de apariţia şi existenţa statului şi a relaţiilor marfă-bani. După un colectiv de autori, coordonaţi de academicianul Iulian Văcărel 3, finanţele exprimă relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat. Din definiţiile prezentate finanţelor publice rezultă că acestea reflectă, în primul rând, raporturi care se nasc în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor bugetare şi extrabugetare, dar ele trebuie să aibă în vedere şi metodele, procedeele şi tehnicile care se circumscriu acestui scop. Este necesar ca întregul proces să conducă la constituirea unor resurse suficiente pentru ca statul să-şi poată exercita în bune condiţii atribuţiile şi funcţiile sale. Alţi autori şi economişti străini 4 sunt de părere că finanţele ar reprezenta: 1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag Dicţionarul enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1964, vol. II, pag Iulian Văcărel şi colaboratorii Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 36

2 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 2 S M.R. Grandillat 4 : Ştiinţa finanţelor expune legile în conformitate cu care finanţele sunt percepute şi cheltuite cu spirit de economie ; S Paul Leroy-Beaulieu defineşte ştiinţa finanţelor ca fiind 4 ştiinţa veniturilor publice şi utilizarea acestor venituri ; S Giorgio Brosio arată că 4 termenul de finanţe publice desemnează ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei, care comportă utilizarea resurselor economice şi care sunt clasificate, în mod tradiţional, în două mari categorii: de cheltuieli şi de venituri. Enciclopedia Americană a activităţii bancare şi financiare 4 defineşte finanţele în sens restrâns şi în sens larg. În sens restrâns finanţele publice trebuie să se refere la veniturile publice (impozitarea), la cheltuielile publice şi la managementul datoriei publice. În sens larg finanţele trebuie să aibă în vedere toate activităţile Guvernului generatoare de beneficii economice sau de costuri, iar Wiliam J. Shultz şi C. Lowell Harriss susţin că 4 ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor şi efectelor dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale şi administraţiei datoriei publice. Din cele de mai sus rezultă că, deşi există deosebiri de nuanţă în definirea finanţelor, marea majoritate a economiştilor şi autorilor care s-au aplecat asupra studierii ştiinţei finanţelor este unanimă în a aprecia că, înainte de toate, ele reprezintă relaţii sociale de natură economică ce se stabilesc în procesul formării şi utilizării resurselor publice de care statul are nevoie pentru a-şi putea exercita drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de naţiune, dar ele nu se rezumă numai la acest rol deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce priveşte intervenţia statului în economie. Deci, din acest punct de vedere, sarcina principală a celor care se ocupă cu studiul acestei discipline este de a determina şi stabili care sunt instrumentele, pârghiile şi mijloacele cele mai adecvate pe care statul să le aibă la îndemână pentru a interveni pozitiv în viaţa economică şi a influenţa favorabil relaţiile sociale din cadrul societăţii. În acest scop, din aceeaşi sursă 4, economistul italian Giorgio Brosio, la care ne-am mai referit, consideră că finanţele publice nu epuizează toate formele intervenţiei publice a statului în economie, în timp ce Enciclopedia Americană a activităţii bancare şi financiare apreciază că, pe lângă rolul finanţelor publice la sporirea veniturilor şi la administrarea eficientă a fondurilor prin politicile fiscale pe care le stabileşte, este necesară adaptarea acestora la planificarea macroeconomică în asemenea domenii, cum ar fi măsurile anticiclice, creşterea economică şi stabilitatea. 4 Citatele autorilor străini sunt preluate din lucrarea Finanţele publice Iulian Văcărel şi colaboratorii, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag

3 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 3 Rezultă, deci, că rolul finanţelor publice nu trebuie să fie numai acela de procurare a resurselor financiare şi utilizarea lor eficientă prin instituţiile publice specifice statului, ci şi acela care, prin politicile fiscale şi bugetare, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică a crizelor economice, să asigure o creştere economică şi o stabilitate economico-socială, în general. După Gaston Jeze, expresia de finanţe şi-ar avea originea din limba latină de la cuvântul finis, folosit adesea în sensul de termen de plată: finanţele publice vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici 5. Cu timpul, cuvântul finanţe a căpătat un sens mai larg, incluzând în cadrul acestora, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane. Altfel spus, finanţele ar cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor. Când abordăm problema finanţelor, în general, putem accepta includerea în cadrul acestei noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, iar când ne referim la noţiunea de finanţe publice trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul lor putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai unor servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în mod direct. În acest sens, relaţiile care se statornicesc, în general, între stat şi membrii săi sunt următoarele: a) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti (bugetare) fără echivalent şi cu titlu nerambursabil de la membrii societăţii către stat şi, invers, de la stat către aceştia. Aceste relaţii formează finanţele publice clasice. În România, cel mai bine acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale; b) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor obligatorii către instituţiile specializate ale statului şi apoi, invers, de la acestea către cei care au participat la aceste contribuţii sub forma pensiilor şi a altor ajutoare şi servicii sociale. Cel mai frecvent, în ţara noastră, aceste relaţii sunt exprimate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi al unor fonduri speciale (de sănătate, spre exemplu); c) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti prin mijloacele extrabugetare către instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor prestări de servicii (educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură etc.); 5 Iulian Văcărel şi colaboratorii Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40

4 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 4 d) relaţii care exprimă constituirea de resurse băneşti prin împrumuturi mijlocite de bănci sau de alte instituţii financiare specializate acestea sunt relaţii de credit în cadrul cărora menţionăm şi împrumuturile de stat la care apelează statul pe plan intern sau extern pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar şi datoriei publice. Împrumuturile (de stat) în acest context au un dublu caracter: în primul rând, ele reprezintă relaţii de credit, pentru că aceasta este natura lor, iar în al doilea rând, ele se circumscriu finanţelor publice, întrucât prin intermediul lor statul finanţează deficitul bugetar, deci cheltuieli publice, iar costul acestor resurse este suportat apoi integral din fondurile publice (impozite viitoare); e) relaţii care exprimă transfer obligatoriu şi facultativ de resurse băneşti în schimbul unor contraprestaţii viitoare care depind de producerea unui eveniment aleatoriu dinspre asiguraţi către asiguratori şi eventual invers. Aceste relaţii determină relaţii de asigurări de bunuri şi persoane; f) relaţii din cadrul activităţilor proprii ale întreprinderilor producătoare de bunuri şi servicii, în scopul realizării de profit şi maximizării acestuia. Faţă de cele menţionate mai sus, finanţele publice sunt reprezentate de relaţiile băneşti menţionate la literele a, b şi c şi parţial la cele de la litera d (împrumuturile de stat), iar cele private de la literele d, c, e şi f. Potrivit celor enunţate mai sus, finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi maximizarea profitului, în timp ce rolul finanţelor publice este acela de a satisface interesele generale ale societăţii. Rezultă, deci, că în cadrul finanţelor publice clasice se includ numai acele relaţii care determină constituirea de resurse financiare la dispoziţia statului prin constrângere şi fără o contraprestaţie imediată, în timp ce în cadrul finanţelor în general se includ şi relaţiile de credit, cele de asigurări şi finanţele private. Cum relaţiile generate de constituirea de resurse din mijloace extrabugetare la dispoziţia unor anumite instituţii publice, în schimbul unor servicii ale acestora, nu sunt realizate prin constrângere şi au drept scop un contraserviciu, deci nu sunt îndeplinite cele două condiţii de bază, constrângerea şi neefectuarea unui contraserviciu imediat, s-ar putea considera că aceste transferuri de mijloace băneşti nu reprezintă finanţe publice. Reglementările româneşti în materie însă (Legea finanţelor publice nr. 500/2002) încadrează şi aceste resurse în cadrul finanţelor publice, condiţionat probabil de faptul că acestea se constituie şi se utilizează prin intermediul Trezoreriei Statului şi privesc întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice.

5 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 5 În abordarea noţiunii de finanţe este necesar deci să facem distincţie între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativteritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit. De aceea, între finanţele publice şi cele private există multe deosebiri, printre care se numără: a) Constituirea resurselor finanţelor publice se face în cea mai mare măsură prin constrângere de la persoane juridice şi fizice, şi numai într-o anumită măsură şi pe calea împrumuturilor, deci pe bază de relaţii contractuale. Resursele necesare finanţelor private se realizează în primul rând pe calea disponibilităţilor proprii ale subiecţilor economici respectivi şi numai diferenţa de resurse până la necesar pe baze contractuale în condiţiile cererii şi ofertei (creditul bancar). b) Împotriva instituţiilor statului nu se pot lua măsuri de executare silită dacă acestea nu-şi onorează prevederile aprobate prin bugete, pe câtă vreme împotriva agenţilor economici şi a altor persoane juridice şi fizice, dacă aceştia nu-şi achită obligaţiile către buget, sau nu-şi respectă angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite. c) Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce acela al resurselor financiare private, pe baza cărora funcţionează afacerile private, este obţinerea de profit şi a maximizării acestuia în beneficiul unui grup restrâns de întreprinzători sau a singurului întreprinzător în cauză. d) Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor dreptului public (Legi, Hotărâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea finanţelor private este supusă dreptului comercial (contracte etc.). e) La constituirea resurselor financiare publice participă toţi membrii societăţii persoane juridice şi fizice (care au venituri impozabile sau deţin averi), pe câtă vreme la constituirea fondurilor private participă un număr restrâns de persoane şi în unele cazuri unul singur. f) Prin politicile fiscale şi bugetare folosite de către stat cu prilejul constituirii şi utilizării resurselor financiare publice, statul intervine în viaţa economică şi socială, avantajând sau sancţionând financiar anumiţi subiecţi din economie şi societate. În acelaşi timp, în cadrul finanţelor private, în procesul de distribuire a câştigurilor iau parte numai persoane care au participat la constituirea resurselor în mod direct proporţional cu contribuţia fiecăruia la capitalul social.

6 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 6 În concluzie, din punct de vedere conceptual finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii. În acest proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării folosindu-se de metodele, tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora caută să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv procesele economice şi sociale din societate Caracterul istoric al finanţelor publice şi evoluţia acestora Finanţele în general şi cele publice în special au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, adică atunci când au apărut clasele sociale, cu organizarea lor specifică, când a apărut producţia de mărfuri şi când schimbul acestora se efectua, în cea mai mare parte, prin intermediul banilor. Începând din acest moment, când statul foloseşte în cea mai mare măsură banii pentru a-şi acoperi cheltuielile sale de administraţie, apărare etc., putem vorbi deja despre apariţia primelor elemente de finanţe. În această perioadă, prin separarea organismelor statului însărcinate cu apărarea, ordinea publică, administraţia de cele privind sfera producţiei materiale, existenţa finanţelor publice este condiţionată de redistribuirea veniturilor din sfera productivă. Existenţa finanţelor este deci strâns legată şi condiţionată de cea a statului, a schimbului de mărfuri şi a banilor prin intermediul cărora are loc redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut în vederea acoperirii cheltuielilor publice ale statului, necesare îndeplinirii atribuţiilor şi funcţiilor sale. În sclavagism şi chiar în orânduirea feudală, vistieria statului se confunda adesea cu cămara personală a monarhului şi, în acea vreme, între fondurile publice şi cele ale regelui nu exista o delimitare clară, din care cauză partea cea mai însemnată a cheltuielilor statului era acoperită prin contribuţii benevole ale supuşilor, de obicei în natură. Numai începând cu orânduirea capitalistă, când producţia de mărfuri devine dominantă şi relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare şi când acoperirea cheltuielilor statului se face în întregime prin intermediul banilor colectaţi de la contribuabili pe calea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, finanţele încep să cuprindă toate sferele vieţii economice şi sociale. În perioada de început a capitalismului, în cea de ascensiune a acestuia şi chiar în perioada capitalismului premonopolist, prevala doctrina liberalismului economic caracterizată prin neintervenţia statului în economie, activitatea economică urmând a se desfăşura liberă pe baza legilor obiective ale economiei concurenţiale de piaţă.

7 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 7 În această etapă a dezvoltării societăţii funcţiona deci concepţia clasică, potrivit căreia de activitatea economică trebuia să se ocupe sectorul privat şi orice participare a statului la viaţa economică era socotită neproductivă şi neavenită. Statul şi organismele sale trebuia să se ocupe numai de problemele apărării, ordinii publice, administraţiei publice şi strictului necesar privind asigurarea unor servicii şi utilităţi publice minime. În acest context, finanţelor publice le revenea numai rolul de a asigura resursele băneşti necesare funcţionării normale a acestor sectoare. Rolul lor trebuia să fie neutru pentru a nu influenţa în nici un fel relaţiile economice care se manifestau în societate. În această perioadă, în domeniul finanţelor publice funcţiona principiul potrivit căruia bugetul statului trebuia să fie echilibrat, veniturile bugetare mai mari decât cheltuielile, sau în cel mai rău caz egale. Nerespectarea acestuia era considerată o abatere gravă de la regulile care guvernau mecanismul economic şi financiar, deoarece genera inflaţie şi alte efecte negative în economie. Această perioadă din istoria finanţelor publice mai era cunoscută şi sub denumirea de cea a statului jandarm sau a Guvernului ieftin, întrucât finanţele publice trebuia să stabilească astfel de impozite şi taxe, încât acestea să acopere numai strictul necesar pentru acoperirea cheltuielilor de apărare, ordine publică şi a celor pentru administraţia publică, cu predilecţie. Etapa următoare a evoluţiei finanţelor publice este cea din perioada capitalismului monopolist, mai ales de după criza economică din 1929/1933 şi care cu diferite nuanţe continuă şi în perioada zilelor noastre, cunoscută şi sub denumirea de perioada Statului bunăstării, sau cea a intervenţiei statului în economie. Potrivit acestei doctrine, finanţele publice trebuie să se ocupe şi cu studierea instrumentelor, mijloacelor şi pârghiilor cu ajutorul şi prin intermediul cărora statul să poată interveni eficient în viaţa economică pentru a influenţa pozitiv procesele economice în folosul tuturor membrilor societăţii. Astfel, pe lângă procurarea resurselor financiare de care are nevoie, prin politicile sale fiscale şi bugetare, este recomandat ca statul să intervină energic în procesele economice pentru a preveni crizele economice şi efectele lor negative. În viziunea acestei concepţii statul este chemat să-şi organizeze propriile afaceri în economie, să sprijine prin subvenţii, facilităţi fiscale şi alte politici bugetare sectoarele economice socotite de el importante pentru ţară, să limiteze şomajul şi să finanţeze corespunzător sectoarele de protecţie socială din societate. În contextul acestei doctrine nu se mai pune deloc problema echilibrului bugetar, majoritatea statelor moderne construindu-şi bugetele cu deficite, acest sistem fiind chiar recomandat deoarece ar duce la scăderea ratei şomajului şi oferă posibilităţile unei relansări economice ulterioare prin comenzile statului pe seama acestor deficite bugetare.

8 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE Finanţele ştiinţă şi disciplină de studiu Aşa cum s-a menţionat mai înainte, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică, întrucât, cu această ocazie prin redistribuirea unei părţi importante a produsului intern brut, între stat, pe de o parte, şi membrii societăţii, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, se creează avantaje pentru unii membri şi sectoare ale economiei şi societăţii, şi o amputare a veniturilor, respectiv, o dezavantajare a altora, deci se modifică, pe această cale, raporturile economice, financiare şi sociale din cadrul structurilor sociale. În consecinţă, ştiinţa finanţelor trebuie să se ocupe cu stabilirea relaţiilor care se statornicesc în societate cu prilejul constituirii resurselor publice, operaţiune care presupune un complex de măsuri, printre care stabilirea cuantumului obligaţiilor membrilor societăţii către stat, colectarea acestora, administrarea acestor fonduri etc., precum şi a relaţiilor care se formează apoi în societate cu prilejul distribuirii acestor resurse către ramuri, sectoare şi alţi membri ai societăţii, persoane fizice şi juridice. De asemenea, dacă se acceptă ca, în cadrul noţiunii de finanţe în general, să se includă şi creditul, asigurările şi finanţele private, rezultă că ştiinţa finanţelor trebuie să aibă în vedere şi relaţiile care se creează în cadrul creditului bancar, al asigurărilor obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane, şi al finanţelor private, precum şi a metodelor şi tehnicilor care se folosesc pentru traducerea în fapt a acestor relaţii, inclusiv a logisticii şi elementului uman care participă direct la formarea şi înfăptuirea lor. Potrivit acad. Iulian Văcărel 6, ştiinţa finanţelor constituie o ramură a ştiinţelor economice şi are ca obiect de studiu: a) relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale altor instituţii de drept public denumite generic fonduri de resurse financiare publice; b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public; c) modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor şi veniturilor nefiscale; d) metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari; e) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi extrabugetare; f) întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli publice la diferite eşaloane ale autorităţilor publice; 6 Iulian Văcărel şi colaboratorii Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag

9 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 9 g) modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare; h) organizarea şi efectuarea controlului financiar de natură politică, administrativă şi jurisdicţională, cu caracter preventiv, operativ-curent şi postum, de către diverse organe de stat; i) plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat, gestionarea datoriei publice; j) metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare; k) metodele de planificare, proiectare şi prognozare financiară; l) politica financiară promovată de stat; m) criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi finanţării cheltuielilor publice; n) efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice, ale repartizării şi utilizării acestora asupra procesului reproducţiei sociale; o) metodele de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt utilizate fondurile publice; p) alte probleme de natură economică, socială etc., cu efecte financiare. Din această lungă şi complexă definiţie rezultă că obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor publice trebuie să fie studierea metodelor, procedeelor şi tehnicilor specifice, a logisticii necesare a sistemului de instituţii publice şi a aparatului lor de specialitate prin intermediul cărora se asigură constituirea şi utilizarea resurselor financiare publice, private, ale creditului şi ale asigurărilor, precum şi pârghiile şi instrumentele specifice de intervenţie a statului în economie şi în societate în general. În îndeplinirea atribuţiilor sale, finanţele publice au legătură cu dreptul administrativ şi cel constituţional. Spre exemplu, constrângerea fără contraprestaţie, în cazul impozitelor şi taxelor, trebuie stabilită de stat prin Legi, Ordonanţe şi Hotărâri de Guvern, Ordine, Instrucţiuni etc. (deci printr-o formă juridică), care să fie opozabilă tuturor membrilor societăţii, iar când aceste resurse se constituie prin împrumuturi, acestea se contractează prin acte juridice bilaterale între împrumutători şi împrumutat (statul). De asemenea, în procesul de repartizare şi utilizare a fondurilor publice pe destinaţii, obiective şi beneficiari, la bază trebuie să stea acte ale puterii politice şi ale celei executive. De aceea, unii specialişti consideră finanţele publice ca o ramură a Dreptului public, care are ca obiect studiul regulilor şi principiilor referitoare la banul public.

10 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 10 De asemenea, finanţele publice se pot prezenta şi ca o ramură a ştiinţei politice, deoarece partidele politice sunt cele care definesc coordonatele politicii financiare a statului dintr-o anume etapă (când se află la putere). Ele sunt cele care, prin reprezentaţii lor în Parlament şi Guvern, stabilesc politicile fiscale şi bugetare, priorităţile şi repartizarea fondurilor, de obicei în favoarea grupurilor de interese pe care le reprezintă. Mai devreme subliniam că ele, finanţele, au un pronunţat caracter obiectiv, dar pentru faptul că în unele situaţii prin intermediul lor se satisfac interese de grup sau chiar de clasă ele au un suficient caracter subiectiv. De fapt, finanţele publice sunt o ştiinţă care se intersectează, în multe privinţe, cu economiile de ramură şi cu alte discipline de profil financiar şi monetar, cu dreptul administrativ, constituţional şi disciplinele sociale.

11 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 11 Capitolul 2 Conţinutul şi funcţiile finanţelor publice 2.1. Conţinutul finanţelor publice În societate se nasc nevoi colective care nu se pot satisface decât cu ajutorul colectivităţii, a unor organisme special create în acest scop, în timp ce nevoile individuale se satisfac de obicei prin activitatea proprie a fiecărui individ sau familie, în care situaţie de multe ori intervine piaţa. Necesităţile colective sunt determinate de faptul că ele nu se pot produce şi furniza decât prin intermediul unor organisme special create, dintre care cea mai evoluată formă de organizare a acestora este statul. Când spunem stat înţelegem toate instituţiile publice speciale ale sale (Parlament, Preşedinţie, Guvern, Ministere etc.) care îl reprezintă şi în numele căruia acţionează, precum şi celelalte forme de organizare instituţională administrativteritoriale care privesc teritorii şi spaţii mai mici, judeţe, municipii, oraşe şi comune. Dintre necesităţile colective care reclamă organizaţii şi organizări speciale amintim: apărarea, ordinea publică, securitatea naţională, asistenţa socială. Necesităţile colective sunt determinate, de asemenea, de combaterea catastrofelor naturale sau a unor acţiuni şi obiective care reclamă cheltuieli uriaşe şi al căror efect favorabil se răsfrânge asupra colectivităţii numai în timp, după un anumit număr de ani, ca, de exemplu: oprirea procesului de degradare şi alunecare a solului, punerea în valoare a unor zăcăminte minerale, resurse hidroenergetice, căi rutiere, ecologie, căi ferate, aeroporturi etc. Aceste obiective sunt de interes naţional, deşi de avantajul lor imediat beneficiază, în primul rând, locuitorii acelor zone, dar, în timp, de aceste eforturi financiare vor beneficia marea majoritate a membrilor acelei societăţii. Din categoria utilităţilor publice, aşa cum s-a mai arătat, fac parte acele bunuri de care pot beneficia deopotrivă toţi membrii societăţii, ca, de exemplu: apărarea,

12 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 12 ordinea internă, iluminatul public sau alte utilităţi edilitar gospodăreşti, drumuri, poduri, alimentări cu apă stradală etc., strict necesare membrilor societăţii. În afara nevoilor individuale şi strict colective, a treia categorie de utilităţi sunt cele semipublice în cadrul cărora putem evidenţia cheltuielile pentru: educaţie, cultură, ocrotirea sănătăţii, asigurările sociale etc. Acordarea sprijinului de către societate membrilor săi, a serviciilor şi utilităţilor semipublice, se face în mod selectiv pe baza anumitor criterii stabilite de autorităţi şi care, de obicei, diferă de la o ţară la alta şi de cele mai multe ori chiar de la o etapă la alta a dezvoltării statului respectiv. Spre exemplu, în domeniul educaţiei, acesta este gratuit până la un anumit grad de instruire (primar, gimnazial) şi selectiv pentru învăţământul superior şi postuniversitar de care beneficiază fie cei mai buni studenţi, fie cei cu o situaţie materială nefavorabilă, fie pe bază de criterii combinate. În domeniul ocrotirii sănătăţii sunt gratuite, de exemplu, tratamentele şi investigaţiile pentru prevenirea unor maladii care pot afecta întreaga populaţie, colectarea de sânge, reducerea morbidităţii etc., în vreme ce folosirea unor spitale, tratamente speciale şi chiar tratarea unor boli curente trebuie asigurate şi pe seama unor resurse financiare private. Raportul dintre producţia de bunuri şi servicii publice (colective), semipublice şi cea de bunuri şi servicii private (individuale) diferă, de asemenea, de la o ţară la alta şi chiar de la o etapă la alta a dezvoltării acelei ţării. Abundenţa de bunuri şi servicii colective este mai mare în statul în care economia este prosperă şi deci statul posedă resurse financiare publice abundente şi, invers, are loc o restrângere a bunurilor şi serviciilor publice şi semipublice în volum şi cifre absolute, atunci când economia acelei ţări este în declin, iar finanţele precare. Totuşi, despre o anumită tendinţă pe plan mondial se poate vorbi în această privinţă, în sensul că în majoritatea ţărilor se observă o creştere a ponderii bunurilor şi serviciilor publice şi semipublice care se asigură prin intermediul fondurilor publice. Potrivit statisticilor în domeniu, rezultă că, în prezent, mai ales în ţările dezvoltate, fondurile publice pe care statul le prelevă la dispoziţia sa pentru finanţarea utilităţilor publice şi semipublice deţin o pondere însemnată în produsul intern brut (între 40-60%). Prin constituirea acestor uriaşe resurse de la diverşi contribuabili, persoane juridice şi fizice şi redistribuirea lor către aceiaşi sau alţi beneficiari, persoane fizice, juridice, grupuri sociale, acţiuni şi obiective, se modifică semnificativ raporturile sociale de natură economică dintre membrii acelei societăţi, ceea ce, în final, conduce la avantajarea unora şi dezavantajarea altora, creşterea sau descreşterea economică, modificarea consumului public, semipublic şi a celui privat, precum şi a acumulării. Aşadar, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii sunt necesare resurse financiare importante care au ca izvor de provenienţă produsul intern

13 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 13 brut şi într-o anumită măsură chiar avuţia naţională, creat(ă) de societate într-o perioadă dată de timp. În afara resurselor financiare rezultă că pe această cale, pentru finanţarea utilităţilor publice şi semipublice, se mai folosesc şi resursele formate din împrumuturile de stat prin contracte bilaterale între stat şi creditorii săi. Împrumuturile în cauză, precum şi preţul lor dobânda şi alte cheltuieli colaterale la scadenţă sunt suportate apoi tot din venituri publice viitoare. În concluzie, relaţiile sociale care se stabilesc între stat şi instituţiile sale, pe de o parte, şi membrii societăţii, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, sunt de natură economică, întrucât prin intermediul impozitelor şi taxelor şi a altor contribuţii obligatorii, pe care statul le pretinde contribuabililor săi, are loc un masiv transfer de putere de cumpărare de la aceştia către stat şi apoi, invers, de la acesta către membrii săi, în procesul de alocare şi utilizare a resurselor publice. Acest transfer de putere de cumpărare produce un puternic impact asupra tuturor domeniilor vieţii economice şi sociale, cu repercusiuni majore asupra nivelului de trai al întregii populaţii Funcţiile finanţelor publice Apariţia finanţelor publice se datorează unor necesităţi şi cauze obiectiv determinate, funcţia lor principală fiind aceea de a procura resursele financiare de care are nevoie statul pentru a-şi exercita atribuţiile sale şi, pe această cale, de a interveni eficient în economie şi societate în general. În acest context, funcţiile finanţelor publice, după unii autori 7, ar consta în: funcţia de repartiţie cu cele două subfuncţii de constituire şi de utilizare şi funcţia de control. După alţi autori 8, acestea s-ar manifesta prin: atragerea resurselor, alocarea resurselor, redistribuirea produsului intern brut, stabilizarea economiei naţionale, coordonarea cererii şi stabilirea priorităţilor social-economice, la care se adaugă funcţia de control. Autorii prezentei lucrări apreciază ca funcţiile finanţelor publice sunt cel mai bine exprimate prin: a) Funcţia de repartiţie cu cele două subfuncţii, de constituire şi de alocare a resurselor; b) Funcţia de control; c) Funcţia de intervenţia a statului în economie. 7 Iulian Văcărel şi colaboratorii Finanţele publice, pag. 66,72, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, Ioan Talpoş Finanţele României, Vol I, pag. 20., Editura Sedonia, Timişoara, 1995

14 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 14 Subscriem la faptul că funcţia de intervenţie a statului în economie se manifestă realmente mai ales după criza economică din şi la acest atribut important al finanţelor publice s-au referit majoritatea autorilor menţionaţi în primul capitol Funcţia de repartiţie a finanţelor publice Subfuncţia de constituire a fondurilor publice se realizează între stat, pe de-o parte, ca beneficiar al acestor resurse, şi diverse persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, care sunt reprezentaţi prin: S agenţii economici indiferent de forma lor de proprietate sau forma juridică de organizare; S instituţiile publice; S S persoanele fizice; asociaţiile şi colectivităţile de grup care nu dau naştere la o persoană juridică. Fondurile publice în marea lor majoritate provin deci din distribuirea produsului intern brut şi a unei părţi din avuţia naţională, precum şi din transferurile de resurse din străinătate sub forma împrumuturilor de stat şi a diverselor finanţări nerambursabile. Cele care provin din distribuirea produsului intern brut îmbracă, în majoritatea cazurilor, forma impozitelor pe venit, iar cele prelevate din substanţa avuţiei naţionale, sub forma impozitelor şi taxelor pe avere, pe proprietate. Cele mai însemnate venituri ale statului, nerambursabile, sunt constituie din: impozite şi taxe, contribuţiile obligatorii, amenzi, penalităţi, vărsămintele instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din concesiuni, închirieri de terenuri şi a altor bunuri proprietate de stat, donaţii, ajutoare etc., iar cele rambursabile sub forma împrumuturilor de stat, care provin de la persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate, precum şi de la organisme financiar-bancare regionale şi internaţionale, sau/şi de la guvernele altor state. În cadrul procesului de constituire a resurselor financiare publice în unele situaţii acest transfer de putere de cumpărare nu schimbă forma de proprietate (este cazul întreprinderilor cu capital de stat care efectuează vărsăminte la bugetul de stat, sub forma impozitului pe profit, a regiilor autonome, tot sub forma impozitelor pe profit şi a vărsămintelor din profitul net), dar în majoritatea cazurilor aceste transferuri de resurse financiare determină schimbarea proprietarului, în favoarea statului şi în detrimentul întreprinderilor private şi a persoanelor fizice. A doua subfuncţie a funcţiei de repartiţie este cea de distribuire, alocare şi utilizare a resurselor publice către membrii societăţii, persoane fizice şi juridice, beneficiare. Această subfuncţie este realizată de stat cu ocazia finanţării unor utilităţi şi servicii publice prin intermediul instituţiilor publice special

15 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 15 create, a regiilor autonome, întreprinderilor de stat şi chiar al statului însuşi prin instituţiile sale strict specializate (Preşedinţie, Parlament, Guvern etc.). Beneficiarii acestor resurse sunt persoanele juridice şi persoanele fizice, precum şi acele instituţii şi unităţi speciale care produc utilităţi publice sau semipublice, ca, de exemplu: armata, ordinea publică, siguranţa statului, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, instituţiile publice centrale şi locale, precum şi regiile autonome. Alegerea priorităţilor în distribuirea resurselor publice pe acţiuni, obiective şi beneficiari reprezintă una din cele mai de seamă decizii ale autorităţilor unui stat, deoarece de această alegere depinde în mare măsură dezvoltarea sau stagnarea economiei acelei ţări şi a societăţii în general, cu consecinţe directe asupra bunăstării sau sărăciei membrilor acelei societăţi. Dacă principalele resurse publice vor fi alocate cu predilecţie spre un consum neproductiv (final), economia acelui stat va avea toate şansele spre o subdezvoltare, iar alegerea unor priorităţi care să aibă în vedere pe lângă asigurarea unei protecţii sociale acceptabile şi o alocare de fonduri importante spre sectoarele care creează sau determină o valoare adăugată (activităţi economice, cercetarea ştiinţifică, educaţie şi chiar ocrotirea sănătăţii etc.), economia acelui stat are toate şansele spre o dezvoltare economică ulterioară şi pe această bază la o creştere a bunăstării membrilor acelei societăţi. În acest proces de realocare a resurselor publice pentru finanţarea unor utilităţi şi servicii publice statul nu trebuie să piardă din vedere zonele, regiunile şi localităţile mai puţin dezvoltate, prin transferuri de resurse publice importante din bugetul central către bugetele locale ale acelor zone sau prin acordarea unor înlesniri şi facilităţi fiscale mai însemnate întreprinderilor şi agenţilor economici care-şi desfăşoară activităţile aici. Referitor la sectorul spre care se pot îndrepta fondurile publice, spre cel economic sau cel social-cultural, sau despre o anume tendinţă pe plan mondial, se poate aprecia că în ţările dezvoltate, unde economia funcţionează la parametri înalţi, cheltuielile din fondurile publice pentru dezvoltarea economică sunt mai restrânse, aici prioritatea având-o cheltuielile privind protecţia socială, precum şi cele referitoare la ordinea publică şi apărare, pe câtă vreme, în ţările în curs de dezvoltare, sectorul economic este beneficiar al fondurilor publice într-o măsură mai mare, în detrimentul celorlalte destinaţii, bineînţeles acest lucru numai în cifre relative. Destinaţiile pe care le pot căpăta fondurile publice în acest proces complex de redistribuire, de alocare, prin intermediul sistemului de bugete, sunt: învăţământul, sănătatea, cultura, asigurările sociale (protecţia socială), locuinţele, gospodăria comunală, drumurile, ordinea publică, apărarea, diverse acţiuni economice. Trebuie remarcat totuşi faptul că, deşi întregul proces de constituire şi redistribuire a resurselor publice este determinat de factori şi necesităţi obiective,

16 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 16 procesul ca atare poartă de multe ori un pronunţat caracter subiectiv, deoarece el depinde în mare măsură de gradul de înţelegere a acestor necesităţi obiective de către factorii politici şi guverne aflate la putere, precum şi de interesele nedeclarate ale grupurilor şi mediilor de afaceri pe care le reprezintă Funcţia de control a finanţelor publice Această funcţie a finanţelor publice este determinată de faptul că: S resursele publice aparţin întregii societăţi, iar societatea în ansamblul ei este interesată ca acestea să fie corect stabilite în sarcina contribuabililor, colectate în întregime şi dirijate corespunzător spre domeniile prioritare şi stringente ale economiei şi societăţii. Folosirea lor trebuie să producă atât o eficienţă socială, cât şi una economică care în final să determine satisfacerea necesităţilor economice şi sociale de moment şi perspectivă a întregii societăţi; S de asemenea, controlul este necesar pentru administrarea şi gestionarea corespunzătoare a acestora, păstrării integrităţii lor, prin combaterea neglijenţei şi risipei, asigurării oportunităţii şi eficienţei lor în procesul utilizării. Aici poate fi vorba şi de combaterea unor fenomene de speculă şi îmbogăţire fără justă cauză pe seama fondurilor publice. Controlul care se exercită prin intermediul acestei funcţii se realizează, în principal, în cadrul celor două subfuncţii, cea de constituire şi cea de alocare, utilizare. În faza de constituire a resurselor publice, funcţia de control se exercită mai ales prin intermediul instituţiilor de specialitate ale statului, respectiv, Ministerul Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, prin stabilirea cuantumului corect al obligaţiilor fiscale pe care le au contribuabilii şi al unui control fiscal complex cu prilejul încasării şi administrării acestora. Alături de Ministerul Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, un rol important în exercitarea funcţiei de control a finanţelor publice îl au şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în legătură cu încasarea şi administrarea corespunzătoare a contribuţiilor de asigurări sociale de stat (şomaj şi sănătate), constituite prin bugetul asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor pentru şomaj, precum şi prin fondurile speciale de sănătate. În faza de utilizare a resurselor publice, funcţia de control se exercită preventiv în principal prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice şi a organelor sale teritoriale, cu prilejul deschiderii creditelor bugetare şi a angajării de plăţi prin unităţile Trezoreriei Statului. În această fază se are în vedere ca alocările de fonduri bugetare să aibă o bază legală, să fie oportune, necesare şi să fie asigurate resursele financiare proprii, atunci când o asemenea condiţie de finanţare este prevăzută în mod expres de lege (este cazul bugetelor locale, fondurilor speciale şi a celor din mijloacele extrabugetare).

17 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 17 De asemenea, funcţia de control în cadrul subfuncţiei de utilizare se exercită şi aposteriorii (după ce cheltuielile sunt efectuate deja) prin organele Curţii de Conturi a României şi prin cele ale Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi a celorlalte ministere şi organe centrale specializate ale statului înditruite cu aceste atribuţii. Funcţia de control a finanţelor publice se poate exercita şi înaintea constituirii propriu-zise a resurselor financiare publice, prin controlul exercitat la întreprinderile cu capital de stat sau regiile autonome, atunci când acestea nu-şi îndeplinesc obligaţiile bugetare către buget, sau asupra activităţii instituţiilor publice care nu-şi realizează veniturile prognozate când acestea au asemenea sarcini Funcţia de intervenţie a statului în economie După mulţi autori şi specialişti în domeniu, atributul finanţelor publice nu trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse financiare a necesităţilor statului, ci odată cu acest lucru un mijloc eficient de intervenţie a statului în economie. Privită în perspectivă istorică, intervenţia statului în economie, resimţită mai ales după efectul devastator al crizelor economice de supraproducţie din anii 1929/1933, s-a accentuat pe măsura trecerii anilor şi ea se realizează, în primul rând, prin intermediul finanţelor publice. Instrumentele şi tehnicile folosite de stat pentru a interveni în viaţa economică a ţării, prin a-i stimula pe unii subiecţi economici şi a-i inhiba pe alţii, ţin, în primul rând, de politicile fiscale şi de cele bugetare. Metodele şi tehnicile sistemului fiscal şi bugetar sunt cele mai importante prin intermediul cărora statul acţionează asupra factorilor economici din societate. Astfel, prin sistemul de reglementări fiscale statul are posibilitatea de a acorda înlesniri, reduceri sau alte facilităţi fiscale în domeniul impozitelor, taxelor, sau a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a acestora, iar prin politicile bugetare, statul poate sprijini direct ramuri, sectoare şi unităţi productive, sau persoane fizice, domenii şi activităţi care îl interesează sau apreciază că prezintă importanţă pentru societate. Pârghiile şi instrumentele concrete în aceste direcţii pot fi subvenţiile bugetare, transferurile bugetare, acoperirea unor diferenţe de preţ (când preţul de vânzare este mai mic decât costul de producţie) pentru unele produse sau servicii, prime pentru export, producţie etc. Alături de politicile fiscale şi bugetare prin care intervine în economie, statul îşi poate crea propriile sale întreprinderi, sectoare şi domenii care îl interesează în mod deosebit, sau acolo unde apreciază că nu sunt create suficiente utilităţi şi servicii publice sau semipublice. De asemenea, atunci când unele întreprinderi sau societăţi private care produc bunuri materiale de interes naţional sunt în difi-

18 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 18 cultate financiară, statul fie că le poate sprijini financiar, fie că le poate prelua în vederea retehnologizării, după care le poate privatiza din nou. De aceea, apreciem că una din cele mai importante funcţii ale finanţelor publice este cea de intervenţie în economie, funcţie care-i dă statului posibilitatea să influenţeze decisiv procesele economice şi, pe această cale, relaţiile sociale între membrii acelei societăţi Rolul finanţelor publice în economia de piaţă Prin transferul unei părţi însemnate din produsul intern brut de la anumite persoane juridice şi fizice către stat şi prin realocarea acestor resurse cu predilecţie spre aceeaşi sau alţi beneficiari decât cei de la care s-au preluat aceste resurse, are loc o modificare a raporturilor sociale care influenţează puternic procesul reproducţiei sociale, potenţialul agenţilor economici şi chiar averea şi veniturile unor întregi categorii şi pături sociale. Cu alte cuvinte, intervenţia statului în economie prin intermediul finanţelor influenţează în mod direct (uneori) şi indirect (alteori) mersul economiei şi bunăstarea sau sărăcia membrilor acelei societăţi. De aceea, statul, prin intermediul fondurilor publice, influenţează direct sau indirect: S economia; S gradul de instruire a populaţiei; S sănătatea publică; S cultura; S ordinea publică; S gradul de siguranţă a ţării; S alte sfere şi domenii ale vieţii sociale. De modul în care statul reuşeşte să influenţeze pozitiv economia şi să finanţeze corespunzător acţiunile social-culturale depinde asigurarea unui nivel de trai corespunzător sau, dimpotrivă, mai puţin corespunzător populaţiei acelei ţări. Întrucât nu există o economie de piaţă perfectă, aceste măsuri şi acţiuni ale statului au şi ele de multe ori un grad ridicat de subiectivism, pentru că nu în toate situaţiile ele ţin seama de necesităţile reale ale ţării, astfel că echilibrele finale ale economiei şi vieţii sociale se realizează de multe ori prin dezechilibre iniţiale, situaţie care provoacă risipă de fonduri şi multă ineficienţă. Avem în vedere aici, mai ales, măsurile care se iau în domeniul managementului întreprinderilor unde proprietar majoritar este statul, sau stabilirea politicilor fiscale în sfera impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii pe care le datorează subiecţii economici şi persoanele fizice, precum şi cea a politicilor bugetare privind alegerea priorităţilor din societate cu ocazia alocării acestor resurse pe acţiuni, obiective şi beneficiari.

19 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 19 Toate aceste direcţii (politica fiscală şi cea bugetară, managementul unde el, statul, este proprietar etc.) reprezintă căi, instrumente şi mijloace de intervenţie a statului în economie, cu consecinţe directe asupra stării prezente şi viitoare a economiei acelei ţării şi a membrilor acelei societăţi. Adiacente politicilor fiscale şi bugetare prin care statul intervine în economie sunt o serie de reglementări necesare protecţiei consumatorului, sancţionării concurenţei neloiale, a practicilor monopoliste, regimului de muncă, protecţiei mediului, respectării drepturilor omului, consolidării unei democraţii pluripartidiste etc.

20 Finanţe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 20 Capitolul 3 Mecanismul financiar 3.1. Mecanismul financiar componentă a mecanismului economic Mecanismul financiar face parte integrantă din mecanismul economic al oricărui stat şi el diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei acelei ţării, de rezervele materiale şi financiare de care dispune naţiunea în cauză, de structura socială a societăţii, de gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate şi, nu în ultimul rând, de obiectivele de politică economică şi socială pe termen mediu şi lung ale autorităţilor acelui stat. Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor de conducere şi/sau reglare a funcţionării economiei naţionale în ansamblul ei. Eficacitatea mecanismului economic este dată în ultimă instanţă de măsura în care acesta răspunde necesităţilor obiective pe care le reclamă economia, precum şi de asigurarea concordanţei între cererea şi oferta de bunuri şi servicii pe ansamblul societăţii, ramuri, subramuri, domenii şi sectoare de activitate. Întrucât între interesele naţionale şi cele individuale şi de grup există permanent un conflict de interese, în sensul că indivizii şi grupurile sociale sunt mai nerăbdătoare pentru a-şi rezolva rapid interesele lor individuale şi de grup, pe câtă vreme interesele naţionale trebuie să aibă în vedere asigurarea resurselor necesare dezvoltării pe termen mediu şi lung, rolul politicilor din cadrul mecanismului economic este acela de a soluţiona şi pune de acord aceste contradicţii prin adaptarea intereselor individuale şi de grup la cele naţionale. Funcţia principală a mecanismului economic este deci aceea de conducere şi reglare a proceselor economice care, în principal, se materializează în procesul de repartizare a resurselor publice, în sensul că la stabilirea priorităţilor în utilizarea lor se cere de a se avea în vedere interesele naţionale, promovarea progresului şi asigurarea unei înalte eficienţe. De aceea, într-o economie în plin proces de dezvoltare, rolul statului este poate mai important decât într-o economie dezvoltată, unde legile obiective ale