Revista Tinerilor Economişti. Anul III Nr. 5 Noiembrie 2005

Transcription

1 Revista Tinerilor Economişti Anul III Nr. 5 Noiembrie 2005

2 An III Nr. 5, Noiembrie 2005

3 Colegiul redacţional: Buligiu Ionuţ (editor) Costel Ionaşcu (redactor şef) Cristi Spulbăr (redactor) Laurenţiu Dragomir (redactor) Liviu Crăciun (editor) Marian Siminică (redactor) Marius Mitrache (redactor) Radu Ogarcă (redactor) Sorinel Domnişoru (coordonator număr) ISSN

4 EDITORIAL Teorie sau practică? Universul economiei şi administrării afacerilor este plin de mister şi aducător de satisfacţii. Acesta este, înainte de toate, un univers al celor care sunt preocupaţi să câştige bani. Cărţile de specialitate încearcă să identifice mijloacele prin care se pot câştiga bani prin afaceri legale. Domeniu extrem de vast şi divers, domeniul economic te obligă să înveţi în permanenţă. Acest lucru poate fi considerat pentru unii o corvoadă, iar pentru alţii o provocare. Plecând de la ipoteza că cei mai mulţi sunt adepţii "provocării" se pune de nenumărate ori întrebarea: pe ce trebuie pus accentul: pe teorie sau pe practică? Nu de puţine ori, reproşul voalat care se aduce, celor studiate în facultate, este acela că există o prea mare încărcătură teoretică, cei mai acizi mergând până la a afirma că "facultatea te ajută să obţii o diplomă, iar lucrurile cu adevărat utile se învaţă în practică". Fără a ascunde sâmburele de adevăr care există în cele afirmate de aceştia din urmă, considerăm şi, în acelaşi timp, îi asigurăm pe adepţii acestui punct de vedere radical că sunt excepţii cazurile de practicieni bine pregătiţi fără a avea la bază solide fundamente teoretice, iar teoria nu trebuie considerată neapărat ca ceva arid şi absolut inutil. Există destule păreri conform cărora "teoria" este opusă "practicii" şi meritele le are practica. Aceasta este o falsă concluzie, bazată pe o falsă ipoteză. Dacă practica are succes pe termen lung şi nu este confirmată de teorie, atunci teoria este proastă şi trebuie revizuită. Distincţia nu trebuie făcută obligatoriu între teorie şi practică; distincţia trebuie făcută între o teorie bună şi o teorie proastă sau între o practică bună şi o practică proastă. Dacă ne este permisă comparaţia, putem aprecia că practica este cărămida iar teoria este mortarul. Ambele sunt esenţiale şi ambele trebuie să fie bune pentru a avea o structură solidă. Ca orice domeniu, şi acesta al economiei şi administrării afacerilor îşi are "alfabetul" său. De aceea, pe lângă însuşirea acestuia, considerăm că accentul trebuie pus pe înţelegerea lui. Numai o bună înţelegere a fenomenului economic, o extraordinară stăpânire a acestei multitudini de cunoştinţe va sta la baza unor decizii aducătoare de câştiguri viitoare sau a trecerii peste momentele critice care pot să apară în activitatea practică. De-a lungul timpului a apărut o distanţă semnificativă între grupul profesorilor şi cel al studenţilor. Prelegerile "magistrale" au accentuat acest fenomen. Toate acestea pot fi traduse printr-o lipsă de comunicare care are rolul de a deteriora autenticitatea feedback-ului care apare de la beneficiarul informaţiilor (studentul) şi profesor. Ori nu trebuie uitat că cel mai bun indicator de comensurare a activităţii profesorilor sunt cunoştinţele dobândite şi înţelese de către studenţii care intră în categoria celor care acceptă provocarea de a învăţa. Ei sunt aceia care ne pot ajuta să găsim o structură optimă între teorie şi practică. Lect.univ.dr. Dorel BERCEANU 3

5 4

6 CUPRINS Analiza fenomenului de internaţionalizare şi integrare a pieţelor de capital naţionale... 8 Lect. univ. Laura GIURCĂ VASILESCU Asist. univ. dr. Cristian STANCIU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Stadiul armonizării taxei pe valoarea adăugată în ţările comunitare Drd. Radu Cătălin CRIVEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Obiective şi strategii pentru investiţii. Investiţii profitabile în perioade inflaţioniste Lect. univ.dr. Sanda CONSTANTIN Lect. univ. dr. Ruxandra ALBU Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Analiza şi previziunea financiară premise ale unui management financiar eficient Lect. univ. dr. Anca BĂNDOI Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Analiza rentabilităţii în corelaţie cu riscul de exploatare Lect. univ. Laura GIURCĂ VASILESCU Asist. univ. dr. Cristian STANCIU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Situaţia fluxurilor de trezorerie instrument al analizei fluxurilor financiare Conf. univ. dr. Marian SIMINICĂ Asist. univ. drd. Daniel CÎRCIUMARU Asist. univ. drd. Ilie MURĂRIŢA Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor 5 Implicaţiile mecanismelor de control intern asupra misiunii de audit în condiţiile mediilor informatizate Lect.univ.dr.Cristian DRĂGAN Lect.univ.dr.Valeriu BRABETE Asist.univ.drd.Daniel GOAGĂRĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Gestiunea riscului de ţară o abordare comparativă Conf. univ.dr. Cristi SPULBĂR Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Etape premergătoare integrării Băncii Naţionale a României în Eurosystem Lect. dr.ec. Mirela CRISTEA Asist. drd.ec. Oana BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Obezitatea un risc major pentru angajatori şi companiile de asigurări Lect. univ. drd. Narcis Eduard MITU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Criteriul valorii actualizate nete in mediul probabilistic Lect. univ.dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Consideraţii teoretice privind valoarea justă Prep. univ. drd. Maria Carmen AVRAM Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Analiza comunicării în afaceri Conf.univ.dr. Sorina GÎRBOVEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

7 Managementul dezvoltării turistice durabile în zona Bran Lect. dr. ec. Ruxandra-Gabriela ALBU Lect. dr. ec. Sanda CONSTANTIN Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Managementul operaţiunilor de turism în sectorul public şi sectorul privat- sursă a creşterii şi dezvoltării turistice Lect. univ. dr. Marius MITRACHE Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Stocurile în activitatea întreprinderii Lect. univ. dr. Adriana SCRIOŞTEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Direcţii de acţiune în dezvoltarea prousului turistic Lect. univ. dr. Ramona GRUESCU Lect.. univ. dr. Roxana NANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Lider versus manager Asist. univ. drd. Radu OGARCĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Serviciile de transport în secolul al XXIlea Drd. Andreea BOCEAN Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Consideraţii privind perfecţionarea sistemului de învăţământ superior Lector dr. Claudiu CICEA Catedra de Eficienţă Economică Academia de Studii Economice, Bucureşti Tranziţia spre societatea cunoaşterii şi mutaţii la nivelul economiei mondiale Ec. drd. Nicoleta Ecaterina CIUREZ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Căi de eficientizare a activităţii cadrelor didactice în sistemului de învăţământ superior Lector dr. Claudiu CICEA Catedra de Eficienţă Economică Academia de Studii Economice, Bucureşti Piaţa muncii în secolul al XXI lea Asist. univ. drd. Claudiu BOCEAN Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administratrea Afacerilor Poziţia geografică - determinant al creşterii economice? Conf. univ. dr. Liviu CRĂCIUN Asist. univ. drd. Mihail Cătălin BARBU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Sursele regenerabile de energie componentă fundamentală a dezvoltării energetice durabile drd. Simona PARSEGHIAN Universitatea din Craiova Globalizarea: istoric, tendinţe, influenţe Prep. drd. Mihai-Alexandru COSTESCU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Şomajul în regiunea Oltenia distorsiune între cererea şi oferta de forţă de muncă Conf. univ. dr. Carmen RADU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Caracteristicile pieţei muncii din regiunea Oltenia analiza swot Lect. univ. dr. Costel IONAŞCU Lect. univ. dr. Marius MITRACHE Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor 6

8 Secţiunea Finanţe - Contabilitate ANALIZA FENOMENULUI DE INTERNAŢIONALIZARE ŞI INTEGRARE A PIEŢELOR DE CAPITAL NAŢIONALE Lect. univ. Laura GIURCĂ VASILESCU Asist. univ. dr. Cristian STANCIU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Perhaps foremost among recent changes in world financial markets has been their accelerating integration and globalization. This development, which has been fostered by the liberalization of markets, rapid technological progress and major advances in telecommunications, has created new investment and financing opportunities for businesses and people around the world. Easier access to global financial markets for individuals and corporations will lead to a more efficient allocation of capital, which, in turn, will promote economic growth and prosperity. Key words: globalization, capital market, gain, risk Piaţa pe care rezidenţi din ţări diferite negociază diferite tipuri de active se numeşte piaţa internaţională de capital. Piaţa internaţională de capital nu este o piaţă singulară; este un grup de pieţe strâns legate la nivelul cărora are loc un schimb internaţional de active. Una din componentele importante ale pieţei de capital este piaţa valutară, în cadrul căreia au loc operaţiuni de schimb cu diferite valute. Actorii principali de piaţa internaţională de capital sunt aceiaşi ca şi cei de pe piaţa valutară internaţională: băncile comerciale, corporaţiile transnaţionale, instituţiile financiare non-bancare, băncile centrale şi ale agenţii guvernamentale. Şi, ca şi piaţa valutară internaţională, activităţile pieţei internaţionale de capital se desfăşoară în cadrul unei reţele sofisticate de comunicaţii ce leagă principalele centre financiare ale lumii. Activele negociate pe piaţa internaţională de capital includ acţiunile şi obligaţiunile, provenind din diferite ţări, precum şi depozite bancare exprimate în valute internaţionale. Internaţionalizarea şi integrarea pieţelor de capital naţionale. Dimensiunea globalizării. Pieţele de capital din ţările dezvoltate sunt mai integrate şi mai interdependente decât în urmă cu de ani. Măsurile luate de diferitele ţări în scopul dezvoltării şi creşterii eficienţei sistemelor lor financiare au contribuit şi la creşterea internaţionalizării pieţelor de capital 1. În acest context, măsurile luate sunt: deschiderea pieţelor de capital naţionale investitorilor străini; încurajarea concurenţei şi liberalizarea pieţelor bursiere naţionale; renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar, care au încurajat investiţiile internaţionale de portofoliu. 1 J. Bisignano, The Internaţionalisation of Financial Markets: Measurement, Benefits and Unexpected Interdependence, Cahiers Economiques et Monetaires, Banque de France, no. 43, 1994, pag. 9. 7

9 Revista Tinerilor Economişti Dezvoltarea investitorilor instituţionali şi implicarea lor pe scară tot mai largă în investiţii de portofoliu în străinătate din dorinţa diversificării plasamentelor, a desăvârşit acest proces. Noile tehnologii informatice şi progresele în domeniul telecomunicaţiilor au dus la o mondializare accelerată a pieţelor financiare, au redus autonomia pieţelor naţionale şi le-au crescut semnificativ volatilitatea 2. Viteza cu care volatilitatea cursurilor bursiere se poate transmite între diferite pieţe financiare naţionale nu a mai surprins pe nimeni cu ocazia crizei financiare mondiale din octombrie 1987 şi cu atît mai puţin în cazul crizei asiatice. Vulnerabilitatea accentuată a pieţelor în condiţiile globalizării a devenit preocupantă pentru factorii de decizie din ţările dezvoltate. Libera circulaţie a capitalurilor între ţări a fost primul pas spre internaţionalizarea pieţelor de capital naţionale, iar măsurile de eliminare a restricţiilor de acest gen din legislaţiile naţionale au fost luate în multe cazuri la începutul anilor Libertatea mişcărilor de capital pe plan internaţional a deschis noi orizonturi agenţilor economici pentru arbitrajul între pieţele de capital naţionale. În condiţiile renunţării la cursurile de schimb fixe între monedele diferitelor ţări şi trecerii la flotarea acestora, datorită creşterii volatilităţii cursurilor, s-a resimţit nevoia acoperirii riscurilor cu ajutorul instrumentelor financiare derivate. Câteva dintre schimburile cele mai semnificative care au afectat şi structura sistemului financiar internaţional, adaptându-l tendinţelor de globalizare a pieţelor, sunt: reducerea rolului sistemului bancar în finanţarea întreprinderilor prin devoltarea pieţei titlurilor de valoare; valul masiv de privatizări din economiile occidentale, care a încurajat dezvoltarea pieţei de capital naţionale; dezvoltarea investitorilor instituţionali; internaţionalizarea investiţiilor financiare. Globalizarea înseamnă integrarea pieţelor financiare din întreaga lume într-o piaţă financiară internaţională 3. Internaţionalizarea pieţelor financiare trebuie privită în contextul evoluţiilor care au loc în economia mondială, în conexiune cu procesele şi fenomenele economice, cu creşterea interdependenţelor dintre economiile naţionale, ţinând cont de cooperarea în producţie dintre firme situaţe în ţări diferite şi de amplificarea comerţului internaţional. Dezvoltarea internaţionalizării pieţelor este stimulată de integrarea economică regională, ca şi de revoluţia în domeniul informaticii şi al telecomunicaţiilor, al căror progres s-a reflectat benefic şi asupra dinamizării fluxurilor de capital. Cu două decenii în urmă, comerţul a crescut de două ori mai repede decât producţia, iar investiţiile directe străine, de trei ori mai repede; volumul tranzacţiilor bursiere zilnice a crescut în ultimul deceniu de 2,5 ori mai repede decât creşterea producţiei mondiale. În ultimii ani, tot mai multe economii şi-au deschis pieţele către capitalurile străine. Pe piaţa globală de capital, mari sume de bani trec graniţa; zilnic, pe 2 M. Ceresoli, M. Guillaud, Titrisation. Gestion financiere de la banque, ESKA, Paris, 1992, pag F. Fabozzi, F. Modigliani, M. Ferri; Foundations of financial markets and institutions, Prentice Hall Internaţional, London, 1994, pag. 8. 8

10 Secţiunea Finanţe - Contabilitate piaţa valutară se schimbă peste miliarde de dolari. Tranzacţiile internaţionale cu a acţiuni şi obligaţiuni au crescut de la 3% din PIB al SUA în 1970 la 136% în Dimensiunea globalizării Gradul de globalizare a pieţelor financiare naţionale este diferit, în funcţie de produsele financiare avute în vedere: pe termen scurt sau pe termen lung, valute, obligaţiuni sau acţiuni. În cazul pieţei capitalurilor pe termen scurt şi al pieţei valutare, datorită lichidităţii şi concurenţei mari, precum şi a riscurilor scăzute şi a simplităţii instrumentelor se constată legătura cea mai puternică. Pe al doilea plan, al pieţei obligaţiunilor, procesul de globalizare s-a dezvoltat preponderent la nivelul pieţei primare, pe măsura emisiunilor internaţionale de obligaţiuni. La nivelul pieţei secundare, legăturile sunt încă nesemnificative comparativ cu dimensiunile pieţei primare, avînd în vedere că în mod tradiţional asemenea pieţe sunt mai izolate. În al treilea plan, se află piaţa acţiunilor, unde tendinţa de globalizare, deşi există, nu se manifestă la fel de pregnant, datorită unor cauze obiective atât la nivelul emitenţilor, cât şi la cel al investitorilor. Din punctul de vedere al emitentului, emisiunile internaţionale de acţiuni sunt mai complexe decât cele de obligaţiuni. Din punctul de vedere al investitorului, între cauze se au în vedere complicaţiile generate de gestiunea unui portofoliu internaţional de acţiuni, în ceea ce priveşte: procesul mai complex şi mai costisitor de evaluare a acţiunilor străine faţă de cele naţionale; calitatea diferită a informaţiilor financiare oferite de firme din diverse ţări şi dificultăţile generate de demersul de comparare a acestor informaţii; incertitudini privind regimul investiţiilor străine în unele ţări; inexistenţa unui sistem internaţional de compensare penru tranzacţiile cu acţiuni; riscul valutar inerent utilizării mai multor valute şi costurile presupuse de gestiunea acestui risc 5. O altă dimensiune a globalizării pieţelor este dată şi de originea participanţilor. Dacă avem în vedere aceasta, constatăm implicarea masivă a investitorilor de origine americană în emisiunile internaţionale. De asemenea, talia investitorilor instituţionali este importantă şi ierarhizarea ar fi: pe primul loc fondurile de investiţii şi pensii şi societăţile de asigurări americane; pe al doilea loc, cele japoneze şi pe al treilea loc investitorii instituţionali europeni. Din punct de vedere statistic, o măsură a internaţionalizării pieţelor financiare o reprezintă şi ponderea investiţiilor internaţionale, în special de portofoliu, în PIB, pondere în creştere continuă în ultimii treizeci de ani. 6 Piaţa internaţională de capital şi câştigurile obţinute din schimburile internaţionale Atunci când discutăm despre câştigurile obţinute din schimburile internaţionale, ne referim, de obicei, la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii. Asigurând 4 O. Stoica, Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital, Ed. Economică, 2002, pag O. Stoica, Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital, Ed. Economică, 2002, pag O. Stoica, op. Cit., Ed. Economică, 2002, pag

11 Revista Tinerilor Economişti existenţa unui sistem internaţional de plăţi, ce conduce la micşorarea costurilor tranzacţiilor, băncile ce desfăşoară activităţi pe piaţa internaţioanală de capital au asigurat cadrul necesar dezvoltării schimburilor internaţionale. Dar, multe din tranzacţiile ce se desfăşoară pe piaţa internaţională de capital rezultă din schimburile de active între rezidenţi ai unor ţări diferite, ca de exmplu schimbul unor acţiuni IBM contra unor obligaţiuni emise de guvernul britanic. Deşi aceste tranzacţii sunt deseori considerate speculaţii neproductive, ele pot să conducă la un câştig pentru participanţi. Tipuri de câştiguri obţinute din schimburile internaţionale Toate tranzacţiile ce se desfăşoară între rezidenţii diferutelor ţări se concretizează în una din următoarele trei categorii: schimbul de bunuri şi servicii contra bunuri şi servicii, schimbul de bunuri şi servicii contra active financiare şi schimbul de active financiare contra active financiare. În fiecare moment, orice ţară desfăşoară tranzacţii din fiecare din categoriile enunţate mai sus. Practica economică a demonstrat că o ţară poate câştiga de pe urma schimburilor internaţionale dacă îşi vor concentra producţia şi exportul spre acele bunuri şi servicii pe care le produc în condiţii de eficienţă maximă, iar cu banii obţinuţi din export for importa bunuri şi servicii pe care nu le pot produce în condiţii de eficienţă maximă. Acest tip de tranzacţii implică schimbul de bunuri şi servicii contra bunuri şi servicii. În figura de mai jos, săgeata superioară orizontală indică schimbul de bunuri şi servicii între intern şi extern. Un alt tip de câştig poate rezulte din schimburile intertemporale, adică schimbul de bunuri şi servicii contra unor drepturi asupra unor bunuri şi servicii viitoare, adică contra unor active financiare. Atunci când o ţară în curs de dezvoltare se împrumută din exterior (de exemplu când vinde obligaţiuni pe pieţele externe) pentru a putea importa materiale necesare implementării unui proiect intern de investiţie, putem spune că că ţara respectivă s-a angajat într-un schimb intertemporal. Ţara care se împrumută din exterior va câştiga de pe urma acestei tranzacţii deaoarece va putea să definitiveze proiectul de investiţii, pe care nu l-ar fi putut acoperi bazându-se doar pe resursele interne; ţara care împrumută va câştiga şi ea deoarece obligaţiunile achiziţionate îi vor aduce un câştig mai mare decât cel pe care l-ar fi putut obţine din investiţii interne. Săgeţile diagonale din figura de mai jos indică schimbul de bunuri şi servicii contra active financiare. Săgeta orizontală inferioară din figura de mai jos reprezintă cea de a treia categorie de tranzacţii, şi anume schimbul de active financiare contra active financiare, cum ar fi de exemplu schimbul unei proprietăţilocalizate în Franţa contra unor bonuri de tezaur americane. Spre exemplu, în anul 1997 în balanţa de plăţi a S. U. A. s-a putut observa în cadrul contului de capital, pe de o parte suma de 426,9 miliarde dolari, reprezentând achiziţii de active străine de către rezidenţii SUA(fluxuri de ieşire de capital), iar pe de altă parte suma de 690,5 miliarde dolari, reprezentând achiziţii de active SUA ale rezidenţilor străini(fluxuri de intrare de capital). Deci, în timp ce SUA şi-au putut finanţa deficitul contului curent din anul 1997 (166,4 miliarde dolari) pur şi simplu vânzând către străini active în valoare de 166,4 miliarde dolari, rezidenţii SUA şi străini s-au angajat, de asemenea, într-un schimb de active de un volum considerabil. Un asemena volum mare al schimbului de active între două ţări are loc pentru că vânzările internaţionale de active poate fi benefic ţărilor participante. 10

12 Intern Secţiunea Finanţe - Contabilitate Extern Bunuri şi servicii Bunuri şi servicii Active financiare Active financiare Aversiunea faţă de risc Atunci când indivizii selectează un activ, un important factor în luarea deciziei este riscul pe care-l presupune activul respectiv. Este cunoscut faptul că oamenii au aversiune faţă de risc. Spre exemplu, s-a demonstrat că investitorii de pe piaţa valutară îşi bazează cererea pentru un anumit activ financiar pe analiza riscului implicat de respectivul activ (măsurat prin prima de risc), precum şi pe analiza câştigului aşteptat. Spre a clarifica conceptul de aversiune faţă de risc, vom analiza un exemplu. Presupunem că vi se oferă posibilitatea de a paria, pariu unde puteţi câştiga de dolari, jumătate din timp şi puteţi pierde de dolari, jumătate din timp. Deoarece aveţi şanse egale să câştigaţi de dolari, putem spune că valoarea aşteptată (câştigul aşteptat) al acestui pariu este (1/2) * (1000$) + (1/2) * (-1000$) = 0. Dacă aveţi aversiune faţă de risc, nu veţi accepta pariul deoarece, pentru d-voastră, posibilitatea de a pierde de dolari cântăreşte mai greu decât posibilitatea ca d- voastră să câştigaţi, şi mai mult decât atât, ambele situaţii au o probabilitate de apariţie egală. Deşi există persoane (numite iubitori de risc) cărora le place să-şi asume riscuri şi ar accepta în orice moment pariul, este totuşi clar ca aversiunea faţă de risc reprezintă comportamentul normal. De exemplu, aversiunea faţă de risc ne ajută să explicăm profitabilitatea companiilor de asigurări, ce vând poliţe care permit oamenilor să se protejeze, atât pe ei, cât şi pe familiile lor, de riscuri legate de furt, îmbolnăvire sau alte evenimente nefericite. Dacă oamenii au aversiune faţă de risc, ei vor lua decizia achiziţiei unui activ bazându-se atât pe venitul viitor aşteptat, cât şi pe analiza riscului legat de câştigul respectiv. Sub influenţa aversiunii faţă de risc, de exemplu, investitorii vor dori să păstreze obligaţiuni estimate în diferite valute, dacă portofoliul de active financiare rezultat oferă combinaţia dorită între risc şi câştig, chiar dacă dobânzile pe care le oferă respectivele obligaţiuni sunt erodate de către parităţile valutare. În general, un portofoliu al cărui câştig fluctuează puternic an de an este mai puţin dorit decât un portofoliu care oferă acelaşi câştig an de an, cu fluctuaţii minore. Diversificarea portofoliului - motivul schimburilor internaţionale de active Schimbul internaţional de active poate fi benefic ambelor părţi angajate în această operaţiune prin faptul că le permite să reducă riscul investiţiilor efectuate. Schimbul conduce la această reducere a riscului prin posibilitatea ce le-o oferă participanţilor de a-şi diversifica portofoliile - de a-şi repartiza averea pe un spectru larg 11

13 Revista Tinerilor Economişti de active. James Tobin, profesor la Universitatea din Yale, laureat al premiului Nobel pentru economie, este cel care a introdus conceptual de diversificare al portofoliului caracterizând esenţa acestui concept prin sintagma să nu puneţi niciodată toate ouăle într-un sigur coş. Atunci când o economie este deschisă către piaţa internaţională de capital, ea îşi poate reduce riscul prin plasarea câtorva ouă în coşuri străine. Reducerea riscului este, deci, motivul de bază al schimbului internaţional de active, iar una din funcţiile pieţei internaţionale de capital este aceea de a face diversificarea posibilă. Tipuri de active internaţionale Schimburile internaţionale de active se pot concretiza în operaţiuni cu multiple tipuri de active. Printre cele mai importante active tranzacţionate pe piaţa internaţională de capital putem aminti obligaţiunile şi depozitele bancare exprimate în diferite valute, acţiuni, precum şi instrumente financiare mai complexe precum opţiunile. Achiziţia unei proprietăţi imobiliare situate în străinătate şi achiziţia directă a unei întreprinderi dintr-o altă ţară reprezintă, de asemenea, posibilităţi de diversificare a unui portofoliu de active. În teoria economică legată de tranzacţiile de pe piaţa internaţională de capital, este uzuală distincţia făcută între valorile mobiliare legate de o datorie (debt instruments) şi valorile mobiliare legate de capital (equity instruments). Obligaţiunile şi depozitele bancare reprezintă valori mobiliare legate de o datorie deoarece specifică faptul că emitentul acestora va trebui, indiferent de situaţia economică viitoare, să returneze o valoare egală cu suma principalului plus o anumită dobândă. În opoziţie cu cele expuse mai înainte, acţiunile reprezintă valori mobiliare legate de capital (equity instruments). Proprietarul acestora are dreptul de a încăsa o parte din profitul fimei emitente de acţiuni. Prin urmare, venitul unei acţiuni (dividendul) nu este un venit fix, ci el va varia în funcţie de situaţia economică a emitentului de acţiuni. În zilele noastre, graniţa dintre valorile mobiliare legate de o datorie (debt instruments) şi valorile mobiliare legate de capital (equity instruments) este una greu de determinat. Valori mobiliare precum obligaţiunile de corporaţie, care la prima vedere pot fi clasate ca fiind valori mobiliare legate de o datorie (debt instruments), în realitate pot fi valori mobiliare legate de capital (equity instruments), oferind venituri care vor depinde de situaţia economico - financiară viitoare a emitentului. BIBLIOGRAFIE 1 Bisignano, J The Internaţionalisation of Financial Markets: Measurement, Benefits and Unexpected Interdependence, Cahiers Economiques et Monetaires, Banque de France, no. 43, Ceresoli, M Titrisation. Gestion financiere de la banque, ESKA, Guillaud, M 3 Fabozzi, F Modigliani, F Ferri, M Paris, 1992 Foundations of financial markets and institutions, Prentice Hall Internaţional, London, Stoica, O Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital, Ed. Economică,

14 Secţiunea Finanţe - Contabilitate STADIUL ARMONIZĂRII TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ ÎN ŢĂRILE COMUNITARE Drd. Radu Cătălin CRIVEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The domain where the fiscal coordination was the most significant, is that of indirect tax system. This problem appeared because the consumption taxes influence the prises that are supported by the final customers. So, the differences between the tax systems can lead to an unfair competition inside the european market.in the presented paper, the main problem that is debated is that reffering to one of the most important indirect tax, the value added tax and the level of this tax coordination in Europen Union. Key words: fiscal coordination, indirect tax system, value added tax, fiscal treatment, comunitary exchanges 1. INTRODUCERE În timpul celor patru decenii şi jumătate care au trecut de la semnarea în anul 1957 a tratatului de la Roma, obiectivele stabilite de cele şase state semnatare au evoluat, iar statele care au aderat ulterior au trebuit să îndeplinească condiţiile prevăzute în tratat. Iniţial accentul a fost pus pe crearea unei pieţe comune, care să asigure societăţilor eropene posibilitatea de a acţiona pe o piaţă stabilă şi vastă, în scopul creşterii investiiţilor, rentabilităţii şi competitivităţii. Întrucât politica fiscală constituie un atribut al suveranităţii naţionale, competenţele fiscale comunitare s-au oprit acolo unde începe suveranitatea naţională. Ca urmare, dificultatea luării deciziilor a influenţat asupra evoluţiei procesului de armonizare fiscală în spaţiul comunitar. Domeniul în care încercările de armonizare fiscală au fost cele mai accentuate este acela al fiscalităţii indirecte întrucât taxele de consumaţie sunt cele care influenţează preţul suportat de consumatorul final şi care împiedică neutralitatea fiscală necesară unei competiţii loiale pe piaţa comunitară. La finele anilor 60 fiscalitatea indirectă a fost simplificată şi modernizată în toate ţările comunitare odată cu adoptarea în anul 1967 a taxei pe valoarea adăugată ca impozit indirect central al sistemului fiscal european, continuând apoi cu precizări ulterioare successive în privinţa soluţiilor de armonizare. Procesul de armonizare s-a dovedit însă a fi unul dificil, mai ales datorită impactului său extreme de diferit asupra bugetului şi economiei ţărilor implicate. Adoptarea TVA ca impozit comunitar a contribuit la: asigurarea neutralităţii în raport de structura circuitelor de producţie şi distribuţie; eliminarea efectului cumulativ; stimularea investiţiilor societăţii europene (datorită deductibilităţii imediate a impozitului care a lovit investiţiile); eliminarea distorsiunilor concurenţiale între produse care provin din state diferite (conform principiului ţării de destinaţie). Introducerea şi generalizarea TVA ca model comun de impozitare a cifrei de afaceri a fost doar primul pas pe linia armonizării fiscalităţii indirecte. Cel de-al doilea 13

15 Revista Tinerilor Economişti avea să fie legat de dorinţa înlăturării tuturor barierelor din calea funcţionării normale a pieţei unice comunitare. Astfel, în luna iunie 1985 Comisia Europeană a înaintat Consiliului o Carte Albă invocând suprimarea tuturor barierelor economice din calea schimburilor intracomunitare şi, în special, eliminarea până în anul 1992 a barierelor fiscale existente. Pe această cale, procesul de armonizare primea un nou impuls, apect ce a condus, inevitabil, la o schimbare radicală la nivelul impozitării indirecte, prin introducerea de noi reguli. După armonizarea structurală a TVA, pentru realizarea pieţei interioare, se impunea şi armonizarea cotelor, pentru a se putea elimina frontierele fiscale. În lipsa unor cote armonizate pentru TVA, controlul la frontiere trebuia menţinut. Prin urmare, sistemul comun de impozite pe consum trebuia să aibă pe de o parte, aceeaşi structură, iar pe de altă parte, cote apropiate sau unificate pe cât este posibil. 2. STADIUL ARMONIZĂRII Acţiunile Uniunii Europene în domeniul impozitele indirecte au ca bază legală articolele 90 şi 93 din Tratatul de Constituire a Uniunii Europene, regula de bază care guvernează acest tratat fiind cea de unanimitate, bazându-se totodată pe principiul armonizării impozitelor indirecte, şi nu pe cel al standardizării acestora. Structura impozitelor indirecte diferă de la un stat membru la altul, astfel: Danemarca are cea mai mare pondere în PIB a TVA, Grecia şi Ungaria deţin cea mai ridicată pondere a accizelor în PIB, în timp ce Italia înregistrează cea mai mică pondere a TVA, iar Luxemburg şi Slovacia au cea mai redusă pondere a accizelor. Asemenea diferenţe sunt determinate de variaţiile care există la nivelul cotelor de impozite, gradul de cuprindere a bazei de impozitare şi în dimensiunea evaziunii fiscale şi au implicaţii asupra mişcării libere a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice. ZONA EURO UE 15 0,5% 0,4% 2,5% 2,4% 4,1% 4,3% 6,8% 7% Alte imp.indirecte Accize TVA UE 25 0,4% 2,3% 4,2% 7% Taxe vamale Fig. 1. Structura impozitelor indirecte Legislaţia ce priveşte taxa pe valoarea adăugată este complexă, principalul izvor de drept reprezentându-l Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită şi Directiva a Şasea referitoare la TVA. Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru şi a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, facând distincţie între vânzarile între persoane supuse impozitării, vânzări către persoane fizice sau vânzări către comercianţii scutiţi de TVA. Armonizarea TVA în cadrul UE s-a realizat în următoarele etape: 14

16 Secţiunea Finanţe - Contabilitate introducerea TVA în toaste statele membre (până în anul 1970); uniformizarea bazei de impozitare pentru TVA şi a cotelor de TVA ( ); trecerea la un sistem tranzitoriu pentru TVA, odată cu formarea pieţei unice, şi desfiinţarea frontierelor vamale (1 ianuarie 1993); simplificarea sistemului TVA şi cooperarea statelor membre pentru reducerea fraudei fiscale. 1. Taxa pe valoarea adaugată a fost introdusă în Comunitatea Economică Europeană încă din anul 1970 prin două Directive TVA având drept scop înlocuirea diferitelor taxe pe producţie şi consum aplicate de către statele membre, care constituiau obstacole la libera circulaţie a mărfurilor, avându-se în vedere două argumente principale 7 : - avantajele TVA faţă de alte modalităţi de impozitare indirectă şi, în special, faţă de impozitul pe circulaţia mărfurilor aplicat în cascadă; - transparenţa operaţiunilor de impozitare a importurilor şi de exceptare de la impozitare a exporturilor realizate între statele membre. La nivelul Comunităţii a apărut însă o dispută cu privire la alegerea principiului adoptat pentru încasarea taxei: principiul ţării de origine sau principiul ţării de destinaţie? Datorită faptului că principiul ţării de origine ar fi permis apariţia unor fluxuri de schimb bazate pe ecartul cotelor şi nu pe cel al costurilor comparative, s-a decis alegerea principiului ţării de destinaţie care a eliminate dezavantajul ca producţia să se concentreze în statele cu cote de impunere mai scăzute. 2. Fiind impozitul indirect cu cea mai mare pondere în PIB, Uniunea Europeană a instituit obligaţia ca statele membre să contribuie cu o cotă din TVA încasată la bugetul Uniunii Europene. Astfel, s-a trecut la următorul pas şi anume, armonizarea bazei de impozitare pentru TVA, ceea ce înseamnă că aceasta să se aplice la aceleaşi tranzacţii economice în toate statele membre (Directiva 77/388/CEE). Această directivă a instituit un sistem de armonizare a TVA-ului şi a permis în acelaşi timp stabilirea unui Program de lucru orientat spre realizarea obiectivului înlăturării frontierelor fiscale, prin încercarea armonizării cotelor TVA. Armonizarea nu a constat însă în standardizarea cotelor, ci în apropierea acestora sufficient de amult încât să nu distorsioneze concurenţa. Comisia Europeană a considerat că eliminarea frontierelor fiscale ar genera distorsiuni, transferuri de venituri şi apariţia riscului fraudei fiscale, dacă nu se acţionează asupra cotelor şi regimului TVA aplicabil comerţului intercomunitar. 3. În vederea adaptării TVA-lui la exigenţele unei Pieţe Unice fără frontiere ( ), s-au adus ulterior modificări celei de-a şasea Directive TVA. Astfel, Directiva 91/680/CEE şi Directiva 91/111/CEE, adoptate în 1991 şi respectiv în 1992, au stabilit: - un regim tranzitoriu ce trebuia să se încheie prin unificarea cotelor; - un regim definitiv de taxare a schimburilor dintre statele membre, ce urma să înlocuiască regimul tranzitoriu şi care să se bazeze pe impunerea în statul membru de origine a bunurilor livrate şi serviciilor prestate. 7 Buletinul de Integrare Europeană, nr. 17/martie 2005, Săptămânal editat de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti Direcţia de Integrare Europeană şi Euro Info Centre Bucureşti 15

17 Revista Tinerilor Economişti Sistemul tranzitoriu al TVA, valabil de la 1 ianuarie 1993 a înlăturat controalele fiscale la frontierele din interiorul Comunităţii, atât în ceea ce priveşte consumatorii finali, cât şi agenţii economici. Prin sistemul tranzitoriu, noţiunea de import a fost înlocuită cu cea de cumpărare intercomunitară, iar cea de export cu cea de livrare intercomunitară. Formalităţile vamale pentru bunurile şi serviciile economice care provin şi circulă între ţările din interiorul spaţiului comunitar au fost eliminate. Acest sistem se caracterizează prin: - menţinerea principiului destinaţiei. Trecerea la principiul originii nu este abandonată şi rămâne un obiectiv pe termen lung al armonizării fiscale; - renunţarea la controlul fiscal la frontierele între statele membre. Recuperarea TVA pentru importurile dintre statele membre a devenit astfel o realitate depăşită. Aceasta înseamnă TVA-ul nu se va mai plăti la frontieră, ci se va plăti ulterior pe baza unei declaraţii a agentului economic (TVA-ul se plăteşte în ţara de destinaţie, nu în ţara de origine). Este explicabil că în această situaţie riscul de fraudă fiscală să crească, ceea ce a făcut ca şi nivelul investiţiilor în informatizarea sistemului şi a creării unei baze de date la nivelul UE să crească (VIAS system); - continuarea eforturilor pentru armonizarea cotelor de TVA. În acest sens, Comisia Europeană a făcut propuneri repetate (ultima în 1998) pentru folosirea numai a două categorii de cote, una standard, care să se situeze între 15% şi 25% şi una redusă. Consiliul miniştrilor finanţelor şi economiei a fost de acord pentru menţinerea minimului cotei standard de TVA la 15%, iar statele membre să facă toate eforturile pentru a nu depăşi acest minim cu mai mult de 10 puncte procentuale, atunci când îşi fixează propriile cote standard de TVA. Dacă în ceea ce priveşte baza de impozitare, s-a realizat o oarecare omogenitate, în ceea ce priveşte cotele de TVA există diferenţe semnificative (tab. nr. 1.). Se observă că cea mai mică cotă de TVA (15%) este aplicată în Luxemburg şi Cipru, iar cea mai mare (25%) în Danemarca, Ungaria şi Suedia. În funcţie de politica fiscală a fiecărui stat şi de interesele acestora, în Uniunea Europeană statele folosesc una, două sau trei cote de TVA (normală, redusă şi superredusă). Astfel, 7 state folosesc două cote de TVA, 11 state folosesc 3 cote de TVA, iar o singură cotă nu foloseşte decât Danemarca. Cotele de TVA reduse şi super-reduse sunt aplicate la anumite grupe de produse şi servicii (alimente, apă potabilă, medicamente, transport de pasageri, cărţi, ziare, radio şi televiziune, îngrijiri medicale şi stomatologice etc) şi cu toate că folosirea cotei unice reduce costurile administrative şi creşte eficienţa, se folosesc sisteme cu mai multe cote din raţiuni sociale. În general, deşi statele membre sunt de acord că un sistem TVA cu o cotă unică este mai eficient şi reduce costurile administrării acestuia, totuşi în practica fiscală se utilizează mai multe cote, de regulă, din raţiuni sociale. 16

18 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Tabelul nr. 1. Nivelul cotelor TVA în statele Uniunii Europene Ţara T.V.A (2004) Cota standard Cota redusă Austria 20% 10 şi 12% Belgia 21% 6 şi 12% Danemarca 25% - Finlanda 22% 8 şi 17% Franţa 19,6% 2.1 şi 5.5% Germania 16% 7% Grecia 18% 4 şi 8% Irlanda 21% 4,3 şi 13,5% Italia 20% 4 şi 10% Luxemburg 15% 3,6 şi 12% Olanda 19% 6% Portugalia 17% 5 şi 12% Spania 16% 4 şi 7% Suedia 25% 6 şi 12% Marea Britanie 17,5% 5% Cipru 15% *) Cehia 19% 5% Malta 18% *) Estonia 18% *) Ungaria 25% 12% Letonia 18% *) Lituania 18% *) Polonia 22% 7% Slovacia 19% 14% Slovenia 20% *) România 19% 9% *) lipsă date Sursa: Cu toate eforturile depuse pentru armonizarea TVA, totuşi regimul TVA rămâne excesiv de complex pentru agenţii economici şi menţine o anumită rigiditate a pieţei interne. Menţinerea unor reguli diferite de impunere, aplicarea neuniformă a legislaţiei comunitare şi convergenţa insuficientă a cotelor TVA a condus la o anumită disfuncţionalitate a sistemului. În acest sens, în iulie 1996, Comisia a prezentat un Program de lucru pentru a accelera trecerea de la regimul tranzitoriu TVA către un regim comun definitiv. Acest Program îşi propunea, într-un mod ambiţios, să abordeze principii generale cu privire la TVA (cota de impozitare, noţiunea de persoană impozabilă, scutirile, locul perceperii TVA-ului principiul taxării la origine). Întâmpinând, în schimb, reticenţele statelor membre în a accepta o armonizare şi mai accentuată a regimului taxei, Programul nu s-a concretizat prin vreo masură legislativă concretă. 17

19 Revista Tinerilor Economişti 4. Deşi trecerea la un sistem definitiv al TVA era prevăzută pentru sfârşitul anului 1996, totuşi UE funcţionează şi astăzi ca un sistem al TVA considerat tranzitoriu. În anul 2000, Comisia a decis să adopte o strategie în vederea ameliorării funcţionării sistemului TVA în cadrul Pieţei interne. Această strategie menţine regimul actual, dar se axează în acelaşi timp pe patru noi obiective principale: simplificarea, modernizarea, aplicarea mai uniformă a regulilor existente şi cooperarea administrativă. Cât despre acţiunile viitoare, Comisia propune ca acestea să urmeze două linii directoare 8 : afirmarea principiului taxării unice în ţara de consum; simplificarea obligaţiilor agenţilor economici. În acest sens, Comisia propune instaurarea unui Birou Unic care ar facilita în mod considerabil situaţiile în care un agent economic efectuează operaţiuni pentru care acesta datorează TVA unui stat în care nu este stabilit. În acelasi timp, Comisia este de părere ca o colaborare mai strânsa a statelor membre şi cu asistenţă din partea acesteia ar permite un control mai bun al fraudei cu privire la TVA. 3. CONCLUZII La nivelul statelor membre, se recunoaşte faptul că piaţa unică rămâne încă fragmentată din punct de vedere fiscal. Faptul că s-a renunţat la controlul fiscal la frontierele dintre statele membre, în condiţiile menţinerii principiului plăţii TVA la destinaţie nu a condus şi la înlăturarea conceptului de frontiere fiscale în cadrul circulaţiei produselor şi serviciilor între statele membre. Produsele şi serviciile care trec dintr-un stat membru, în alt stat membru trebuie marcate, într-un fel sau altul, având un regim fiscal al TVA diferit de cel aferent produselor şi serviciilor naţionale. Aceasta înseamnă costuri importante pentru aplicarea procedurilor fiscale. BIBLIOGRAFIE 1. Stolojan, Th., Tătărcan, R. 2. Tulai, C-tin, Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura BURG, Sibiu, 2002 Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2005 Serbu, S. 3. *** Buletinul de Integrare Europeană, nr. 17/martie 2005, Săptămânal editat de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti Direcţia de Integrare Europeană şi Euro Info Centre Bucureşti 4. *** Comisia Europeană, Structures of the taxation systems in the European Union, Office for Official Publications of the EU, Luxemburg, *** 6. *** 8 Buletinul de Integrare Europeană, nr. 17/martie 2005, Săptămânal editat de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti Direcţia de Integrare Europeană şi Euro Info Centre Bucureşti 18

20 Secţiunea Finanţe - Contabilitate OBIECTIVE ŞI STRATEGII PENTRU INVESTIŢII. INVESTIŢII PROFITABILE ÎN PERIOADE INFLAŢIONISTE Lect. univ.dr. Sanda CONSTANTIN Lect. univ. dr. Ruxandra ALBU Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The paper presents a short appreciation about increasing the return during the inflation period. It is also analyzed when and under what conditions should an investment actually be made by one who follows the theory of buying only securities which seem to have great potentialities for profit. At the end of the paper the authors shown that the real objective of investment is fundamentally to store excess current purchasing power for future use and all of that things requires knowledge, experience and flair. Key words: risk, profit, investment strategy, perfect market Una din cheile succesului în domeniul investiţiilor constă în evaluarea atentă a riscurilor potenţiale.majoritatea teoriilor despre investiţii se bazează pe noţiunea de investitori care doresc să obţină un profit maxim la un nivel acceptabil al riscului. Se presupune că piaţa oferă un echilibru între risc şi profit. Acest echilibru există pentru că majoritatea investitorilor nu sunt dispuşi să investească în proiecte riscante decât dacă li se oferă posibilitatea de a obţine câştiguri mai mari. Investiţiile riscante nu sunt atractive decât în situaţia în care oferă un profit aşteptat superior.nivelurile acceptabile de risc prezintă variaţii individuale mari şi, pentru fiecare în parte, nivelul rezonabil depinde de profitul aşteptat. Majoritatea investitorilor sunt dispuşi să-şi asume riscuri mai mari, până la un nivel maxim de toleranţă, pentru a obţine un profit mai mare. Nivelul de toleranţă al riscului este însă diferit din mai multe motive, cum sunt: gradul psihologic de acceptare, viabilitatea şi stabilitatea veniturilor, obligaţiile financiare şi responsabilităţile, vârsta şi sănătatea, nevoia viitoare de lichidităţi. Referitor la ultimul aspect trebuie făcute unele precizări. Cu cât o investiţie va trebui vândută mai curând pentru a obţine lichidităţi, cu atât ea trebuie să fie mai lichidă şi mai sigură. Investiţiile în acţiuni cu preţuri variabile sau unele titluri pe termen lung nu ar trebui tranzacţionate de investitorii care îşi propun afaceri pe termen scurt. Investitorii ar trebui să se gândească foarte atent la propria toleranţă în ceea ce priveşte riscul. Oricine nu este dispus să se gândească la toleranţa la riscurile relative şi se aşteaptă să obţină profituri din diferite investiţii este dispus probabil să investească fie prea precaut şi să sacrifice potenţialele venituri, fie prea agresiv ceea ce poate conduce la pierderi mari. Mulţi investitori cu abilităţi manageriale ale propriilor investiţii nu au însă suficient timp, iar alţii dispun de timp dar nu au aceste abilităţi. Cei cărora le lipsesc fie timpul, fie abilitatea de a-şi coordona propria investiţie ar trebui să se axeze pe fonduri mutuale viabile sau să apeleze la profesionişti. Unul dintre cele mai importante lucruri cunoscute despre investiţii este relaţia directă dintre risc şi rata profitului când ambele se întind pe o perioadă lungă de timp. 19

21 Revista Tinerilor Economişti Cu riscul calculat ca deviaţia standard a profiturilor anuale, acţiunile de exemplu, s-au dovedit a fi mai riscante decât titlurile şi, pe ansamblu, au adus profituri mai mari. Dar, trebuie amintit că, deşi pe ansamblu investiţiile cu risc ridicat au condus la obţinerea unor profituri mai mari, riscul nu aduce profit. Adăugarea la portofoliul de investiţii a unora cu risc ridicat nu conduce neapărat la creşterea profitului ci doar creează posibilitatea de a obţine un profit ridicat.este clar că profiturile actuale în valori cu risc ridicat sunt uneori, de fapt adesea, mai mici decât profiturile actuale ale investiţiilor sigure. În ceea ce priveşte profitul aşteptat lucrurile se schimbă. Mulţi investitori au o aversiune faţă de risc şi ca atare sunt dispuşi să achiziţioneze bunuri cu risc ridicat doar dacă acestea le oferă posibilitatea de a obţine profituri ridicate. Cel mai scăzut nivel acceptat pentru o investiţie este cunoscut drept profitul cerut sau necesar. În orice moment acesta variază între bunuri datorită diferenţelor în ceea ce priveşte nivelul taxelor şi al riscului şi, pentru orice bun, variază în timp datorită schimbărilor în ceea ce priveşte rata dobânzilor ca şi a schimbărilor intervenite în modul de percepere a riscului atribuit acestor valori sau în nivelul aşteptat de câştig al investitorilor la o anumită valoare a riscului. Cum investitorii sunt liberi să aleagă între diferite bunuri, rata cerută pentru oricare dintre acestea este influenţată de profiturile aşteptate pentru toate celelalte. De exemplu, profiturile cerute pentru acţiuni sunt influenţate de profiturile pentru titlurile de valoare. Când valoarea titlurilor creşte, preţul acţiunilor scade la un nivel la care ele vor continua să ofere profituri aşteptate suficient de ridicate pentru a concura cu titlurile. Când piaţa unor bunuri aducătoare de venit este eficientă, profitul aşteptat şi cel necesar sunt egale. Când profitul aşteptat creşte peste cel necesar (X), lucru ce se poate întâmpla dacă investitorii nu acţionează imediat la noile informaţii favorabile, preţul acestor bunuri va înregistra o creştere de ofertă până când profitul aşteptat va avea o scădere până la nivelul profitului necesar. Dacă profitul aşteptat scade sub profitul necesar, indicând că preţul bunului este prea mare (Y), vânzătorii trebuie să scadă preţul pentru a aduce profitul aşteptat la un nivel mai mare, al profitului necesar. profit X profit necesar X-subapreciere:profit aşteptat prea mare Y Y-supraapreciere:profit asteptat prea mic risc Fig.1.Profitul aşteptat şi cel necesar Profitul aşteptat pentru orice bun este o sumă între rata profitului fără risc şi o anumită rată de risc: 20

22 Secţiunea Finanţe - Contabilitate ( R ) = R R( P ) P + it ft it unde: P - profitul aşteptat pentru bunul i la momentul t ; ( ) R it R ft n rata profitului fără risc la momentul t ; ( ) P it R - rata de risc pentru bunul i la momentul t. Rata de risc este compensaţia cerută de investitori pentru riscul asociat unui bun la un anumit moment. Ratele de risc se modifică în timp ca rezultat al schimbărilor în modul de percepere a riscurilor pentru bunuri şi a schimbărilor de atitudine ale investitorilor în faţa riscului. Nici o investiţie nu este lipsită de riscuri. Nici o altă idee din domeniul investiţiilor nu a creat mai multe controverse sau nu a fost mai subiectivă sau supusă unor cercetări empirice decât aceea că banii şi pieţele de capital sunt eficiente. Într-o piaţă perfect eficientă, preţul acţiunilor şi titlurilor reflectă toate informaţiile relevante într-o manieră imparţială. Aceasta implică faptul că valoarea garanţiilor este egală cu valoarea lor economică adică sunt egale cu ceea ce ele valorează sub aspectul riscului şi al venitului ce urmează a fi obţinut. De cele mai multe ori, piaţa este eficientă şi aceasta rezultă din acţiunile investitorilor bine informaţi aflaţi în competiţie în efortul de a obţine cel mai mare profit posibil la un anumit nivel de risc. Investitorii reacţionează imediat atunci când există fluctuaţii ale bunurilor de la valoarea lor economică. Riscurile pot fi reduse prin diversificare. Efectul reducerii riscului prin diversificare poate fi explicat prin impactul nesistematic sau prin riscul specific de firmă care este acea parte a riscului care apare neaşteptat şi afectează o anumită firmă sau domeniul de activitate al acesteia. Un investitor care deţine o singură acţiune este expus la întregul risc ce poate apare neaşteptat şi afectează acea acţiune. Dar pentru un investitor ce deţine acţiuni în două sau mai multe domenii diferite, există întotdeauna o şansă ca o situaţie negativă într-un domeniu să fie contracarată de una pozitivă în alt domeniu. În general cu cât diversificarea este mai mare, cu atât mai mari sunt şansele ca situaţiile pozitive şi negative apărute în anumite domenii sau chiar la nivel naţional să se compenseze reciproc. De aceea, ideal ar fi ca portofoliul de investiţii să conţină şi acţiuni de pe pieţele externe. Cea mai bună strategie de investiţii pentru marea majoritate este deci, aceea de a avea un portofoliu diversificat de bunuri. Diversificarea elimină riscul nesistematic, întâmplător şi conduce astfel la reducerea fluctuaţiilor în cadrul portofoliului precum şi pierderile mari. Cu un portofoliu foarte diversificat investitorii vor fi supuşi doar riscului sistematic, de piaţă. 21

23 Revista Tinerilor Economişti Investiţii profitabile în perioade inflaţioniste Există două secrete ale succesului financiar în perioade de inflaţie. Acestea sunt : cumpărarea de bunuri a căror valoare creşte pe măsură ce moneda îşi pierde puterea de cumpărare ; folosirea banilor împrumutaţi. Cumpărarea de bunuri : În perioadele cu inflaţie ridicată s-a observat că investiţiile în hârtii de valoare precum titlurile, ipotecile şi asigurările îşi pierd din valoare pentru că nu pot ţine pasul cu inflaţia. Din acest motiv trebuie ca interesul să fie axat pe alte bunuri a căror valoare să sporească cel puţin în acelaşi ritm ca şi inflaţia. În ce domeniu s-ar putea obţine profit real? Este adevărat că toate aceste bunuri reale înregistrează o creştere de preţ pe măsură ce moneda înregistrează o tendinţă de scădere, dar, având în vedere scopurile investiţiei, majoritatea problemelor pot fi uşor înlăturate. De exemplu, nu contează dacă untul îşi va dubla preţul anul viitor. În mod evident nu ne vom aproviziona cu cantităţi uriaşe de unt, pentru că, stocându-l în vederea recomercializării ulterioare, vom putea constata că acesta se va deteriora cu mult înainte de a putea fi posibilă obţinerea oricărui profit. În mod similar, nu trebuie să investim în nici un bun care prezintă o discrepanţă evidentă între preţul oferit şi preţul cerut. Cumpărătorul trebuie să poată vinde bunul imediat, aproape la acelaşi preţ. Ca atare, nu este indicată cumpărarea unor bijuterii scumpe, de exemplu, ca măsură împotriva inflaţiei. S-ar putea ca preţul acestor bijuterii să crească într-adevăr cu 25% datorită procesului inflaţionist, în anul următor, dar cumpărătorul a plătit probabil cu 60% mai mult decât ar fi trebuit vânzătorului. Cele două probleme, ale stocării şi valorii nete elimină majoritatea bunurilor ca protecţie împotriva inflaţiei. Ce rămâne? Rămân de luat în seamă proprietăţile, mărfurile, aurul şi alte metale preţioase, anumite acţiuni, obiectele de artă şi antichităţile, timbre vechi, monedele. Problema tuturor acestor bunuri este că ele singure nu ne vor proteja de ravagiile inflaţiei, ci doar prin efectele lor cumulate. De exemplu, poţi să-ţi investeşti veniturile salariale în aur. Dacă inflaţia creşte într-o perioadă cu 100% şi valoarea aurului tot cu 100%, creşterea e suficientă pentru a păstra valoarea economiilor. Standardul dumneavoastră de viaţă totuşi va înregistra o scădere datorată reducerii valorii salariului care e puţin probabil că va creşte în acelaşi ritm ca şi inflaţia. Trebuie deci apelat la cel de-al doile secret. Bani împrumutaţi : Cumpărarea de bunuri ajută doar la menţinerea ritmului cu inflaţia, dar singura modalitate de a fi cu un pas înaintea acesteia este folosirea banilor împrumutaţi. Conform cu exemplul de mai sus, diferenţa de bani din împrumut poate fi o investiţie în cumpărarea de bunuri, ajungând în final la obţinerea unui profit. Totuşi, are sens împrumutarea banilor, doar dacă aceştia pot fi obţinuţi cu o dobândă mai mică decât rata inflaţiei. De fapt, doar în două domenii de investiţii este simplu şi ieftin pentru oamenii obişnuiţi să împrumute bani pe termen lung : proprietăţi şi mărfuri. Acestea sunt cele două domenii care pot aduce profituri mari în perioade inflaţioniste. Există însă un punct important de reamintit despre cumpărarea de bunuri. Nu este indicată achiziţionarea de articole cu amănuntul care prezintă o mare discrepanţă între preţul de vânzare cu amănuntul şi cel cu ridicata. Nu se realizează profit dacă vom 22

24 Secţiunea Finanţe - Contabilitate cumpăra un tablou cu 100$, observăm că el îşi dublează valoarea în 5 ani, ajungând la 200$ cu amănuntul, dar galeria de unde l-am cumpărat nu ne va oferi pe el decât valoarea iniţială de 100$. Referitor la cele două domenii profitabile ca investiţii, proprietăţi şi mărfuri, putem constata : Fără îndoială, prima investiţie pe care fiecare ar trebui să o facă în perioade cu inflaţie ridicată este cumpărarea unei case, din mai multe motive : o casă este uşor de cumpărat, folosind un împrumut ; aveţi control asupra investiţiei, spre deosebire de acţiuni, unde altcineva se ocupă de plasarea banilor; preţul caselor tinde să crească mai rapid decât rata generală a inflaţiei. Totuşi, cumpărarea de case în vederea închirierii s-ar putea să nu constituie o investiţie de succes pe termen lung. Chiriile nu pot creşte în acelaşi ritm cu inflaţia pentru că la o chirie lunară din ce în ce mai mare, chiriaşul devine dezinteresat de plata acesteia şi interesat de plata unui împrumut pentru propria casă. O investiţie interesantă devin terenurile agricole, în special cele aflate în vecinătatea marilor oraşe, din următoarele motive: preţul acestor terenuri creşte ca toate celelalte în perioade cu inflaţie ridicată; aceste terenuri pot fi achiziţionate cu bani împrumutaţi; pe măsură ce oraşele se dezvoltă noţiunea de teren agricol dispare, şi terenul devine mai valoros ; pe aceste terenuri se cultivă produse agricole şi, în timp ce consumul oricărui alt lucru se reduce datorită inflaţiei şi scăderii puterii de cumpărare, alimentele se vând în continuare. În ipoteza că nu doriţi să deveniţi agricultor, terenul poate fi cultivat de un fermier, iar veniturile obţinute vor putea cu siguranţă acoperi taxele. Pe de altă parte, investiţia în proprietăţi are dezavantajul de a bloca lichidităţile. Vânzarea nu se poate face rapid. O casă este o investiţie excelentă în perioade inflaţioniste, dar odată ce aceasta a fost achiziţionată, priorităţile trebuie să se îndrepte spre un alt domeniu. Acest domeniu poate fi acela al mărfurilor, respectiv comerţul cu acestea. Mărfurile reprezintă tot ceea ce creşte pe sau este găsit în pământ, incluzând cafea, cacao, citrice, cupru, aur, animale, zahăr, bumbac, argint, etc. Comerţul cu aceste bunuri prezintă riscuri, aşa că domeniul nu trebuie abordat decât în situaţia în care aveţi fonduri pe care vă permiteţi să le pierdeţi. Presiuni în acest domeniu pot veni atât de pe plan intern cât şi internaţional, aşa că riscurile sunt considerabile, dar, pentru că nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu siguranţă în viitor, un amator inteligent are aceleaşi şanse ca şi un comerciant multinaţional. Există două cerinţe pentru ca o marfă să poată fi tranzacţionată: un preţ fluctuant; posibilitatea de stocare. Totuşi, domeniul se adresează, aşa cum am precizat, acelora care îşi permit să piardă. Pentru cei care doresc un risc mai mic, un domeniu interesant este cel al aurului. 23

25 Revista Tinerilor Economişti Spre deosebire de alte mărfuri, aurul are o calitate specială. El poate fi stocat la infinit, fără să se deterioreze şi, pentru că este rar, o cantitate mică reprezintă o valoare mare. Acesta este motivul pentru care aurul a fost folosit ca monedă de schimb între ţări încă de la începuturile istoriei. Investiţiile pot fi realizate în mai multe domenii: aur pur, monede de aur, acţiuni la companii aurifere. Totuşi, trebuie precizat că acestea sunt de obicei investiţii pe termen lung, fiind însă o cale de a vă proteja capitalul şi, de ce nu, de a obţine profit pe termen lung. Un alt domeniu poate fi cel al obiectelor de artă şi antichităţilor, care pe lângă valoarea pe care o pot avea ne oferă şi plăcerea de a le privi. Ele reprezintă însă investiţii pe termen foarte lung şi duc la blocarea lichidităţilor. Totuşi, pentru cei ce doresc investiţii de suflet, obiectele de artă şi antichităţile pot constitui investiţii foarte profitabile, făcute însă pentru generaţiile următoare. Problematica inflaţiei şi a profitului ce poate fi obţinut în perioade inflaţioniste este departe de a fi uşoară şi uşor de rezolvat. Există o multitudine de factori ce influenţează investiţiile realizate în aceste perioade, factori care pot fi cunoscuţi şi combătuţi sau dimpotrivă accentuaţi, dar şi o multitudine de factori care pot influenţa în mod cu totul neaşteptat investiţia realizată. Cele câteva domenii de mai sus reprezintă un punct de vedere şi o sugestie pentru cei care doresc să-şi păstreze valoarea disponibilităţilor la un nivel cât mai ridicat în perioadele cu inflaţie ridicată. BIBLIOGRAFIE 1. Brandt L. Business Finance: A Management Approach, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. 2. Loeb G. The battle for investment survival, Simon and Schuster, New York, Smith R. Proffitt D. Stephens A. Investments, West Publishing Company, U.S.A.,

26 Secţiunea Finanţe - Contabilitate ANALIZA ŞI PREVIZIUNEA FINANCIARĂ PREMISE ALE UNUI MANAGEMENT FINANCIAR EFICIENT Lect. univ. dr. Anca BĂNDOI Universitatea din Craiova, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Financial management is an important part of modern organizational management. Its role is defined by its accomplished functions and by objectives followed on the level of financial activity. Analysis and financial forecasting are basic tools of financial management. Their most priorities are company s profitableness and its financial balance. Also, it is important to take into account the ways of risk movement. Key words: financial management, financial analysis and forecasting, financial risk, financial balance Conceptul de management financiar a reprezentat, în literatura de specialitate, obiectul multor definiri, complete sau mai puţin complete, care aşează organizarea şi mecanismul financiar în centrul activităţii de management general al firmei. În contextul articolului de faţă ne vom folosi de următoarea definiţie 9 : Managementul financiar reprezintă un ansamblu de metode, tehnici, procedee, instrumente şi acţiuni prin care se urmăreşte transformarea efectului utilizării capitalului în profit, aplicate în contextul realizării unor obiective organizaţionale, formulate printr-o strategie de firmă. Principalele obiective ale managementului financiar se referă la: evaluarea din punct de vedere financiar a tuturor acţiunilor ce urmează a se desfăşura într-o perioadă dată; asigurarea la momentul oportun a capitalului necesar desfăşurării activităţii în structura şi condiţiile de calitate corespunzătoare şi la un cost cât mai mic posibil; urmărirea modului de folosire a capitalului şi influenţarea celorlalţi factori de decizie din toate centrele de responsabilitate cu scopul asigurării unei utilizări eficiente a fondurilor atrase; asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar pe termen mediu şi lung; urmărirea evoluţiei rezultatului financiar şi a repartizării lui pe destinaţii. Din această succintă prezentare a magementului financiar deducem că la baza elaborării unor decizii corecte şi oportune în domeniul financiar trebuie să stea analiza economico-financiară. Cu ajutorul ei se supraveghează şi evaluează funcţiile întreprinderii ca sistem, eficienţa şi performanţele ei. Analiza economico-financiară este folosită ca mijloc de investigare şi diagnosticare a activităţii, în vederea stabilirii căilor şi măsurilor de folosire raţională a 9 Trenca Ioan, Managementul financiar al întreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997, pag

27 Revista Tinerilor Economişti tuturor resurselor materiale, financiare şi umane de care dispune o organizaţie şi de sporire a eficienţei activităţii acesteia. Prezentăm, în continuare, schematic, procesul de diagnosticare şi reglare a activităţii economico-financiare aşa cum l-a reprezentat Elie Cohen în cartea sa Analyse financiére 10 (fig. 1.): iil ETAPELE DIAGNOSTICULUI Asigurarea informaţiilor necesare diagnosticării: - informaţii contabile; - informaţii extracontabile (interne şi externe) OPERAŢIILE ANALIZEI Aplicarea metodelor analizei financiare: - prelucrarea informaţiilor contabile; - calculul indicatorilor necesari; - alcătuirea unor situaţii, tabele. Evidenţierea evoluţiei fenomenelor economico-financiare: - simptomele unor disfuncţionalităţi; (diagnosticul de criză financiară) - punctele tari şi punctele slabe ale activităţii (diagnosticul de control) Interpretarea şi aprecierea indicatorilor privind: - potenţialul economico-financiar; - performanţele utilizării resurselor; - echilibrul economico-financiar; - eficienţa şi rentabilitatea firmei. Analiza explicativă privind: - cauzele dificultăţilor (diagnosticul de criză); - atuurile şi lipsurile activităţii Sinteza observaţiilor şi concluziile analizei diagnostic Previziune şi recomandări Evidenţierea perspectivelor şi a soluţiilor tehnice, economice, financiare Fig. 1. Procesul de diagnosticare şi reglare a activităţii economico-financiare În realizarea procesului de conducere, analiza economico-financiară îndeplineşte la rându-i anumite funcţii pe care este important să le enumerăm în continuare pentru a înţelege complexitatea activităţii economic-financiare şi necesitatea informatizării ei. funcţia informaţională, care constă în asigurarea centrelor de decizii cu informaţii privind situaţia economico-financiară, precum şi cu starea unor indicatori comparativi cu standarde, normative, bugete, niveluri ale cheltuielilor pe diferite pieţe etc.; funcţia de evaluare privind nivelul de valorificare a resurselor şi capacităţilor existente în unitate; funcţia de fundamentare a deciziilor constând în asigurarea elementelor necesare pentru elaborarea unor decizii optime, bine fundamentate şi eficiente; funcţia de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului; 10 Elie Cohen, Analyse financiére, Editura Economica Paris, 1994, pag 18 26

28 Secţiunea Finanţe - Contabilitate funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior, care presupune analiza relaţiilor cu băncile, cu furnizorii, creditorii, organe fiscale, bursa de valori etc. Efectuarea unei analize, chiar şi pe un domeniu mai restrâns cum este cel al activităţii financiare, presupune o activitate complexă care trebuie desfăşurată sistematic urmând anumiţi paşi logici. Fără a avea pretenţia de generalizare asupra tuturor tipurile de analiză, enumerăm în continuare principalele etape care trebuie parcurse în acest gen de activitate: determinarea obiectului analizei, care se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizând anumite metode de evaluare şi de calcul; determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului analizat, constând în realizarea procesului cunoaşterii pe baza principiului descompunerii în trepte. Pentru aceasta se realizează o analiză structurală, iar factorii se stabilesc în mod succesiv abordând în primul rând factorii cu acţiune directă şi apoi pe cei cu acţiune indirectă până la stabilirea cauzelor primare; stabilirea corelaţiilor dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi dintre diferiţii factori care acţionează pe baza datelor şi informaţiilor solicitate, pentru determinarea raporturilor de condiţionare (a relaţiilor cauză-efect); măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori, care se face prin intermediul analizei cantitative şi care urmăreşte cuantificarea influenţelor, măsurarea posibilităţilor interne şi aprecierea rezultatelor; elaborarea raportului de sinteză asupra rezultatelor analizei care conţine concluziile şi aprecierile analistului; elaborarea deciziilor care trebuie să asigure valorificarea optimă a resurselor şi să îmbunătăţească eficienţa economico-financiară în viitor. La nivelul firmei analiza situaţiei financiare are ca obiect: asigurarea integrităţii patrimoniului unităţii; reliefarea modului de asigurare a surselor de finanţare în condiţiile autonomiei decizionale; asigurarea unui raport optim între mijloacele economice ale unităţii şi între acestea şi sursele lor de finanţare; asigurarea unor relaţii financiare corespunzătoare cu mediul financiarbancar extern; cercetarea utilizării eficiente a patrimoniului unităţii şi a a capitalului său. Responsabilităţile operaţionale ale analizei financiare revin în practică directorului financiar, în subordinea căruia funcţionează compartimente şi posturi de muncă specializate Într-un mediu concurenţial, dictonul a guverna înseamnă a prevedea capătă reale semnificaţii. Complexitatea vieţii economice, permanenta transformare a variabilelor ce o compun face tot mai necesară elaborarea mai multor variante de program de muncă cu care să se anticipeze condiţiile tehnico-economice de derulare a afacerii într-o perioadă viitoare. Previziunea financiară este principala activitate de planificare la nivel de firmă şi în funcţie de orizontul de timp ales, ea îmbracă diferite forme. 27

29 Revista Tinerilor Economişti Asfel pe o perioadă lungă de timp respectiv trei-cinci ani planurile financiare de orientare generală au rolul de a prezenta imaginea viitoare a firmei, descriind produsele oferite, proiecte de fabricare a unor produse noi, pătrunderea pe pieţe noi etc. Responsabilităţile specifice analizei financiare se distribuie pe trei faze ale unui ciclu fundamental (figura 2.) 1. Diagnosticul financiar referitor la: punctele bune şi mai puţin bune ale situaţiei financiare; activitatea şi performanţele firmei. 2. Decizii financiare Analiza riscurilor financiare Analiza echilibrului financiar Analiza rentabilităţii Control financiar Fig. 2. Fazele ciclului de analiză financiară Pe termen scurt, previziunea financiară se realizează prin intermediul bugetelor, instrumente care spijină conducerea în dirijarea în timp real a activităţii. Astfel factorii de decizie pot interveni în corijarea abaterilor luînd măsuri corective la momentul oportun prin controlul bugetar. Acesta se realizează prin compararea datelor efective cu datele previzionate, determinarea abaterilor şi analiza lor eventual, pe principalii factori de influenţă. În acest context, în condiţiile în care, deşi dificilă, reglarea activităţilor economice se realizează în ultimul timp numai prin informaţie, apare tot mai evidentă necesitatea simulării financiare. În ţările dezvoltate cu vechi tradiţii în economia de piaţă, marile concerne nu întreprind nimic din punct de vedere economic, tehnic, organizatoric fără o previziune financiară riguroasă surprinsă în primul rând prin sistemul de bugete. Rolul elaborării bugetelor este de a orienta activitatea tuturor compartimentelor spre obiectivele comune de lichiditate, rentabilitate şi diminuare a riscurilor. Fiecare întreprinzător raţional ştie, de la bun început, ca la polul opus unei situaţii economico-financiare prospere se află posibilitatea alunecării firmei pe panta falimentului, etapă decisivă în durata sa de viaţă. De aceea considerăm esenţial ca metodele şi teoriile financiare moderne care au posibilitatea semnalării riscului, să se regăsească din punct de vedere practic prin intermediul aplicaţiilor informatice care, mai devreme ca orice analist în domeniu, pot trage un semnal de alarmă. În contextul lucrării de faţă vom pune accentul, în principal, pe riscul financiar, ca o componentă a riscului economic. Pentru a-i putea defini sfera de acţiune trebuie să spunem că riscul financiar se referă la variabilitatea suplimentară a dividendului pe 28

30 Secţiunea Finanţe - Contabilitate acţiune şi la riscul sporit de faliment care apare atunci când o firmă foloseşte fonduri cu cost fix în structura sa de capital. Deoarece, anterior, am accentuat importanţa modelelor bazate pe calculul ratelor financiare, vom încerca, în continuare să prezentăm posibilităţile de apreciere a riscului financiar pornind de la acestea. Mai întâi de toate, riscul financiar trebuie măsurat iar principalul instrument utilizat în acest scop este nivelul pârghiei financiare (NPF), calculat astfel: % CFpr NPF = % CFE Cash flow-rile disponibile proprietarilor (CFpr) se determină ca diferenţă între cash-flow-ul de exploatare (CFE) şi dobânzile plătite (Db) plus impozitele şi taxele plătite (It) după formula: CFpr = CFE ( Db + It). Pentru a accentua expresivitatea valorii NPF se calculează de obicei şi pârghia combinată (NPC) ca raport între modificarea procentuală a cash-flourilor acţionarilor (CFa) şi modificarea procentuală volumului fizic al producţiei (q), după formula: % CFa NPC = % q În afara calculării nivelului pârghiilor financiară şi combinată şi a folosirii diferitelor rate, cuantificarea riscului financiar se poate face şi prin distribuţia de probabilitate a rezultatelor de exploatare viitoare. În acest scop este necesară determinarea pragului pierderilor pe o perioadă dată şi a abaterii medii standard aplicând formula următoare: RE min REp z = în care: σ RE min = valoarea minină a pragului pierderilor (de exemplu dobânzi de plată la credite contractare), sub care se înregistrează pierderi; REp = valoarea previzionată a pragului pierderilor pe perioada următoare; σ = abaterea medie standard (abaterea medie pătratică) a pragului pierderilor. Se identifică în tabelele statistice de probabilitate, probabilitatea asociată valorii lui z sub o lege normală de distribuţie. Ea va reprezenta un procent care sugerează managerului nivelul riscului financiar sau probabilitatea de a pierde o valoare (din cursul unei acţiuni, de exemplu). BIBLIOGRAFIE 1 Brealey, R. Principes de gestion financière, 7 e edition, Pearson Myers, S. Education, Paris, Cohen, E. Analyse financiére, Editura Economica Paris, Garibaldi, G. L' analyse strategique, Editions d'organization, Paris, Sichigea, N. Giurcă Vasilescu, L. Ispas, R., Stanciu, C. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, Trenca,I. Managementul financiar al întreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca,

31 Revista Tinerilor Economişti ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎN CORELAŢIE CU RISCUL DE EXPLOATARE Lect. univ. Laura GIURCĂ VASILESCU Asist. univ. dr. Cristian STANCIU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: In order to insure a proper and continuous activity of the firm in the conditions of competition increasing on the markets, it should be achieved two main conditions: profitability and financial equilibrium. For an economic and financial diagnosis should be taken into consideration also the main risks (the operational risk, financial risk, bankruptcy risk) and their possible implications on the firms profitability. Key words: rentability, exploitation risk, financial equilibrium Pentru a asigura desfăşurarea continuă a activităţii întreprinderilor în condiţiile accentuării competiţiei pe piaţă, trebuie satisfăcute două condiţii majore: - rentabilitatea este un criteriu de bază pentru adoptarea deciziilor economice care reflectă capacitatea de a produce venituri care să acopere cheltuielile şi să conducă la obţinerea de venit net; - asigurarea echilibrului financiar care exprimă capacitatea întreprinderii de a armoniza resursele şi utilizările afectate acestora. Pentru realizarea unui diagnostic economico-financiar complet, trebuie luat în considerare şi factorul risc, de fapt, posibilele implicaţii ale acestuia asupra rentabilităţii şi echilibrului financiar. Riscul este o variabilă exogenă, anonimă rentabilităţii cu efecte contradictorii. În sens larg, riscul exprimă încăpacitatea întreprinderii de a adapta în timp şi la cel mai mic cost la variaţia condiţiilor de mediu. Deci, rentabilitatea se află sub incidenţa gradului de risc în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea: - risc de exploatare; - risc financiar; - risc de faliment; - alte categorii de risc. Variabilitatea rentabilităţii întreprinderii în funcţie de evoluţia factorilor de risc se poate exprima prin intermediul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii: R R n 1 K e = Fr Frn 1 în care: R variaţia rentabilităţii absolute; Fr - variaţia factorilor de risc; Ke - coeficientul de elasticitate al rentabilităţii. Cu cât valoarea coeficientului de elasticitate al rentabilităţii este mai mică, cu atât sensibilitatea rentabilităţii la factorii de risc este mai scăzută iar estimarea activităţii viitoare a întreprinderii se poate face cu un grad de probabilitate mai ridicat. 30

32 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Indiferent de gradul de risc în care îşi desfăşoară activitatea trebuie asigurat echilibrul financiar al întreprinderii. Starea de echilibru financiar a întreprinderii se poate exprima prin indicatorii: lichiditate (capacitatea activelor de a se transforma in bani într-un termen mai mult sau mai puţin apropiat şi în condiţii normale de utilizare), solvabilitate (capacitatea întreprinderii de a face faţă scadenţelor în materie de angajamente) şi capacitatea de plată (capacitatea întreprinderii de a onora la termen datoriile devenite scadente, pe seama disponibilităţilor proprii şi împrumutate). Daca o întreprindere poate renunţa temporar la o rentabilitate maximală, nu se poate întâmpla acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte lichiditatea si solvabilitatea. Asigurarea starii de lichiditate si solvabilitate constituie condiţia financiară de bază impusă de desfăşurarea prezentă si viitoare a activităţii întreprinderii. Riscul de exploatare evaluează capacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost, la variaţiile mediului în care acţionează, respectiv, exprimă flexibilitatea rezultatului din exploatare. Dimensiunea lui depinde de situaţia sectorului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea dar şi de caracteristicile portofoliului de active proprii. Aprecierea riscului de exploatare se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate de exploatare, întâlnit in literatura de specialitate şi sub denumirea de punct critic, punct mort sau punct de echilibru. Pragul de rentabilitate permite stabilirea unei legături între variaţia rezultatului exploatării şi variaţia volumului de activitate desfăşurată de întreprindere, evidenţiind acel volum de activitate al întreprinderii care asigură acoperirea cheltuielilor de exploatare, în condiţiile realizării unui rezultat din exploatare nul. Depăşirea pragului de rentabilitate asigură de fapt rentabilizarea activităţii întreprinderii. Prin analiza pragului de rentabilitate, sunt furnizate informaţii cu privire la volumul de activitate care permite realizarea profitului sau a unui anumit profit, perioada de timp presupusa de acoperirea cheltuielilor, gradul de utilizare a capacităţii de producţie corespunzător pragului de rentabilitate, profitul maxim ce poate fi realizat in condiţiile date. Analiza pragului de rentabilitate este importantă în procesul de planificare deoarece relaţia cost volum profit poate fi influenţată de proporţia investiţiilor în active fixe, iar la stabilirea planurilor financiare de obicei se operează schimbări ale raportului dintre valoarea activelor fixe si a celor curente. Trebuie sa se stabilească in acest fel, un volum suficient al vânzărilor pentru acoperirea cheltuielilor fixe si variabile; în caz contrar, întreprinderea va înregistra prin activitatea desfăşurată, pierdere. In determinarea pragului de rentabilitate se porneşte de la premisa ca întreprinderea nu poate acţiona asupra preturilor de achiziţie ale factorilor de producţie sau asupra preturilor de vânzare ale bunurilor şi serviciilor. Pentru a asigura devansarea cheltuielilor de către venituri, se poate acţiona numai asupra volumului de activitate desfăşurată. Cheltuielile întreprinderii, în funcţie de variaţia faţă de volumul de activitate, sunt departajate în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Cheltuielile variabile la nivel de întreprindere se modifică odată cu volumul de activitate desfăşurata dar, pe unitate de produs, rămân relativ constante. Cheltuielile fixe, ca sumă la nivel de întreprindere, rămân relativ constante, in limitele volumului de activitate desfăşurată dar, pe unitate de produs capătă caracter variabil. Drept urmare, rezervele întreprinderii privind 31

33 Revista Tinerilor Economişti maximizarea rentabilităţii sunt legate de volumul de activitate desfăşurată şi impactul asupra sumei cheltuielilor fixe. Regulile generale impuse în calculul pragului de rentabilitate constituie, de fapt, şi limitele acestei metode: practica demonstrează ca preţurile de achiziţie sau de vânzare sunt sensibile la reacţia cererii si ofertei, costurile variabile unitare nu au totdeauna caracter constant iar suma cheltuielilor fixe poate înregistra modificări de la o perioada la alta. Toate aceste limite fac ca metoda pragului de rentabilitate sa nu aibă totdeauna caracter practic dar utilitatea sa rămâne prin informaţiile pe care le oferă. Pornind de la aceste considerente, algoritmul de calcul al pragului de rentabilitate în cazul întreprinderilor cu activitate omogena este următorul: Se porneşte de la echilibrul dintre cifra de afaceri (CA) şi cheltuielile aferente (Ch): CA = CH Cifra de afaceri este descompusă în funcţie de volumul fizic al vânzărilor (q) şi preţul de vânzare unitar (p): CA = q x p Cheltuielile se departajează în funcţie de variaţia faţă de volumul de activitate al întreprinderii în cheltuieli fixe (Cf) şi cheltuieli variabile (Cv): CH = Cf + Cv Cheltuielile variabile ca sumă, la nivel de întreprindere, sunt influenţate de volumul fizic al vânzărilor (q) şi costul variabil unitar (v): Cv = q x v Relaţia de echilibru între cifra de afaceri ăi cheltuielile aferente devine: q x p = Cf +q x v q x p q x v = Cf q x (p-v) = Cf Volumul fizic critic al vânzărilor, a cărui realizare implică un profit nul, este: Cf q critic = p v Cifra de afaceri critica (CAcr), respectiv expresia valorică a volumului critic: CA cr = q critic x p Gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr) corespunzător pragului de rentabilitate: qcritic Gcr = 100 qmaxim Perioada critica (Pcr), corespunzătoare realizării cifrei de afaceri critice: CAcr P cr = CA / T în care: CA/T - reprezintă vânzările medii pe unitate de timp Profitul maxim ce poate fi realizat (P max ): P max = q maxim x (p v) cf La întreprinderile ce desfăşoară activităţi diverse, calculul si valoarea informaţionala a pragului de rentabilitate sunt influenţate de modalitatea de evidenţă a cheltuielilor dar şi de măsura în care se departajează cheltuielile în cheltuieli fixe şi variabile. In cazul întreprinderilor în cauză, pragul de rentabilitate este exprimat după cum urmează: Cifra de afaceri critică (CA cr ): 32

34 Cf CA cr = 1 cv în care: C f = suma cheltuielilor fixe la nivel de întreprindere; c v = cheltuieli medii variabile la un leu cifra de afaceri. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie (G cr ) : CA cr G cr = 100 Qmax în care: Qmax = capacitatea maximă de producţie exprimată valoric. Secţiunea Finanţe - Contabilitate Dacă activitatea întreprinderii are caracter sezonier, relaţiile prezentate în scopul calculării pragului de rentabilitate se menţin dar, se va considera ca punct de reper, perioada în care marja cheltuielilor variabile (respectiv cifra de afaceri corectată cu cheltuielile variabile) asigura acoperirea cheltuielilor fixe. Evaluarea riscului de exploatare se face prin compararea cifrei de afaceri înregistrată de întreprindere (CA) cu cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate (CA cr ). Literatura de specialitate prezintă indicatorul rezultat din comparaţia menţionata sub denumirea de indicator de poziţie. Indicatorul de poziţie (Ip) poate fi exprimat : în mărimi absolute: Ip = CA CAcr în mărimi relative, astfel: CA CA cr Ip = 100 CA cr CA sau Ip = 100 CA cr Cu cât cifra de afaceri înregistrată de întreprindere este mai mare comparativ cu cifra de afaceri critica şi în consecinţa valoarea indicatorului de poziţie este mai mare, cu atât riscul de exploatare va fi mai mic. Indicatorul de poziţie exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi modifica producţia şi de a se adapta la cerinţele pieţei, capacitate influenţata în mare măsură de gradul de specializare a potenţialul tehnico productiv, de structura sa organizatorică. Poziţia întreprinderii în funcţie de dimensiunea înregistrată de indicatorul de poziţie poate fi: Instabilă, daca cifra de afaceri este cu mai puţin de 10% superioara cifrei de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate; Relativ stabila, daca cifra de afaceri înregistrată este cu 10-20% superioara cifrei de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate; Confortabila, daca cifra de afaceri înregistrată este cu mai mult de 20% superioară cifrei de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate. In aprecierea riscului din exploatare, se poate determina şi coeficientul de elasticitate (Ke), coeficient cunoscut sub denumirea de coeficient de levier al exploatării: 33

35 Revista Tinerilor Economişti R expl R expl Ke = CA CA în care: R expl = variaţia relativă a rezultatului din exploatare; R expl CA = variaţia relativă a cifrei de afaceri. CA Coeficientul de elasticitate exprimă modul în care o schimbare în volumul vânzărilor influenţează câştigurile înainte de plata dobânzilor şi impozitelor, sensibilitatea rezultatului din exploatare la creşterea cu o unitate a cifrei de afaceri. Evidenţiind variabilitatea rezultatului fata de structura costurilor, se poate prezenta relaţia dintre coeficientul de elasticitate şi pragul de rentabilitate: R expl R expl.critic R expl CA Ke = = CA CA cr CA CA cr CA Decalajul dintre cifra de afaceri realizată de întreprindere şi cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate influenţează mărimea coeficientului de elasticitate. Creşterea volumului de activitate comparativ cu pragul de rentabilitate diminuează valoarea coeficientului de elasticitate şi implicit, riscul de exploatare. Ceea ce trebuie sesizat este că rentabilitatea întreprinderii poate fi afectată de riscul de exploatare, ca de altfel şi de riscul financiar în condiţii de variabilitate a cifrei de afaceri. Valorile înregistrate de coeficientul de elasticitate ajută la aprecierea poziţiei întreprinderii din punct de vedere al riscului de exploatare, astfel: Daca Ke>11, poziţia întreprinderii este instabila, cu un grad de risc economic ridicat; Daca Ke = 6, poziţia întreprinderii este relativ stabila, cu un risc economic mediu; Daca Ke<6, poziţia întreprinderii este confortabila, cu un risc economic scăzut. Coeficientul de elasticitate este o componentă importantă în determinarea gradului de risc al unei afaceri. O întreprindere poate să influenţeze gradul de risc al afacerilor prin alegerea coeficientului de elasticitate. Dacă toate celelalte influenţe sunt constante, cu cât este mai mare valoarea coeficientului de elasticitate, cu atât va fi mai mare şi gradul de risc. Dacă se ia în calculul gradului de risc al afacerii şi probabilitatea de variaţie a volumului vânzărilor în sensul creşterii, atunci, în condiţiile unei valori ridicate a coeficientului de elasticitate, se va înregistra creşterea profitului. Dacă volumul vânzărilor întreprinderii înregsitrează un grad ridicat de certitudine, mărimea coeficientului de elasticitate nu va determina variabilitatea profiturilor viitoare. 34

36 Secţiunea Finanţe - Contabilitate BIBLIOGRAFIE 1 Brealey, R. Myers, S. Principes de gestion financière, 7 e edition, Pearson Education, Paris, Conso, P. Gestion financière de l entreprise, 10 e edition, Hemini, F. Dunod, Paris, Garibaldi, G. L' analyse strategique, Editions d'organization, Paris, Ristea, M. Possler, L. Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, Sichigea, N. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Giurcă Vasilescu, L. Universitaria, Craiova, 2005 Ispas, R. Stanciu, C. 6 Vernimmen, P. Finance d entreprise, 5 e edition, Dalloz, Paris,

37 Revista Tinerilor Economişti SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE INSTRUMENT AL ANALIZEI FLUXURILOR FINANCIARE Conf. univ. dr. Marian SIMINICĂ Asist. univ. drd. Daniel CÎRCIUMARU Asist. univ. drd. Ilie MURĂRIŢA Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The paper presents, at the beginning, a few limits of a traditional financial measure, the financing table. After that, there is presented another financial instrument, the statement of cash flows that was introduced in practice in many countries in order to eliminate the disadvantages of the financing table. We, also, present the specific features of this instrument in Romania and the legal aspects of its regulation.the financing table details the cash flows generated by a company on three types of activities: operational, investment and financing. In this respect, we presented the modalities of calculation of the cash flows for every type of activity and, in the end, the main advantages and limits of using the statement of cash flows. Key words: financing table, statement of cash flows, financial ratios, financial situations Pentru analiza fluxurilor financiare într-o întreprindere, de-a lungul timpului au fost propuse două instrumente financiare: tabloul de finanţare şi situaţia fluxurilor de trezorerie. Analiza pe baza tabloului de finanţare se bazează pe noţiunile de fluxuri de utilizări şi resurse, având drept obiectiv explicarea variaţiilor produse între două bilanţuri succesive. Acesta se constituie într-o punte de legătură între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al exerciţiului financiar. O asemenea analiză nu şi-a găsit aplicabilitate în practică decât pentru scurte perioade de timp, datorită dificultăţilor de elaborare şi limitelor în efectuarea analizei financiare. Dificultăţile de elaborare sunt determinate, pe de o parte, de numeroasele corecţii ce trebuie aduse elementelor din bilanţul contabil, iar, pe de altă parte, de informaţiile suplimentare necesare elaborării acestuia, informaţii disponibile numai în cazul marilor firme, cu un sistem financiar-contabil foarte bine pus la punct. Limitele în efectuarea analizei financiare pe baza tabloului de finanţare vizează mai multe aspecte: Capacitatea de autofinanţare apare în tabloul de finanţare ca o resursă cu caracter stabil. Totuşi, ea conţine atât elemente din zona exploatării, cele care au condus la calculul excedentului brut de exploatare (EBE) şi care au un caracter structural, precum şi elemente din afara exploatării, ce au un caracter variabil. În aceste condiţii, apreciem că ea nu permite să se analizeze gradul de rentabilitate economică dintr-o firmă. În plus, nivelul său poate fi puternic influenţat de politicile contabile şi fiscale aplicate în societate, deoarece se calculează plecând de la profitul net, după impozitare. 36

38 37 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Separarea, în cadrul tabloului de finanţare, a utilizărilor de resurse nu permite realizarea legăturii între nivelul creanţelor şi datoriilor, accentul nefiind pus pe fluxurile efective de trezorerie. Bazându-se pe variaţia elementelor patrimoniale reflectate în bilanţ, tabloul de finanţare cuprinde şi elemente cu caracter nemonetar, determinate de operaţiuni contabile de corecţie, fără incidenţă asupra trezoreriei. Datorită aceastor neajunsuri, în teoria de specialitate a fost propus un alt instrument de analiză a fluxurilor financiare, denumit situaţia (tabloul) fluxurilor de trezorerie, care este din ce în ce mai utilizat, chiar şi în ţările în care tabloul de finanţare este tradiţional (Franţa) şi reglementat legistativ. Pentru prima dată, acest document a fost reglementat în SUA, în 1986, prin norma SFAS 95 (Statement of Financial Accounting Standard), prin care se recomandă firmelor publicarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie (Statement of Cash Flows). În anul 1988, Ordinul Experţilor Contabili din Franţa publică o recomandare prin care se solicită entităţilor economice înlocuirea tabloului de finanţare cu un tablou care să explice variaţia trezoreriei şi a cărui structură era asemănătoare cu cea a modelului american. În Marea Britanie, Consiliul Raportărilor Financiare (Financial Reporting Council FRC) emite, în anul 1991, prima normă financiar contabilă (FRS 1) intitulată Tabloul fluxurilor de trezorerie, prin care se înlocuia tabloul fondurilor şi se solicita o analiză a variaţiei trezoreriei pe tipuri de activităţi: exploatare, investiţii şi finanţare. Australia reglementează şi ea modul de analiză a fluxurilor de trezorerie prin norma ASRB 1026 emisă de Australian Accounting Standards Board în anul 1991, care cerea înlocuirea de către întreprinderi a tabloului de fonduri cu tabloul fluxurilor de trezorerie începând cu anul Având în vedere interesul tot mai puternic, manifestat pentru fluxurile de trezorerie, din partea utilizatorilor de informaţii contabile, în anul 1992 IASC a elaborat IAS 7, intitulat Situaţiile fluxurilor de trezorerie, care a înlocuit IAS 7 din 1977, intitulat Situaţia modificărilor în poziţia financiară. Prin aceasta normă a fost reglementată metodologia de elaborare a unei asemenea raportări financiar-contabile, având ca obiectiv impunerea furnizării de informaţii cu privire la istoricul mişcărilor de numerar şi de echivalent de numerar ale unei întreprinderi. În România, o primă încercare de reglementare a utilizării fluxurilor de trezorerie s-a făcut prin O.G. nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare şi de îmbunătăţire a decontărilor în economie, prin care se cerea întocmirea unui tablou al fluxului de numerar de către firmele aflate în regim de supraveghere economico-financiară. Includerea Situaţiei fluxurilor de trezorerie în situaţiile financiar-contabile alături de bilanţ, cont de profit şi pierderi, situaţia modificărilor capitalului propriu şi note explicative a fost făcută prin O.M.F. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Potrivit acestui act normativ, începând cu anul 2002, situaţiile financiarcontabile ale marilor întreprinderi trebuie să includă şi Situaţia fluxurilor de trezorerie, determinate după două metode: metoda directă şi metoda indirectă. Sintetizând aspectele prezentate mai sus, se poate spune că, prin intermediul situaţiei fluxurilor de trezorerie, s-a abandonat descrierea variaţiilor patrimoniului, prin bilanţ şi prin contul de rezultate, şi, în consecinţă, s-a renunţat la determinarea variaţiei

39 Revista Tinerilor Economişti fondului de rulment şi a necesarului de fond de rulment, precum şi la indicatorul excedent brut de exploatare în favoarea excedentului de trezorerie a exploatării (ETE), care corespunde fluxurilor monetare. Astfel, pornind de la excedentul brut de exploatare, care este un surplus monetar potenţial generat de activitatea de exploatare, se poate calcula valoarea excedentului de trezorerie a exploatării, care este un surplus monerar real. În determinarea acestuia, trebuie luate în considerare eliberările, respectiv imobilizările de resurse financiare în activitatea de exploatare, sub forma variaţiei necesarului de fond de rulment. Modelele de tablouri ale fluxurilor de trezorerie utilizate în diverse ţări, deşi prezintă particularităţi, determinate de sistemele contabile naţionale, au la bază aceeaşi clasificare a fluxurilor de trezorerie, după cum urmează: fluxuri nete de trezorerie din operaţiile de exploatare; fluxuri nete de trezorerie din operaţii de investiţii; fluxuri nete de trezoreie din operaţii de finanţare. 1. Fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare corespund ansamblului de operaţiuni realizate de întreprindere în cadrul activităţii de bază. Ele pot fi determinate prin două metode: metoda directă şi metoda indirectă: a) Metoda directă, prin care sunt prezentate clasele principale de încasări şi plăţi efectuate pentru desfăşurarea activităţii curente a întreprinderii, respectiv: - încasări din vânzarea de mărfuri şi produse, din redevenţe, onorarii, comisioane etc., estimate plecând de la cifra de afaceri, corectată cu variaţia soldului creanţelor comerciale la sfârşitul exerciţiului financiar faţă de începutul acestuia; - plăţi către furnizorii de materii prime, materiale şi servicii, al căror nivel se poate stabili plecând de la cheltuielile materiale provenind de la terţi (cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile, alte cheltuieli materiale, cheltuieli cu energia şi apa, cheltuieli privind prestaţiile externe) şi cheltuielile privind mărfurile. Nivelul astfel obţinut va fi ajustat cu variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri, respectiv al datoriilor comerciale; - plăţile către şi în numele angajaţilor, stabilite în funcţie de cheltuielile cu personalul corectate cu variaţia soldului datoriilor faţă de personal şi bugetele speciale; - plăţile sau restituirile de impozit pe profit, dacă acestea nu pot fi identificate în mod specific cu activitatea de investiţii şi de finanţare. Se stabilesc în funcţie de cheltuielile cu impozitul pe profit şi variaţia soldului datoriilor cu acesta. b) Metoda indirectă, prin care profitul net sau pierderea netă este ajustată cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasări în numerar din exploatare trecute sau viitoare, şi elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din investiţii sau finanţări. Astfel, potrivit acestei metode, din rezultatul net al exerciţiului va fi scăzută creşterea creanţelor şi a stocurilor legate de exploatare şi va fi adăugată creşterea datoriilor de exploatare. De asemenea, vor fi eliminate elementele de venituri şi cheltuieli nemonetare (amortizările şi provizioanele), veniturile fiind scăzute, iar cheltuielile adăugate. Indiferent de metoda de calcul utilizată, rezultatul este acelaşi pentru fluxul de trezorerie din activitatea de exploatare. Deşi legislaţia lasă la latitudinea agenţilor economici opţiunea pentru una dintre cele două metode, apreciem că metoda indirectă este mai uşor de aplicat, însă metoda directă este mai avantajoasă din punct de vedere al 38

40 Secţiunea Finanţe - Contabilitate informaţiilor pe care le oferă şi al posibilităţilor de efectuare a unor previziuni privind fluxurile viitoare. Un nivel pozitiv şi în creştere al fluxului de trezorerie se apreciază favorabil, semnificând un excedent de resurse din activitatea de exploatare ce poate fi utilizat fie pentru investiţii, fie pentru remunerarea şi rambursarea împrumuturilor. Dacă nivelul său este negativ, trebuie găsită cauza acestui deficit, respectiv, fie o slabă rentabilitate a activităţii de exploatare, fie o creştere puternică a necesarului de fond de rulment, datorită unei gestiuni ineficiente a stocurilor şi creanţelor. 2. Fluxurile de trezorerie din activitatea de investiţii sunt generate de achiziţionarea sau vânzarea unor active imobilizate. Când firma achiziţionează imobilizări, asemenea fluxuri sunt de ieşire, semnificând o utilizare de trezorerie, iar atunci când firma vinde o parte din imobilizări, fluxurile sunt de intrare, semnificând o resursă suplimentară de trezorerie. În cadrul acestora regăsim: - plăţile pentru achiziţia de imobilizări necorporale şi corporale, determinate în funcţie de creşterea valorii acestora (prezentată în situaţia activelor imobilizate) şi de variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări; - încasările din vânzarea de imobilizări necorporale şi corporale, stabilite în funcţie de nivelul veniturilor din cedarea activelor şi de variaţia soldului creanţelor întreprinderii legate de vânzarea acestora; - plăţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi, reflectate de creşterea valorii imobilizărilor financiare, prezentată în notele explicative; - încasările din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi, reprezentate de veniturile obţinute prin vânzarea acestor active; - avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi, reprezentate de creşterea valorii elementelor bilanţiere respective; - încasările din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi, echivalente cu diminuarea valorii respectivelor elemente bilanţiere. Fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii are, în general, o valoare negativă, deoarece investiţiile sunt finanţate fie prin surplusul de trezorerie rezultat din activitatea de exploatare, fie prin atragerea de surse de finanţare externe (împrumuturi şi majorări de capital), reflectate de fluxul de trezorerie al activităţii de finanţare. Dacă nivelul său este pozitiv, înseamnă că firma a încasat din vânzarea de active mai mult decât a plătit pentru realizarea de noi investiţii. Menţinerea unei asemenea situaţii antrenează reducerea potenţialului productiv al firmei, apreciindu-se nefavorabil. 3. Fluxurile de trezorerie din activitatea de finanţare privesc operaţiile dintre firmă şi proprietarii de capitaluri (acţionarii şi creditorii). Acestea antrenează modificări în volumul şi structura capitalurilor proprii şi ale capitalurilor împrumutate ale întreprinderii. Prin intermediul lor, sunt procurate resursele financiare necesare desfăşurării activităţii. În cadrul acestora sunt incluse: - încasările din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu, reprezentate de creşterea capitalului social şi a primelor legate de capital, exclusiv aporturile în natură, ajustate cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat; - plăţile către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile firmei; - încasările din emisiunea de obligaţiuni, contractarea de credite şi alte împrumuturi, reprezentate de rulajele creditoare ale respectivelor conturi; - plăţile pentru rambursarea sumelor împrumutate, reprezentate de rulajele debitoare ale respectivelor conturi; 39

41 Revista Tinerilor Economişti - plăţile efectuate de locatar pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar, obţinute prin urmărirea contractelor de leasing ale întreprinderii; - încasările din venituri din dobânzi şi alte venituri financiare, ce apar în contul de profit şi pierderi; - plăţile de dobânzi şi alte cheltuieli financiare. Prin însumarea fluxurilor nete de trezorerie din activităţile de exploatare, investiţii şi finanţare se obţine fluxul total de trezorerie sau variaţia trezoreriei nete. În dinamică, acesta poate să crească sau să scadă. Creşterea trezoreriei nete poate avea următoarele cauze: - o activitate de exploatare rentabilă, care conduce la creşterea profitului, apreciată favorabil; - o bună gestiune a stocurilor, creanţelor şi datoriilor de exploatare, având ca efect reducerea necesarului de fond de rulment, apreciată favorabil; - vânzarea unor active imobilizate ale întreprinderii. În măsura în care acestea au caracter productiv, va avea consecinţe nefavorabile pe termen lung; - atragerea unor resurse financiare de la acţionari şi creditori. În funcţie de raportul dintre rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare şi rata dobânzii, aceasta poate avea consecinţe favorabile sau nefavorabile asupra valorii întreprinderii. Reconstituirea fluxurilor de trezorerie după conţinutul lor, pe cele trei categorii, permite obţinerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultăţi de trezorerie, respectiv posibilitatea de a depista originea acestor dificultăţi. De multe ori, rezultatele financiare reflectate de contul de profit şi pierderi nu se regăsesc sub forma unui surplus monetar real, datorită, pe de o parte, decalajelor dintre încasări şi plăţi, iar, pe de altă parte, operaţiilor financiare şi de investiţii ale firmei. În aceste condiţii, o firmă poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, datorită lipsei disponibilităţilor băneşti, ceea ce sporeşte importanţa situaţiei fluxurilor de trezorerie. Informaţiile furnizate de situaţia fluxurilor de trezorerie stau la baza determinării unor indicatori de eficienţă a utilizării capitalului. Un astfel de indicator, ce reflectă necesităţile de informare a managerilor, îl reprezintă rata fluxurilor de trezorerie, calculată cu relaţia: CFe R = 100 unde: Kinv CFe cash-flow-ul din exploatare; Kinv capitalul investit. Un asemenea indicator poate fi considerat ca fiind complementar cu rata rentabilităţii economice. Dacă rata rentabilităţii economice exprimă profitul obţinut cu 100 lei capital investit, indiferent dacă acesta a fost sau nu încasat, rata fluxurilor de trezorerie exprimă încasările generate de activitatea de exploatare la 100 lei capital investit. O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când acest indicator are un nivel superior ratei rentabilităţii economice, ceea ce reflectă un cash-flow superior profitului pe seama menţinerii constante sau chiar a reducerii necesarului de fond de rulment. Este preferabil ca, în calculul acestei rate, să fie utilizate fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare şi nu fluxurile totale de trezorerie, pentru ca rezultatele obţinute să nu fie influenţate de activitatea de finanţare şi de cea de investiţii. Considerăm că rata fluxurilor de trezorerie are un conţinut informaţional superior indicatorilor tradiţionali deoarece, pe de o parte, face legătura între studiul performanţelor şi studiul echilibrului financiar, iar, pe de altă parte, elimină influenţa dimensiunii firmei, fiind un indicator de eficienţă. Există numeroase exemple de firme 40

42 Secţiunea Finanţe - Contabilitate care, potrivit Contului de Profit şi Pierderi, realizează profit, deci sunt rentabile, însă au mari dificultăţi financiare datorită neîncasării facturilor. În aceste condiţii, rata fluxurilor de trezorerie va înregistra niveluri scăzute (sau chiar negative), ceea ce se va constitui într-un semnal de alarmă pentru managerii firmei. Nivelul acestei rate trebuie să fie superior şi ratei costului capitalului investit, ceea ce reflectă degajarea din activitatea de exploatare a unui surplus monetar superior costului capitalului investit, ceea ce va conduce la creşterea valorii întreprinderii. Situaţia fluxurilor de trezorerie câştigă tot mai mult teren sub influenţa organismelor de reglementare şi normalizare contabilă, dar şi a practicienilor, datorită avantajelor pe care le prezintă: explică variaţia trezoreriei prin intermediul căreia se realizează operaţiunile de încasări şi plăţi, depăşind, astfel, concepţia tradiţională privind trecerea de la un bilanţ la altul; permite o abordare a încasărilor şi plăţilor grupate pe activităţile care le generează, facilitând, în acest fel, realizarea de prognoze pentru perioada următoare; delimitând fluxurile generate de activitatea de exploatare de cele ale activităţilor de investiţii şi finanţare, se poate stabili mai uşor partea din necesarul de finanţare a investiţiilor ce trebuie acoperită prin apelarea la împrumuturi; depăşeşte limitele contabilităţii de angajamente, deoarece determinarea trezoreriei se face pornind de la încasările şi plăţile efective. Astfel, se oferă o imagine realistă asupra acestui indicator, comparativ cu imaginea obţinută în cazul utilizării fondului de rulment şi a necesarului de fond de rulment. Cu toate aceste avantaje, tabloul fluxurilor de trezorerie are o serie de limite, datorită unor ambiguităţi ce planează cu privire la încadrarea unor elemente de încasări şi plăţi pe activităţi. Astfel, includerea dobânzilor şi a dividendelor într-una din cele trei activităţi a dat naştere la numeroase controverse în literatura de specialitate. Pornind de la ideea că dobânda reprezintă modalitatea de remunerare a creditorilor, iar dividendele constituie remunerarea acţionarilor, unii autori consideră că ambele ar trebui să fie încadrate la activitatea de finanţare. IAS 7 nu clarifică problema, lăsând încadrarea acestuia la latitudinea analistului financiar. Astfel, potrivit acestei norme, atât dobânda plătită, cât şi dobânda şi dividendele încasate pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din exploatare, deoarece intră în determinarea profitului net sau a pierderii nete. Alternativ, acestea pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din finanţare şi, respectiv, din investiţie, deoarece ele reprezintă costuri ale atragerii surselor de finanţare sau a eficienţei investiţiilor. Din punctul nostru de vedere, apreciem că dobânzile plătite, respectiv încasate sunt o consecinţă a politicii financiare a firmei şi ar trebui încadrate la activitatea de finanţare, pentru a nu afecta rezultatele activităţii de exploatare. Analiza pe baza situaţiei fluxurilor de trezorerie face legătura între studiul static al echilibrului financiar, realizat pe baza bilanţului contabil, şi analiza performanţelor economico-financiare efectuată pe baza contului de profit şi pierderi, ceea ce îi oferă o aplicabilitate practică extinsă. 41

43 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Buşe L., Siminică M., Marcu N. 2. Dragotă V., Ciobanu A., Obreja L., Analiză economico - financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003 Management financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003 Dragotă M. 3. Ţugui I. Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Ed. Economică, Bucureşti,

44 Secţiunea Finanţe - Contabilitate IMPLICAŢIILE MECANISMELOR DE CONTROL INTERN ASUPRA MISIUNII DE AUDIT ÎN CONDIŢIILE MEDIILOR INFORMATIZATE Lect.univ.dr.Cristian DRĂGAN Lect.univ.dr.Valeriu BRABETE Asist.univ.drd.Daniel GOAGĂRĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: In this paper we present the particularities of internal audit associated with information technology, taking into consideration the informational mediums and individual software applications. We analyze their influnce on the internal audit. Keywords: information technology, control activity, control aplication, mission planification, evaluating internal audits. Mecanismele de control intern, aşa cum este cunoscut, sunt specifice fiecărei organizaţii, fiind astfel elaborate încât să răspundă cerinţelor managementului unităţii în cadrul căreia funcţionează. În asemenea condiţii este firesc ca tehnologiile informaţionale să exercite o influenţă semnificativă asupra desfăşurării misiunii de audit. De altfel, dispozitivele de control intern asociate tehnologiilor informaţionale au constituit un obiectiv important atât în cazul elaborării standardelor de audit, cât şi pentru dezbateri în literatura din domeniu, care le grupează în două categorii semnificative ale căror principale elemente de referinţă vor fi expuse în cele ce urmează. a. O primă categorie vizează controalele generale, care pot fi considerate similare, într-o oarecare măsură, elementelor specifice mediului de control, exprimând, în esenţă, atitudinea managementului în privinţa tehnologiilor informaţionale. Ele au ca principale obiective, aşa cum sugerează şi denumirea lor, aspectele generale privind gestionarea performantă a mediilor informatizate la nivel de ansamblu al organizaţiei. În mod similar procedurilor manuale, evaluarea controalelor generale ale organizaţiei se realizează de auditor în etapa de planificare a misiunii, datorită influenţelor exercitate de acestea asupra aplicaţiilor informatice individuale şi, implicit, asupra diferitelor categorii de operaţiuni şi solduri supuse prelucrării automate. Literatura de specialitate relevă o multitudine de elemente componente ale controalelor generale care, în opinia noastră, pot fi sistematizate pe trei categorii definitorii, care asigură implementarea cu succes, la nivelul organizaţiei, a tehnologiilor informaţionale. În acelaşi timp, ele constituie repere pe care auditorul trebuie să le examineze atent pe parcursul misiunii sale. Conţinutul şi importanţa fiecăreia dintre categoriile de componente ale controalelor generale se analizează în cele ce urmează. A.Organizarea propriu-zisă a funcţiei de tehnologie informaţională. Un prim aspect ce trebuie avut în vedere în acest sens este reprezentat de maniera în care sunt adoptate tehnologiile informaţionale la nivelul organizaţiei. În principiu, organizarea în cauză trebuie să se realizeze în funcţie de modul în care se 43

45 Revista Tinerilor Economişti doreşte să fie gestionate activităţile desfăşurate. Unul dintre argumentele cele mai invocate cu privire la maniera de organizare la care ne referim este capacitatea noilor tehnologii de a permite adaptarea la schimbările în domeniu şi la cele ale mediului de afaceri. Din acest punct de vedere, în activitatea practică sunt întâlnite atât situaţii în care există un responsabil cu această problematică pentru ansamblul organizaţiei (Director de informaţii), care coordonează un departament constituit în acest scop, cât şi situaţii de delegare a unor asemenea responsabilităţi pe niveluri ierarhice. În acest sens ne exprimăm opinia că pentru organizaţiile de dimensiuni medii şi mari este mai potrivită prima variantă menţionată deoarece permite o coordonare generală şi, totodată, o reacţie adecvată a managementului la aceste necesităţi. În plus, o asemenea abordare oferă un ajutor substanţial şi auditorului care, atunci când se informează asupra elementelor specifice, are un interlocutor cu viziune de ansamblu. Totodată, aşa cum a fost prezentat anterior, poate fi întâlnită şi situaţia externalizării unor asemenea servicii, însă, de cele mai multe ori, această practică sugerează că tehnologiile informaţionale nu constituie o prioritate pentru organizaţie. Implementarea tehnologiilor informaţionale prin optarea pentru constituirea unui departament specializat ridică şi problema subordonării adecvate a acestuia, care, de regulă, este coordonat de Consiliul de administraţie. În cazurile în care complexitatea acestei problematici este considerată de conducere ca fiind relativ ridicată se poate constitui un comitet specializat, similar comitetelor de audit, care preia responsabilităţile de monitorizare în această direcţie. Indiferent de modalitatea aleasă, tehnologiile informaţionale trebuie să fie reprezentative pentru ansamblul organizaţiei şi să ofere un suport adecvat componentelor funcţionale ale acesteia. În strânsă legătură cu maniera de implementare se află şi separarea adecvată a sarcinilor în condiţiile mediului informatizat. Majoritatea opiniilor exprimate de specialişti converg către necesitatea separării a trei categorii principale de operaţiuni executate în asemenea condiţii, şi anume: proiectarea sistemelor; utilizarea sistemelor; controlul datelor introduse în sistem şi al informaţiilor rezultate în urma prelucrării. Proiectarea sistemelor se realizează de programatori care elaborează aplicaţiile şi, totodată, instrucţiunile corespunzătoare, ce se vor utiliza în cadrul celorlalte departamente ale organizaţiei. Datorită cunoaşterii detaliate a programelor elaborate este recomandat ca programatorii să nu aibă acces la introducerea datelor sau la efectuarea operaţiunilor, existând riscul modificării acestora fără autorizarea corespunzătoare. De aceea, auditorul trebuie să verifice modul în care se limitează accesul programatorilor la aplicaţiile utilizate pentru producerea informaţiilor contabile. În altă ordine de idei menţionăm şi faptul că o programare eficientă a noilor aplicaţii şi, totodată, o mai bună acceptare a acestora, implică realizarea unei colaborări strânse între programatori şi utilizatorii aplicaţiilor, practica demonstrând în acest sens că soluţia optimă o reprezintă constituirea unor echipe mixte programatori-utilizatori. Utilizarea sistemelor înglobează toate operaţiunile cotidiene efectuate cu ajutorul acestora. Astfel, operatorii rulează aplicaţiile potrivit scopului pentru care au fost concepute, gestionarii de date (bibliotecarii) asigură păstrarea şi întreţinerea programelor informatice, a fişierelor de operaţiuni şi a altor evidenţe utile, iar 44

46 Secţiunea Finanţe - Contabilitate administratorii de reţea întreţin reţelele de servere, care fac conexiunea între operatori, pe de o parte, şi aplicaţiile informatice şi fişierele de date, pe de altă parte. Controlul datelor introduse în sistem şi a informaţiilor rezultate în urma prelucrării presupune repartizarea responsabilităţilor de verificare într-o manieră independentă, a calităţii datelor ce vor fi supuse procesării şi a informaţiilor rezultate în urma acesteia. Totodată, se menţionează că separarea riguroasă a responsabilităţilor în maniera expusă nu se justifică în cazul organizaţiilor de dimensiuni mici. În legătură cu separarea adecvată a sarcinilor auditorul va urmări dacă există situaţii în care programatorii efectuează şi operaţiuni de operare, ceea ce măreşte probabilitatea existenţei înregistrărilor de operaţiuni fictive sau prelucrări neautorizate. O ilustrare sugestivă a specificului separării sarcinilor în cadrul mediilor informatizate este prezentată într-o lucrare de referinţă în domeniul auditului 11 (Fig. 1) B. Asigurarea securităţii echipamentelor şi informaţiilor. Problemele de această natură sunt considerate a fi cele mai importante atât în cazul utilizării calculatorului în general, cât şi cu situaţia folosirii lui în misiunea de audit. În acest sens menţionăm că atunci când se apelează proceduri tradiţionale un mediu de control adecvat suplineşte în multe situaţii lipsa unor mecanisme de control, însă în cazul mediilor informatizate influenţa şi motivaţia exercitată de management devin mult mai importante decât introducerea unor mecanisme complexe. În plus, se precizează că principalele responsabilităţi privind asigurarea securităţii informaţionale aparţin managementului organizaţiei. Securitatea informaţională constituie un subiect larg dezbătut în rândurile specialiştilor, una din opiniile frecvent întâlnite în acest sens priveşte necesitatea dezvoltării unei politici de securitate informaţională, ca metodă de dezvoltare a culturii organizaţiei cu privire la securitatea sistemului informaţional 12. Pe de altă parte, poate fi remarcată o extindere a sferei persoanelor direct interesate în aspectele ce privesc securitatea informaţională. După unele opinii politica de securitate trebuie să aibă în vedere întreaga organizaţie, de la manager până la femeia de serviciu 13. În asemenea condiţii şi exigenţe auditorul trebuie să urmărească măsurile întreprinse de conducere în vederea asigurării limitării accesului la echipamente, la programe, la copiile de siguranţă ale fişierelor de date ş.a., pentru toate acele segmente care pot influenţa conţinutul situaţiilor financiare. Se au în vedere în acest context inclusiv măsurile privind instalarea de sisteme de acces cu cartele magnetice, utilizarea camerelor de filmat, precum şi angajarea de personal responsabil cu problemele de securitate, iar în cadrul companiilor adaptate la cele mai recente tehnologii chiar şi scanarea retinei angajatului şi compararea acesteia cu o bază de date constituită în prealabil. În acelaşi timp se acordă atenţie deosebită şi examinării instituirii unor proceduri de identificare a personalului din cadrul compartimentului de contabilitate, prin verificarea existenţei unor parole de acces la aplicaţiile specifice şi la fişierele de date asociate acestora. 11 Arens A., Loebbecke K., Audit: O abordare integrată, Editura Arc, 2003, pag K. Hearden, Computer Crime and People, Kogan Page, Londra, 1987, pag A. Munteanu, Auditul sistemelor informaţionale contabile, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag

47 Revista Tinerilor Economişti Director de informaţii Administrator securitate Proiectare sisteme Operaţiuni Control date Analist de Programatori Operatori computere Gestionar bibliotecă de Administrator reţea Control intrare/ieşire Administrator bază de date Fig 1 Separarea sarcinilor în domeniul tehnologiilor informaţionale 46

48 Secţiunea Finanţe - Contabilitate C. Elaborarea unui plan adecvat de recuperare a datelor în situaţii de urgenţă. Aşa cum organizaţia, în ansamblul ei, este supusă la o serie de riscuri care îi pot perturba activitatea, în egală măsură sistemul informatic al acesteia poate să fie afectat atât datorită unor situaţii posibil de anticipat, cât şi prin producerea unor evenimente total neprevăzute. În plus, dacă avem în vedere faptul că în perioada actuală organizaţiile devin din ce în ce mai dependente de sistemele lor informatice, apare necesitatea elaborării unor planuri de acţiune care să permită, pe de o parte, reluarea activităţilor organizaţiei, iar pe de altă parte să facă posibilă asigurarea unor copii de siguranţă pentru aplicaţiile informatice şi pentru fişierele de date. Pornind de la aceste premise auditorului îi revine obligaţia să urmărească dacă la nivelul organizaţiei au fost concepute şi implementate proceduri adecvate menite să asigure funcţionarea sistemului în cazuri de întrerupere a energiei electrice, inundaţii, umiditate sau căldură excesivă ş.a.. Totodată, se verifică existenţa unor planuri documentate prin care se prevăd modalităţile de realizarea a copiilor de siguranţă şi refacerea prelucrărilor în cazul apariţiei unor evenimente precum cele menţionate, dar şi calificarea personalului pentru a face faţă unor astfel de situaţii (cunoaşterea procedurilor aplicabile). Toate aceste situaţii se analizează de auditor prin prisma specificului organizaţiei auditate. Astfel, în cazul organizaţiilor de dimensiuni mai mari planurile de această natură pot să prevadă chiar existenţa unor echipamente fizice alternative pentru a fi utilizate în cazul producerii evenimentelor menţionate. Cea mai frecventă modalitate de protejare sub acest aspect o constituie stocarea în afara sediului organizaţiei a tuturor copiilor programelor informatice şi a fişierelor de date. Obligaţia auditorului în acest caz este de a verifica locurile de depozitare indicate de managementul companiei, cu accent deosebit pe modul în care se asigură securitatea transportului. Asigurarea copiilor menţionate este considerată de unii specialişti ca fiind prea costisitoare pentru unele organizaţii, propunând, în consecinţă, alte soluţii, cum sunt: încheierea unui contract cu altă firmă al cărei sistem de procesare a datelor are aceleaşi facilităţi şi poate să suporte prelucrările firmei al cărei sistem nu mai este funcţional; apelarea la serviciile unei firme specializate în acest sens. Atunci când copiile se realizează în cadrul propriei organizaţii, se consideră că, în principiu, trebuie să fie cel puţin două variante la care se adaugă originalul. Literatura de profil sugerează din acest punct de vedere tehnica denumită bunic-tată-fiu, care funcţionează astfel: fişierul bunic, care este păstrat într-un loc sigur, devine la un moment dat fişier operaţional. După ce este supus actualizării, fişierul tată devine fişier bunic şi va fi, la rândul lui, păstrat într-un loc sigur. În acest timp, fiul care este vechiul fişier operaţional, devine fişier tată sau noul fişier operaţional. Aceste aspecte se prezintă sistematizat astfel 14 : 14 A. Munteanu, Auditul sistemelor informaţionale contabile, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag

49 Revista Tinerilor Economişti Fişier tranzacţii Actualizare fişier Fişier tranzacţii curent Bunic Actualizare Tata Fişier tranzacţi i Actualizare fişier Fişier tranzacţii curent Fiu Fig. 2 Tehnica bunic-tată-fiu În ceea ce priveşte controalele generale se poate sintetiza că ele asigură un mediu adecvat pentru derularea aplicaţiilor informatice ale entităţii. Pe baza elementelor expuse în precedent se poate observa că principalele funcţii îndeplinite de acestea privesc prevenirea accesului neautorizat sub aspectul modificării fişierului principal, a unei aplicaţii informatice sau a procesărilor propriu-zise, precum şi limitarea considerabilă a riscurilor de blocare a sistemului. b. A doua categorie de dispozitive de control specifice tehnologiilor informaţionale este reprezentată de controalele de aplicaţie care, după cum sugerează chiar denumirea lor, sunt specifice fiecărei aplicaţii informatice utilizate în cadrul organizaţiei. Atunci când examinează controalele de aplicaţie auditorul are în vedere activităţile implicate pentru procesarea tranzacţiilor. Majoritatea specialiştilor analizează, în mod justificat, controalele de aplicaţie prin prisma a trei categorii de operaţii specifice pe care le vizează, şi anume: intrarea datelor în cadrul aplicaţiei informatice; 48

50 Secţiunea Finanţe - Contabilitate prelucrarea propriu-zisă; rezultatele obţinute la finele prelucrării. În ceea ce priveşte controlul datelor de intrare mecanismele de control concepute au drept scop să asigure că toate datele ce urmează a fi prelucrate sunt autorizate, exacte şi complete. Atunci când realizează evaluarea controalelor de intrare auditorul are în vedere mai multe aspecte ce au un impact direct asupra probabilităţii de a se produce erori, dintre care se menţionează: gradul de implicare al factorului uman, fiind cunoscut faptul că în măsura în care acesta este ridicat, creşte direct proporţional şi probabilitatea de a se produce erori la introducerea datelor; intervalul de timp dintre momentul în care datele sunt disponibile pentru a fi introduse în vederea prelucrării şi momentul la care acest lucru se realizează efectiv. S-a constatat, din acest punct de vedere, că o creştere a acestui interval măreşte probabilitatea apariţiei de erori; gradul de repetitivitate al datelor ce urmează a fi introduse constituie un alt factor potenţial generator de erori; tentaţiile de a produce fraude, deoarece în această etapă nu sunt necesare cunoştinţe avansate de informatică. La rândul său, prelucrarea propriu-zisă este caracterizată de o serie de mecanisme de control care au rolul atât de a preîntâmpina, cât şi de a detecta potenţialele erori ale acestui proces. Principalele aspecte pe care le urmăreşte auditorul atunci când supune examinării aceste dispozitive de control se pot sistematiza după cum urmează: verificarea modului de aranjare a datelor supuse prelucrării, care trebuie să corespundă cu ordinea firească impusă de natura acestora; urmărirea exactităţii sub aspectul efectuării calculelor matematice; confruntarea anumitor valori ale datelor supuse prelucrării cu niveluri predefinite, considerate ce având caracter rezonabil; verificarea completării integrale a tuturor câmpurilor aferente înregistrărilor prelucrate; analizarea registrelor temporare ale operaţiunilor în curs de prelucrare, pentru a obţine dovada efectuării integrale a operaţiunilor complexe; efectuarea unor totaluri de control manuale, care să poată fi comparate cu cele rezultate în diferite stadii ale prelucrării. Totodată, auditorul nu poate neglija să examinează şi maniera în care se realizează interacţiunea dintre utilizator şi calculator (on-line sau off-line), precum şi prelucrarea efectivă a tranzacţiilor (pe loturi dau tranzacţie-cu-tranzacţie). Rezultatele obţinute la finele prelucrării presupun mecanisme de control direcţionate în principal pe detectarea erorilor ce pot să apară şi mai puţin pe preîntâmpinarea acestora, cel mai utilizat mecanism fiind acela al observării caracterului rezonabil al informaţiilor obţinute, de către o persoană care cunoaşte detaliat operaţiunile ce au fost prelucrate. În funcţie particularităţile operaţiunilor ce au fost procesate auditorul poate recurge şi la confruntarea informaţiilor finale generate de computer cu totaluri de control calculate manual. 49

51 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Arens A., Audit O abordare integrată, Editura Arc, Loebbecke J. 2. Munteanu A. Auditul sistemelor informaţionale contabile, Editura Polirom, Iaşi, Rusovici A., Cojoc Fl., Rusu Gh. 4. Stoian A., Ţurlea E. Audit financiar la societăţile comerciale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, Auditul financiar-contabil, Editura Economica, Bucureşti,

52 Secţiunea Finanţe - Contabilitate GESTIUNEA RISCULUI DE ŢARĂ O ABORDARE COMPARATIVĂ Conf. univ.dr. Cristi SPULBĂR Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Early twentieth-century bankers and their predecessors primarily used a heuristic approach to country risk analysis on a case-by-case basis. În recent years, developments in the portfolio theory, aided by robust Statistical methodology and sophisticated computer technology, have permitted a more refined or comprehensive approach to country risk analysis. However, overriding importance of unquantifiable and evershifting political realities clearly shows why commercial banks continue to emphasize the heuristic, qualitative approach. We discuss below the tradiţional and portfolio approaches to country risk measurement. Key words: country risk, political and economic environments, ability to pay, tradiţional country risk analysis, portfolio approach, banking crises I. INTRODUCERE Riscul de ţară este riscul de a face afaceri în altă ţară. El constă în riscuri unice peste graniţă suportate de o bancă datorită creanţelor pe care aceasta le detine asupra agentilor economici dintr-o ţara străină. Atunci când acel agent economic (entitatea împrumutată, de exemplu) este guvernul, riscul de ţară este definit ca risc suveran. Istoria apariţiei riscului de ţară poate fi localizată încă de pe vremea activităţilor de împrumut oferit peste graniţă din regiunea est-mediteraneană din secolul IV î. Chr. Din secolul al XIV-lea şi până în secolul al XVI-lea, multe ţări precum Anglia şi Franta, cel puţin o dată s-au aflat în încăpacitate de plată către creditorii străini. În secolul al XIXlea, mai multe colonii din cele două Americi, de asemenea, au eşuat în plata datoriei pentru obligaţiunile deţinute de străini. În secolul XX, decadele 1930 si 1980 au fost martorele încăpacităţii de plată din partea multor ţări, în special din America Latină. Pentru analiza riscului de ţară, banca trebuie să evalueze atât mediul politic cât şi cel economic al unei ţări pentru a determina probabilitatea achitării datoriei la timp în ceea ce priveşte obligaţiunile deţinute de entităţile economice în acea ţară. Această analiză ajută banca să hotărască atât asupra acceptabilitatii riscului împrumutului cât şi asupra condiţiilor potrivite pentru împrumut, mai ales mărimea ratei dobânzii. O analiza periodică, ulterioară, este necesară, de asemenea, pentru a monitoriza schimbările în situaţiile care afectează potenţialul de întârziere la plată sau de neachitare. Ca orice analiza de risc de credit, problema fundamentală a riscului de ţară constă în evaluarea capacităţii şi dorinţei împrumutatului de a se achita de datorii la timp. Capacitatea de a plăti este limitată de nivelul de adecvare a rezervelor valutare ale unei ţări sau de capacitatea acesteia de a strânge fonduri pe cale externă. Un guvern poate avea acces la resurse pentru a-şi îndeplini obligaţiile privitoare la rambursarea datoriilor. Dar, cu toate acestea, e posibil să nu facă apel la acest serviciu datorită ramificaţiilor economice sau politice interne. Dorinta de a plati devine, astfel, mai 51

53 Revista Tinerilor Economişti importantă decât capacitatea de a plăti şi depinde de calculele pe care împrumutatul şi le face în ceea ce priveste costurile şi beneficiile relative ale neplatei. II. ANALIZA DE RISC Bancherii de la începutul secolului XX şi predecesorii lor au folosit, în primul rând, o abordare euristică a analizei riscului de ţară bazată pe studiul de cazuri. În ultimii ani, dezvoltarea din domeniul teoriei portofoliului, secondată de o metodologie statistică solidă şi o tehnologie computerizată sofisticată, au permis o abordare mai rafinată sau mai comprehensiva a analizei riscului de ţară. Cu toate acestea, importanţa covârşitoare a realităţilor politice necuantificabile şi în permanentă schimbare arată clar de ce băncile comerciale continuă să acorde importanţă abordării calitative, euristice. În continuare, vom încerca să prezentăm o analiză comparativă privind abordarea tradiţională şi cea a portofoliului în ceea ce priveşte măsurarea riscului de ţară. Efectele crizelor financiare din anii 1980 din ţările mai putin dezvoltate precum şi rezolvarea lor, parţială sau nu, ne obligă, de asemenea, să le luăm în considerarea în analiza riscului de ţară. 2.1 Analiza tradiţională a riscului de ţară Analiza tradiţională a riscului de ţară are două dimensiuni: economică şi politică. În vreme ce analiza economică se concentrează pe caracteristicile financiare ale ţării, analiza politică cercetează aspectele politico-legale ale riscului de ţară. Multă vreme, băncile nu au folosit nici un model anume de gestiune a riscului de ţară acordând însă importanţă unei analize de profunzime, subiectivă bazată pe studiul de cazuri. Prin natura sa, este dificil de stabilit eficacitatea acestei abordari. Unele bănci au folosit o metodă structurată, cu un format standardizat. O asemenea abordare are potenţialul de a facilita comparaţia cu diferite ţări, comparaţie bazată pe anumite perioade de timp. Cu toate acestea, accentul pus pe subiectivism face ca şi evaluarea eficacităţii acestei abordări să fie dificilă. O variantă a abordării anterioare a fost borderoul de verificare a unor variabile observabile precum rata inflaţiei sau deficitul bugetar. Dar, selectarea variabilelor şi importanţa atribuită fiecărei variabile a rămas arbitrară. Într-un decor de medii rapid schimbătoare, care solicită o schimbare pe lista variabilelor relevante şi ponderii lor, eficacitatea acestei abordări a rămas sub semnul întrebării. Alte bănci au folosit metode cantitative pentru analiza riscului de ţară. În mod tipic, astfel de metode s-au concentrat în mod special, dacă nu chiar exclusiv, pe situaţia contului balanţei de plăţi externe. Un neajuns important al focalizării pe contul curent a fost însă ignorarea contului de capital sau presupunerea existenţei fluxurilor de capital pasiv. Considerăm că analiza economică trebuie să ia în considerare întreaga balanţă de plăţi nu doar o parte a acesteia. Mutaţiile financiare din deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut au dus la reconsiderarea managementului riscurilor bancare şi, odată cu aceasta, la o nouă abordare a probabilităţii de plată pentru o ţară. Literatura de specialitate prezintă mai multe metode de evaluare a probabilităţii de neachitare. Ne vom opri asupra celor care sunt mai uzitate. Poziţia din clasamentul publicaţiilor Institutional Investor sau Euromoney reprezintă un reper important în mărimea riscului de ţară. Aceste poziţii merg de la 0 la 100, unde 100 reprezintă locul cel mai râvnit pentru riscul de ţară. Aceste poziţii sunt 52

54 Secţiunea Finanţe - Contabilitate răspunsuri la sondaje ale unor bancheri individuali şi, deci, reprezintă evaluarea lor personală în ceea ce priveşte nivelul de creditabilitate al ţărilor. Pe de alta parte, poziţiile din Euromoney reflectă condiţiile pieţei financiare actuale bazate pe diferite variabile. De asemenea, clasamentul sau ratingul făcut de agenţii precum Moody s şi Standard & Poor (S&P) este încă un index care prezintă capacitatea de plată sau probabilitatea de neachitare. În literatura de specialitate se apreciază că "aceste ratinguri influenţează profiturile în mod semnificativ, adică, agenţiile de rating au credibilitate pe piaţă şi captează impactul variabilelor macroeconomice pertinente în mod adecvat" 15. Dintre cele opt variabile macroeconomice: venitul pe cap de locuitor; creşterea PIB; inflaţia; balanţa fiscală; balanţa externă; datoriile externe; dezvoltarea economică şi istoria încăpacităţii de plată, cinci, respectiv venitul pe cap de locuitor, inflaţia, datoria externă, dezvoltarea economică şi istoria încăpacităţii de plată au fost semnificativ corelate, iar ratingurile au anticipat corect impactul acestor variabile. În aceste condiţii, constatăm că ratingurile par să furnizeze informaţii adiţionale dincolo de cele aduse de statisticile naţionale macroeconomice şi analizele băncilor. Deşi se pare că piaţa anticipează o schimbare de rating şi o încorporează în revizuirea performanţelor, anunţul propriu-zis tot afectează piaţa într-un mod corect, în special în ceea ce priveşte aspectele speculative. Probabil că piaţa subestimează constant impactul revizuirilor în rating şi se pregăteşte de corecţie când anunţul propriu-zis este făcut. Având in vedere ca performanţele suferă din cauza problemelor de oportunitate şi încredere, validarea studiilor pentru evaluarea riscului de ţară prin rating nu poate fi stabilită fără investigaţii aprofundate. Sunt multe exemple care demonstreză că agenţiile de rating au fost la fel de surprinse ca şi cei care au intrat în criză financiară. Amintim aici că ratingurile făcute de Moody s si S&P despre datoriile pe termen lung din Indonezia, Malaezia, Insulele Filipine, Corea de Sud şi Thailanda au rămas neschimbate până în iulie 1997, când criza a lovit aceste ţări. De fapt, o îmbunătăţire de rating a avut loc în Filipine chiar înainte de începutul crizei. În mod tradiţional, analiza riscului de ţară se bazează pe performanţa financiară caracterizată de mai mulţi indicatori economici, inclusiv lichiditatile, profitabilitatea şi structura datoriei. Aceşti indicatori economici afectează riscul de ţară fie într-un mod pozitiv fie într-unul negativ. Băncile folosesc diferiţi indicatori pentru măsurarea lichidităţii unei ţări în vederea acoperirii datoriei. Un prin indicator este dat de raportul dintre intrările din export şi nivelul datoriei. Un alt indicator este dat de raportul dintre rezervele valutare ale ţării şi importuri. Un nivel ridicat al indicatorilor demonstrează o bună adecvare a lichidităţilor, deci există o legătură inversă faţă de riscul de ţară. Structura datoriei unei ţări este similară cu structura datoriei unei firme, reflectând riscul financiar al entitatii respective. Structura datoriei este pusă în evidenţă prin comparaţia dintre totalul creanţelor externe de recuperat şi indicele exporturilor. Raportul dintre datorie şi produsul intern brut (PIB) reprezintă un alt indicator al structurii datoriei unei ţări. Valorile ridicate ale indicatorilor demonstreză un risc de ţară mai mare. Măsurarea profitabilităţii reflectă potenţialul generării profiturilor în ţară. Profitabilitatea mai mare nu numai că generează lichidităţi mai mari în sine, dar de 15 Dileep Mehta, Hung-Gay Fung - Bank management, Blackwell Publishing, 2004, pag

55 Revista Tinerilor Economişti asemenea, creşte perspectivele afluxurilor de capital. Astfel, profitabilitatea mai mare implică o dezvoltare mai mare şi un risc de ţară mai mic. Diferiţi indicatori incluzând creşterea PIB, creşterea exporturilor şi creşterea venitului pe cap de locuitor sunt folosite pentru a măsura profitabilitatea. Măsurarea dorinţei ţării respective de a plăti nu se face uşor. Dacă o ţară este dedicată creşterii economice şi importurile sunt necesare pentru susţinerea şi îmbunătăţirea creşterii economice, atunci raportul dintre importuri şi PIB poate reflecta dorinţa ţării de a rambursa datoria sa externă. Astfel, cu cât e mai mare acest raport, cu atât mai mult ţara respectivă va dori să-şi achite datoriile. Evenimente precum razboiul civil în Liban, revoluţia din Iran şi invadarea Afganistanului de către Rusia la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut au pus în evidenţă schimbări în nivelul de creditabilitate al ţărilor implicate. Invadarea Kuwaitului de către Irak în 1990 şi războiul din golf care a urmat au avut repercusiuni asupra bunăstării unui număr mare de ţări de pe glob. Aceste evenimente politice demonstrează rolul lor esenţial în analiza riscului de ţară. Deschiderea lumii comuniste către investiţiile străine a necesitat o evaluare atentă a riscurilor non-economice pornind din diferenţe etice, religioase şi naţionale bine încetăţenite. Revoluţiile politice din Europa centrală şi de est au încurajat procesul solicitant şi încă în desfăşurare al construirii instituţiilor democratice, iar succesul acestui proces nu este o concluzie deja trecută. Viitorul politic al fostei Uniuni Sovietice şi al Chinei încă rămâne o enigmă în ciuda unui număr impresionant de reforme politice şi economice în aceste două ţări. În fine, lumea a treia trece prin schimbări continue în special în ceea ce priveşte rolul sectorului privat în economiile lor. De aceea, e posibil ca realităţile politice să fie mai volatile în viitor decât în trecutul recent, sugerând importanţa vitală a factorilor politici în analiza riscului de ţară. Metodologia de bază în analiza riscului politic implică o abordare subiectivobiectivă. Întâi se obţine evaluarea subiectivă, individuală a riscului politic. De exemplu, un analist sau un expert care are legături în ţara gazdă realizează o evaluare specială. Informaţiile obiective pot fi aduse în completare. În al doilea rând, riscul politic este evaluat de un grup de analişti care folosesc informaţiile din prima etapă. Din nou, pot fi folosite criterii atât obiective cât şi subiective pentru a prevedea posibilitatea războiului civil sau a altor manifestări de instabilitate politică. Dezavantajul acestei abordări este reprezentat de potenţialul lipsei de obiectivitate, al părtinirii şi lipsei de consistenţă precum şi a comparaţiei cu alte ţări. Mai mult, poate fi extrem de costisitor, iar în unele situaţii s-ar putea să nu producă date relevante pentru luarea de decizii la timpul potrivit. Evaluarea riscului politic necesită, printre altele, evaluarea unei variabile specifice în termenii impactului pe care aceasta îl are asupra unui interes străin anume. Anumite variabile, de exemplu, au un impact major asupra interesului entităţilor străine pentru ţara respectivă. Altele afectează numai anumite entităţi sau industrii care îşi au originea într-o regiune geografică sau ţară anume. Factorii generali includ gestiunea defectuoasă a economiei şi corupţia care ar putea conduce la încăpacitatea de plată a guvernului. Spre exemplu, încăpacitatea guvernului rus de a colecta impozitele şi taxele a avut un efect advers asupra tuturor investitorilor străini. Pe de altă parte, un producator american de maşini pentru industria petrolului nu prea a avut de ce să se teamă datorită dispersării industriei petroliere ruseşti care îşi exportă produsele şi păstrează partea leului din valuta câştigată din astfel de exporturi. 54

56 55 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Unii autori consideră că trebuie examinate trei variabile de risc politic: a) schimbarea în regimul guvernamental, adică frecvenţa schimbării sau mersul lin al tranziţiei în conducerea politică; b) legitimitatea politică, adică măsura în care procesul economic este democratic sau autoritar; c) conflictul armat, adică perioada de timp în care ţara este implicată în conflicte armate. Aceşti autori apreciază că schimbarea în regimul guvernamental are un impact mai mare asupra nivelului de creditabilitate decât ceilalti doi factori. 2.2 Analiza din perspectiva portofoliului Teoria modernă a portofoliului oferă un cadru util pentru analiza corelaţiei riscprofit din portofoliul de împrumuturi al unei bănci. Pentru a exemplifica, să luăm în considerare un împrumut de ţară ipotetic pentru ţara X cu un venit estimat de 10 procente şi cu o deviaţie standard de 8 procente, în timp ce împrumutul pentru ţara Z are un venit estimat de 12 procente, cu o deviaţie standard de 10 procente. Deoarece ambele împrumuturi oferă un raport asemănător de risc-venit, adică, un venit mai mare cu un risc mai mare (deviaţia standard), nu există nici un motiv evident pentru a alege o investiţie în locul celeilalte. Cu toate acestea, în contextul portofoliului de împrumut al băncii, una din cele două alternative se poate ridica deasupra celeilalte. Să presupunem că există o corelaţie a împrumutului pentru ţara X cu politica de împrumuturi a băncii, în sensul că portofoliul de împrumut este dominat de industrii de materii prime sau economii agricole care au un model de ciclu economic similar cu cel din ţara X. Pe de altă parte, ţara Z, o economie bazată pe petrol, are mult mai puţin în comun cu portofoliul de împrumut al băncii. În acest caz, împrumutul acordat ţării Z, dacă alte aspecte sunt egale, apare ca fiind superior din punctul de vedere al portofoliului. Pentru a descrie formal abordarea din perspectiva portofoliului, să presupunem că Vi este venitul estimat al împrumutului către ţara i, şi Vm venitul mediu (estimat) al portofoliului global de împrumuturi al băncii. Apoi, putem corela Vi si Vm după cum urmează: Vi = a + bi x Vm + ei unde bi reprezintă sensibilitatea la riscul de ţară a ţării i în ceea ce priveşte riscul general al portofoliului de împrumut al băncii; ei reprezintă factorii de risc reziduali care afectează Vi. Dacă exprimăm ecuaţia de mai sus în termeni de varianţă (Var), avem: Var(Vi) = bi x Var(Vm) + Var(ei) riscul total riscul sistematic riscul nesistematic În teoria modernă a portofoliului riscul este descompus în două categorii: sistematic si nesistematic. Riscul sistematic se referă la relaţia capitalului cu piaţa şi este influenţăt de condiţiile din întreaga economie, precum ciclul economic şi fluctuaţiile în pieţele financiare. Dacă aceşti factori ar fi transmişi de-a lungul ţărilor şi regiunilor, câştigurile ar arăta o volatilitate similară pretutindeni şi volatilitatea câştigurilor unui capital întrun loc nu poate fi contrabalansată de câştiguri în altă parte. Această porţiune nediversificată a volatilităţii este componenta de risc sistematic a acelui capital financiar.

57 Revista Tinerilor Economişti Riscul nesistematic, numit şi risc rezidual, trebuie să fie diversificabil. Dacă portofoliul este destul de mare, riscul nesistematic se va reduce la zero. Astfel, riscul specific fiecărei ţări, care reflectă caracteristici unice ale ţării şi corespunde riscului nesistematic, va dispărea când împrumuturile vor fi acordate unui număr mare de ţări. Concluzia acestei abordări din perspectiva portofoliului ar fi aceea că scopul alocării de capital internaţional este de a maximiza câştigurile pentru un anumit nivel de risc. Acest proces necesită estimarea câştigului aşteptat şi a riscului asociat cu fiecare împrumut (sau capital) acordat. Gestiunea riscului de ţară pe baza portofoliului de împrumuturi bancare acordate diferitelor ţări, implică mai multe abordări teoretice si practice, astfel: a) câştigul aşteptat şi volatilitatea lui nu sunt usor de măsurat. Estimarea lor depinde de probabilitatea rambursării la timp a capitalului şi a dobânzii, care nu sunt incluse direct in documentaţia pentru împrumut şi pot să nu fie uşor de determinat; b) teoria portofoliului cere estimarea câştigului şi riscului în termeni de valoare de piaţă a capitalului financiar. De vreme ce multe dintre aceste împrumuturi acordate nu sunt tranzacţionate pe piaţă, acurateţea estimărilor rămâne sub semnul întrebării. De asemenea, măsurarea şi relevanţa portofoliului propriu-zis al băncii în locul portofoliului pieţei rămân sub semnul întrebării, deoarece componenta sistematică în portofoliul băncii ar conţine o porţiune a componentei diversificabile în contextul portofoliului global al pieţei; c) problemele privind informaţia asimetrică (ţara împrumutată are mai multe informaţii despre nivelul ei de creditabilitate decât banca) şi selecţia deficitară (împrumutatul mai puţin creditabil e dispus să plătească dobânzi mai mari) ridică un semn de întrebare esenţial asupra aplicabilităţii teoriei portofoliului bazată pe pieţe eficiente (sau informaţie simetrică); d) în fine, teoria portofoliului presupune solvabilitatea investiţiilor şi disponibilitatea sau lichiditatea lor urgentă. Aceste presupuneri au foarte puţină aplicabilitate asupra datoriei unei ţări, deoarece creditorii sau băncile nu au posibilitatea de amânare sub forma recursului direct la bunurile unui guvern în situaţia de neplată. Mijloacele politice de presiune rămân, probabil, cel mai eficient instrument, chiar dacă înţelegerea acestui instrument mai are încă multe aspecte de parcurs. Deşi lichiditatea împrumuturilor s-a îmbunătăţit semnificativ ca urmare a securizării bancare a capitalurilor (de la împrumuturi ipotecare la sumele de încăsat de pe credit card) securizarea împrumuturilor către guverne a rămas evazivă pentru că aceste împrumuturi, relativ mari ca sumă dar prea puţine ca număr, prezintă indivizibilitate sau însuşirea de a fi luate ca întreg, ceea ce face ca securizarea să fie dificilă. Din cauza acestor dificultăţi, mulţi analişti tind să diminueze accentul pus pe aplicarea abordarii bazate pe teoria portofoliului în gestionarea riscului de ţară. În schimb, analizale lor au sprijinit accentul pus pe factorii individuali ai ţării, mai degrabă decât acela pe importanţa lor relativă în contextul global. Cu toate acestea, apreciem că abordarea bazată pe teoria portofoliului oferă mari promisiuni şi oportunităţi pentru gestiunea riscului de ţară. În Statele Unite, spre exemplu, autorităţile au emis, deja, un semnal puternic, favorabil, în această direcţie. Comisia pentru Burse şi Titluri de valoare cere băncilor să facă cunoscut în rapoartele lor orice ţară care depăşeşte un procent din totalul împrumuturilor neachitate. Urmând aceiaşi politică, Consiliul Rezervei Federale le cere băncilor să furnizeze informaţii 56

58 Secţiunea Finanţe - Contabilitate similare în legătură cu situaţia ţărilor în rapoartele lor trimestriale. Rămâne de văzut dacă acest semnal se va generaliza. BIBLIOGRAFIE 1. Bessis J. Gestion des risques et gestion actif pasif des banques, Dalloz, Paris, Hempel, H. G., Bank management text and cases, John Wiley & Sons, 1990 Alan B. C. Simonson, D. G. 3. Mehta D., Internaţional Bank Management, Blackwell Publishing, 2004 Fung H. G. 4. Spulbăr C. Management bancar, Sitech, Craiova,

59 Revista Tinerilor Economişti ETAPE PREMERGĂTOARE INTEGRĂRII BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ÎN EUROSYSTEM Lect. dr.ec. Mirela CRISTEA Asist. drd.ec. Oana BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The callendar pointing to the moment of România s accession to the EU (in 2007) and the euro area (in ) must be accompanied by a clear statement referring to the institutional tasks appointed to the Naţional Bank of România, as a key actor in this process. The paper points to the prerogatives and structural changes facing the monetary authority in România in the pre-accession phase, then following accession until the convergence criteria are met and, further on, following the adoption of the euro. In order to get a clear picture of the structural changes that are required in this process, the distinction between the European System of Central Banks and the Eurosystem, as well as a presentation of the Eurosystem s functions are briefly provided. Key words: Naţional Bank of România, European System of Central Banks, Eurosystem, pre-accession, accession, euro. În ianuarie 1997, Institutul Monetar European (IME) a publicat raportul intitulat "Politica monetară unică în stadiul al treilea: prezentarea cadrului operaţional". Scopul acestui raport a fost să informeze publicul asupra aspectelor operaţionale legate de politica monetară unică, incluzând consideraţii strategice şi principalele caracteristici ale instrumentelor, procedurilor şi funcţiilor de sprijin sub egida IME. De atunci, au fost realizate progrese importante în cadrul muncii de pregătire dusă de IME. Astfel, în scopul definirii şi aplicării politicii monetare unice, la 1 iulie 1998 a fost creată Banca Centrală Europeană (BCE) - instituţie dotată cu autonomie de decizie, care formează, împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Se impune distincţia între SEBC, format din BCE şi cele 25 bănci centrale naţionale (BCN) ale statelor membre ale UE, pe de o parte, şi EUROSYSTEM, format din BCE şi băncile centrale naţionale ale celor 12 state din zona euro. Băncile centrale naţionale din statele membre ale Uniunii Europene care nu participă la zona euro sunt totuşi membre cu statut special ale SEBC - ele promovează propriile lor politici monetare şi nu participă la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetară unică. Principalele sarcini ale Eurosystem-ului sunt: să definească şi să implementeze politica monetară în zona euro; să deruleze operaţiuni valutare; să păstreze şi gestioneze rezervele statelor membre; să urmărească buna funcţionare a sistemelor de plăţi. În plus, Eurosystem-ul se implică în promovarea politicilor legate de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi de stabilitatea sistemului financiar. Procesul de adoptare a deciziilor în Eurosystem este centralizat prin intermediul 58

60 Secţiunea Finanţe - Contabilitate oganelor decizionale din cadrul BCE, respectiv Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv. Câtă vreme există state membre ale UE care nu au adoptat euro, este necesară funcţionarea unui al treilea organ de decizie, Consiliul General. Consiliul Guvernatorilor include toţi membrii Comitetului Executiv şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele membre din zona euro. Principalele responsabilităţi ale Consiliului Guvernatorilor sunt: să formuleze liniile directoare şi să adopte deciziile necesare pentru punerea în practică a sarcinilor Eurosystem-ului; să formuleze politica monetară în zona euro, prin decizii referitoare la obiectivele intermediare, ratele dobânzii şi volumul rezervelor; să stabilească liniile directoare pentru punerea în practică a acestor decizii. Comitetul Executiv se compune dîntr-un preşedinte, vice-preşedinte şi alţi 4 membri, aleşi din rândul persoanelor recunoscute ca având experienţă solidă în problemele monetare şi bancare. Pincipalele responsabilităţi ale Comitetului Executiv sunt: implementarea politicii monetare în concordanţă cu direcţiile stabilite de Consiliul Guvernatorilor; punerea în practică a prerogativelor care i-au fost delegate de Consiliul Guvernatorilor. Consiliul General se compune dîntr-un preşedinte, vice-preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din cele 25 state membre. Consiliul General îndeplineşte sarcinile preluate de BCE de la Institutul Monetar European şi contrbuie la: culegerea de informaţii statistice; pregătirea rapoartelor anuale ale BCE; stabilirea regulilor pentru standardizarea raportărilor de la băncile centrale naţionale. Conform obiectivelor urmărite în domeniul integrării europene, pe durata perioadei de pre-aderare, Banca Naţională a României (BNR) a acţionat în concordanţă cu demersurile Guvernului privind ajustarea instituţională, structurală şi operaţională a economiei româneşti la cerinţele comunitare. BNR a continuat şi continuă să acorde o atenţie sporită reformei sistemului bancar şi accelerării procesului de integrare financiară în conformitate cu normele şi principiile aflate la baza politicilor europene. Obiectivele majore urmărite de BNR în cadrul etapei de pre-aderare se referă la respectarea angajamentelor asumate faţă de UE şi la perfecţionarea mecanismului instituţional intern pentru o pregătire mai eficientă a procesului de integrare, pe domeniile specifice sistemului bancar. Realizarea primului obiectiv respectarea angajamentelor asumate prin documentele oficiale de poziţie a necesitat elaborarea şi implementarea de către BNR a unor strategii specifice domeniului financiar-bancar, corespunzătoare Capitolului 3 Libera circulaţie a serviciilor, Capitolului 4 Libera circulaţie a capitalurilor şi Capitolului 11 Uniunea Economică şi Monetară din acquis-ul comunitar. Pentru realizarea efectivă a preluării acquis-ului comunitar, Banca Naţională a României a acţionat concomitent în două direcţii: armonizarea legislaţiei bancare româneşti cu cea comunitară şi întărirea propriei capacităţi administrative, concretizată în eficientizarea activităţii de supraveghere bancară şi întărirea cadrului legislativ şi de reglementare pentru sectorul bancar Secţiunea Integrare Europeană, Rolul BNR în procesul de pregătire pentru aderarea la UE. 59

61 Revista Tinerilor Economişti În vederea realizării celui de-al doilea obiectiv perfecţionarea mecanismului insituţional intern a fost creată, în organigrama BNR, Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Externe, prin intermediul căreia BNR şi-a propus să realizeze atât coordonarea mai eficientă şi mai transparentă a procesului de preluare a acquis-ului comunitar în domeniile de activitate specifice băncii centrale, cât şi centralizarea operaţiunilor de monitorizare a angajamentelor asumate de BNR prin documentele de poziţie ale celor trei capitole antemenţionate. În ce priveşte elaborarea documentelor necesare pe parcursul perioadei de preaderare, banca centrală participă, alături de Ministerul Integrării Europene, Comisia Naţională pentru Prognoză şi Ministerul Finanţelor Publice, la elaborarea secţiunilor referitoare la politica monetară şi politica de curs de schimb, echilibrul extern, activităţile de reglementare, autorizare şi supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit, de promovare şi monitorizare a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi din următoarele documente redactate la nivel naţional: Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea României pentru aderarea la UE, document deosebit de util pentru Comisia Europeană, deoarece este o sursă de evaluare periodică a gradului de pregătire a României pentru aderarea la UE şi a progreselor înregistrate în acest sens; Programul Economic de Preaderare (PEP), prin intermediul căruia România îşi asumă continuarea proceselor de transformare a economiei în vederea realizării criteriilor economice de la Copenhaga; Actualizarea bilunară a evaluării stadiului îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană. Pregătirea BNR pentru aderarea la SEBC reprezintă o prioritate de maximă atenţie pentru conducerea băncii centrale. După semnarea Tratatului de Aderare a României la UE, BNR a început să se implice mai activ, cu statut de observator, în toate structurile şi substructurile aferente SEBC, dar şi în structurile instituţiilor comunitare. Ca urmare, colaborarea dintre BNR şi BCE a căpătat noi dimensiuni, prin abordări concrete şi pragmatice de pregătire a participării la reuniunile de lucru ale comitetelor, grupurilor de lucru şi grupurilor de lucru speciale din structura SEBC. Desemnată ca unitate de coordonare, Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Externe are rolul de a monitoriza şi coordona, la nivel centralizat, procesul de pregătire pentru participarea la reuniunile de lucru din cadrul SEBC. În momentul aderării României la Uniunea Europeană, BNR va deveni membră a SEBC, iar ulterior, când îndeplinirea criteriilor de convergenţă va permite adoptarea euro, banca centrală din România va fi integrată şi în Eurosystem. În cadrul intevalului de tranziţie între aceste două momente, activitatea BNR nu va suferi modificări radicale, deoarece autoritatea monetară din România va fi doar membru cu derogare în SEBC, iar guvernatorul său nu va participa la activitatea Consiliului Guvernatorilor, ci doar la aceea a Consiliului General 17. Obiectivul fundamental va rămâne în continuare stabilitatea preţurilor şi o atenţie deosebită va fi acordată demersurilor pentru participarea la ERM II (cel mai probabil, aceasta se va realiza la un interval de 5-6 ani de la aderarea la UE). După adoptarea euro, BNR va deveni membru cu drepturi depline al SEBC. Din momentul respectiv, aceasta îşi va pierde prerogativa de concepere a politicii 17 Cristian Bichi, BNR şi Sistemul European al Băncilor Centrale, Revista "Piaţa Financiară", nr.11/2002, p

62 Secţiunea Finanţe - Contabilitate monetare şi va implementa politica monetară unică promovată de Consiliul Guvernatorilor. Viitoarea bancă centrală naţională din România va continua să exercite funcţia de supraveghere prudenţială, pe cea de batere a monedei metalice, va putea menţine şi stabili relaţii cu diverse instituţii internaţionale şi va continua să efectueze operaţiuni financiare pentru diverse entităţi. Prerogativa de gestionare a rezervelor oficiale se va menţine şi ea, după transferul unei anumite cote părţi către BCE. În contextul negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, transpunerea acquis-ului comunitar privind politica monetară şi a cursului de schimb din cadrul Capitolului 11 - Uniunea Economică şi Monetară a implicat alinierea statutului Băncii Naţionale a României la prevederile Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene, ale Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi la prevederile celorlalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene. Principalele modificări şi completări aduse Legii nr.101/1998 privind Statutul BNR de către Legea nr. 312/2004 au urmărit: 1. statuarea unicităţii obiectivului fundamental şi întărirea independenţei funcţionale a băncii centrale, prin: - definirea clară a obiectivului fundamental al BNR ca fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor; - stipularea faptului că sprijinirea de către BNR a politicii economice generale a statului se face fără prejudicierea obiectivului său fundamental; - stipularea urmăririi menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României ca atribuţie exclusivă a BNR. 2. consolidarea independenţei instituţionale a băncii centrale, atât prin definirea acesteia ca instituţie publică independentă, cât şi prin menţinerea independenţei sale faţă de autorităţile publice sau faţă de orice altă instituţie sau autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin prin Statut. 3. asigurarea independenţei personale a băncii centrale, prin următoarele prevederi: - aplicarea mandatului de 5 ani pentru toţi membrii Consiliului de Administraţie al BNR; - extinderea prevederilor legate de conflictul de interese asupra tuturor membrilor Consiliului de Administraţie şi ai conducerii executive a BNR; - extinderea obligaţiilor de confidenţialitate ale membrilor Consiliului de Administraţie şi ale angajaţilor BNR şi după încetarea activităţii lor în cadrul băncii. 4. interzicerea oricărei posibilităţi de finanţare directă de către banca centrală a instituţiilor publice şi eliminarea accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare prin: - interzicerea achiziţionării de pe piaţa primară de către banca centrală a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat; - interzicerea creditării pe descoperit de cont sau a oricărui alt tip de creditare de către BNR a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat; 61

63 Revista Tinerilor Economişti - eliminarea posibilităţii acordării de împrumuturi de către BNR, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încăsările şi plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului; - limitarea la piaţa secundară a cumpărărilor, vânzărilor şi efectuării altor tranzacţii având ca obiect certificatele de trezorerie şi obligaţiunile; - eliminarea oricărei referiri la posibilitatea utilizării transferurilor de titluri de stat în cadrul sistemului de acoperire a pierderilor din bilanţ. În plus, conform Documentului de Poziţie la Capitolul 11 Uniunea Economică şi Monetară, având în vedere faptul că, în momentul aderării la UE, România va avea statutul de ţară cu derogare de la adoptarea monedei unice, noua lege include şi alte două categorii de prevederi cu caracter tranzitoriu: 1. Prevederi care intră în vigoare începând cu data aderării României la UE, referitoare la: condiţiile de realizare a schimbului de informaţii dintre BNR şi diverse entităţi; extinderea interdicţiei de a efectua operaţiuni pe piaţa monetară primară, respectiv a interdicţiei de a efectua operaţiuni de creditare pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare asupra organismelor şi companiilor de drept public din statele membre ale UE; participarea BNR la aranjamente de compensare, depozitare, decontare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate; 2. Prevederi care intră în vigoare începând cu data aderării României la Eurosystem, referitoare la: participarea BNR la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi, în concordanţă cu prevederile Statutului SEBC şi al BCE; extinderea sferei de cuprindere a activelor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de BNR; lărgirea sferei de cuprindere a entităţilor cărora BNR le poate furniza lichidităţi în condiţiile legii; regimul conflictului de interese aplicabil membrilor Consiliului de Administraţie al BNR implicaţi în exercitarea atribuţiilor legate de participarea la SEBC. BIBLIOGRAFIE 1. Bichi, C. BNR şi Sistemul European al Băncilor Centrale, Revista "Piaţa Financiară", nr.11/ Fota, C. Integrarea României în Uniunea Europeană, Editura Universitaria, Craiova, Isărescu, M. România: drumul către Euro, Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii "Babeş-Bolyai", Cluj- Napoca, *** Secţiunea Integrare Europeană, Rolul BNR în procesul de pregătire pentru aderarea la UE. 5. *** Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României 6. *** Review of the Internaţional Role of the Euro, Banca Centrală Europeană, ianuarie

64 Secţiunea Finanţe - Contabilitate OBEZITATEA UN RISC MAJOR PENTRU ANGAJATORI ŞI COMPANIILE DE ASIGURĂRI Lect. univ. drd. Narcis Eduard MITU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The obesity represents one from the important problems wherewith is confronted the insurance companies, the firms and these employees. In this paper we directed some aspects to this appearances subject. Also, we tried to suggest some directions of action for decrease this major risk. Key words: obesity, employee, firm, insurance companies, risk. "Globezitatea", un termen inventat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) este denumirea dată problemei mondiale a obezităţii. OMS tinde să privească problema din punctul de vedere al sănătăţii individului, însă firmele de asigurări, dar şi majoritatea angajatorilor pot deveni expuşi dacă nu conştientizează riscurile potenţiale asociate acestei stări la locul de muncă. În condiţiile în care obezitatea şi problemele de sănătate aferente devin un subiect din ce în ce mai comun, iar un număr de persoane mai mare decât niciodată sunt considerate periculos de supraponderale, angajatorii ar putea fi nevoiţi să treacă globezitatea" pe agenda lor zilnică. În prezent, este larg răspândită ideea că obezitatea constituie o problemă la scară mondială, nemaifiind limitată doar la ţările foarte dezvoltate. Aceasta reprezintă un risc tot mai mare, în contextul în care această boală este pe punctul de a înlocui fumatul, devenind cea mai frecventa cauza de deces. Se estimează că în 1995 erau 200 de milioane de adulţi obezi în toată lumea, iar până în 2005 acest număr a crescut la peste 300 de milioane. Cercetările efectuate de Comisia Europeană în 1999, utilizând Indicele Masei Corporale 18 (IMC), au indicat un număr mare de persoane supraponderale şi obeze în toate ţările din regiune. În Marea Britanie, aproape unul din cinci adulţi (20%) este considerat obez, iar în Germania, Grecia şi Spania nivelul obezităţii este de 11% din populaţie. În vreme ce media europeană este de 10%, 30,5% din populaţia Statelor Unite este considerată obeză. Nici România nu este ocolită de problema obezităţii. Diverse studii estimează prevalenţa obezităţii la 20-25% din populaţia adultă. Rezultatele cercetărilor susţin ideea că persoanele obeze se îmbolnăvesc mai frecvent şi mor mai repede decât persoanele cu o greutate normală. Obezitatea este asociată cu boli de inimă, diabet şi anumite forme de cancer. Potrivit medicilor, un adult supraponderal în vârstă de 40 de ani poate să moară cu 6-8 ani mai devreme decât în mod normal, chiar şi în cazul în care nu fumează. 18 Indicele Masei Corporale (IMC) este stabilit prin împărţirea greutăţii (exprimate în kilograme) la înălţimea (exprimată în metri), ridicată la pătrat. Europenii cu o valoare IMC mai mare de 30 (ex.: 1,75 m înălţime şi 92 kg) pot fi consideraţi obezi. 63

65 Revista Tinerilor Economişti I.Condiţiile se schimbă Mediul de lucru s-a schimbat considerabil în ultimii 50 de ani; creşterea industriei de servicii şi dezvoltarea tehnologiei ne-au obligat să adoptăm un stil de viaţă mai sedentar la locul de muncă. În zilele noastre, un număr tot mai mare de femei au un loc de muncă solicitant şi, prin urmare, rolul casnic tradiţional, cum ar fi pregătirea cinelor consistente, a devenit acum o responsabilitate împărţită, iar mâncărurile sănătoase sunt din ce în ce mai des înlocuite de semipreparate rapide, care adesea sunt însă lipsite de valoarea nutritivă. Adăugăm la aceste schimbări ale mediului de lucru celelalte simptome ale societăţii moderne, cum ar fi dependenţa de autovehicule, chiar şi pentru distanţe mici, reducerea activităţii recreative active (înlocuită de vizionarea programelor TV) precum şi proliferarea divertismentului bazat pe calculator, şi începem să înţelegem de ce a devenit obezitatea o aşa mare problemă. Ce implicaţii au toate acestea pentru angajatori? Care sunt responsabilii de actualul mediul de lucru, în care obezitatea este din ce în ce mai răspândită? sunt întrebări importante care aşteaptă răspunsuri pe măsură. Europenii, urmând tendinţa stabilită de SUA, devin din ce în ce mai procesomani. În toată Europa există deja un număr tot mai mare de persoane care cer răscumpărări de la angajatorul lor pentru un incidente legate de locul de muncă. Pentru angajaţi este mai uşor să-şi ducă angajatorii în faţa instanţelor, în parte deoarece firmele de avocatură din multe ţări europene oferă acum servicii bazate pe principiul nu câştigi, nu plăteşti. Din acest motiv, angajatorii trebuie să fie mult mai atenţi la posibilele probleme legate de responsabilitatea faţă de locul de muncă. La acţiunile intentate pentru probleme tradiţionale, cum ar fi discriminarea sexuală şi concedierea injustă, încep să se adauge probleme legate direct de obezitatea angajaţilor. Angajatorii trebuie să fie conştienţi de implicaţiile obezităţii asupra mediului de lucru. Este un domeniu sensibil, însă caracteristicile fiziologice ale persoanelor obeze le pot crea adevărate probleme celorlalţi muncitori (obezitatea poate fi însoţită de transpiraţie abundentă şi miros neplăcut al corpului). Dacă managerii nu sunt pregătiţi pentru a face faţă acestor probleme sensibile, un angajator poate sfârşi prin a se apăra în faţa instanţei împotriva unei cereri de despăgubire înaintate de un alt membru al personalului său. Exemplele de tratament inadecvat la locul de muncă par a fi în creştere (probabil, nu exemplele sunt în creştere, ci frecvenţa cu care sunt acum raportate), iar un muncitor obez poate fi intimidat la locul de muncă. Din nou, angajatorul poate purta în cele din urmă responsabilitatea pentru orice consecinţe de ordin psihologic provocate. II.Implicaţii privind productivitatea Absenteismul angajaţilor constituie o problemă majoră pentru întreaga Europă, de aceea, în vreme ce multe companii poartă o luptă continuă pentru a reduce costurile prin creşterea productivităţii, acesta poate încurca planurile firmelor de a deveni mai eficiente. În Marea Britanie, Serviciul Naţional de Sănătate estimează că într-un an se pierd 18 milioane de zile de lucru din cauza problemelor de sănătate asociate obezităţii. Obezitatea sporeşte riscul apariţiei unor boli cardiovasculare (aceasta este în Europa cauza numărul 1 a deceselor, aproximativ 4 milioane de europeni căzându-i anual victime), artrite, afecţiuni ale vezicii biliare, cancer, diabet şi boli renale. Pentru un angajator, toate acestea se pot traduce în costuri medicale şi de invaliditate crescute, 64

66 Secţiunea Finanţe - Contabilitate costul concediului de boală, angajarea de personal nou, întreruperea fluxului de lucru, scăderi ale productivităţii etc. III. Responsabilitatea angajatorului Este posibil ca numărul persoanelor obeze care încearcă să-i acuze pe alţii de starea lor, solicitând despăgubiri, să crească. Acest lucru are în mod evident implicaţii pentru angajatori. McDonald's este una din companiile foarte cunoscute care au avut deja de suferit de pe urma proceselor legate de presupusa sa responsabilitate faţă de fenomenul obezităţii, întrucât clienţii nu sunt pe deplin conştienţi de ingredientele din care este făcută mâncarea sau de valoarea nutritivă a acesteia. În condiţiile în care şi în România, în prezent, mulţi iau micul dejun şi prânzul la serviciu, ne putem imagina că lucrătorii ar putea considera că angajatorul este responsabil de problemele legate de dietă, în cazul în care acesta a oferit în mod sistematic mâncare cu un conţinut ridicat de grăsime la cantina personalului? Unde se va trage linia între responsabilitatea proprie a individului şi cea a angajatorului/furnizorului? Conform Agenţiei Europene pentru Siguranţă şi Sănătate la Locul de Muncă, stresul legat de muncă este acum a doua problemă de sănătate profesională ca incidenţă, afectând aproape unul din trei angajaţi din UE şi contribuind astfel la mai mult de jumătate din absenteismul personalului în ansamblu. Agenţia merge şi mai departe şi spune că elementele nocive care i-au stresat pe muncitori tind adesea să includă mâncărurile grase, tutunul şi alcoolul, toate strâns legate de o sănătate precară şi de obezitate. Ar putea veni o vreme în care un muncitor obez primeşte de la un angajator o despăgubire substanţială, după ce a demonstrat cu succes că o problemă nerezolvată de la serviciu i-a provocat un stres care l-a determinat să mănânce în exces, ceea ce a condus la obezitate şi la problemele de sănătate şi psihologice care derivă din aceasta? Având în vedere anumite antecedente create mai ales în ţările dezvoltate economic, răspunsul poate fi: da. IV. Sfaturi pentru angajatori Unii comentatori americani sugerează deja ca societăţile care servesc mâncare să afişeze informaţii despre valoarea nutritivă şi energetică şi despre conţinutul de grăsime al fiecărui produs oferit spre vânzare, oferindu-i astfel cumpărătorului informaţii clare cu privire la o alimentaţie sănătoasă. Pentru o firmă cu cantină a personalului, acest lucru ar putea ajuta compania să se protejeze împotriva oricăror pretenţii viitoare de despăgubire, pentru probleme legate de dietă. În plus, merită amintit faptul că majoritatea oamenilor îşi petrec la muncă mai mult timp decât în orice alt loc. Astfel, angajatorul are teoretic cele mai mari şanse de a-şi influenţa şi instrui personalul cu privire la dietă şi la stilul de viaţă. În afară de ajutorul oferit în tratarea şi prevenirea obezităţii, o abordare proactivă de acest gen ar creşte reputaţia unei companii. Un articol din Financial Times ("Firmele iresponsabile nu se mai pot ascunde", 29/09/ 03) a subliniat creşterea numărului de companii care declară că au un program corporativ de responsabilizare socială, precum şi creşterea interesului manifestat de investitori şi de alte persoane implicate. Iată în cele ce urmează cinci aspecte de luat în considerare, care ar putea reduce responsabilitatea angajatorului la locul de muncă: 65

67 Revista Tinerilor Economişti 1. Efectuarea unei evaluări a riscurilor şi măsurarea acestora. Trebuie identificat dacă există zone slabe sau lacune în conştientizarea legată de mediu, forţa de muncă, facilităţi etc. 2. Elaborarea de politici şi proceduri relevante astfel încât salariaţii să facă mai uşor alegeri sănătoase (de ex., există facilităţi adecvate pentru ca oamenii să poată veni cu bicicleta la serviciu?). 3. Adoptarea unei atitudini proactive şi nu reactive. Angajaţii trebuie instruiţi cu privire la sănătate şi stil de viaţă. De asemenea trebuie iniţiate activităţi sociale, în special cu un character sportiv. 4. Acordarea unei atenţii deosebite nivelului de stres de la locul de muncă şi aplicare acelor soluţii care să vizeze cauza şi nu doar simptomele. Acest lucru poate implica noi orare de lucru pentru a creşte flexibilitatea sau schimburi culturale care să încurajeze echitatea şi deschiderea. 5. Monitorizarea continuă a mediului ce poate da naştere la litigii în vederea verificării faptului că strategiile de asigurare şi de administrare a riscurilor sunt aplicate în permanenţă. V. Consideraţii privind societăţile de asigurări Creşterea ratei mortalităţii datorată obezităţii anulează o parte din profiturile aferente poliţelor de asigurări de viaţă încheiate deja, dacă firmele din domeniu nu pot majora primele sau modifica termenii asigurărilor. "Obezitatea reprezinta cel mai mare risc pentru asigurările existente, într-un moment în care competiţia intensă nu permite companiilor să majoreze ratele", se arată într-un studiu prezentat de Swiss Re, numărul unu mondial pe piaţa reasigurărilor de viaţă şi de sănătate. Însă, în cazul asigurărilor nou încheiate, societăţile de asigurări îşi pot lua măsuri de precauţie prin reevaluarea riscului şi stabilirea unor plăţi corespunzătoare. Astfel, Swiss Re sugerează că persoanele care doresc să încheie o asigurare de viaţă ar putea fi testate pe viitor şi în legătură cu riscul de obezitate. În acest context, analiştii din asigurări pledează pentru o schimbare a strategiilor guvernamentale în domeniu, precum şi pentru o nouă atitudine din partea consumatorilor, în vederea combaterii acestei grave probleme de sănătate. BIBLIOGRAFIE 1. *** ***

68 Secţiunea Finanţe - Contabilitate CRITERIUL VALORII ACTUALIZATE NETE IN MEDIUL PROBABILISTIC Lect. univ.dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: This paper try to show us that it is vital we take account of risk when we study practical aspects of investment appraisal, because all business investment decisions have to be made on the basis of predictions of the various inputs. The risk is defined as the variability of possible outcomes from that which was expected. We begin by considering a single project in which the cash flows are independent from period to period. Our concern is with measuring the overall riskiness of an investment proposal when the probability distributions of cash flow outcomes for different period are not necessarily the same. Once we have presented the basic method of analysis under assumption of independent probability distributions, we shall move on to consider varying degrees of correlation of cash flows over time. Key words: firm, risk, value, standard deviation, variance, covariance Mediul cert este o noţiune pur teoretică care, chiar dacă nu există în realitate, se dovedeşte deosebit de util în înţelegerea fenomenelor financiar-monetare. În activitatea unei firme, deseori se întâmplă să apară situaţii deosebite, uneori imposibil de soluţionat izvorâte din cunoaşterea incompletă şi, mai ales, imperfectă a tuturor condiţiilor de desfăşurare a procesului investiţional. În general, se poate vorbi de două tipuri de situaţii de cunoaştere imperfectă, şi anume: a) situaţii probabilistice, sunt acele situaţii în care au putut fi identificate toate cazurile posibile (eventualităţile) în mod precis şi probabilizate, adică li s-au putut asocia anumite probabilităţi. Acestea se mai numesc situaţii probabiliste, probabilizate, riscante sau riscate. b) situaţii de incertitudine, sunt acele situaţii în care nu au putut fi identificate toate cazurile posibile (eventualităţile) în mod precis sau, chiar dacă au fost identificate, nu li s-au putut asocia anumite probabilităţi; Raportat la gradul de cunoaştere, situaţiile probabilistice se află cuprinse între situaţiile certe şi situaţiile incerte. Orice investiţie este, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu viitorul şi, în consecinţă, estimarea eficienţei sale nu poate fi făcută cu certitudine. Astfel, pot să apară probleme legate de proiectarea mediului în care este exploatată investiţia, de aprecierea reacţiei concurenţei, de alegerea ratei de actualizare sau de estimarea cash flow-urilor investiţiei. Si totuşi, reuşita unei investiţii depinde în mare măsură de măiestria decidentului de a direcţiona viitorul în sensul împlinirii evenimentelor pe care le previzionează, cu toate că există probabilitatea de a apărea şi alte evenimente pe care nu le-a previzionat şi care să influenţeze, în mod determinant, activitatea unei firme. Aşadar, viitorul este plin de neprevăzut şi, de aceea, decizia de 67

69 Revista Tinerilor Economişti investiţii implică şi "riscul" care trebuie comensurat şi integrat în procesul investiţional. Introducerea riscului în analiza proiectelor de investiţii ţine de faptul că valoarea cash-flow-urilor pe care le generează nu poate fi considerată ca sigură. Întradevăr, atâta timp cât putem stabili destul de precis suma totală a cheltuielilor iniţiale, este mult mai dificil de evaluat cash-flow-urile viitoare inerente proiectului, mai ales, în cazul unei investiţii de lungă durată. Totuşi, riscul nu provine numai din îndepărtarea în timp a anumitor fluxuri. El apare, mai degrabă, din variabilitatea potenţială a valorii unuia sau mai multor fluxuri chiar apropiate de momentul iniţial. Un univers probabilistic este o lume în care se estimează că ştim să numărăm toate stările naturii şi să le asociem o probabilitate de apariţie. În ceea ce priveşte decizia de investiţii, aceasta înseamnă că suntem capabili să prezentăm toate scenariile referitoare la valoarea diferitelor cash-flow-uri asociate unui proiect. Se cunosc, deci, distribuţiile de probabilitate a variabilelor aleatoare care, în cazul nostru, sunt cashflow-urile. Această ipoteză de bază, în fapt, este una foarte puternică. În realitate, nu este sigur că putem să prevedem toate scenariile viitoare care pot avea loc şi cu atât mai puţin, nu putem să ştim a le asocia cu precizie o probabilitate de apariţie. Cu toate acestea, dacă abandonăm acest set de ipoteze, revenim la conceptul de mediu incert în care ştim să spunem extrem de puţine lucruri, dacă nu le spunem pe ocolite, conform teoriei jocurilor. Criteriul general de rezolvare a problemelor ce apar în mediul probabilistic este valoarea actualizată netă. Începem prezentarea noastră prin considerarea unui singur proiect de investiţii, ale cărui cash flow-uri sunt independente de la o perioadă la alta, adică rezultatul obţinut în perioada "t" nu depinde de ceea ce s-a întâmplat în perioada "t-1" (nu există o relaţie cauzală între cash flow-uri de la o perioadă la alta). Vom încerca să măsurăm întregul risc al investiţiei atunci când distribuţiile de probabilitate ale cash flow-urilor proiectului pentru diferite perioade nu sunt, în mod necesar, aceleaşi. În aceste condiţii, criteriul valorii actualizate nete (VAN) se analizează atât prin prisma speranţei matematice, S(VAN), cât şi a abaterii medii pătratice, σ(van). Speranţa matematică prezintă proprietatea de aditivitate, adică speranţa matematică a unei sume de variabile aleatoare este egală cu suma speranţelor variabilelor aleatoare luate separat. Pornind de la relaţia de calcul a VAN pentru un proiect de investiţii: n CFt VAN= I (1) t t= 1( 1+ a) obţinem, speranţa matematică (media) a valorilor actualizate nete pentru un proiect de investiţii, cu o durată de n perioade: n S(CF) t S(VAN) = S(I) (2) t t=1( 1+ a) Dat fiind faptul că investiţia iniţială (I) este certă, probabilitatea sa de apariţie este 1, şi deci S(I)=I, astfel încât relaţia devine: n S(CF) t S(VAN) = I (3) t t=1( 1+ a) în care: 68

70 69 Secţiunea Finanţe - Contabilitate S(CF) t = speranţa matematică a cash flow-urilor nete posibile aferente perioadei "t". Dată fiind presupunerea unei serii independente de cash flow-uri pentru diferite perioade de timp, abaterea medie pătratică a VAN, se calculează conform relaţiei: σ(van) = 2 n σt t= 1( 1+ a) 2t în care: σ t = abaterea medie pătratică a cash flow-urilor nete posibile în perioada "t". Speranţa matematică (valoarea aşteptată) a VAN şi abaterea medie pătratică ne oferă suficiente informaţii despre cum să evaluăm riscul unui proiect. Mai mult, pentru o distribuţie de probabilitate normală, putem să calculăm probabilitatea pentru ca VAN aferentă unui proiect să fie mai mare sau mai mică decât o valoare specificată. Acest lucru este posibil datorită faptului că între probabilitate şi aria de sub curbă există o strânsă legătură. Astfel, trebuie determinată aria de sub curbă la stânga sau la dreapta unui punct particular de interes. Dacă dorim să determinăm probabilitatea ca VAN a proiectului să fie mai mică sau egal cu zero, procedăm astfel: calculăm, mai întâi diferenţa dintre zero şi speranţa matematică a VAN aferente acestui proiect, pentru ca, apoi, să standardizăm această diferenţă prin împărţirea ei la abaterea medie pătratică a VAN, obţinând mărimea centrată redusă a abaterii (S). Cazul general este exprimat prin relaţia: X S(VAN) S = (5) σ(van) în care: X = valoarea VAN care ne interesează. Pentru VAN=0, se consideră X=0. Pentru a se determina probabilitatea asociată lui S se va consulta tabelul distribuţiei de probabilitate normale. Cu o distribuţie normală, se cunoaşte faptul că există 68,3% şanse ca VAN aferentă proiectului să fie cuprinsă între S(VAN)-σ(VAN) şi S(VAN)+σ(VAN); 95,4% şanse să fie cuprinsă între S(VAN)-2σ(VAN) şi S(VAN)+2σ(VAN); 99,7% şanse să fie cuprinsă între S(VAN)-3σ(VAN) şi S(VAN)+3σ(VAN). În felul acesta, noi suntem capabili să determinăm probabilitatea ca VAN aferentă proiectului să fie mai mare sau mai mică decât o cantitate specificată. Cunoaşterea acestor probabilităţi este un fapt esenţial pentru o evaluare cât mai realistă a riscului. Analiza de mai sus prezintă, însă, câteva limite: cash flow-urile de mai sus s-au actualizat la o rată de actualizare constantă (în general, rata dobânzii fără risc); cash flow-urile sunt considerate independente, şi deci abaterile nu se corelează între ele; dacă există un coeficient de corelaţie pozitiv atunci σ(van) va creşte, iar dacă acesta este negativ, atunci σ(van) va scădea. Se impune, aşadar, continuarea demersului cu evidenţierea corelaţiei care există între cash flow-uri. Pentru cele mai multe proiecte de investiţii, cash flow-ul dintr-o anumită perioadă depinde, în mare măsură, de cash flow-urile din perioadele precedente. Presupunerea că o conjunctură favorabilă sau nefavorabilă în primele perioade ale investiţiei nu va afecta rezultatele ulterioare este de cele mai multe ori nerealistă. Definim, astfel, corelaţia ca fiind tendinţa a două variabile de a evolua împreună. Consecinţa aspectului că avem cash flow-uri corelate în timp este faptul că abaterea medie pătratică a valorilor actualizate nete posibile este mai mare decât dacă (4)

71 Revista Tinerilor Economişti presupunem că acestea sunt independente. Atâta timp cât speranţa matematică a VAN este aceeaşi, indiferent de gradul de corelare în timp, un grad mai mare al corelaţiei implică un grad mai mare al dispersiei distribuţiei de probabilitate. Spunem despre cash flow-uri că sunt perfect corelate pozitiv în timp dacă ele evoluează în exact aceeaşi manieră (acelaşi sens). Cu alte cuvinte, cash flow-ul în perioada "t" depinde complet de ceea ce s-a întâmplat în perioadele precedente. Relaţia pentru abaterea medie pătratică a unei secvenţe perfect corelate de cash flow-uri în timp este: n σt σ(van) = (6) t t= 1( 1+ a) O abatere medie pătratică pentru o secvenţă de cash flow-uri perfect corelate este semnificativ mai mare decât abaterea medie pătratică a aceleaşi secvenţe presupuse independente. Analiza probabilistică a unui proiect cu o secvenţă de cash flow-uri perfect corelate în timp se face analog cu cea ilustrată anterior pentru un proiect cu cash flow-uri independente. Pentru a determina gradul de corelaţie, se foloseşte coeficientul de corelaţie ca raport între covarianţa cash flow-urilor şi produsul abaterilor medii pătratice: Cov(CF) ρ(cf) = t (7) n σ t= 1 t în care: Cov(CF) t = covarianţa cash flow-urilor din cele "t" perioade. În funcţie de valorile lui ρ, apar următoarele situaţii: ρ= 1, cash flow-urile sunt perfect corelate pozitiv; ρ=-1, cash flow-urile sunt perfect corelate negativ; ρ= 0, cash flow-urile sunt independente. Atunci când cash flow-urile firmei nu sunt nici perfect corelate în timp şi nici independente, putem spune că avem cash flow-uri corelate moderat. Rezolvarea problemei corelaţiei moderate se face folosind distribuţiile de probabilitate condiţionate. Calculul speranţei matematice a VAN se face folosind aceeaşi relaţie ca la cash flow-urile independente. În schimb, calculul abaterii medii pătratice se face conform formulei: σ(van) = r (VAN q= 1 2 q S(VAN)) p q în care: VAN q = VAN-ul seriei "q" a cash flow-urilor nete posibile care acoperă toate perioadele; p q = probabilitatea de apariţie a seriei "q"; r = numărul seriilor ce se pot forma. Problema devine foarte complicată atunci când situaţiile sunt complexe. Atunci se apelează la calculator pentru a se face o simulare. Conform acesteia se selectează aleator, un număr suficient de serii căruia i se calculează media şi dispersia VAN. Apoi, analiza continuă ca cea prezentată anterior. Dacă cash flow-urile sunt puternic corelate în timp, riscul proiectului va fi considerabil mai mare decât atunci când acestea sunt independente. Chiar dacă adesea independenţa este presupusă din motive de calcul (comoditate) suntem de părere că 70 (8)

72 Secţiunea Finanţe - Contabilitate această presupunere mai mult subestimează riscul proiectului. Astfel, trebuie să acordăm o atenţie deosebită dependenţei în timp a cash flow-urilor, în caz contrar evaluarea riscului putând fi puternic denaturată. Pentru rezolvarea acestei situaţii, folosirea probabilităţilor condiţionate este mult mai precisă, deşi mult mai greu de implementat. BIBLIOGRAFIE: 1. Berceanu D. Deciziile financiare ale firmei, Editura Universitaria, Craiova, Berceanu D. Politici financiare de întreprindere - aplicaţii practice, Editura Universitaria, Craiova, Brealey, R. Myers, S. 4. Copeland, T.E. Weston, J.F. 5. Samuels, J.M. Wilkes, F.M. Brayshaw, R.E. Principles of Corporate Finance, Fourth Edition, McGraw-Hill, Inc, New York, 1991 Financial Theory and Corporate Policy, Third Edition, Addison-Wesley Publishing Company, New York, 1992 Management of company finance, 6 th Edition, Chapman & Hall, Londra, Stancu I. Finanţe, Editura Economică, Bucureşti,

73 Revista Tinerilor Economişti CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND VALOAREA JUSTĂ Prep. univ. drd. Avram Maria CARMEN Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: One of the most challenging aspect of applying IAS/IFRS is determining the fair value of different assets and liabilities. Nowadays, there is a strong debate around this issue which reveals the existence of both supportes and opponents of this measurement basis. This paper discusses the advantages and disadvantages or the qualities and limitations of fair value. Key words: fair value, historical cost, market value, financial statements INTRODUCERE Pentru a putea fi recunoscute în situaţiile financiare, activele, datoriile si elementele de capitaluri proprii trebuie evaluate. În special în cazul activelor şi datoriilor financiare, stabilirea valorii adecvate pentru înregistrarea lor constituie, de câţiva ani, o problemă controversată, fiind subiectul a numeroase şi aprinse dezbateri între adepţii sistemului costului istoric şi susţinătorii valorii juste. Modelul contabil tradiţional este bazat pe costul istoric. Acesta reprezintă valoarea unui activ la data obţinerii sale sau a unei datorii în momentul contractării acesteia. El îmbracă forma costului de achiziţie, costului de producţie sau valorii nominale, în funcţie de modul de obţinere a elementului evaluat. Trăsăturile definitorii ale costului istoric sunt verificabilitatea şi obiectivitatea, ce decurg din atestarea sa prin documente contabile. El este consecinţa aplicării unor principii contabile foarte utilizate în practica occidentală, respectiv nominalismul monetar şi prudenţa, fiind preluat şi în directivele contabile ale U.E. Oferind informaţii despre valoarea structurilor bilanţiere la data procurării lor, costul istoric orientează contabilitatea firmei spre trecut. Cu toate acestea, parametrii economici (puterea de cumpărare, rata dobânzii etc.) pe care se bazează respectiva evaluare sunt într-o mişcare continuă. Din acest motiv, menţinerea aceleaşi valori în bilanţ, de-a lungul timpului, îndepărtează contabilitatea de obiectivul său de performanţă : imaginea fidelă. Soluţia găsită a fost corectarea costului istoric prin amortizări şi deprecieri. Însă, acestea intervin doar în cazul scăderii valorii, nu şi în cel al creşterii. Pentru această din urmă situaţie (creşterea de valoare), în unele ţări, se efectuează reevaluări. Dar ele nu sunt suficiente pentru a oferi o imagine reală a situaţiei entităţii. La ora actuală, profesioniştii contabili sunt de acord că obiectivul contabilităţii nu trebuie să se limiteze la a reda poziţia financiară şi performanţele trecute ale întreprinderii. Pentru investitori, prezintă o importanţă deosebită perspectivele acesteia. Drept urmare, costul istoric devine depăşit în faţa cerinţelor utilizatorilor de situaţii financiare ale căror nevoi de informare reflectă evoluţiile mediului economic global. Aceste direcţii de evoluţie se referă la dezvoltarea spectaculoasă a pieţelor financiare 72

74 73 Secţiunea Finanţe - Contabilitate internaţionale, apariţia şi utilizarea pe scară largă a unor instrumente financiare complexe, creşterea semnificativă a riscurilor financiare etc. Prin utilizarea costului istoric, multe dintre aceste instrumente (şi riscurile aferente lor) nu sunt reflectate în bilanţ şi contul de profit şi pierdere, ceea ce are ca efect distorsionarea imaginii firmei în ochii investitorilor şi creditorilor săi. DEFINIRE, CARACTERISTICI ŞI PERSPECTIVE Glosarele de termeni financiari definesc valoarea justă drept un concept folosit în finanţe şi economie, considerat o estimare raţională şi corectă a preţului de piaţă a unui bun, serviciu sau activ financiar, prin luarea în considerare a următoarelor elemente: costurile de producţie/distribuţie, utilitatea (în cazul bunurilor şi serviciilor), randamentul (pentru active) sau disponibilitatea pe piaţă. În domeniul financiar, se consideră că există două şcoli de gândire în ceea ce priveşte relaţia dintre valoarea de piaţă şi cea justă, în principal în legătură cu activele/datoriile financiare: ipoteza pieţelor eficiente, potrivit căreia pe o piaţă bine organizată şi informată, preţul pieţei este egal sau aproape egal cu valoarea justă, deoarece investitorii reacţionează imediat şi adecvat la orice informaţie externă; teoria comportamentală, ce stipulează că, dimpotrivă, preţul de piaţă este adesea foarte diferit de valoarea justă datorită spiritului colectiv şi stărilor emoţionale ale investitorilor. Din punct de vedere contabil, în ultimii ani, cele mai importante organisme de normalizare (FASB, IASB), recunoscute pentru orientarea lor spre piaţa de capital (ale cărei valori trebuie exprimate şi prin contabilitate), promovează intens această bază de evaluare, numită valoarea justă. Potrivit legislaţiei româneşti (ce preia definiţia dată de IASB), aceasta reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv. Conceptul a apărut pentru prima dată, în cadrul standardelor emise de IASB, în legătură cu instrumentele financiare. Însă, valoarea justă era prezentă în literatura americană înainte de apariţia acestor instrumente. Originea americană a noţiunii de valoare justă este explicată prin aceea că instrumentele financiare la termen au apărut în SUA, unde au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Primele referiri la valoarea justă datează din anul 1984, când este emis SFAS 80 Accounting for futures contract, respectiv Contabilizarea contractelor futures. Însă, standardul care consacră evaluarea la valoarea justă, drept o nouă convenţie contabilă de evaluare a majorităţii instrumentelor financiare, este FAS 133 Contabilitatea instrumentelor derivate şi activităţilor de acoperire ( Accounting for Derivative Instruments and Hedging Activities ), publicat în În prezent, referiri la valoarea justă conţin numeroase norme emise de IASB şi FASB, astfel că pe această bază sunt prezentate în situaţiile financiare nu doar derivatele, anumite active financiare sau datoriile financiare deţinute pentru tranzacţionare, ci şi activele imobilizate necorporale şi corporale achiziţionate într-o combinare de întreprinderi, depreciate sau reevaluate, activele deţinute pentru vânzare, datoriile aferente plăţilor pe bază de acţiuni, investiţiile imobiliare, provizioanele şi activele biologice. Normele americane definesc valoarea justă a unui activ drept suma la care acesta poate fi cumpărat sau vândut într-o tranzacţie curentă (alta decât o lichidare) care are loc între părţi, conform voinţei acestora. De partea cealaltă a bilanţului, valoarea

75 Revista Tinerilor Economişti justă a unei datorii este suma la care acea datorie este creată sau decontată în cadrul unei tranzacţii curente (alta decât o lichidare), între părţi care acţionează de bunăvoie. Complexitatea evaluărilor la valoarea justă a determinat FASB să iniţieze, în iunie 2003, un proiect corespunzător, în scopul de a stabili un nou cadru conceptual pentru efectuarea evaluărilor cerute de standardele existente şi în dorinţa de a îmbunătăţi/detalia explicaţiile din acestea. Proiectul se concentrează asupra modului de determinare a valorii juste şi nu asupra tipului de activ/datorie evaluat(ă) pe această bază. În acest proiect, FASB propune o nouă definiţie a valorii juste: o estimare a preţului ce poate fi încasat pentru un activ sau plătit pentru o datorie în cadrul unei tranzacţii curente între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, independente şi hotărâte să efectueze tranzacţia pe piaţa de referinţă a activului/datoriei [FASB, 2005]. Coordonatele esenţiale ale definiţiei sunt: această valoare se fundamentează pe principiul continuităţii activităţii; prin urmare, tranzacţia în cauză nu este una forţată, ci normală, fiind motivată de considerente de afaceri şi reflectând condiţiile economice existente la acea dată. Definiţia anterioară permite desfăşurarea unei activităţi de marketing adecvate înainte de data evaluării şi trecerea unei perioade de timp pentru definitivarea tranzacţiei, considerate obişnuite pentru respectivul element; în situaţia în care nu există tranzacţii recente pe piaţă pentru elementul evaluat, se aplează la o tranzacţie ipotetică; părţile contractante sunt vânzători şi cumpărători între care nu există relaţii speciale, care cunosc factorii relevanţi referitori la activ/datorie şi tranzacţie şi au acces la aceeaşi informaţie, inclusiv la cea disponibilă în mod public, fără a se limita la aceasta; piaţa de referinţă este cea mai activă piaţă care maximizează suma netă primită pentru un activ, respectiv o minimizează pe cea plătită pentru o datorie. Într-o altă ordine de idei, acest termen desemnează piaţa cea mai avantajoasă a elementului evaluat din perspectiva entităţii care are drept obiectiv principal maximizarea profiturilor sau a activelor sale nete. Piaţa pe care se realizează cel mai mare volum de tranzacţii cu activul/datoria în cauză este considerată de referinţă. În lipsa unei pieţe pentru elementul supus evaluării se utilizează una ipotetică, construită pe bază de date relevante pentru activ/datorie. Literatura de specialitate din Franţa consideră că expresia valoare justă nu desemnează o valoare echitabilă sau mai justă decât o alta, ci include ideea de pertinenţă. Din acest motiv, termenul fair value din limba engleză nu s-a tradus în franceză prin valeur juste, ci prin sintagma juste valeur [Colasse, Casta, 2001]. Valoarea justă a apărut pentru a încearca să suplinească neajunsurile costului istoric prin corectarea costurilor de achiziţie ale activelor cu valoarea lor de piaţă [...] lucru realizat prin reevaluarea permanentă a elementelor bilanţiere [Ionaşcu, 2003]. Această corectare are ca efect luarea în considerare a profiturilor/pierderilor potenţiale, latente şi nu doar a celor efective (cum se întâmplă în cazul costului istoric) şi determinarea unui rezultat care reflectă condiţiile economice curente. Considerăm că, dată fiind lupta dintre aceste două convenţii de evaluare, cea mai adecvată modalitate de prezentare a caracteristicilor şi avantajelor utilizării valorii juste este compararea sa cu rivalul : costul istoric. Valoarea justă se bazează, în primul rând, pe preţurile existente pe piaţă, deoarece ele reflectă evaluarea pieţei în ceea ce priveşte: a) valoarea actualizată a 74

76 75 Secţiunea Finanţe - Contabilitate fluxurilor viitoare de trezorerie încorporate într-un element (calculată prin intermediul ratelor curente ale dobânzii); b) riscul ca suma sau oportunitatea acestor fluxuri să difere faţă de aşteptări. Acest lucru îi sporeşte obiectivitatea şi îmbunătăţeşte valoarea informativă a situaţiilor financiare întocmite de entitate. Se poate afirma că, în plan practic, valoarea justă se concretizează în valoarea de piaţă sau în valori derivate din aceasta. Controversa existentă între adepţii celor două modele de evaluare nu a pornit de la faptul că s-a pus la îndoială relevanţa informaţiei bazate pe preţurile pieţei. Mărul discordiei a fost şi continue să fie perioada de timp (momentul) căreia îi aparţin preţurile utilizate în evaluarea contabilă [Hague, 1999]. În timp ce costul istoric foloseşte preţurile pieţei din momentul obţinerii activelor sau contractării datoriilor, valoarea justă recurge la cele curente. Schematic, calităţile deja enumerate ale valorii juste, privite prin comparaţie cu limitele costului istoric, sunt prezentate în tabelul nr. 1. Tabelul nr. 1 Caracteristicile valorii juste şi ale costului istoric Valoarea justă Costul istoric Oferă informaţii despre beneficiile aşteptate ale activelor sau despre greutăţile întâmpinate ca urmare a datoriilor asumate, în condiţiile economice actuale. Acest lucru îi sporeşte utilitatea. Reflectă efectele deciziilor managementului de a păstra activele/datoriile sau de a-şi asuma altele, asupra performanţelor şi poziţiei financiare a întreprinderii. Raportează câştigurile şi pierderile apărute ca urmare a schimbărilor de preţuri, atunci când ele au loc. Oferă informaţii despre beneficiile aşteptate ale activelor sau greutăţile întâmpinate ca urmare a datoriilor asumate, în conformitate cu situaţia economică existentă la data achiziţiei sau contractării lor. Utilitatea este mai redusă. Reflectă efectele deciziilor de achiziţionare a activelor sau de contractare a datoriilor, dar le ignoră pe cele ale deciziilor de păstrare sau nedecontare a lor. Raportează câştigurile şi pierderile apărute ca urmare a schimbărilor de preţuri, atunci când sunt realizate, prin vânzare sau decontare, chiar dacă acestea nu sunt evenimentele care le-au cauzat. Sursa: Hague I., Willis D., Old price or new?, CAMagazine, February, 1999 În viziunea adepţilor săi, trăsăturile pozitive ale valorii juste sunt chiar mai numeroase. Un exemplu este coerenţa gestiunii active a riscurilor financiare [Barbu, 2002]. O asemenea caracteristică se referă la faptul că utilizarea valorii juste pentru evaluarea unor instrumente financiare permite reflectarea riscurilor aferente acestora, prin prezentarea câştigurilor şi pierderilor potenţiale. Acest lucru nu este posibil în cazul costului istoric, ceea ce are ca efect proasta gestionare a riscurilor şi apariţia de pierderi însemnate. În legătură cu gestiunea activelor financiare, trebuie menţionat şi faptul că valoarea justă permite evaluarea modului în care conducerea unei entităţi îşi îndeplineşte îndatoririle, reflectând rezultatele diferite obţinute ca urmare a administrării diferite a aceleiaşi investiţii de către doi manageri. Acest lucru contribuie la îmbunătăţirea controlului performanţelor conducerii. De asemenea, valoarea justă permite contabilizarea totală a valorilor. Un exemplu este cel al instrumentelor financiare derivate, care nu apar în bilanţ în

77 Revista Tinerilor Economişti condiţiile folosirii costului istoric. Această caracteristică este cunoscută sub numele de integralitate. Alte calităţi ale valorii juste, dar şi unele limite ale acesteia sunt redate în tabelul nr. 2. Cu siguranţă, cel mai nedorit efect al utilizării valorii juste este volatilitatea sa ridicată, ce nu poate fi gestionată eficient (având consecinţe nefaste asupra stabilităţii financiare şi economice) şi care reprezintă un potenţial obstacol în calea reflectării reale a evenimentelor, afectând negativ imaginea fidelă. Cotarea pe piaţă a instrumentelor financiare înseamnă aducerea volatilităţii acesteia în conturile entităţilor. În plus, volatilitatea apare şi în cazul instrumentelor necotate, pentru evaluarea cărora se recurge la estimări. În această din urmă situaţie, variabilitatea estimărilor sau a parametrilor modelului de evaluare selectat, mai degrabă decât condiţiile reale de pe piaţă, conduce la apariţia volatilităţii. Tabelul nr. 2 Calităţi şi limite ale valorii juste Calităţi ale valorii juste Limite ale valorii juste Permite estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare, aspect foarte apreciat de către investitori. (previzibilitatea) Pentru unele elemente (cum ar fi instrumentele financiare cotate), determinarea sa este foarte simplă. (simplitatea) Estimările pot afecta credibilitatea informaţiei oferite. În cazul folosirii lor, intervine subiectivitatea iar interpretarea diferită a factorilor luaţi în calcul poate avea drept efect mascarea unor greşeli deliberate şi manipularea cifrelor. Cele mai multe instrumente financiare nu au pieţe active. În aceste condiţii, evaluarea lor se realizează prin intermediul unor tehnici destul de complexe. Acestea necesită recurgerea la raţionamentul profesional, ceea ce poate avea ca efect creşterea impreciziei evaluării. În cazul folosirii tehnicilor de evaluare, ipotezele şi alte elemente luate în calculul valorii juste pot diferi de la o firma la alta, ceea ce afectează negativ comparabilitatea. Doar valorile stabilite pe baza preţurilor de piaţă sunt neutre şi obiective. Evaluând elementele similare în aceeaşi manieră, valoarea justă asigură comparabilitatea informaţiilor contabile. Utilizând date din surse externe (preţurile pieţei), valoarea justă este independentă de deciziile conducerii sau de data tranzacţiilor. (neutralitatea) La aceste trăsături negative ale valorii juste se adaugă costul său de obţinere deloc neglijabil pentru multe entităţi, mai ales când se evaluează elemente netranzacţionate pe o piaţă activă. În această situaţie, pentru determinarea valorii juste este nevoie de persoane specializate care să posede studii adecvate, inclusiv în domeniul standardelor de evaluare, dar care solicită şi onorarii mai mari. Acestea pot fi salariaţi ai entităţii (situaţie care este de preferat în cazul în care determinarea valorii juste se face în scopul întocmirii situaţiilor financiare) sau experţi externi (pentru evaluări în scopul cotării la bursă, efectuării anumitor tranzacţii comerciale sau cunoaşterii valorii entităţii în raport cu cea a concurenţilor). Am trecut în revistă atât punctele tari, cât şi pe cele slabe ale valorii juste. S-ar părea că primele sunt mai numeroase şi mai importante. Aceasta înseamnă că, deşi imperfectă, valoarea justă se apropie mai mult de perfecţiune decât rivalul său, costul istoric. Cu toate acestea, şansele ca baza tradiţională de evaluare, costul istoric, să fie 76

78 Secţiunea Finanţe - Contabilitate complet înlocuită de valoarea justă sunt, cel puţin deocamdată, minime. În spirjinul acestei afirmaţii vine faptul că bătrânul cost istoric a ieşit victorios, de-a lungul timpului, din mai multe încercări de înlocuire. Susţinătorii cei mai fervenţi ai valorii juste pledează pentru utilizarea sa absolută, pentru toate elementele bilanţiere. Cei mai moderaţi consideră că ea ar trebui aplicată doar instrumentelor financiare. Dar şi în această situaţie, părerile sunt diferite. Unii specialişti consideră că numai derivatele ar trebui recunoscute iniţial şi ulterior la valoarea justă. Ceilalţi sunt de acord că aceasta este modelul de evaluare cel mai relevant în cazul activelor şi datoriilor tranzacţionate în mod activ pe piaţă, însă relevanţa utilizării sale pentru evaluarea elementelor pe care entitatea nu are intenţia să le tranzacţioneze este îndoielnică. În acest caz, costul istoric pare mai relevant. Drept urmare, alegerea bazei de evaluare trebuie să fie făcută astfel încât să se obţină valoarea care reflectă cel mai bine intenţiile managementului în ceea ce priveşte elementul evaluat (deţinerea până la maturitate sau vânzarea/decontarea sa). Pentru avocaţii costului istoric, în cazul activelor/datoriilor pe care entitatea nu le tranzacţionează în mod curent, utilizarea valorii justă nu oferă informaţii utile despre poziţia financiară şi performanţele sale, deoarece reflectă efectele unor tranzacţii şi evenimente la care firma nu a participat. Ei afirmă că, în acest caz, principiul realizării şi noţiunea de tranzacţie, în accepţiunea actuală, sunt înlocuite prin înregistrarea continuă a variaţiei valorii activelor şi datoriilor conform evoluţiei pieţelor. De cealaltă parte, susţinătorii valorii juste consideră că în mediul economic actual, extrem de dinamic, schimbările semnificative se petrec foarte rapid. Ele pot afecta intenţia sau capacitatea unei entităţi de a păstra un activ/datorie şi pot determina vânzarea elementului, caz în care se utilizează valoarea justă. Neluarea în considerare a unor astfel de modificări influenţează negativ performanţele întreprinderii şi îi induce în eroare pe utilizatorii situaţiilor sale financiare. În viitorul apropiat, utilizarea valorii juste drept unică bază de evaluare este destul de improbabilă, în principal datorită puternicei opoziţii venite din partea reprezentanţilor unor instituţii financiare (în special, bănci şi societăţi de asigurare). Specialiştii din bănci susţin că aceasta nu se poate aplica în cazul majorităţii instrumentelor folosite de instituţiile financiare (de exemplu, împrumuturile bancare) deoarece ele nu sunt tranzacţionate pe pieţe active şi lichide iar utilizarea unor tehnici de estimare a valorii juste în aceste condiţii, tehnici bazate pe modele interne ce folosesc ipoteze specifice fiecărei entităţi, afectează grav comparabilitatea informaţiilor financiar-contabile. În plus, valoarea justă este mai adecvată pentru evaluarea investiţiilor deţinute pe termen scurt (a căror scadenţă este atât de apropiată încât pierderile/câştigurile sunt aproape realizate), ceea ce favorizează speculaţia şi pune pe jar autorităţile de supraveghere a pieţei bancare. Aceste consecinţe pe care le are aplicarea sa asupra gestiunii întreprinderii (respectiv creşterea volatilităţii, complexităţii şi subiectivităţii informaţiilor contabile) îi determină pe aceştia să nu o accepte drept instrument de gestiune şi de raportare financiară. Din considerentele menţionate, singura soluţie acceptată la ora actuală pare a fi utilizarea unui model mixt de evaluare, care să îmbine cele două baze de măsurare. Unii autori [Ionaşcu, 2003] consideră că situaţiile financiare consolidate vor fi întocmite prin recurgerea, într-o mai mare măsură, la valoarea justă pentru că ele trebuie să ofere informaţii utile, în special, investitorilor. În conturile individuale, costul istoric va rămâne baza principală de evaluare din motive fiscale, dar şi din raţiuni practice. 77

79 Revista Tinerilor Economişti Şi ţara noastră a optat pentru combinarea celor două sisteme de evaluare, însă valoarea justă este prevăzută doar pentru schimburile de active şi pentru bunurile primite cu titlu gratuit (în cazul agenţilor economici). Reglementările contabile armonizate cu Directiva a 4-a şi IAS aplicabile instituţiilor de credit, publicate în 2001, prevăd folosirea valorii juste pentru instrumentele financiare, inclusiv derivate, în situaţiile financiare consolidate, în aceleaşi condiţii restrictive ca cele conţinute în Directiva valorii juste. Prin urmare, se poate observa aria sa de utilizare restrânsă, limitată şi de condiţiile mediului economic şi legislativ existent în România, caracterizat prin: prioritatea unor reglementări care privilegiază aspectele juridice şi fiscale în detrimentul celor economice, mentalitatea contabilului care nu acceptă noul concept cu toate implicaţiile sale, insuficienta dezvoltare a pieţei de capital ce este principală sursă de obţinere a informaţiilor pentru valoarea justă etc. Deşi lentă, trecerea la valoarea justă pare a fi, pe termen lung, o tendinţă de neoprit pentru că tot mai mulţi specialişti o consideră cea mai bună metodă de evaluare a activelor. Această stare de fapt este alimentată de presiunile organismelor de normalizare contabilă care o promovează intens prin intermediul standardelor pe care le elaborează. În acest mod, ei speră să clarifice multe dintre nelămuririle actuale existente în legătură cu utilizarea valorii juste. Discuţiile pe marginea subiectului controversat al utilizării valorii juste sunt departe de a fi încheiate şi vor continua mult timp datorită faptului că, din punct de vedere al exactităţii, ea se află în aceeaşi zonă cu «imaginea fidelă» [Tabără, Horomnea, 2002]. Ambele concepte sunt în continuă mişcare, influenţându-se reciproc şi reprezintă probleme de mare actualitate. Având în vedere că dialogul este benefic în orice domeniu, sperăm că obstacolele actuale vor fi depăşite şi se va ajunge la un acord din care să beneficieze atât producătorii, cât şi utilizatorii situaţiilor financiare. BIBLIOGRAFIE 1. Barbu E.M. Calităţile intrinseci ale valorii juste puse sub semnul întrebării, Revista Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor, nr. 6/ Deaconu A. Valoarea justă cerinţă a convergenţei contabile, în volumul Congresului profesiei contabile din România. Armonizare sau convergenţă în Standardele Internaţionale de Contabilitate, Ed. CECCAR, Bucureşti, Colasse B., Casta J.F. Le débat autour de l application du principe de la juste valeur en comptabilité: esquisse d une synthèse, în volumul Casta J.F., Colasse B., (coord), Juste valeur Enjeux Techniques et Politiques, Ed. Economica, Paris, Hague I. Willis D., Old price or new?, CAMagazine, February, Ionaşcu I. Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, Tabără N., Horomnea E. Delimitări conceptuale privind valoarea justă, Revista Finanţe publice şi contabilitate, nr.5/ *** FASB, Project Updates, Fair Value Measurements, July 14th 2005, 78

80 Secţiunea Management Marketing - Turism ANALIZA COMUNICĂRII ÎN AFACERI Conf.univ.dr. Sorina GÎRBOVEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Social scientists often study human communication by analyzing the process into its component parts and then attempting to explain their operation. Models are useful for this purpose, and many have been proposed fot the human communication process. Examples of early and influential models include those of Shannon, Berlo, and Lassell. Communication is analyzed in a more concrete sense into different contexts, or levels. These include the intrapersonal, interpersonal, smallgroup, large-group, organizational, and public, or mass, communication levels. We also apply analytic techniques to the content of messages. Key words: social scientist, model, social context level, content analyses 1. ANALIZA CA BAZĂ DE STUDIU Cum putem descoperi mecanismul de funcţionare al comunicării? Putem să studiem diversele forme de comunicare şi să generalizăm pentru cât mai multe cazuri. Putem să descriem procesul de comunicare, să analizăm ceea ce observăm, să studiem elementele componente şi apoi să explicăm cum funcţionează. Aceasta înseamnă cercetare ştiinţifică a comunicării, respectiv observarea, analiza şi explicarea. De ce să analizăm comunicarea? De ce să nu comunicăm pur şi simplu? Ca şi în cazul altor ştiinţe, putem studia comunicarea de dragul ei, doar teoretic însă întrebarea se referă la aspectul practic. Dacă adoptăm o poziţie analitică, ne vom îmbunătăţi relaţiile personale şi profesionale, altfel spus, studiul mecanismului de funcţionare al comunicării ne ajută să devenim mai eficienţi. Procesul de comunicare poate fi analizat în diverse moduri: Studiul omului ca organism care comunică. În acest demers se pun întrebări de genul: "Ce este limbajul şi cum îl folosim?", "Ce ne motivează să comunicăm?", "Cum putem să-i convingem pe ceilalţi?", "Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a comunica cu ajutorul mass-media?". Studiul contextului social sau al nivelelor sociale, în care comunicăm. Prin acest studiu se tratează termeni precum: individ, grup, comunicare la nivel de organizaţie şi relaţii publice. Studiul efectelor comunicării - aici sunt vizate ştiinţele sociale. Se tratează aspecte despre rolul comunicării în relaţiile interpersonale, difuzarea emisiunilor informative şi de opinie, emisiunilor politice, de divertisment, etc. Studiul conţinutului comunicării - o asemenea cercetare este o parte integrantă a studiilor sociale referitoare la efectele comunicării. Studiul dinamicii procesului de comunicare are drept scop identificarea procesului de comunicare şi a componentelor acestuia. 79

81 Revista Tinerilor Economişti 2. ANALIZA PROCESULUI DE COMUNICARE A. Reprezentarea grafică a procesului În figura nr.1. este prezentată conversaţia ca şi proces de comunicare simplu pentru că doar identifică elementele majore ale procesului, fără a lua în calcul alte aspecte ale procesului. Modelul este însă esenţial pentru profesori, cercetători, scriitori, studenţi interesaţi de studiul comunicării. vorbitor mesaj interlocutor (ascultător) interlocutor (ascultător) mesaj vorbitor Figura nr.1. Conversaţia ca proces de comunicare Modelul reprezintă cadrul de referinţă în interiorul căruia se desfăşoară tranzacţiile simbolice interpersonale; are aplicabilitate universală pentru analiza oricărui act de comunicare deoarece analizează procesul prin elementele sale componente. Sursa (locutorul) şi destinatarul (interlocutorul) îşi joacă rolurile simultan. Astfel este evidentă tranzacţionalitatea procesului de comunicare, în cazul nostru, conversaţia. Canalele implicate sunt cel verbal, vizual şi chiar tactil, căci nu trebuie minimalizată comunicarea nonverbală. În acest context, conversaţia devine una din cele mai importante forme de comunicare. Dacă cei doi participanţi fac schimb de informaţii în ceea ce-i priveşte şi folosesc aceste informaţii pentru satisfacerea nevoilor personale şi pentru menţinerea acestei relaţii interpersonale, atunci comunicarea capătă un aspect personal. Acest model se pretează diverselor tipuri de comunicare. Aplicăm modelul în cazul funcţionării unui post de televiziune comercial (figura nr.2.). post de televiziune programe (media de difuzare) audienţă cota de popularitate (rating TV) (media pentru feedback) date furnizate Figura nr.2. Televiziunea comercială ca un proces de comunicare 80

82 Secţiunea Management Marketing - Turism Diferenţa rezidă în faptul că, deşi mediile de comunicare sunt din nou cel auditiv şi vizual, acestora li se adaugă şi difuzarea în eter. În plus, procesul de comunicare este unidirecţional şi nu tranzacţional ca în cazul conversaţiei. Motivele sunt şi ele diferite. Postul de televiziune vizează o anumită audienţă, telespectatorul selectează postul pentru satisfacerea nevoilor personale. Într-un anume sens, postul TV vinde "satisfacţie" telespectatorilor în schimbul fidelităţii lor şi astfel postul îşi poate vinde serviciile la un anumit preţ. Un alt exemplu - comunicarea la nivelul afacerilor (figura nr.3) se remarcă în primul rând prîntr-un număr mai mare de mijloace de comunicare. Multe din mesaje sunt de fapt directivele date de conducere şi parcurg mediul ierarhic de sus în jos. Feedback-ul este reprezentat de respectarea acestor directive şi de rapoartele despre vânzări şi comenzi. management mesaje angajaţi confirmări mesaje rapoarte date despre producţie produse Figura nr.3. Comunicarea în afaceri Există şi alte modele, mai mult teoretice şi ele vor fi prezentate în continuare. B. Modelul Shannon Figura nr.4 descrie fluxul comunicării în sistemul electronic de comunicare. Modelul a fost propus de cercetătorul Claude Shannon şi evidenţiază aspecte ale transmiterii şi recepţionării semnalelor electronice şi accentuează faptul că pot interveni bruiaje. Sursa şi destinatarul sunt de fapt utilizatori ai sistemului electronic. Deşi Shannon a considerat acest model ca adiacent procedeului matematic de măsurare a comunicării, modelul stă la baza prezentării schematice a procesului de comunicare. 81

83 Revista Tinerilor Economişti sursă emiţător semnal destinatar destinaţie zgomot (bruiaj) mesaj mesaj Figura nr.4. Procesul de comunicare. Modelul lui Shannon C. Modelul Berlo Un alt model cunoscut este cel ce a fost creat pentru studenţii secţiilor de comunicare şi a fost prezentat de David Berlo. Figura nr.5 indică faptul că Berlo a luat în calcul mai mulţi factori ce pot afecta emiterea şi recepţionarea mesajelor: deprinderile de comunicare, atitudinile, etc. Autorul face referire la subiectul conversaţiei, organizarea mesajului, limbajul folosit: conţinut, tratare, cod. Se propune termenul canal în loc de media şi aceasta ne dă o idee despre terminologia paralelă din domeniul comunicării. Modelul este cunoscut şi aplicat în America, dar şi în Europa. Sursă Mesaj Canal Destinatar deprinderi de atitudini cunoştinţe conţinut elemente tratare structură cod vizual auditiv tactil deprinderi de atitudini cunoştinţe sistem social olfactiv sistem social cultură gustativ cultură Figura nr.5. Procesul de comunicare. Modelul lui Berlo D. Modelul verbal al lui Lasswell Modelul Berlo este unul complex, modelul Shannon schematic, însă nu toate modelele sunt de acest gen. Politologul şi cercetătorul în comunicare, Harold Lasswell a propus un model numai sub forma unor întrebări: CINE spune şi CE spune? Prin ce CANAL? CUI? Care este EFECTUL? Modelul este foarte uşor de aplicat în toate situaţiile de comunicare. Lasswell, ca şi Berlo preferă termenul canal în loc de media. Canalul poate fi interpretat ca orice tip general de comunicare - imagine, tipar etc., în timp ce media se referă la baza fizică a comunicării: unde de lumină, vibraţii acustice, unde electromagnetice, etc. 82

84 Secţiunea Management Marketing - Turism 3. NIVELE DE COMUNICARE Prin nivel de analiză a comunicării înţelegem contextul social larg în care aceasta operează. Aceste nivele sunt: intrapersonal, interpersonal, la nivel de grup, mic sau mare, organizaţional şi relaţii publice. Distincţia între aceste nivele este uşor de făcut, deoarece ele diferă după cum oamenii sunt implicaţi, respectiv ca emiţători sau receptori. Comunicarea intrapersonală reprezintă comunicarea la nivelul fiecărui individ. Comunicarea interpersonală este comunicarea ce se realizează între două persoane aflate faţă în faţă. Comunicarea la nivelul unui grup mic: comunicarea între două sau mai multe persoane, dar nu mai mult de 25. Comunicarea la nivelul unui grup mare este comunicarea direcţionată dinspre una sau mai multe persoane spre un auditoriu de cel puţin 25 de persoane. Comunicarea la nivelul unui nivel organizaţional: comunicarea în interiorul unui grup format din persoane ce fac parte din aceeaşi structură administrativă. Relaţiile publice sau comunicarea în masă: comunicarea direcţionată dinspre o persoană/grup de persoane spre o audienţă sau piaţă de desfacere, prin intermediul unor mijloace speciale de comunicare. A. Comunicarea intrapersonală Comunicarea la acest nivel echivalează cu monologul interior sau comunicarea cu tine însuţi. Poate varia de la faptul de a citi notiţele luate în clasă, faptul de a vorbi cu tine însuţi, faptul de a gândi. Comunicarea la acest nivel a fost studiată destul de puţin până în prezent. Actualmente ea poate fi analizată pe măsură ce creşte numărul studiilor despre cum folosim calculatorul în rezolvarea unor probleme/situaţii critice. De exemplu, dacă un inginer constructor foloseşte calculatorul pentru planul de construcţie al unei clădiri, computerul îi va fi de un real ajutor dacă gândeşte la fel ca şi utilizatorul lui. Cu cât calculatorul se conformează structurii mentale a inginerului, cu atât îi va servi mai mult în activitatea sa. Un calculator va aborda problema diferit dacă îl va asista pe un doctor. Acesta este punctul de pornire al oricărui studiu al comunicării intrapersonale. B. Comunicarea interpersonală Acest nivel de comunicare este cel mai personal. Nu orice comunicare dintre un individ şi un altul este de tip personal. Ea devine personală când participanţii se consideră reciproc ca având propriile nevoi şi motive, scopuri. Acest nivel este tranzacţional într-o foarte mare măsură. Participanţii, care au în vedere şi iau în considerare nevoile fiecăruia dintre ei, vor încerca să stabilească o relaţie reciproc avantajoasă. Acest tip de comunicare este extrem de important pentru profesii de genul: psiholog, asistent social, angajat la Departamentul Personal sau de Vânzări, etc., dar şi în dezvoltarea cu succes a relaţiilor personale. Comunicarea interpersonală nu se reduce doar la situaţiile de comunicarea faţă în faţă. Cea mai obişnuită extensie a acestei forme de comunicare este conversaţia telefonică. De asemenea, corespondenţa prezintă o natură foarte personală. Aceste ultime două tipuri de comunicare, de obicei, sunt denumite "punct cu punct". C. Comunicarea la nivelul grupurilor mici În grupuri mici orice participant poate fi activ în discuţii. Ideea este ca numărul participaţilor să nu fie prea mare încât să permită ca fiecare să-şi aducă o contribuţie. Un exemplu elocvent pentru un grup mic este şedinţa. Se ştie că oamenii comunică diferit atunci când o fac în prezenţa mai multor persoane. Grupul reprezintă un mod 83

85 Revista Tinerilor Economişti aparte de comunicare. Membrii unui grup sunt influenţaţi de ceilalţi membrii din grup atunci când comunică. Nu sunt inhibaţi să comunice atâta timp cât ceilalţi îi sprijină. Este greu să ne imaginăm o persoană care, în viaţa profesională, nu ia parte la acest tip de comunicare. Conducerea organizaţiei se întruneşte adesea în grupuri mici pentru a planifica şi revizui rezultatele. Profesional, a participa este la fel de important ca a lua decizii, a conduce. În lumea modernă, există posibilităţi infinite ca acest tip de comunicare să se desfăşoare dincolo de spaţiul unei săli de şedinţă. Participanţii pot fi contactaţi prin telefon, TV, computer (teleconferinţă). Un domeniu de cercetare poate fi constituit de observarea şi analiza discuţiilor când participanţii sunt contactaţi prin aceste mijloace şi nu se află în aceeaşi încăpere. D. Comunicarea la nivelul grupurilor mari Trăsătura esenţială a acestui tip de comunicare este că dată fiind existenţa unui număr foarte mare de participanţi nu se permite fiecăruia să ia parte la discuţii. Este un tip de comunicare unidirecţională, participanţii reprezentând un auditoriu. Cel ce comunică poate fi un vorbitor, mai mulţi vorbitori; un film sau alt tip de media este adesea folosit. Spre deosebire de comunicarea în masă, auditoriul este prezent şi poate oferi un feedback imediat. Este ştiut faptul că oamenii reacţionează în grupuri mari. Această diferenţă este adesea luată în considerare atunci când se compară audienţa unui film cu cea a unui post (program) TV. Ca şi în grupurile mici, comunicarea la nivelul grupurilor mari este un caz special - să ne gândim la o demonstraţie de stradă. Grupul devine mesajul în sine. Dezbaterile politice sunt un punct de pornire pentru indivizii ce iau parte la comunicarea la nivelul grupurilor mari. Prezenţa unui număr mare de spectatori/ascultători este un indiciu al popularităţii individului în cauză. Dacă reacţia acestora este una favorabilă, acesta este un mesaj clar că individul s-ar putea adresa şi prin intermediul TV. Acest fenomen este etichetat drept efectul puterii de convingere - efectul bandwagon. Cu cât telespectatorul îi vede pe oameni sprijinindu-l activ pe candidatul respectiv, cu atât el va fi mai convins că trebuie să adere la această cauză. Congregaţiile sunt un exemplu de comunicare la nivelul grupurilor mari. Fluxul comunicării este de la individ la grup, iar grupul reacţionează ca un întreg. Comunicarea la nivelul grupurilor mici le oferă participanţilor mai multe şanse de a vorbi unul cu celălalt. Serviciul religios este un exemplu de personalizare a comunicării, chiar dacă aceasta nu este la nivel interpersonal sau de grup mic. E. Comunicarea la nivelul organizaţiei Comunicarea interpersonală, în grupuri mici sau mari se poate desfăşura în contextul unei organizaţii. În virtutea apartenenţei lor la organizaţie, oamenii joacă şi alte roluri în comunicare. Unul din factorii motivaţionali, specific organizaţiei, este că indivizii sunt obligaţi să-şi evalueze activităţile şi scopurile având drept criteriu obiectivul organizaţiei respective. Într-o oarecare măsură acest lucru este valabil şi în cazul grupurilor, însă este mai pronunţat la nivelul organizaţiilor. Nu există profesie care să nu necesite abilitatea de a comunica în cadrul unei organizaţii. Organizaţiile funcţionează graţie comunicării, care poate avea loc la nivel oficial sau neoficial şi care impune anumite norme de conduită. Aceste norme diferă de la o profesie la alta: să ne gândim la o organizaţie ce oferă servicii de comunicare - un ziar, un post de radio, o firmă de marketing, o firmă de relaţii publice, o firmă de publicitate, o companie de film sau orice alt domeniu. 84

86 Secţiunea Management Marketing - Turism F. Comunicarea în masă (sau publică) Comunicarea în masă se face pe scară largă, iar informaţia este diseminată prin următoarele mijloace: tipărituri, emisiuni radio şi TV, filme, reţele electronice. Destinatarul este reprezentat de audienţă. Comunicarea în masă este termenul tradiţional pentru comunicarea ce are drept destinatar un număr foarte mare de auditori anonimi. Cuvântul "masă" derivă din conceptul de "mass society" (marea masă a societăţii), specific secolului al nouăsprezecelea, însemnând indivizi a căror faţă nu este cunoscută. Actualmente, auditorii nu mai sunt anonimi pentru că există un public ţintă. Comunicarea pe scară largă este o combinaţie de mijloace de comunicare şi de tipuri de comunicare: interpersonal şi în grup. De aceea se impune un termen mai puţin restrictiv - cel de public - pentru definirea acestui nivel. Una din trăsăturile principale ale acestui tip de comunicare ar fi aceea că, cel mai adesea, comunicatorul (sursa/emiţătorul) este de obicei o instituţie: un post radio sau TV, un ziar, o editură, un studio de film, etc. Deşi indivizii (de exemplu, reporterii) au un rol important, întreaga producţie de mesaje denotă un efort colectiv. Scopurile în care activează aceste instituţii variază (să ne gândim la libertatea cuvântului în ţările democratice şi la cenzură în socialism). În America, cele mai multe corporaţii vor să obţină un profit. Aceasta nu înseamnă că nu au un rol social - de exemplu, campaniile ziarelor împotriva politicienilor corupţi, cu toate acestea, profitul este esenţial. În ţările socialiste, principala responsabilitate a instituţiilor mass media era să sprijine puterea politică. Aceste media deveniseră o extensie a guvernului aflat la putere. Nu erau interesate în mod necesar de obţinerea unui profit, deşi pentru multe publicitatea constituia o sursă de finanţare. Aceste instituţii trebuiau să demonstreze că sunt de partea guvernului şi că au influenţă asupra populaţiei. Având în vedere că mass media are o influentă din ce în ce mai mare şi dincolo de graniţele unei ţări, diferenţele acestea constituie un element deloc neglijabil. O altă trăsătură specifică pentru comunicarea publică este şi multiplicarea rapidă a mesajelor, mai ales în cazul radio-lui şi televiziunii. Această multiplicare, mai mult decât în orice altă formă de comunicare, nu depinde direct proporţional de feedback-ul direct: cu cât creşte multiplicarea cu atât scade acesta. Puteţi scrie o scrisoare editorului, puteţi refuza să cumpăraţi un bilet la film sau puteţi suna la radio, însă mesajele dumneavoastră nu reflectă direct puterea de diseminare a informaţiei. De aceea, instituţiile mass-media, în ceea ce priveşte comunicarea publică, sunt volatile din punct de vedere politic. 4. ANALIZA CONŢINUTULUI Analiza comunicării cu ajutorul modelelor şi nivelelor presupune studiul întregului proces de comunicare, însă uneori analiza se concentrează asupra mesajul propriu-zis, căci acesta este elementul cheie în proces. O asemenea analiză este cunoscută sub denumirea analiză de conţinut. A.Analiza mesajelor publice Majoritatea studiilor referitoare la conţinutul comunicării se axează de obicei pe exonerarea conţinutului mesajelor filmelor, emisiunilor radio şi TV şi publicaţiilor. Întrebările care se pun sunt de genul: Ce anume din mesajul unui ziar îi influenţează pe alegători? Cum descrie televiziunea muncitorii? Câtă violenţă este în programele TV? 85

87 Revista Tinerilor Economişti După cum s-a demonstrat, gradul în care telespectatorul adoptă un personaj drept model sau drept reprezentant al omului obişnuit are un efect imediat asupra comportamentului telespectatorului. B. Analiza mesajelor de la diferite nivele Analiza conţinutului comunicării interpersonale (deşi adesea efectuată în studii de limbaj sau comportament lingvistic) a avut drept rezultate regulile pe care oamenii le respectă în conversaţie. Acest tip de analiză s-a extins şi asupra mesajelor pe care oamenii şi le adresează în cadrul conversaţiilor telefonice. Primul tip de analiză de limbaj examinează variaţia acestuia în funcţie de contextul social. În acest sens există diverse studii asupra conţinutului tranzacţiilor în interacţiunile la nivelul grupurilor mici. Este vorba de o dinamică a grupurilor şi de modul în care se face comunicarea (pentru a menţine unitatea grupului decât pentru a afirma scopul pentru care activează grupul). Analiza conţinutului comunicării la nivelul grupurilor mari este de obicei axată pe mesajul emis de vorbitor, film sau alt mijloc de comunicare. Se acordă o importanţă mai mică reacţiei auditoriului. Când analiza devine mai amănunţită şi se urmăresc sensurile redate de un anumit mesaj atunci avem de-a face cu critică textuală sau literară. În ultimii ani, cercetătorii au devenit din ce în ce mai interesaţi de comunicarea la nivelul organizaţiei: studii de reţea care evidenţiază cine comunică şi cu cine (participanţii la procesul de comunicare) şi prin ce mijloace. Pentru conducerea organizaţiei adesea este vital să identifice discrepanţele înregistrate pe fluxul comunicării: discrepanţele între intenţia emiţătorului (organigramele) şi materializarea acesteia (comunicare la nivel neoficial, informal: zvonurile). În pofida importanţei unei asemenea analize, trebuie să conştientizăm faptul că această analiză de conţinut nu indică şi efectul pe care îl are mesajul în cauză. C. Analiza noilor tehnologii media Reprezintă unul dintre cele mai noi domenii de cercetare. Aceste studii acoperă o gamă largă de subiecte care pot fi analizate în funcţie de nivelul de comunicare, după cum urmează: La nivel individual: Cât de eficient este acest tip de comunicare în sistemul poştei electronice? Atunci când purtăm o conversaţie telefonică există o compensare pentru lipsa suportului vizual; problema identificării tipului de compensare se pune şi în cazul poştei electronice. La nivel de grup: Teleconferinţa este la fel de eficientă ca întâlnirile faţă în faţă? Această eficienţă depinde de scopul întrunirii? Există o diferenţă între o întâlnire cu caracter neoficial şi o negociere? La nivel de organizaţie: Cum este influenţat procesul de adoptare a deciziilor de către decidenţi atunci când se bazează pe un sistem informaţional ce foloseşte reţeaua de calculatoare? La nivel public (comunicarea de masă): Ce efect are televiziunea prin cablu asupra vizionării programelor tradiţionale? Aceste analize sunt de fapt: studii de fezabilitate sau demonstraţii (Noile tehnologii oferă avantaje? Care sunt rezultatele experimentale?), studii de comportament de învăţare (Cum învaţă oamenii să folosească aceste medii?), studii de evaluare (Ce efecte produc aceste noi medii? Îşi îndeplinesc acestea obiectivele propuse?). 86

88 Secţiunea Management Marketing - Turism Ca o previziune, în următorii ani, acest gen de studii va cunoaşte o importanţă mai mare. CONCLUZII Cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale studiază procesul de comunicare prin descompunerea acestuia în elemente componente şi prin explicarea modului lor de funcţionare. În acest sens există diverse modele, cele mai renumite fiind ale lui Shannon, Berlo şi Lasswell. La un nivel mai concret, comunicarea este analizată la diverse nivele: intrapersonal, interpersonal, la nivel de grup mic şi grup mare şi în masă. Comunicarea intrapersonală implică doar o persoană; cea interpersonală este o comunicare de la persoană la persoană, iar mesajele gravitează în jurul intereselor şi nevoilor personale. Comunicarea la nivelul grupurilor mici presupune un număr de persoane suficient de mic pentru a permite participarea activă a tuturor participanţilor la conversaţie, în timp ce la nivelul grupurilor mari, o persoană sau câteva persoane se adresează restului grupului. La nivelul organizaţiei, comunicarea este o combinaţie de tipuri, dar de obicei fluxul reflectă modul de funcţionare al organizaţiei. Comunicarea în masă - fluxul informaţional este direcţionat dinspre o persoană spre o masă de oameni, suportul fizic de transmitere a mesajului fiind reprezentat de tipărituri, film, radio şi televiziune. De asemenea, putem aplica tehnici analitice referitoare la conţinutul mesajului. Un exemplu de analiză de conţinut îl constituie identificarea şi contabilizarea actelor de violenţă într-un program de largă audienţă, într-un interval de o săptămână. O analiză mai detaliată a mesajului este denumit critică literară sau textuală. În ultimii ani, în domeniul analizei comunicării capătă o importanţă din ce în ce mai mare studiile referitoare la noile media. Acestea includ studiile de fezabilitate, de comportament de învăţare sau de evaluare. BIBLIOGRAFIE 1. Baird, J., Stull, J., Business Communication: Strategies and Solutions, Ed. McGraw-Hill, Gîrboveanu, S., Comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Universitaria, Craiova, Popescu, D., Arta de a comunica, Ed. Economica, Bucureşti, Prutianu, Şt., Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iaşi, Williams, F., The New Communications, Ed. Wadsworth, California,

89 Revista Tinerilor Economişti MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII TURISTICE DURABILE ÎN ZONA BRAN Lect. dr. ec. Ruxandra-Gabriela ALBU Lect. dr. ec. Sanda CONSTANTIN Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: In the paper Sustainable tourism development management in the Bran area (Brasov region) we intend to demonstrate that tourism could become an undisputable model of sustainable management strategy, and the actors involved in the tourism activity should be directly interested in its implementation. The beneficiaries of the tourism activities should not only be the tourists and those who directly work in tourism but also the whole population of the region, that could take advantage of the effects of the tourism development, such as: general infrastructure modernisation, working places offer increase, life quality improvement etc. Key words: tourism, sustainable developement, strategy, management Turismul este unul dintre domeniile care trebuie să se implice în dezvoltarea durabilă, ca industrie a resurselor, dependentă de înzestrarea naturii şi de moştenirea culturală a fiecărei societăţi; turismul vinde aceste resurse ca parte a produsului sau şi, în acelaşi timp, împarte anumite resurse cu alţi utilizatori, inclusiv populaţia locală. Dezvoltarea durabilă înseamnă în primul rând asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii pentru generaţiile din prezent şi pentru cele viitoare. Dezvoltarea durabilă mai înseamnă recunoaşterea faptului că economia, mediul şi bunăstarea socială sunt interdependente şi anume faptul că un mediu afectat va influenţa negativ, mai repede sau mai târziu, dezvoltarea economică şi mai ales calitatea vieţii oamenilor. Dezvoltarea durabilă înseamnă şi asigurarea satisfacerii nevoilor de bază ale oamenilor: locuinţe, străzi sigure, oportunitatea de împlinire prin educaţie, informare, participare, sănătate, locuri de muncă etc.. Toate acestea necesită o economie sănătoasă capabilă să creeze mijloacele necesare satisfacerii acestor nevoi, atât în prezent cât şi în viitor. O dezvoltarea durabilă presupune un nou rol pentru autorităţile locale şi leaderii comunitari; promovarea bunăstării sociale şi economice a membrilor comunităţii şi a calităţii mediului în zonele de rezidenţă, implicarea şi consultarea localnicilor în problemele care privesc dezvoltarea regiunii şi a formelor de realizare a acesteia, dezvoltarea unei viziuni şi a unui plan pentru zonă elaborat în cadrul unui parteneriat cu comunitatea locală, dezvoltarea şi oferirea serviciilor care îmbunătăţesc bunăstarea şi calitatea vieţii locuitorilor în regiunile vizate etc.. Autorităţile locale, organizaţiile nonguvernamentale, organizaţiile comunitare şi de afaceri au nevoie în acest moment de persoane de legătură care să încerce să realizeze o punte între politicile guvernamentale de dezvoltare şi nevoile şi dorinţele comunităţilor locale. Responsabilitatea dezvoltării durabile revine fiecărui actor implicat în viaţa unei anumite regiuni, reprezentanţii autorităţilor, simplii cetăţeni, angajaţi sau mici întreprinzători etc. Autorităţile locale, ca puncte nodale şi leaderi ai comunităţilor locale, au un rol extrem de important. Realizarea dezvoltării durabile trebuie să fie dezideratul oricărei 88

90 Secţiunea Management Marketing - Turism administraţii moderne şi trebuie să se reflecte în pregătirea Strategiilor Locale de Dezvoltare Durabilă pentru a promova şi/sau îmbunătăţi bunăstarea socială şi economică şi calitatea mediului în zonele de rezidenţă şi astfel să contribuie la dezvoltarea durabilă a întregii ţări. În comunităţi mai mici actul decizional este mai direct şi implicarea oamenilor poate fi mai eficientă. Totodată degradarea mediului în zonele rurale a devenit foarte gravă în ultima perioadă. Comunităţile locale au fost neglijate şi autorităţile locale nu pot face faţă problemelor de mediu apărute (invazia deşeurilor, degradarea valorilor naturale, impactul agriculturii asupra mediului). Branul este o localitate montană situată la 200 km de Bucureşti, la 58 km de Câmpulung Muscel şi la 25 km de Braşov, pe drumul naţional 73 Braşov-Câmpulung Muscel, la capătul culoarului depresionar dintre munţii Bucegi şi Piatra Craiului. Satele brănene Bran, Poarta, Predeluţ, Şimon, Sohodol, Moeciu de Jos, Moeciu de Sus, Cheia, Zbârcioara, Peştera, Măgura, Drumul Carului, Şirnea, Fundata, Fundăţica, aşezate la o altitudine cuprinsă între m, sunt presărate de-a lungul uneia dintre cele mai mari şi cele mai vechi căi de legătură între Transilvania şi Muntenia, trecătoarea Branului. Branul este cunoscut datorită castelului, construit în secolul al XIV-lea ca cetate, pentru a supraveghea şi apăra, datorită poziţiei sale strategice, trecătoarea Branului. Branul mai este cunoscut şi ca o importantă zonă a turismului rural, ecologic şi cultural, constituind totodată şi un model de practicare a turismului rural pentru alte zone din ţară. Pentru practicarea acestui gen de turism este de mare importanţă cadrul natural, cultural, folcloric în care se afla amplasată zona. Am realizat trei cercetări (două cercetări exploratorii şi una descriptivă) în zona Bran pentru a evidenţia atitudinile, mentalităţile, preferinţele şi comportamentele de consum ale proprietarilor de pensiuni turistice, ale turiştilor şi nu în ultimul rând ale locuitorilor zonei Bran, care sunt în măsură să aprecieze dacă turismul are sau nu un efect benefic asupra regiunii. Scopul primei cercetării a fost acela de a identifica atitudinile turiştilor şi ale proprietarilor de pensiuni din zona Bran care vizează comportamentul gazdelor, comportamentul turiştilor, preţurile practicate de către proprietarii de pensiuni, raportul calitate - preţ, atitudinea faţă de supraaglomerarea zonei, impactul turismului asupra mediului înconjurător şi practicarea unui turism durabil. Principalele obiective ale cercetării au vizat: sursele de informare care determină alegerea zonelor din Bran ca destinaţie turistică; motivaţiile turiştilor pentru alegerea zonei Bran; atitudinile turiştilor faţă de calitatea serviciilor şi comportamentul gazdelor; atitudinea faţă de preţurile practicate în zonă şi calitatea serviciilor oferite; gradul de importanţă pe care turiştii şi proprietarii de pensiuni îl acordă efectelor poluării; opiniile turiştilor şi proprietarilor de pensiuni legate de instituţiile care ar trebui să se implice în educarea ecologică a turiştilor; atitudinile turiştilor şi proprietarilor de pensiuni faţă de efectele supraaglomerării zonei Bran. Ipotezele cercetării au fost următoarele: Principalele argumente pentru care turiştii aleg ca destinaţie turistică zona Bran, sunt: calitatea factorilor de mediu, liniştea, calmul şi frumuseţea peisajului. Potenţialul turistic al zonei Bran este în prezent suficient valorificat. Atitudinea turiştilor faţă de serviciile oferite şi comportamentul proprietarilor de pensiuni din zona Bran este în general pozitivă. 89

91 Revista Tinerilor Economişti Educarea ecologică a turiştilor reprezintă una din responsabilităţiile şcolii, familiei şi mass-mediei. Principalele efecte ale supraaglomerării zonei Bran vor fi: poluarea mediului înconjurător, distrugerea specificului local şi reducerea numărului de turişti. Lotul investigat şi instrumentele utililizate Am ales pentru cercetare două grupuri ţintă 50 de proprietari de pensiuni (din cei 250 aflaţi în circuitul A.N.T.R.E.C.) şi 60 de turişti. S-au chestionat alternativ bărbaţi şi femei de diferite vârste, încercându-se o distribuţie uniformă a acestora. Cercetarea aleasă a fost exploratorie şi a avut menirea să clarifice şi să definească natura unor probleme legate de dezvoltarea durabilă a turismului. Eşantionul utilizat a fost de dimensiuni reduse iar unitatea de eşantionare primară a fost reprezentată de turistul care apelează la oferta turistică a pensiunilor din zona Bran şi de proprietarul de pensiuni turistice din circuitul ANTREC din această zonă. Pentru culegerea datelor primare s-a folosit metoda interviului direct. S-au elaborat două chestionare pentru cele două categorii de subiecţi, ale căror întrebări au vizat obiectivele generale ale cercetării. Ipotezele cercetării au fost confirmate în totalitate. Prezentăm cele mai importante concluzii apărute în urma analizei răspunsurilor date de subiecţii intervievaţi: Motivele pentru care turiştii aleg ca destinaţie turistică zona Bran, sunt: calitatea factorilor de mediu, frumuseţea peisajului, liniştea şi tradiţiile locului. Pentru a menţine intacte aceste atracţii este necesar ca în zonă să existe preocuparea pentru protejarea mediului înconjurător, pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor, pentru practicarea unui turism durabil. Majoritatea subiecţilor (turişti) consideră că potanţialul turistic al zonei este suficient valorificat, totuşi există un segment de turişti care solicită mai multe posibilităţi de distracţie, mai multe posibilităţi de drumeţii montane, mai multe discoteci, mai multă animaţie în zonă. Ne punem întrebarea care este segmentul care pe viitor va trebui păstrat în zonă şi care va aduce beneficii mai mari regiunii. Calitatea serviciilor este apreciată de către turişti ca fiind bună, existând un segment care apreciază aceste servicii ca fiind foarte bune. Turiştii sunt sensibili la efectele legate de poluare şi consideră că primele trei organisme care ar trebui să se implice în educarea ecologică a turiştilor sunt: şcoala, familia şi administraţia publică locală. Principalele motive care determină turiştii să revină la Bran sunt: cadrul natural, ospitalitatea localnicilor, liniştea, tradiţiile şi obiceiurile din zonă. Turiştii sunt conştienţi că efectele supraaglomerării zonei Bran vor fi distrugerea atracţiei iniţiale a zonei, poluarea mediului înconjurător, distrugerea specificului local şi reducerea numărului de turişti. Considerăm că o dezvoltare haotică a zonei Bran va duce tocmai la efectele enumerate mai sus. Pentru proprietarii de pensiuni, principalul motiv de lansare în această activitate l-a constituit suplimentarea veniturilor. Doar 18% dintre aceştia, au ca singură sursă de venit turismul. Proprietarii de pensiuni consideră că principalele efecte ale supraaglomerării vor fi reducerea numărului de turişti, poluarea mediului înconjurător, distrugerea specificului local, scăderea veniturilor etc. 90

92 Secţiunea Management Marketing - Turism 76% dintre proprietarii de pensiuni apreciază comportamentul turiştilor ca fiind satisfăcător. În viziunea proprietarilor de pensiuni, cele mai importante organisme care ar trebui să se implice în educarea ecologică a turiştilor ar trebui să fie: familia, administraţia publică locală şi şcoala. Prin cea de a doua cercetare realizată în rândul locuitorilor din Bran ne-am propus să evidenţiem impactul activităţii turistice asupra zonei. Am conceput această cercetare pentru a afla în ce măsură populaţia regiunii Bran consideră activitatea turistică desfăşurată favorabilă sau nu, care sunt opiniile cu privire la impactul turismului în cele trei domenii (economic, social şi ecologic), care sunt atitudinile populaţiei regiunii cu privire la implicarea în dezvoltarea turismului. Considerăm că în cazul în care locuitorii regiunii Bran apreciază activitatea turistică ca influenţându-i favorabil din punct de vedere socio-economic, ei vor fi motivaţi să se implice în dezvoltarea activităţii turistice prin investiţii în creşterea capacităţii de cazare, asigurarea serviciilor turistice şi comerciale etc.. În cazul în care populaţia consideră că activitatea turistică nu îi influenţează favorabil atunci din contră, ei nu vor contribui în viitor la îmbunătăţirea serviciilor turistice sau mai mult atitudinea lor faţă de turişti va fi una de respingere. Este interesant de asemenea să observăm care este diferenţa între atitudinile celor care sunt deja implicaţi în turism, a celor care doresc să se implice în viitor şi a celor care nu au această intenţie. Pentru această ultimă categorie, ar fi important să aflăm care sunt cauzele acestei atitudini de respingere a implicării lor în activităţi turistice şi pe baza informaţiilor obţinute, prin intermediul unor programe speciale de informare, să se încerce convingerea acestora că turismul este benefic pentru ei. Ipotezele generale ale cercetării desfăşurate în rândul locuitorilor din Bran Activitatea turistică din regiunea Bran este percepută de populaţia zonei ca fiind benefică din punct de vedere economic. Locuitorii regiunii Bran consideră că din punct de vedere social, activitatea turistică are un impact negativ, prin modificarea şi alterarea tradiţiilor locale. În percepţia locuitorilor regiunii Bran, activitatea turistică desfăşurată are o influenţă negativă asupra menţinerii echilibrului ecologic. Autorităţile locale brănene se implică în dezvoltarea turismului. Locuitorii regiunii Bran sunt nemulţumiţi de modul în care autorităţile locale îi consultă în problemele legate de dezvoltarea viitoare a regiunii. Brănenii ar dori să demareze afaceri pe cont propriu în turism. Mulţi locuitori ai regiunii Bran consideră că în viitor se vor implica în dezvoltarea turismului prin investiţii care să contribuie la creşterea capacităţii de cazare a regiunii. S-au elaborat deasemenea un număr de cinci ipoteze statistice care au fost testate verificându-se validitatea acestora. Având în vedere formularea problemei de cercetat şi obiectivele cercetării am optat pentru o cercetare descriptivă. Pentru realizarea anchetei, am constituit un eşantion din populaţia cercetată prin metoda aleatoare. 91

93 Revista Tinerilor Economişti Din motive financiare am fost nevoiţi sa ne limităm la un eşantion de 150 de persoane. În aceste condiţii, eroarea de eşantionare maximă pentru întrebările dichotomice (E), considerând p = 50%, va fi :8% S-a optat pentru metoda eşantionării în trepte care presupune parcurgerea unor etape succesive (trepte), în care într-o primă etapă se aleg unităţile primare ce vor constitui baza de sondaj pentru unităţile secundare ş.a.m.d. Cele mai imprtante concluzii ale cercetării au fost: Din cei 150 de subiecţi chestionaţi, 133 (88,7%) locuiesc în Bran de când s- au născut. Aşa cum reiese din răspunsurile date la întrebarea nr. 2 Branul este reşedinţa dvs. stabilă?, 143 de subiecţi au reşedinţa stabilă în Bran. Pentru cercetarea noastră, prezintă interes acei respondenţi care locuiesc permanent în Bran şi care pot să îşi exprime punctele de vedere în legătură cu obiectivele fixate (influenţa turismului asupra regiunii Bran din punct de vedere ecologic, social şi economic). Toţi subiecţii intervievaţi consideră că trăiesc într-o regiune turistică Prin întrebarea nr. 5 Vă simţiţi deranjat de turişti?, ne-am propus să determinăm măsura în care locuitorii zonei Bran se simt deranjaţi de activităţile turistice desfăşurate aici. Frecvenţa cea mai mare a înregistrat-o calificativul uneori deranjat. Scorul mediu este de 3,657 ceea ce indică faptul că în general populaţia Branului nu se simte foarte deranjată de fenomenul turistic. Prin întrebarea 6 Care sunt în opinia dvs. efectele pe care le poate avea turismul asupra regiunii? s-a urmărit determinarea efectelor posibilele (economice, sociale-culturale, ecologice), pe care turismul le poate avea asupra zonei Bran. Cei mai mulţi dintre subiecţii chestionaţi (122), indică efecte de ordin economic, 35 dintre aceştia indică posibile efecte de ordin ecologic, iar 14 dintre aceştia indică posibile efecte sociale (această întrebare permitea alegerea mai multor variante de răspuns). Scorurile obţinute la întrebarea numărul 7 (figura 1), demonstrează că activitatea turistică influenţează pozitiv atât nivelul veniturilor (scorul obţinut fiind de 1,64), cât şi relaţiile interumane stabilite (scorul obţinut fiind de 1,6). O situaţie diferită se remarcă în cazul aspectului legat de influenţa activităţilor turistice asupra vieţii cotidiene, scorul obţinut fiind neutru. 7. Va rugam sa mentionati masura în care dezvoltarea activitatii turistice va influenteaza personal pozitiv (+) sau negativ (-) sub urmatoarele aspecte: Relatii interumane 1,636 Linistea vietii cotidiene 0,126 Nivelul veniturilor 1, ,5 1 1,5 2 Figura 1. Întrebarea 7 Influenţa turismului asupra dezvoltării economice a Branului este considerată pozitivă de aproximativ 85% dintre cei chestionaţi. Dintre subiecţii chestionaţi 51% consideră că turismul are o influenţă pozitivă (din punct de vedere social) asupra Branului, 42% nu au o opinie definită şi 7% indică o influenţă negativă. La întrebarea numărul 12 (figura 2), subiecţii au fost rugaţi să-şi exprime gradul de acord sau dezacord cu o serie de afirmaţii care privesc impactul social (pozitiv sau negativ) al dezvoltării turismului asupra Branului. Scorul mediu a fost 92

94 Secţiunea Management Marketing - Turism calculat atribuind de la 5 puncte calificativului acord total, până la un punct calificativului dezacord total. Subiecţii chestionaţi sunt de acord cu afirmaţiile 4, 6 şi 7. În ceea ce priveşte restul afirmaţiilor, respondenţii s-au declarat nedecişi. Rezultatele obţinute la această întrebare, ne sugerează că principalele efecte sociale pozitive ale dezvoltării turismului sunt diminuarea prejudecăţilor localnicilor referitoare la anumite tipuri de turişti şi lărgirea orizontului de gândire al localnicilor în sensul schimbării atitudinii etnice, iar principala sursă de nemulţumire este legată de importarea unor obiceiuri şi sărbători nespecifice zonei. Întrebările chestionarului de la 16 la 22 vizează latura ecologică a dezvoltării turismului, încercând să estimeze impactul turismului asupra mediului înconjurător. Dintre subiecţii chestionaţi 96,5% consideră că în urma dezvoltării turismului, zona Bran a devenit mai murdară şi 122 (81%) din subiecţii chestionaţi consideră că turiştii sunt responsabili de această situaţie. Cu o probabilitate de 95%, procentul celor care consideră că în urma dezvoltării turismului zona a devenit mai murdară se situează în intervalul [93,48 99,52]. La întrebarea 19: În ce măsură consideraţi că activitatea turistică duce la degradarea mediului înconjurător? scorul obţinut a fost de 3,357 (folosind acelaşi punctaj şi metodă de calcul a scorului mediu), ceea ce înseamnă că activitatea turistică duce într-o măsură destul de mare la degradarea mediului înconjurător. La întrebarea 21 Consideraţi că ar trebui luate măsuri pentru stoparea degradării mediului înconjurător? subiecţii intervievaţi au răspuns, în proporţie de 97,9%, că ar trebui luate măsuri pentru stoparea degradării mediului înconjurător.cu o probabilitate de 95% se poate afirma că procentul celor ce consideră că ar trebui luate măsuri pentru stoparea degradarii mediului înconjurator se situează în intervalul [95,54 100]. Prin întrebările 23 şi 24 am vrut să aflăm dacă brănenii, vor să se implice în procesul de luare a deciziilor legate de viitorul regiunii şi cât de mulţumiţi sunt în prezent de participarea la acest proces.dintre subiecţii chestionaţi 59,4% vor să se implice în procesul de luare a deciziilor legate de viitorul regiunii. La întrebarea 24 Cât de satisfăcut sunteţi de gradul în care participaţi la procesul de luare a deciziilor legate de viitorul regiunii (stabilirea strategiilor de dezvoltare) Bran?, la care au răspuns doar subiecţii care doresc să se implice în procesul de luare a deciziilor legate de viitorul regiunii, scorul mediu obţinut a fost de 1,247, ceea ce indică o nemulţumire clară a acestora faţă de situaţia prezentă. Întrebările 25, 26, 27, 28 şi 29 au vizat obiectivul cercetării legat de interesul localnicilor de a lucra în domeniul turismului şi de a demara afaceri pe cont propriu în turism (de genul pensiunilor existente în Bran). Din cei 143 de subiecţi chestionaţi, 42 au propria lor afacere în turism, 14 sunt angajaţi în turism şi 94 lucrează în alt domeniu. 7 dintre subiecţii intervievaţi au indicat două variante de răspuns deoarece au propria afacere în turism, lucrând şi în alt domeniu..procentul celor care ar fi interesaţi să lucreze în turism se situează în intervalul [41,7 52,5], cu o probabilitate de 95%. La întrebarea 27 Aţi fi interesat să porniţi o afacere pe cont propriu în turism? au răspuns 55 de subiecţi, 87,3% dintre aceştia răspunzând afirmativ.cei care nu ar fi interesaţi să demareze o afacere pe cont propriu în turism indică ca principal motiv lipsa fondurilor necesare. 93

95 Revista Tinerilor Economişti 12. Va rugam sa va exprimati opinia în legatura cu urmatoarele afirmatii. 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5 5 Comportamentul turistilor este imitat de tineri în sensul modificarii preferintelor acestora legate de petrecerea timpului liber. 3,133 Turismul influenteaza traditiile localnicilor din zona Bran prin modificari în bucataria traditionala locala. 2,664 Populatia din zona Bran are acces mai dificil la serviciile si facilitatiile oferite. 2,741 Dezvoltarea turistica a zonei Bran a condus la importarea unor obiceiuri si sarbatori nespecifice zonei (Halloween, Valentines Day, 4 July, etc.). 3,902 Arhitectura traditionala zonei Bran a fost afectata de constructii care nu respecta specificul local. 3,028 Activitatea turistica conduce la largirea orizontului de gândire al localnicilor în sensul schimbarii atitudinii etnice. Activitatea turistica conduce la diminuarea prejudecatilor localnicilor cu privire la turisti de anumite nationalitati. 3,692 3,853 Datorita dezvoltarii turismului a crescut numarul infractiunilor produse în zona Bran. 2,888 * valorile mai mici de 3 evidenţiază dezacordul, iar cele peste 3 acordul faţă de enunţul respectiv Figura 2. Întrebarea 12 La întrebarea 29, subiecţii au fost rugaţi să ordoneze 3 caracteristici (vârstă, sex, venituri) care influenţează implicarea în turism (figura 3). 29. Va rugam sa ordonati urmatoarele caracteristici, care în opinia dvs. influenteaza implicarea în turism? (se acorda cifra 1 caracteristicii pe care o considerati pe primul loc, cifra 2 caracteristicii de pe locul 2, s.a.m.d.) venituri 1,343 sex 2,790 vârsta 1,867 0,0000 0,5000 1,0000 1,5000 2,0000 2,5000 3,0000 Figura 3. Întrebarea 29 Întrebările 30, 31 şi 32 s-au referit la opiniile brănenilor legate de măsura în care autorităţile locale se implică în dezvoltarea turismului, sprijină iniţiativa localnicilor de a contribui la dezvoltarea turismului şi măsurile pe care acestea ar trebui să le ia pentru ca brănenii să se implice în turism. Scorul mediu obţinut la întrebarea 30, Sunteţi multumit de măsura în care autorităţile locale se implică în dezvoltarea turismului? a fost de -1,462, ceea ce indică nemulţumirea populaţiei Branului în ceea ce priveşte modul în care sunt implicate autorităţile locale în dezvoltarea turismului. La întrebarea 31, Consideraţi că autoritatile locale sprijină iniţiativa localnicilor de a contribui la dezvoltarea turismului?, situaţia este similară (scorul mediu = -1,3007) (figura 4). 31. Considerati ca autoritatile locale sprijina initiativa localnicilor de a contribui la dezvoltarea turismului? 30. Sunteti multumit de masura în care autoritatile locale se implica în dezvoltarea turismului? -1, , Figura 4. Întrebarea 31 94

96 Secţiunea Management Marketing - Turism Corelaţia între răspunsurile la întrebările 30 şi 31 este semnificativă, aşa cum indică faptul că Fcalculat > F0,05. (Fcalculat = , probabilitatea de transgresiune α = 0,0365). La întrebarea Răspundeţi cu aproximaţie cât la sută din venitul lunar net al familiei dvs. provine din turism?, cei chestionaţi au indicat un procent mediu de 24,3%, provenit din turism, din venitul lunar net al familiei. Având în vedere efectele directe asupra societăţii şi a relaţiilor internaţionale, activitatea turistică este considerată ca esenţială pentru viaţa oamenilor şi a naţiunilor. Dezvoltarea ei influenţează şi este influenţată de contextul social, economic, politic, cultural, religios şi depinde de timpul liber, concedii, vacanţe, libertatea de mişcare a individului, subliniindu-se astfel caracterul profund uman. Efectele sociale, culturale şi economice ale turismului au loc însă etapizat. Imitaţia şi surpriza caracterizează prima etapă, iar cea de a doua este o încorporare şi absorbţie, unde turismul devine un obiect de industrie şi comerţ ca orice activitate. Pe parcursul acestei lucrări, am încercat să analizăm efectele turismului din trei puncte de vedere: economic, social şi ecologic asupra unei regiuni turistice, respectiv zona Bran. Cu toate că turismul determină o serie de efecte pozitive cum ar fi creşterea devizelor care permit modernizarea altor sectoare, crearea de noi locuri de muncă şi creşterea veniturilor celor care lucrează în turism, mai ales a femeilor şi tinerilor, creşterea cererii de produse agricole, a industriei construcţiilor, transporturilor şi a producţiei artizanale, precum şi încetinirea procesul de depopulare în unele regiuni, nu pot fi neglijate efectele negative generate de dezvoltarea sa necontrolată şi necorelată, mai ales, asupra comunităţilor gazdă şi asupra mediului înconjurător. Este important ca aceste efectele negative să fie identificate pentru ca factorii de decizie să găsească metode de diminuare şi chiar de înlăturare a acestora. BIBLIOGRAFIE 1. Albu, R.G., Modele de dezvoltare turistică durabilă, Caiete de studii şi cercetări economice, Vol. II, Nr. 2, mai 2001, Editura Infomarket, Braşov, Albu, R., G., Managementul dezvoltării turistice durabile la nivel regional. Teorie şi aplicaţii, Editura Infomarket, Braşov, Bramwell, B., Lane B., Sustainable tourism: An envolving global approach, Journal of Sustainable Tourism, *** Anuarul statistic al României 2002, Institutul Naţional de Statistică

97 Revista Tinerilor Economişti MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR DE TURISM ÎN SECTORUL PUBLIC ŞI SECTORUL PRIVAT- SURSĂ A CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII TURISTICE Lect. univ. dr. Marius MITRACHE Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: In tourism there are a set of services and facilities that require a strong implication of many development agents. Some of these agents are directly involved in getting satisfaction for tourists (this is the case of private sector in many industrialized countries]. Other types of agents are responsible for developing the infrastructure, planning and reglementation. The public sector is responsible for these sorts of activities, the Government being required, at various levels, to ensure public interest and to provide goods and services the cost of which cannot be supported by private entities. Many organizations, specially internaţional and intergovernmental organizations, played a significant role in the development of tourism. Key words: Tourist operators, tour-operators, tourist sector, hotel chains, tourist structures, integration, tourist industry, social responsibility, protection of the environment. În analiza rolului sectorului privat asupra creşterii şi dezvoltării turistice trebuie să pornim de la ideia că prima preocupare a magementului acestui sector în practicarea turismului îl reprezintă obţinerea de profit. Aşadar, natura şi extinderea participării sectorului privat este influenţata de profit, de diversitatea formelor de turism, precum şi de natura sa geografică complexă. Atenţia este frecvent atrasă de operatorii şi agenţiile mai mari şi mai vizibile, şi anume lanţurile hoteliere multinaţionale şi liniile aeriene, completaţi de o multitudine de operatori la scară mică sau medie, în special în domeniile atracţiilor sau a serviciilor auxiliare. Cooperarea între unităţile şi operatorii mici pe de o parte şi cei mari pe de altă parte este determinată, în principal, de oportunităţile diferite care există în interiorul şi între diferitele sectoare turistice. Unele sectoare sau facilităţi necesită mai puţin capital, know-how sau deprinderi antreprenoriale decât altele care sunt intensive în capital, au o perioadă relativ lungă de recuperare a investiţiei şi necesită un înalt grad de calificare tehnică şi managerială. În sectorul de cazare, de exemplu, spaţiile de campare, structurile care oferă cazare şi mic dejun precum şi motelurile se pretează mai bine proprietăţii şi operării individuale decât marile hoteluri. Dacă gama de oportunităţi a permis participarea operatorilor minori, motivaţia profitului, în turism ca şi în celelalte sfere economice, a încurajat evoluţia spre operaţiuni la scară largă şi concomitent creşterea mărimii societăţilor de turism. O parte din această creştere s-a datorat şi evoluţiei tehnologice. Trecerea de la aeronavele clasice la jumbo jet-uri, de exemplu, nu a dus doar la scăderea costurilor unei călătorii, dar a contribuit şi la apariţia marilor tour-operatori care şi-au permis şi au fost capabili să profite de aceste schimbări. 0 altă parte a creşterii marilor societăţi de turism s-a 96

98 Secţiunea Management Marketing - Turism datorat naturii foarte competitive a multor pieţe turistice şi destinaţii, tendinţei de creştere a cotei de piaţă şi a economiilor de scală. Creşterea numărului operaţiunilor şi concentrărilor în interiorul industriei a apărut pe fondul integrărilor orizontale sau verticale. Integrarea pe orizontală implică expansiunea în interiorul unui sector al industriei, spre exemplu prin dezvoltarea lanţurilor hoteliere sau reţelelor prin deschiderea de noi rute. Integrarea pe verticală, pe de altă parte, aduce laolaltă în interiorul unei organizaţi, diferite sectoare ale industriei, spre exemplu când o companie cumpără hoteluri sau un tour-operator deschide agenţii de voiaj detailiste. Integrarea poate apărea din interior prin elaborarea unui nou produs sau activităţi din resursele interne ale societăţi, sau din exterior, prin achiziţionarea sau preluarea controlului altor firme. Ca şi în cazul altor industrii, expansiunea prin integrare aduce avantaje tehnice şi financiare. Creşterea dimensiunilor unei firme îi dă posibilitatea să profite din plin de computerizare, un element foarte important în ce priveşte rezervările în turism; sau poate însemna dezvoltarea cercetării ştiinţifice, care să-i ofere un avantaj faţă de competitori. Economiile de scară pot fi obţinute, spre exemplu, prin vânzarea mai multor produse sau prin reducerea costurilor fixe. 0 dimensiune mai mare poate însemna mai multă prestanţă şi încredere oferită în derularea afacerilor, spre exemplu în achiziţionarea camerelor de hotel şi a locurilor în avioane în sezonul de vârf sau la preţuri mai mici. Vehicularea unui număr mare de produse turistice, cu rate de profit mai mici, poate reduce preţurile şi încuraja dezvoltarea unui turism de masă, Integrarea pe orizontală înseamnă nu numai atingerea acestor scopuri generale dar contribuie şi la mai buna acomodare cu anumite dimensiuni geografice ale turismului. Integrarea pe verticală permite în acelaşi timp depăşirea unor dificultăţi geografice, închizând cercul serviciilor şi activităţilor care constituie experienţa turistică. Integrarea verticală a fost evidentă în special în industria voiajurilor, sub forma pachetelor de servicii. Tour-operatorii mari au încercat sa menţină preţurile scăzute, să asigure accesul la destinaţii şi la locuri de cazare şi să menţină un control al calităţii prin implicarea progresivă în toate sectoarele şi stadiile, de la cerere, trecând prin sectorul de transport (controlul liniilor aeriene), la destinaţii (deţinerea sau controlul hotelurilor). Iniţial, multe pachete turistice în Europa erau alcătuite de către agenţiile de turism detailiste care erau capabile să ofere aeronave charter mici şi să rezerve un număr corespunzător de camere de hotel. O dată cu creşterea competiţiei pe piaţa Inclusive Tour-urilor, ratele profitului au devenit progresiv mai mici şi supravieţuirea a început să depindă de existenţa unui trafic turistic mai mare. Mărirea capacităţii aeronavelor a încurajat mai departe tendinţa spre operaţiunile la scară mare, iar câţiva importanţi vânzători de sejururi s-au unit. Expansiunea în domeniul turismului este exemplificată cel mai bine prin efectul acestuia asupra altor sectoare. De exemplu, industria ambalării şi desfacerii băuturilor a decis achiziţionarea de hoteluri, pentru a-şi mări vânzările şi pentru creşterea prestigiului. Infuzia de capital din surse non-turistice poate fi binevenită, în condiţiile recuperării lente a investiţiilor în turism. Dezvoltarea hotelurilor sau a apartamentelor tip condominum este atractivă pentru investitorii în proprietăţi imobiliare, nu doar pentru câştigul pe termen lung pe care îl obţin dar şi pentru prestigiul pe care aceste companii le-ar putea aduce. Integrarea poate continua până la punctul în care corporaţiile îşi extind activitatea într-un număr suficient de ţări, astfel ca operaţiunile lor să devină multinaţionale sau transnaţionale. Unul dintre cele mai obiective şi mai 97

99 Revista Tinerilor Economişti argumentate studii ale implicării transnaţionale în turism este cel redactat de Centrul pentru Corporaţii Internaţionale. În acest studiu, corporaţiile transnaţionale au fost considerate:,,nu doar firmele străine cu investiţii directe într-o anumită ţară, ci şi acele firme având majoritatea aranjamentelor contractuale şi întreprinderilor în ţări străine". Au fost identificate şi examinate trei tipuri de corporaţii transnaţionale: hoteluri, linii aeriene şi tour-operatori. În general s-a observat că:,,cu cât este mai mare mărimea absolută a industriei hoteliere într-o anumită ţară, cu atât este de aşteptat ca participarea străină să fie mai mică. Corespunzător, rata participării externe este probabil să fie mai mare în ţările în care hotelurile sunt concentrate în oraşele principale decât în acele ţări în care hotelurile sunt concentrate în staţiuni. Acest fapt are ca explicaţie probabilitatea ca societăţile transnaţionale sa fie mai interesate de hotelurile pentru afaceri decât de acele hoteluri care servesc scopurilor turistice". Centrul Corporaţiilor Transnaţionale concluziona;,,motivul de baza pentru extinderea STN-urilor în operaţiunile hoteliere în afară este acela ca profiturile generate de o STN ca întreg ar fi mai mare decât suma părţilor separate, management şi staff tehnic, vânzări mai mari şi marketing (incluzând sistemul global de rezervări)". Pe de altă parte, Centrul observa că:,,hotelurile autohtone sunt adesea mai flexibile în efectuarea operaţiilor decât cele transnaţionale controlate centralizat şi, de aceea, sunt potenţial mai capabile în a se adapta condiţiilor locale. Aceasta poate avea ca rezultat reducerea costurilor de operare şi o mai mare diversitate a gamei de servicii oferite de hotel". Exista limite ale integrării, în special într-o industrie a serviciilor cum este turismul. Un proces de servire mai bun nu este garantat prin creşterea numărului de operaţiuni, ci mai degrabă poate duce la pierdere. Standardizarea hotelurilor s-ar putea să fi oferit un anumit nivel şi tip al serviciilor, iar pachetele turistice să fi adus călătoriile peste mări mai aproape de mulţi dintre aceia care nu au călătorit niciodată în străinătate, dar cererea pentru turism nu este suficient de uniformă încât aceste strategii să se adreseze tuturor. Din contră, vacanţele personalizate şi diversificate pot deveni de o importanţă crescută, iar întreprinderile mici şi medii care contribuie la această varietate şi sunt mai capabile să ofere alte servicii nu par destinate dispariţiei. Diversitatea inerentă a atracţiilor turistice este, de asemenea, un motiv al implicării mai slabe a marilor companii în acest sector. Pe lângă această implicare directă în operaţiunile turistice, sectorul privat poate furniza de asemenea capitalul necesar procesului de dezvoltare (cercetarea pieţei, deşign-ul arhitectural, construcţia etc.) şi să asigure o mare parte din capitalul necesar investiţiilor în turism. În eforturile sectorului public de sprijinire a turismului, administraţiile centrale sau federale în majoritatea ţări lor sunt completate de autorităţile locale (judeţe, districte), activităţile lor manageriale fiind coordonate de organisme naţionale de turism. Sectorul public este implicat în turism, direct sau indirect, pentru diferite considerente, economice, social-culturale, de mediu, politice, fiscale etc. Considerentele economice ale implicării sectorului public sunt: îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi, dezvoltarea regională, diversificarea economică, creşterea veniturilor populaţiei, creşterea veniturilor statului, crearea de noi locuri de muncă, stimularea investiţiilor non-turistice. 98

100 Secţiunea Management Marketing - Turism Consideraţiile sociale sunt de asemenea importante. Aceste consideraţii au dus la creşterea politicilor de,,turism social" în multe ţări europene. Statul are, de asemenea, o răspundere generală în protejarea bunăstării economice şi sociale a individului, spre exemplu prin reglementări de sănătate şi legislaţia de protecţie a consumatorului sau minimizând impactul social negativ al turismului sau al dezvoltării altor domenii. Mulţi specialişti sunt de acord cu faptul că statul în special în societăţile multiculturale, joacă un rol important în promovarea valorilor culturale şi este un arbitru al valorificării resurselor. Responsabilitatea protecţiei şi conservării mediului, atât fizic cât şi cultural, de obicei revine sectorului public, deşi se poate spune că răspunderea este şi individuală şi colectivă în acelaşi timp. Datorită faptului că turismul implică mişcarea oamenilor dintr-o ţară în alta, guvernele pot încuraja dezvoltarea turismului pentru atingerea unor obiective politice viitoare. Implicarea sectorului public în dezvoltarea turismului este de obicei parte integrantă a unei politici sau a unui program mai larg de intervenţie. Turismul este încurajat din dorinţa creşterii intrărilor de valută, sau urmăreşte scopuri politice. Extensia intervenţiei publice variază de la ţară la ţară şi este într-o largă măsură determinată de filozofiile şi politicile guvernelor în cauză. Implicarea sectorului public în turism este posibil să fie mai mică în economiile liberale din vest, caracterizate de filosofia unei economii de piaţă libere, faţă de ţările în dezvoltare sau cele cu sisteme centralizate. Dimensiunea generală şi caracteristicile turismului influenţează gradul de intervenţie a sectorului public. În multe economii dezvoltate, subvenţiile au fost în mod tradiţional oferite agriculturii şi industriei prelucrătoare. Tot Richter observa că:,,deşi industria serviciilor a devenit dominantă în SUA şi înregistrează o creştere a numărului angajaţilor şi a venitului în mediul urban, nu a atras atenţia guvernului, afacerilor sau măcar a cercetării academice, atenţie de care celelalte industrii orientate spre bunuri se bucură. Guvernul se încăpăţânează să susţină salvarea unor ramuri obscure care nu vor mai putea fi competitive". Richter subliniază apoi un număr de aspecte care încurajează,,neglijarea politică" a turismului: angajaţii din turism (în special femei şi minorităţi) nu constituie o componentă politică proeminentă; turismul este neimportant din punct de vedere politic şi este perceput ca având un caracter predominant intern; industria turistică este fragmentată şi duce lipsa unei voinţe politice. Nu toate economiile vestice împărtăşesc experienţa americană. Guvernul francez, de exemplu, are o lungă istorie în ce priveşte intervenţia în turism, incluzând participarea directă la dezvoltarea coastei Languedoc-Roussillon, unul dintre cele mai mari proiecte turistice din lume. Jenkins pune în discuţie, pentru ţările în dezvoltare, cazul intervenţiei pozitive a statului în turism:,,când sunt necesare fonduri pentru a sprijini o investiţie în turism, guvernul este adesea singura agenţie capabilă sa î1 acorde sau să-1 garanteze. La nivel macroeconomic, guvernul are în ultimă instanţă responsabilitatea pentru alocarea fondurilor şi resurselor pentru sectoare specifice. Este responsabilitatea guvernului să decidă asupra reglementarilor şi împrumuturilor care pot afecta turismul". Cea mai directă şi explicită manifestare a participării guvernului central la dezvoltarea turismului, o constituie Administraţia Naţională a Turismului (ANT). ANT este descrisă de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) ca:,,autoritatea în 99

101 Revista Tinerilor Economişti administraţia centrală a statului, sau altă organizaţie oficială, responsabilă de dezvoltarea turismului la nivel naţional" (în alte părţi pot fi cunoscute sub numele de Organizaţi Naţionale ale Turismului (ONT) sau Oficii de Turism Guvernamentale (OTG), fiind identificate câteva activităţi comune; -promovarea turismului şi informarea turistului; -elaborarea cercetărilor ştiinţifice, întocmirea statisticilor şi a planificărilor; -inventarierea şi măsurarea resurselor în scopul protejării lor; -dezvoltarea facilităţilor turistice; -promovarea legislaţiei turistice şi a profesiunilor sale specifice; -facilitarea călătoriilor; -cooperarea internaţională în turism. În timp ce activităţile ANT-urilor pot influenţa direct dezvoltarea turistică, alte autorităţi, cum sunt cele centrale şi guvernamentale, pot avea un impact mai mare. În principiu, statul are puterea de a reglementa numeroase domenii care au influenţă asupra cererii şi a dezvoltării turismului. Reglementările zborurilor civile, privind atât zborurile regulate cât şi cele charter pot juca un rol determinant în accesibilitatea şi în nivelul cererii turistice. În mod similar, reglementările privind imigrările şi sistemul vamal pot creşte sau împiedica mişcările internaţionale de turişti. Licenţele pentru vânzarea băuturilor şi legile concurenţei şi ale comerţului pot de asemenea reglementa activităţile turistice. Legi conservatoare pot proteja moştenirea istorică şi naturală a unei naţiuni. Astfel de măsuri pot împiedica exploatarea pe termen scurt a acestor resurse, contribuind totuşi la bunăstarea naţiunii şi a industriei turistice pe termen lung. Politicile fiscale guvernamentale pot, de asemenea, încuraja sau încetini dezvoltarea turismului. Ajustarea ratelor de schimb, atât pe pieţele ofertante cât şi la destinaţii, pot restrânge sau promova voiajurile turistice, cu ţări ca Spania care caută să menţină un avantaj competitiv prin devalorizarea frecventă a monedei naţionale. Guvernele pot fixa limitele legale ale mărimii investiţiilor străine şi repatrierii câştigurilor şi, prin deduceri, stimulente şi taxe, pot încuraja sau limita investiţiile în turism sau le pot canaliza către anumite localităţi. Pot fi exemplificate câteva măsuri specifice, în sensul promovării şi încurajării investiţiilor străine prin stimulente oferite investitorilor străini: ratele scăzute ale dobânzilor pe termen lung; scutirea pe 5 ani de taxe pe construcţii şi pe proprietăţi; oferirea de către stat a terenurilor pentru proiecte turistice pe 99 de-ani la preţuri mici; asigurarea de către stat a infrastructurii de bază în zonele de dezvoltare turistică. Statul poate juca de asemenea un rol cheie în calitate de proprietar al pământului sau ca manager al resurselor, în special în ţările din Lumea Nouă, unde zone de interes special pentru turişti şi pentru dezvoltarea turismului, spre exemplu zone de coastă şi zonele înalte, se află în proprietatea publică. Acesta este şi cazul Munţilor Stâncoşi, unde domeniul public, controlat predominant de agenţiile federale, începe adesea la linia copacilor şi se întinde până pe culmi, precum şi în sudul Alpilor din Noua Zeelandă, unde majoritatea terenurilor înalte aparţin Coroanei. În multe cazuri, administrarea acestor pământuri este responsabilitatea agenţiilor a căror funcţie este predominant forestieră, de conservare a solului, sau din alt domeniu neturistic şi a căror politică poate facilita sau nu dezvoltarea turismului. Administrarea parcurilor naţionale, care sunt principalele atracţii turistice în ţări cum ar fi SUA, Canada sau Noua 100

102 Secţiunea Management Marketing - Turism Zeelandă, implică menţinerea unui echilibru între conservarea şi folosirea în interes recreativ. Responsabilitatea pentru terenul situat pe domeniul public, ca temă extrem de importantă pentru dezvoltarea turistică, poate cădea în sarcina unor niveluri administrative inferioare ale guvernelor, cum ar fi regiunile, districtele şi municipalităţile. În acest sens, este esenţial ca guvernele regionale sau statale să aibă puterea de a face legile iar autorităţile locale să promoveze legi şi reglementări zonale. În termenii dezvoltării fizice propriu-zise, cea mai importantă funcţie a autorităţilor locale ar fi aceea de a asigurara realizarea unei mari părţi a infrastructurii, a cărei prezenţă sau absenţă poate facilita sau împiedica dezvoltarea turismului. Aceste aspecte reprezintă de asemenea responsabilitatea guvernelor locale şi regionale, deşi proiectele la scară largă pot necesita suportul administraţiei publice centrale. Murphy argumenta că:,,oportunităţile prezentate de industria turistică şi dificultăţile rezultate din dezvoltarea ei rapidă pot fi cel mai bine examinate şi rezolvate într-o abordare comună". Concluzionînd, putem spune că sectorul public nu este în nici un caz o entitate separată cu responsabilităţi bine trasate şi politici bine definite pentru dezvoltarea turismului. De asemenea, sectorul privat este implicat în turism din mai multe motive şi într-o varietate de moduri, la niveluri diferite şi prin intermediul multor altor agenţii şi instituţii al căror interes în turism este în mod frecvent periferic, ele fiind specializate în alte sectoare. De aceea, unele aspecte ale managementului acestora, cum ar fi o oarecare lipsă de coordonare, o competiţie inutilă, dublarea eforturilor în anumite domenii şi neglijarea în altele, nu trebuie să afecteze capacitatea acestor sectoare de a se constitui în premise ale dezvoltării şi creşterii turistice, mai ales dacă sunt corect racordate la obiectivele naţionale şi la cerinţele integrării europene. BIBLIOGRAFIE 1. Dionisie C. - Managementul turismului, Editura Junimea, Iaşi, Minciu R. - Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, Snak O., - Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001 Baron P., Neacşu N. 4. Stănciulescu G. - Managementul operaţiunilor de turism, Editura AllBeck, Bucureşti,

103 Revista Tinerilor Economişti STOCURILE ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII Lect. univ. dr. Adriana SCRIOŞTEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The work presents the more important categories of stocks and possession strategy for enterprises. The stocks are a principal element for realization of logistics system. The efficiency of logistics system implicates decrease stocks, reduction of distribution cost, cheap transports.the stocking is a necessary activity for realization of logistics object. There are many categories of stocks of level enterprises: reserve stock, in process stock, goods in stock. All types of stocks could be safety stock, cycle stock, in transit stock, free stock, overstock. The possession of stocks is a logistics decision, because the stocking represents the important cost in total logistics costs. The option of the best strategy of possession stocks must be justified with arguments exacting. Keywords: stocks, logistics, logistics costs, eficiency Stocurile de resurse materiale şi produse finite au o influenţă deosebită asupra sistemului logistic al întreprinderii. Ele asigură continuitatea desfăşurării procesului de producţie şi satisfacerea cerinţelor clienţilor. Influenţa exercitată asupra sistemului logistic se datorează atât costurilor de stocare, cât şi celorlalte costuri asociate, cum ar fi cele de lansare a comenzii, de transport, de depozitare. Asigurarea echilibrului sistemului logistic presupune înţelegerea rolului stocurilor în cadrul întreprinderii. Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale/produse finite care se acumulează în depozitele de aprovizionare /desfacere ale unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea asigurării continuităţii şi ritmicităţii fabricaţiei şi a consumului. Întrucât stocul satisface nevoile utilizatorilor, el nu există decât dacă este reconstituit. Altfel spus, el este situat între două curente (fluxuri): un flux de intrare (de aprovizionare) şi un flux de ieşire din stoc (consum). Stocurile există în diferite puncte ale sistemului logistic al întreprinderii: în depozitele unităţii, în centre de distribuţie proprii, în mijloacele de transport. Opiniile referitoare la menţinerea stocurilor sunt contradictorii. Practic este imposibil, chiar pentru perioade foarte scurte, de a sincroniza perfect intrările cu ieşirile. Rolul stocului este tocmai de a evita discordanţele de cantităţi şi termene care ar apărea din variaţiile neconcomitente ale aprovizionării şi consumului. Pe perioada cât resursele materiale / produsele sunt stocate, acestea se apreciază ca fiind neactive deoarece ele nu participă efectiv, în acest interval, la procesul de transformare a lor în valori de întrebuinţare vandabile. Acest aspect este un proces economic negativ specific formării de stocuri datorită blocării pe o anumită perioadă a fondurilor financiare antrenate la cumpărarea resurselor materiale stocate. Efectul imobilizării de resurse materiale şi financiare în stocuri, privit în ansamblul său, recomandă ca fiind ideală acţiunea de evitare a formării şi deţinerii lor. Practic această orientare nu este posibilă decât în cazuri de excepţie; uneori nu este 102

104 Secţiunea Management Marketing - Turism economic. Aceasta pentru că, în procesul de furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează necesitatea formării de stocuri. Natura situaţiilor şi factorilor specifici determină şi tipologia stocurilor care se constituie. Astfel, situaţiile de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, caracterul deficitar al resurselor) determină formarea de stocuri sub forma rezervei de stat la resurse strategice şi de altă natură; periodicitatea producţiei la furnizor sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori; apariţia unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă la beneficiari; întreruperea exploatării sau a transportului, urmare a condiţiilor naturale şi de climă, determină formarea stocurilor de iarnă; necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii în consum presupune constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare. Indiferent de situaţie sau de factorul de influenţă, acţiunea nu exclude efectuarea de analize şi calcule economice care să contureze strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă la alta în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale, de mutaţiile în structura consumului sau în potenţialul de furnizare a lor. Aşadar, agenţii economici trebuie să stabilească tipurile de stocuri pentru fiecare resursă materială/produs şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip sau altul de stoc, pentru o mărime sau alta sunt condiţionate de răspunsul la întrebarea: ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp?. Răspunsul constă în analiza rolului pe care trebuie să-l îndeplinească stocurile. Stocurile oferă siguranţă în următoarele situaţii: 19 1) Fluctuaţiile cerere/ofertă. Stocurile de siguranţă, stocurile tampon sau rezervele sunt termeni foarte utilizaţi pentru a descrie situaţiile când acestea sunt necesare: incertitudinea performanţei furnizorului, determină intervale de timp mai mari decât perioada care se acordă pentru a evita criza de resurse materiale şi produse; variaţiile cererii de vânzări, în timpul perioadei de reaprovizionare, care nu pot fi întâmpinate prin reprogramare, astfel încât să fie menţinute nivelurile de servire a clienţilor. 2) Anticiparea. Stocurile anticipatorii conţin bunuri destinate să acopere creşterea sezonieră a cererii, vânzările promoţionale şi perioadele de concedii. Această metodă este folosită pentru a evita apariţia unor schimbări de capacitate şi blocajele operaţionale cauzate de aceste schimbări. 3) Transportul. Resursele materiale şi produsele traversează uneori distanţe mari între furnizori, depozite, distribuitori şi clienţi. Ajungerea la destinaţie în timp util depinde de viteza de deplasare a stocurilor, ceea ce implică un compromis între costurile de transport şi nivelul activităţii întreprinderii. 4) Stocurile de protecţie împotriva riscului. Acumulările de stoc în avans pot fi profitabile dacă se fac achiziţii avantajoase, pentru a evita fluctuaţiile de preţ sau pentru a profita de reducerile de preţ. Variaţia preţurilor şi a cantităţilor achiziţionate 19 J. L.Gattorna Op.cit., p

105 Revista Tinerilor Economişti este speculativă, de aceea este necesară o atenţie sporită înainte de finalizarea angajamentelor. 5) Mărimea lotului. Existenţa stocurilor are de cele mai multe ori rolul de a îmbunătăţi eficienţa operaţională prin separarea ritmurilor de achiziţie şi fabricaţie de ritmul consumului. Asemenea compromisuri implică achiziţii în exces pentru cerinţele imediate, pentru a reduce costurile de transport, cantităţile de produse şi costurile de constituire a stocurilor. Există tipuri de stocuri care nu sunt afectate de schimbarea nivelului comenzii sau al lotului. Stocurile formate din produse aflate în lucru sunt dependente de timpul de prelucrare indiferent dacă ele sunt prelucrate în loturi mici sau mari. În general, la nivelul unui agent economic se constituie trei categorii de stocuri: a) stocuri de resurse materiale; b) stocuri de producţie neterminată; c) stocuri de distribuţie (de produse finite). a) Pentru desfăşurarea normală a activităţii specifice, orice întreprindere îşi constituie diferite categorii de stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare, de natura resurselor materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea structurală a subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica adoptate în formarea stocurilor în raport cu factorii care le condiţionează. La nivelul acestor unităţi se prevede constituirea în mod obişnuit a stocului curent şi cu titlu de excepţie a stocului de siguranţă, de condiţionare, de transport intern şi de iarnă. Aceste stocuri îndeplinesc aceeaşi funcţie dar pentru condiţii diferite. Formarea de stocuri optime, mai ales în faza de aprovizionare reprezintă o preocupare majoră pentru managerul oricărei întreprinderi. Imobilizarea unei părţi importante din capitalul circulant în stocuri reprezintă o utilizare ineficientă a disponibilităţilor proprii sau împrumutate. Stabilirea momentului în care este necesară lansarea unei noi comenzi de aprovizionare, precum şi a mărimii comenzii reprezintă decizii fundamentale în managementul stocurilor. Determinarea punctului de reaprovizionare (momentul lansării unei noi comenzi) reprezintă, de fapt, stabilirea mărimii stocului, la care se impune lansarea unei noi comenzi. Punctul de reaprovizionare indică doar când anume trebuie lansată comanda, nu mărimea comenzii. În condiţii de certitudine, punctul de reaprovizionare se poate determina utilizând următoarea relaţie: P = D T, unde P reprezintă punctul de reaprovizionare, exprimat în unităţi fizice; D - cererea medie zilnică, exprimată în unităţi fizice; T - mărimea intervalului de reaprovizionare, exprimat în zile. În condiţii de incertitudine, pentru determinarea punctului de reaprovizionare se ia în calcul şi un stoc de siguranţă ( SS ), relaţia fiind următoarea: P = D T + SS unde P, D şi T au aceeaşi semnificaţie, iar SS este stocul de siguranţă exprimat în unităţi fizice. 104

106 Secţiunea Management Marketing - Turism În situaţii de incertitudine, gestionarea stocurilor trebuie să ia în calcul probabilitatea de apariţie a întârzierilor în aprovizionare. Decizia de formare a stocurilor de siguranţă va depinde de mărimea funcţiei de cost global ( costul de depozitare plus speranţa matematică a costului întârzierii aprovizionării). F cg = C d + S m, unde F cg - funcţia costului global; C d - cost de depozitare ( stoc de siguranţă cost unitar de depozitare); S m - speranţa matematică a costului întârzierii aprovizionării (numărul unităţiolr lipsă costul lipsei de materie primă probabilitatea întârzierii). b) Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost finalizat. Printr-o dimensionare corectă, stocul de producţie neterminată asigură desfăşurarea ritmică şi uniformă a procesului de producţie. Supradimensionarea stocurilor de producţie neterminată duce la imobilizări de capital circulant, iar subdimensionarea acestora conduce la întreruperea procesului de producţie. În general, pentru producţia neterminată se constituie următoarele categorii de stocuri: de ciclu, circulant, de siguranţă. c) Stocurile de produse finite, denumite şi stocuri de distribuţie, reprezintă acumulări de produse realizate de întreprindere pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a activităţii de desfacere şi satisfacerea cerinţelor clienţilor. În general, existenţa şi eficienţa unei întreprinderi nu este compatibilă cu menţinerea unor stocuri mari de produse finite. Dar vânzarea produselor nu este posibilă imediat după încheierea procesului de fabricaţie, deşi din punct de vedere tehnologic s-a încheiat procesul de transformare şi pot fi utilizate în scopul pentru care au fost create. Însă, pentru a deveni marfă, produsele trebuie supuse unui lanţ de operaţiuni în vederea acceptării şi vânzării lor pe piaţă. Astfel, produsele sunt reţinute în depozitele de desfacere ale producătorilor sub denumirea de produse finite. Pe timpul stocării, produsele finite constituie resurse neactive, care în limite iraţionale conduc la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, la creşterea imobilizărilor şi a cheltuielilor de depozitare, la diminuarea eficienţei activităţii economico-financiare a întreprinderii producătoare. În concluzie, apar două situaţii contradictorii: pe de o parte, se impune staţionarea temporară a produselor finite pentru efectuarea operaţiilor în concordanţă cu cerinţele consumatorilor, iar pe de altă parte, trecerea cât mai rapidă a acestora în consum, în vederea sporirii eficienţei utilizări capitalului investit. Rezolvarea acestor situaţii presupune practic diminuarea timpului aferent operaţiilor la care sunt supuse produsele finite pentru a fi vândute clienţilor. Operaţiile efectuate asupra produselor finite în timpul stocării sunt, în general, următoarele: primirea şi recepţia produselor finite din secţiile de producţie; înregistrarea acestora în evidenţă; sortarea; asamblarea, efectuarea unor operaţii de montaj; condiţionarea produselor, asigurarea unor proprietăţi fizico-chimice cerute de clienţi; etichetarea, marcarea; formarea loturilor de livrare; ambalarea pentru protecţie şi prevenirea deteriorării pe timpul manipulării şi transportului; întocmirea formelor de livrare; încărcarea în mijloacele de transport şi expedierea produselor. Cunoaşterea concretă a operaţiilor care determină staţionarea produselor în depozitele producătorilor, a timpului necesar efectuării acestora, permite aplicarea unor măsuri care să ducă la reducerea perioadei de stocare, cum ar fi: comasarea unor activităţi care se pot efectua în aceeaşi perioadă de timp (etichetarea şi marcarea 105

107 Revista Tinerilor Economişti concomitent cu formarea loturilor de livrare; mecanizarea, automatizarea şi robotizarea operaţiilor; simplificarea şi automatizarea evidenţei tehnico-operative). Tehnologia de fabricaţie, programul de lansare în producţie, utilizarea optimă a capacităţilor de producţie nu permit, totdeauna, realizarea simultană a sortimentelor sau produselor care urmează să fie livrate unui client la un moment dat. Astfel, unele produse sau sortimente vor trebui stocate un timp, până când sunt realizate şi celelalte, pentru a forma un lot complet, care să fie livrat către client. Există anumite produse, la care, alături de stocurile obişnuite, din care se livrează în mod curent, se constituie şi stocuri de siguranţă, sezoniere, anticipate, de conjunctură. Unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de siguranţă în vederea acoperirii cererilor de vânzare când acestea depăşesc nivelul previzionat. De asemenea, pot fi constituite stocuri anticipate de produse finite în scopul satisfacerii cerinţelor clienţilor pe durata opririi fabricaţiei (remont, retehnologizare, schimbarea profilului de fabricaţie, asimilarea în fabricaţie a unor produse noi şi renunţarea la altele). În funcţie de natura produsului, de potenţialul de producţie, de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă şi implicit a preţului de vânzare, unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de conjunctură pentru a le plasa pe piaţă în momente favorabile de preţ. Stocurile sezoniere sunt determinate de caracterul sezonier al producţiei sau consumului şi sunt constituite de întreprinderile producătoare pentru servirea clienţilor, fie pe întregul an, fie pe perioade mai scurte. Formarea acestor categorii de stocuri este condiţionată de strategia pe care o adoptă producătorul cu piaţa. La baza elaborării unei astfel de strategii trebuie să stea volumul previzional al vânzărilor pentru satisfacerea cerinţelor clienţilor şi realizarea unui profit maxim, dar este necesară şi analiza atentă a următoarelor aspecte: care sunt costurile şi riscurile unor stocuri mai mari decât cererea, faţă de pierderile de încăsări datorate lipsei produselor în stoc; care sunt costurile legate de modificarea volumului de producţie în funcţie de sezonalitatea cererii, în comparaţie cu cele aferente păstrării în perioadele cu cerere scăzută a unor stocuri egale cu cele din perioadele cu cerere mare; care sunt costurile legate de sistarea unor vânzări datorită reducerii unor capacităţi de producţie, comparativ cu extinderea acestora. În concluzie, strategia stocurilor este influenţată de strategia de vânzări, ambele fiind componente ale strategiei generale de dezvoltare a oricărui agent economic. BIBLIOGRAFIE 1 J. Benichou Sistemes D approvisionnmentet gestion de stocks, Les Editions D organisation, Paris, C. Bălan Logistica, Editura Uranus, Bucureşti, J.L Gattorna Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura Teora, Bucureşti,

108 Secţiunea Management Marketing - Turism DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN DEZVOLTAREA PROUSULUI TURISTIC Lect. univ. dr. Ramona GRUESCU Lect.. univ. dr. Roxana NANU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Irrespective of the type of product to be developed, there is one golden rule for all tourism ventures. They must be carefully planned and thought out. This common sense approach is relevant to all businesses, but is especially important in the tourism sector, where the emphasis is on micro enterprises. SMEs are heavily dependent on outside factors such as changing markets, financial support, qualified staff. The stakes are therefore particularly high, which makes careful planning a sine qua non condition of any tourism initiative. Key words: product touristic, touristic networks, standards of quality O componentă-cheie a oricărei strategii de turism trebuie să fie marketingul şi promovarea, atât a produselor turistice, cât şi a destinaţiei ca întreg. Chiar şi cea mai impresionantă atracţie va eşua fără o promovare adecvată, lucru valabil mai ales pentru acele destinaţii care îşi propun să atragă pieţe mai specializate. A furniza o facilitate sau un serviciu de calitate pentru turişti reprezintă o parte fundamentală a dezvoltării unui produs, mai ales când avem de a face cu segmente de piaţă mai mici şi mai puţin accesibile. În aceste circumstanţe, cu cât produsul turistic este de o mai bună calitate, cu atât turistul este mai satisfăcut de experienţa să din timpul vacanţei şi cu atât mai posibil este că acesta să stea mai mult, să revină, să spună şi altora despre acea zonă. Totodată trebuie să acordăm importanţă şi modului în care se realizează fixarea preţurilor şi prezentarea produselor turistice, cât mai strâns corelat cu nivelul calităţii asigurate. Fixarea unui preţ este un proces dificil de determinat, din moment ce există atât de puţine studii întreprinse asupra acestei probleme în cadrul unor pieţe specializate. Astfel, merită să ne asigurăm că studiile reperelor şi destinaţiilor similare includ o reflectare a costurilor diferitelor facilităţi şi servicii oferite. Aceasta ne va ajuta să ne asigurăm că o destinaţie nu îşi fixează preţul în afara pieţei. Celălalt element al ecuaţiei constă în luarea în considerare a veniturilor economice în funcţie de investiţiile cerute, având în vedere faptul că turismul tinde să fie sezonier şi că, astfel, veniturile nu pot fi garantate pe întreg parcursul anului. În situaţia în care destinaţia este relativ de dimensiune mici în comparaţie cu întreaga ramură a turismului, ea are mai puţine şanse să fie aleasă de către marile agenţii şi companii turistice. Totuşi, există şi alte metode care pot fi folosite pentru a vinde şi construi aceste produse, considerând că piaţa este deja destul de specializată şi oricum, deseori, oamenii care sunt interesaţi de astfel de destinaţii, preferă să călătorească în mod independent, pe cont propriu. Internetul este un instrument rapid şi uşor de folosit pentru a face solicitări sau cumpărături, atâta timp cât, bineînţeles, companiile care furnizează astfel de servicii sunt, la rândul, lor rapide şi eficiente în răspunsul lor la cererile făcute. Altfel, un sistem central de rezervare poate fi considerat cum că oferă un punct de contact potenţialilor 107

109 Revista Tinerilor Economişti clienţi care pot cumpăra un ansamblu de atracţii fără a fi necesar să le verifice pe fiecare în parte. Ca o alernativă, este la fel de avantajos să explorăm dacă sunt disponibile sau dacă pot fi create pachete generale, ca de exemplu drumeţii, excursii de afaceri, excursii de vizionare a naturii sălbatice, etc.., care pot include transportul local, acomodarea, masa, şi un număr de atracţii sau evenimente pe o perioadă dată. Acestea pot fi vâ`ndute direct prin prestatori specializaţi de servicii. Ele pot fi oferite şi de operatori de turism din afara destinaţiei. Acest lucru este folositor în mod special pentru a putea fi disponibile şi pentru acei turişti aflaţi în zone mai îndepărtate, de exemplu, din alte ţări. Aceşti operatori au experienţă în vânzarea de astfel de pachete, dispun de propriile canale dezvoltate de marketing şi pot atrage un număr mare de turişti în grupuri mici, eventual şi în afara sezonului. Asamblarea unui astfel de pachet necesită atât facilităţi (de exemplu hoteluri cu un număr de paturi mai mare de 10), cât şi acorduri între diferitele elemente ce compun ansamblul - care vor depinde destul de mult de interacţiunile locale - şi preferinţele operatorilor de turism despre ce fel de pachete pot fi create. Alte forme de construire a pachetelor turistice pot fi considerate cele adresate la un plan mai local, de exemplu cu un sistem de discount-uri sau premii pentru clienţii care folosesc anumite facilităţi, care se prezintă sub formă de reţele. De exemplu, un permis care ar permite deţinătorului să dispună de o intrare liberă la fiecare trei atracţii vizitate, sau o carte, un suvenir, pentru cazarea la trei hoteluri care fac parte din aceeaşi reţea.toate acestea depind de imaginaţia şi inventivitatea afaceriştilor, dar ar trebui să îi fie acordată consideraţie deplină, deoarece este o metodă bună de a încuraja turiştii să stea mai mult şi să revină. În mod similar alăturarea reţelelor mari de asociaţii, cum este, de exemplu, Gites de France sau micilor reţele de hoteluri, ar putea să se constituie într-o importantă sursă de clienţi, chiar dacă venitul individual de la singur vizitator este mai mic, datorită comisioanelor plătite. Cele mai multe destinaţii au succes în atragerea turiştilor din oraşe vecine şi din regiuni apropiate. De asemenea, în timp, dacă produsele turistice îşi păstreză dinamica şi calitatea, ele pot să-şi lărgească aria de atracţie, av`ând loc un turism regional adiţional. În unele cazuri, acesta ar putea fi îndeajuns, dar de obicei este folositor să încercăm să dezvoltăm o sferă largă de resurse turistice, astfel înc`ât să nu existe siguranţă numai asupra unei singure zone. Turismul exterior este mai viabil din punct de vedere economic, pentru că vizitatorii străini tind să stea mai mult timp şi să cheltuiască mai mult odată ce ajung la destinaţie. Există un merit considerabil în încercarea de a forma alianţe şi reţele cu destinaţii sau atracţii turistice din altă zonă din ţară, sau din Europa. Nu sunt multe exemple de astfel de reţele, dar acolo unde acestea s-au format, sunt foarte profitabile. Turiştii care au experimentat un produs turistic şi au fost satisfăcuţi de el, vor încerca probabil şi alt produs înrudit cu acesta, mai ales în segmente de piaţă mai specializate. O reţea stabilită poate capitaliza interesul potenţial prin furnizarea de acces liber la informaţia despre atracţii şi un standard garantat de calitate a serviciilor. Şi mai mult, cum internetul este uşor de folosit de către turiştii interesaţi să caute o destinaţie turistică, promovarea unor astfel de reţele se dovedeşte a fi mai uşoară că înainte. Reţelele turistice pot opera la orice nivel. Unele dintre cele mai pline de succes, până la data actuală, care au implicat diferite forme de acomodare sunt Gites de France şi Europe de Traditions, care, împreună, grupează tipuri similare de acomodare în jurul 108

110 Secţiunea Management Marketing - Turism unei teme comune. Altele se concentrează mai mult pe un anumit segment turistic, de exemplu iniţiativa PanParks promovată de Wolrd Wide Fund for Nature şi grupul The Dutch Molecantan, care şi-au propus să unifice diferite parcuri din Europa printr-o viziune uniformă şi de înaltă calitate a turismului şi prin puternice principii ecologice. Avantajul acestor reţele este că ele dispun de o strategie de marketing proprie şi astfel şi-au creat o bună reputaţie despre nivelul de calitate al serviciilor, nivel pe care unii turişti se bazează când aleg locul de destinaţie. De asemenea, ele prevăd repere clare pentru nivelul de standard aplicat, care este cunoscut atât de către turişti, cât şi de către locuitorii aşezământului. Multe ţări au deja o schemă de inspectare şi de notare a hotelurilor şi restaurantelor, care recunosc anumite standarde de bază întâlnite sau anumite facilităţi furnizate (sistemul stelelor). Unele aşezăminte pot dori chiar să facă un pas mai departe şi să se alăture reţelelor naţionale şi internaţionale de furnizori care se concentrează asupra calităţii. Alte forme importante ale standardului de calitate pe care turiştii interesaţi caută, sunt cele legate de mediul înconjurător. Diferite ţări şi-au dezvoltat propriile nivele de calitate în funcţie de importanţa pe care o acordă turiştii mediului înconjurător. Există şi standarde internaţionale, cum ar fi de exemplu ISO 14000, care evaluează impactul general al facilităţilor (recilare, risipa de apă), asupra mediului înconjurător. Unele standarde sunt voluntare, dar la fel de eficiente, cum ar fi European Charter for Sustainable Tourism in Protected Areas, care stabileşte o serie de principii ale dezvoltării turismului în zonele protejate. Aceasta nu numai că le asigură o recunoaştere a eforturilor, dar îi şi ajută în procesul de oferire a unor principii călăuzitoare detaliate despre cum să se procedeze pentru a dezvolta o astfel de formă de turism. În sfârşit, în unele ţări, atenţia s-a focalizat asupra aşa-ziselor premii verzi ale afacerilor, pentru a încuraja afacerile de turism să integreze preocupările asupra mediului direct în procesele lor de management. Aceasta este important în mod egal atât pentru operatorii de turnee, cât şi pentru furnizorii de servicii, care ar trebui să se implice în aceste scheme, fie prin autoreglare, fie prin scheme promovate de autorităţile locale. Avantajele sunt evidente. De curând, în Marea Britanie, Association of Independent Tour Operators (AITO cu 150 de membri), a introdus o politică de turism reformantă, că răspuns la studiile asupra turiştilor, care au arătat că o parte dintre aceştia nu au deloc încredere în touroperatori, dar acordă o importanţă deosebită problemelor mediului înconjurător atunci când îşi aleg destinaţia pentru vacanţe. Deoarece şi ei primesc recomandări şi premii green, touroperatorii speră că astfel să atragă o clientelă mai fidelă şi, eventual, o participare mai mare pe piaţă. O alternativă a abordării pur sectoriale este să fie dezvoltate serii de standarde de calitate locale pentru o întreagă sferă a diferitelor componente turistice, de la alimentele produse pe plan local pentru vizitatori, până la ghizi acreditaţi. Fiecare sector îşi poate dezvolta propriul criteriu de calitate. Dacă va avea succes, acesta nu numai că va spori standardul general al produselor turistice şi va ajuta la construirea unei industrii turistice profesionale şi integrate, dar va şi spori calitatea imaginii de ansamblu şi reputaţia destinaţiei. Acesta necesită, oricum, un oarecare grad de organizare, cooperare şi timp pentru a fi stabilit atât cu diferitele grupuri economice, cât şi cu turiştii în sine, aşadar ar trebui planificat cu grijă. 109

111 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Gruescu, R. Turism internaţional aspecte economice şi sociale, Ed.Sitech, Craiova, Minciu, R. Economia turismului, Ed.Uranus, Bucureşti,

112 Secţiunea Management Marketing - Turism LIDER VERSUS MANAGER Asist. univ. drd. Radu OGARCĂ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: There is a difference between the terms leader and manager, between leadership and management. This is very controversial issue. Some authors think that leadership and management cannot be separated. Other authors claim that the distinction between leadership and management, between leaders and managers is evident. This paper is a summary review of the relevant literature on leadership and management theory. Keywords: manager, leader, leadership, management În cadrul acestui articol vom încerca să facem o delimitare între cele două concepte, lider şi manager, stabilind punctele de convergenţă şi divergenţă dintre ele. Pentru început se impune o delimitare din perspectivă lingvistică. Conceptul de manager are rădăcina în cuvântul latin manus, adică mână. Din această rădăcină s-au ramificat mai multe cuvinte, italianul maneggiare şi vechiul cuvânt franţuzesc manège care înseamnă dresarea cailor şi plimbarea lor printr-un manej, adică o şcoală de călărie. Probabil că în ziua de azi nu mai e o activitate atât de glorioasă, dar acum câteva secole, când a apărut cuvântul, aportul cailor era decisiv, iar rolul dresorului trebuie să fi fost foarte important. Rădăcina istorică a cuvântului englezesc leader este cuvântul anglo-saxon laed, care înseamnă cale, drum. Verbul laeden înseamnă a călători. Prin urmare, un lider (cuvânt românizat de la englezescul leader ) este cel care le arată calea celorlalţi, adică îi călăuzeşte. Metafora liderului acţionând ca un cârmaci rămâne valabilă încă şi azi, deşi există divergenţe cu privire la semnificaţia exactă a rolului de lider. Relaţia dintre lider şi manager, dintre leadership şi management, a stârnit un interes considerabil în literatura despre conducere. Există, însă, în jurul acestei problematici, multă confuzie, atât în literatura de specialitate, cât şi în practică. A. Zaleznik (1977) se pare că este primul autor care a trasat o linie de demarcaţie expresă între lideri şi manageri. Într-un articol foarte cunoscut intitulat Manageri şi lideri: sunt ei diferiţi?, recurgând la un sistem de criterii în funcţie de care se fac analiza şi caracterizarea liderilor şi managerilor, el a ajuns la concluzia existenţei unor diferenţieri majore între cele două categorii de conducători. A. Zaleznick a pornit demersul său prezentând liderul ca un artist, care uzează de intuiţie şi creativitate pentru a-şi croi drum prin haos, în timp ce managerul este văzut ca un rezolvitor al problemelor, dependent de raţionalitate şi control. În tabelul 1 este sintetizată concepţia lui Zeleznik: 111

113 Revista Tinerilor Economişti Scop Criterii Concepţie despre muncă Relaţiile cu alţii Percepţia de sine Tabelul 1 Categorii de conducători Liderii Managerii Manifestă atitudini personale, Manifestă atitudini impersonale, active pasive Stimulează munca, oferă şi Coordonează, echilibrează creează posibilităţi de alegere munca. Recurg la compromisuri a ei valorice Sunt empatici, acordă atenţie Se implică puţin în relaţiile cu semnificaţiei acţiunilor şi alţii evenimentelor Au o identitate de sine mai slabă, fiind orientaţi spre schimbare 112 Se identifică cu nevoia de a menţine ordinea actuală, sunt mai conservatori George McGregor Burns (1978), expert în ştiinţele politice, a aprofundat subiectul. El a dus mai departe reflecţiile lui Max Weber asupra surselor autorităţii şi carismei, făcând distincţie între leadershipul tranzacţional şi cel transformaţional. Dacă leadershipul tranzacţional poate fi interpretat cel mai bine ca un act comun, uzual, de schimb, bazat pe o relaţie contractuală şi pe satisfacerea intereselor proprii (fiind descris în literatura de specialitate ca rol managerial), cel transformaţional urmăreşte să satisfacă trebuinţele superioare ale celor conduşi urmăreşte angajarea într-un proces de stimulare reciprocă şi de elevare, prin care cei conduşi ajung să pună realizarea binelui colectiv mai presus de interesele proprii. C. M. Watson (1983), aplicând procedura celor 7 S (strategie, structură, sistem, stil, staff echipă de conducere, skills abilităţi complexe, scopuri împărtăşite), ajunge la concluzia că liderii se orientează mai pregnant spre ultimii 4 S: stil, staff, skills, scopuri împărtăşite, în timp ce managerii spre primii 3 S: strategie, structură, sistem. Bennis şi Nanus (1985) fac o distincţie memorabilă între lideri şi manageri. Un bun manager face lucrurile cum trebuie. Un lider face lucrurile care trebuie. A face lucrurile care trebuie presupune un scop, o direcţie, un obiectiv, o viziune, un vis, o cale Unii autori, preluând diferenţele provocative operate de Warren Bennis între lideri şi manageri le prezintă într-o manieră concisă, dar extrem de sugestivă: liderii cuceresc contextul acele elemente volatile turbulente sau ambigue ale ambianţei care, uneori, par să conspire împotriva noastră şi sigur ne vor sufoca dacă le lăsăm în timp ce managerii capitulează în faţa lui. Managerii administrează; liderii inovează. Managerul este o copie; liderul este original. Managerul menţine; liderul dezvoltă. Managerul se focalizează pe sisteme şi pe structură; liderul se focalizează asupra oamenilor. Managerul se sprijină pe control; liderul inspiră încredere. Managerul are o viziune pe termen scurt; liderul are o perspectivă pe termen lung. Managerul întreabă cum? şi când? ; liderul întreabă ce? şi de ce?. Managerul acceptă status-quo-ul.; liderul îl provoacă. A. Bryman (1986) consideră că liderul este un catalizator care se focalizează asupra strategiei în timp ce managerul este un realizator/tehnician vizând atingerea unor scopuri operaţionale. A. Ghiselin (1989) consideră că în timp ce rolul managerului este în primul rând tranzacţional, liderul este transformaţional.

114 Secţiunea Management Marketing - Turism Din 1990, confuziile între management şi leadership s-au mai clarificat prin lucrarea lui John P. Kotter What Leaders Really Do?. Kotter consideră că atât leadershipul cât şi managementul sunt la fel de importante pentru o organizaţie, deşi sunt diferite: Leadershipul este diferit de management, dar nu pentru motivul pentru care cei mai mulţi oameni cred. Leadershipul nu este mistic şi misterios. Nu are nimic de-a face cu carisma sau alte trăsături exotice de personalitate. El nu este rezervat unei minorităţi, unor puţini aleşi. De asemenea leadershipul nu trebuie considerat mai bun decât managementul sau un înlocuitor pentru acesta. Mai mult leadershipul şi managementul sunt două activităţi distincte şi complementare. Ambele sunt necesare într-un mediu de afaceri din ce în ce mai complex. În primul rând John Kotter consideră că managementul vizează stăpânirea complexităţii, în timp ce, prin contrast, leadershipul vizează stăpânirea schimbării. În acest sens Kotter nota: Managementul se preocupă îndeosebi de complexitate. Practicile şi procedurile sale sunt de fapt un răspuns la una dintre cele mai semnificative dezvoltări ale secolului XX: apariţia marilor organizaţii. Fără un bun management întreprinderile complexe tind să devină haotice într-un grad ce le poate ameninţa însăşi existenţa. Un management bun aduce ordine şi consistenţă în domenii cheie precum calitatea şi profitabilitatea produselor. Leadership-ul prin contrast se luptă cu schimbarea. Unul dintre motivele pentru care a devenit atât de important în ultimii ani este faptul că lumea afacerilor a devenit din ce in ce mai competitivă şi mai volatilă. Schimbările tehnologice rapide, competiţia internaţională în creştere, modificările demografice sunt unii dintre factorii ce au contribuit la această evoluţie. Rezultatul net se referă la faptul că ceea ce se făcea ieri sau ceea ce se face azi cu 5% mai bine decât ieri nu mai este deloc o formulă de succes. Schimbările majore sunt din ce in ce mai necesare pentru a supravieţui şi concura cu eficacitate într-un mediu nou. Cu cât schimbările sunt mai mari, cu atât e nevoie de mai mult leadership. Sintetic, concepţia lui Kotter poate fi prezentată astfel: Tabelul 2 Funcţiile liderului Funcţiile managerului Stabilirea unei agende de lucru Relaţiile cu oamenii Execuţia Rezultate Stabilirea direcţiei. Viziune asupra viitorului, dezvoltarea strategiilor pentru schimbare, pentru atingerea obiectivelor. Coordonarea (alinierea) oamenilor. Comunicarea viziunii şi strategiei. Influenţarea creării echipelor care să accepte validitatea scopurilor. Motivare şi inspirare. Însufleţirea oamenilor pentru depăşirea obstacolelor, satisfacerea nevoilor umane. Produce schimbări pozitive, uneori dramatice. 113 Planificare şi bugetare. Decide planul acţiunilor şi eşalonarea lor în timp, alocă resursele. Organizarea şi staffing-ul. Decide structura, delimitează staff-ul, dezvoltă politici, proceduri, monitorizează Control şi rezolvarea problemelor. Monitorizează rezultatele care nu se încadrează în plan şi ia măsuri corective. Produce ordine, stabilitate, predictibilitate.

115 Revista Tinerilor Economişti C. R. Hickman în lucrarea Mind of Manager, Soul of a Leader (1992) caracterizează managerul şi liderul prin următoarele antonime: autoritate versus influenţă, ştiinţă versus artă, simplitate versus complexitate, datorie versus vis, instrucţie versus inspiraţie, închistare versus deschidere, compromis versus polarizare, prezent versus viitor, termen scurt versus termen lung. M. de Saget, în lucrarea Le manager intuitif (1992), consideră că: În timp ce în întreprinderi există cohorte de buni manageri, rareori poţi găsi şi lideri. Primii şi-au învăţat meseria, cel mai adesea la şcoli de prestigiu, ceilalţi se formează mai mult prin intermediul experienţei, prin capacitatea de comunicare şi întâlniri importante. O şcoală cu un parcurs personal. M. Buckingham, C. Coffman (1999) fac următoarea diferenţiere între lider şi manager: Cea mai importantă diferenţă între un mare manager şi un mare lider este una de perspectivă. Managerii de elită privesc spre interior. Ei observă în cadrul firmei fiecare individ, diferenţele de stil, obiective, necesităţi şi motivaţia fiecărei persoane. Deosebirile sunt mici, subtile, dar marii manageri trebuie să le acorde atenţie. Aceste diferenţe subtile îi călăuzesc pe drumul just al descoperirii talentelor unice ale fiecărui individ şi transformarea lor în performanţă. Marii lideri, dimpotrivă, privesc spre exterior. Urmăresc competiţia, privesc în perspectivă, caută căi alternative. Se concentrează asupra schemelor generale, căutând conexiuni, deficienţe şi impunându-şi avantajele acolo unde găsesc punctele slabe. Trebuie să fie vizionari, strategi, mobilizatori. Adevăraţii manageri nu sunt mini-directori care aşteaptă să li se încredinţeze conducerea. Marii lideri nu sunt doar manageri care au câştigat un plus de rafinament. În esenţă acţiunile unui manager şi ale unui lider sunt cu totul diferite. E foarte posibil ca o persoană să fie un manager excelent şi un lider catastrofal. E la fel de posibil ca un foarte bun lider să eşueze ca manager. Foarte puţini, numai cei deosebit de înzestraţi, pot excela în ambele ipostaze. În ciuda intensificării discuţiilor privind distincţia dintre leadership şi management, totuşi există dubii serioase că în practică sunt separate. În opinia lui Kotter menţinerea dicotomiei, din raţiuni de simplificare, poate deveni periculoasă pentru relevanţa demersului ştiinţific. Profesorul Joe Badaracco, de la Harvard, consideră că discuţiile referitoare la diferenţele între managerul tradiţional şi lider tind să submineze valoarea managementului. Există anumiţi indivizi care gândesc şi acţionează ca manageri, care au calităţi manageriale deosebite dar care trec aproape neobservaţi. Deşi nimeni nu scrie o carte despre ei, activitatea lor într-o organizaţie are efecte pozitive, resimţite într-un timp relativ scurt de la prezenţa lor în respectiva organizaţie. observă Joe Badaracco. Sunt ei doar manageri doar pentru că nu pot fi comparaţi cu Martin Luther King? Sau sunt şi lideri pentru că realizează ceea ce trebuie într-o organizaţie? Joseph Rost (1991) consideră că desconsiderarea managementului şi glorificarea excesivă leadershipului este o idee greşită. O serie de cercetători consideră că managementul şi leadershipul sunt părţi ale aceleaşi activităţi. Astfel prin observaţiile detaliate asupra a ce fac managerii, Mintzberg ( ) identifică zece roluri cheie ale acestora între care şi cel de lider. El consideră că departe de a fi distinct şi separat de management, leadershipul este doar o dimensiune a managementului. Mulţi dintre noi sunt tot mai îndrăgostiţi de leadership în timp ce managementul pare să intre într-o fază critică. Nimeni nu aspiră să devină un bun 114

116 Secţiunea Management Marketing - Turism manager; oricine vrea să fie un mare lider. Dar separarea managementului de leadership este periculoasă. Doar managementul fără leadership încurajează un stil tern, nestimulativ, nemotivant, care inhibă activităţi, în timp ce leadershipul fără management conduce la un stil autosuficient, caracterizat printr-un orgoliu excesiv, desprins de realitate. Şi toţi cunoaştem puterea distructivă a autosuficienţei în organizaţii. (Gosling, Mintzberg, 2003). M. Le Saget (1992) consideră că: Astăzi există tendinţa de orientare către un mod de conducere care include managementul tradiţional de tip gestionar. Liderul modern sau managerul intuitiv este, de fapt, un lider de tip soft, care nu are nevoie să recurgă la forţa brutalităţii sau la semnificaţia galoanelor pentru a se face ascultat şi care dă dovadă atât de competenţă tehnică, de capacitate de gestiune, metodă, cât şi de capacitate vizionară, motivaţie şi creativitate. Pe aceeaşi linie, Blair (1996) vede leadershipul ca o faţetă a managementului care poate fi dezvoltată separat, independent, fără autoritatea formală a managementului. La polul opus, este prezent, deşi cu o frecvenţă mai redusă, punctul de vedere potrivit căruia managementul constituie o parte a leadershipului. Specialistul belgian Phillipe de Woot (1992) nota că, în lumea turbulentă actuală, leadershipul devine mai important decât metodele şi tehnicile de management. Hersey, Blanchard şi Johnson, în cea de-a opta ediţie a lucrării lor dedicate managementului şi comportamentului organizaţional, apărută în 2001, notau: În esenţă, leadershipul este un concept mai larg decât cel de management. Managementul este un tip special de leadership în care de bază este atingerea scopurilor. Şi în literatura română există mai multe preocupări pentru delimitarea conceptelor de leadership şi management, de lider şi manager. Ov. Nicolescu, I. Verboncu (2001) consideră că managementul incumbă o sferă mai largă de aspecte decurgând din exercitarea celor cinci funcţii ale conducerii, leadershipul constituind, în fapt, o componentă a sa, conturată îndeosebi în implicarea de către manager a unui grup de persoane în realizarea unor sarcini. M. Zlate (2004) consideră că leadershipul şi managementul, leaderul şi managerul nu sunt noţiuni suprapuse, opuse sau între care există un raport parte-întreg. El consideră că, în acest caz, se poate vorbi de o coincidenţă parţială a sferelor celor două noţiuni. Aceasta ar însemna că leadershipul şi managementul, liderii şi managerii au, fiecare, elemente proprii specifice, care le asigură individualitatea şi relativa autonomie, dar şi o serie de elemente comune, fapt care facilitează interacţiunea şi potenţarea lor reciprocă. Şt. Stanciu, M.A. Ionescu (2005) consideră că managerul şi liderul sunt complementari. Totuşi, ca substanţă, se diferenţiază prin motivaţie, mod de gândire şi de acţiune. În primul rând, şi unii şi alţii (liderii şi managerii) îndeplinesc aproximativ aceleaşi funcţii (previziune, organizare, coordonare, antrenare, control), însă în moduri diferite. De exemplu, funcţia de previziune este realizată de lideri pe baza unor perspective şi viziuni largi, iar de manageri pe baza unor perspective relativ limitate. Liderii îşi fondează activitatea de exercitare a funcţiilor conducerii pe gândire, pe raţionamente logice, pe suport psihosocial din partea subordonaţilor, pe când managerii, pe un ansamblu de tehnici şi procedee, în principal, pe experimentare. Aşadar, liderii şi managerii nu se exclud reciproc. Este posibil ca una şi aceeaşi persoană indiferent de nivelul ierarhic la care se află, să fie şi lider şi manager, chiar dacă în realitate ea este 115

117 Revista Tinerilor Economişti mai mult lider şi mai puţin manager sau, invers, mai mult manager şi mai puţin lider. De obicei, la nivelurile ierarhice înalte există condiţii ca o persoană să fie mai mult lider şi mai puţin manager, în timp ce la nivelurile ierarhice joase se întâmplă invers. În al doilea rând, este posibil ca liderii, şi managerii să deţină aproximativ aceleaşi calităţi şi abilităţi (conceptuale, umane, tehnice) însă în proporţii diferite, cu predominanţa unora sau altora dintre ele. Probabil că la lideri predomină abilităţile conceptuale şi umane, pe când la manageri cele tehnice. La primii sunt mai pregnante însuşirile şi trăsăturile de personalitate, unele dintre ele cu un suport ereditar mai evident, la ceilalţi predominante sunt, fără îndoială aptitudinile operaţionale formate prin intermediul proceselor de învăţare. În al treilea rând, disponibilizarea calităţilor, însuşirilor şi competenţelor celor două categorii de conducători se realizează diferit în funcţie de specificul împrejurărilor şi situaţiilor în care persoanele respective se află. De pildă, calităţile de lider sunt disponibilizate (puse în funcţiune) cu precădere în situaţiile care presupun schimbări majore şi rapide, şi mai ales în situaţiile de criză, pe când responsabilităţile şi competenţele manageriale sunt disponibilizate curent, în situaţiile cotidiene, chiar stereotipe, cu care se confruntă persoane respectivă. Şi unii şi alţii se raportează la riscuri, însă liderii îşi asumă riscurile, pe când managerii le preîntâmpină sau le înlătură. În sfârşit, în al patrulea rând, potenţarea reciprocă a însuşirilor şi competenţelor, echilibrarea sau dezechilibrarea lor, compensarea sau conflictul dintre ele sunt posibile numai datorită posedării de către una şi aceeaşi persoană atât a însuşirilor de lider, câr şi a celor manageriale. Liderul, în virtutea orientării lui spre viitor, spre previzibil, este mai tentat de dorinţa ca ideile lui să fie mai repede receptate şi transpuse în practică, fapt care generează o oarecare impulsivitate. Dacă această impulsivitate nu este temperată de o serie de însuşiri de manager care să-i permită stăpânirea şi controlarea propriilor comportamente, liderul respectiv riscă să devieze spre haos. La rândul lui, managerul cu tendinţa spre o oarecare uniformitate comportamentală determinată de nevoia de siguranţă şi de cea a obţinerii succesului, dacă nu acţionează şi ca lider, va fi din ce în ce mai birocratic şi mai puţin creativ. O altă perspectivă poate fi oferită de teoria studiilor de maturitate managerială, dezvoltată de Serge Gagnon (1991) pornind de la teoria evoluţiei structurii judecăţii morale la om, elaborată de Lawrence Kohlberg. În virtutea acestei teorii individul manager poate evolua spre manager-lider, trecând prin următoarele stadii: managerul executant acest stadiu corespunde managerului care face ceea ce spune şi spune ceea ce face, căutând astfel să obţină beneficii personale. Ca regulă generală el impune membrilor organizaţiei normele pe care le prescrie sau cele care derivă din autoritatea lui şi caută să obţină acordul unor persoane importante din organizaţie, pentru a-şi impune punctul de vedere. Relaţia sa de putere se bazează pe utilizarea pedepselor/recompenselor, căutând totuşi să evite conflictele. managerul şef este caracteristic managerilor care-şi fac treaba în organizaţia lor, sunt loiali acesteia, direcţia poate conta pe ei în transmiterea ordinelor şi sarcinilor noi. Acest tip de manager are un înalt simţ al datoriei. Ştie să ţină cont de alte persoane şi să fie înţelegător cu proprii subordonaţi (face parte din categoria numită leadership de tranziţie ). managerul antrenor este caracterizat printr-un leadership de animare în organizaţie. Se caracterizează prin: definirea clară a propriilor decizii, legate de scopurile organizaţiei, ştie să organizeze şi să însufleţească echipele de lucru cu care 116

118 Secţiunea Management Marketing - Turism operează, asigură implicarea fiecărui membru în atingerea scopurilor organizaţiei. Pentru el, normele şi politicile sunt mijloace în atingerea ţintelor pe care le-a fixat. Încearcă să integreze nevoile organizaţiei cu nevoile membrilor, optează pentru munca în echipă şi caută consensul în toate acţiunile cu partenerii. managerul ghid este tipul de manager vizionar (n.n. este deja lider în toată puterea cuvântului), care diferenţiază priorităţile de lucrurile-care-pot-să-mai aştepte. Este personal implicat în proiectele de mare anvergură dar proiectele mici sunt lăsate în seama managerilor intermediari (delegare de competenţe). Este exemplul pentru subordonaţi în privinţa tratării unor scopuri majore şi o sursă de inspiraţie pentru managerii de nivelul lui. De asemenea, este un simbol al moralei în acţiune pentru că îşi utilizează intuiţia pentru a identifica soluţii juste şi echitabile. Argumentele de mai sus creionează trei situaţii tipice. Una dintre ele este cea ideală, în care aceeaşi persoană ar trebui să realizeze integral şi maximal atât funcţiile liderului, cât şi pe cele ale managerului (situaţie probabil greu, dacă nu chiar imposibil de întâlnit în practică). Cu toate acestea, ea face obiectul reflecţiilor unor autori. Alain Kerjean a publicat recent (2002) o lucrare intitulată Le manager leader (Managerul lider). Pornind de la ideea că, în organizaţiile postindustriale fondate pe responsabilizare, rolul managerului s-a schimbat, el militează pentru necesitatea ca acesta să-şi încorporeze în sine trăsăturile liderului, devenind astfel un manager-lider. Managerul este astăzi un lider care are o viziune el ştie unde vrea să ajungă şi unde trebuie să ajungă -, ştie să comunice încrederea sa grupului şi să obţină adeziunea activă a tuturor la realizarea obiectivelor. Managerul-lider propune concomitent o reflecţie şi o acţiune. Înainte de a acţiona este necesar să se deschidă intelectual la idee, să gândească şi să se comporte diferit, găsind motivaţia sa în experienţele altora, în înţelegerea mediului, în convingerea că se poate obţine un avantaj. Pentru a acţiona este bine să-şi vizualizeze scopul, drumul dezvoltării sale profesionale şi plăcerea pe care o va găsi. Astfel de descrieri duc uşor la supraevaluarea managerului-lider, la propunerea unor portrete idealizate ale acestuia. Managerul-lider chiar este considerat de autorul citat ca fiind managerul fără limite. Cea de-a doua situaţie, pe care am putea-o numi reală, este caracterizată prin faptul că o persoană realizează mai pregnant activităţi de leadership decât de management sau deţine mai degrabă calităţi de lider şi mai puţin calităţi de manager sau invers (situaţii regăsite cu o mare frecvenţă în viaţa practică). În acest al doilea caz, vorbim de lideri care sunt într-o oarecare măsură şi manageri şi de manageri care sunt într-o oarecare măsură şi lideri. Nevoia îmbinării calităţilor de lider cu cele de manager devine din ce în ce mai presantă. În sfârşit, cea de-a treia situaţie este cea în care o persoană este numai lider, în timp ce o alta este numai manager, ceea ce contează fiind calitatea sau puterea lor, precum şi modul lor de asociere. În opinia noastră, din perspectivă teoretică, leadershipul ar trebui să se constituie într-o funcţie a managementului, în cadrul unei noi structuri a acestora. De asemenea credem că o bună parte a activităţilor specifice leadershipului solicită, cu preponderenţă, elemente care pot fi însuşite, antrenate, perfecţionate şi nu doar calităţi native, cum de foarte multe ori se consideră. Din perspectivă pragmatică, într-o organizaţie este ideal să existe un lidermanager, este foarte bine şi atunci când există un lider şi un manager, este bine când există un manager sau un lider. 117

119 Revista Tinerilor Economişti În cazul întreprinderilor româneşti o problemă foarte acută o constituie totuşi deficitul de management, lipsa unor manageri şi a unui instrumentar managerial adecvat noilor provocări. În opinia noastră, preluând cunoscutele abordări ale lui Douglas Mc Gregor, salariaţii români, în marea lor majoritate, pot fi caracterizaţi încă prin prisma Teoriei X, urmare a perioadei comuniste. Pentru a obţine performanţe cu astfel de salariaţi este nevoie de foarte mult management şi mai puţin leadership. Treptat salariaţii români vor evolua spre comportamente şi atitudini specifice teoriei Y, situaţie în care va fi nevoie şi de leadership, mai mult decât de management. Până atunci credem că vor mai trece ceva ani, şi nu puţini. În acest sens, Daniel Dăianu, se întreba, în urmă cu ceva timp, dacă ţările postcomuniste, în general, România, în special, au un stoc semnificativ de capital de conducere şi viziune (lideranţă), care să poată deveni repede activ. El afirmă: Un pesimist ar răspunde că înseşi elitele politice şi economice ale ţării reprezintă o industrie infant şi că nu este cazul să ne aşteptăm la rezultate spectaculoase. Un optimist ar sublinia lipsa de omogenitate a elementului uman, existenţa, întotdeauna, a vârfurilor care, atunci când istoria naşte circumstanţe, ies la iveală şi pot oferi ordonare şi direcţie agregatelor sociale mari. Oricum, transformarea fiind un proces de durată, prestaţia elitelor politice şi economice din ţările postcomuniste va trebui să aibă un ridicat numitor comun de-a lungul unei perioade îndelungate chiar dacă vom avea şansa să beneficiem de ancore ca acelea reprezentate de NATO şi UE.. BIBLIOGRAFIE 1. Blagg, D., Young, S. What Makes a Good Leader, HBS Bulletin, April 2, Boboc, I. Comportament organizaţional şi managerial, editura Economică, Bucureşti, 2003, vol. II 3. Bolden, R. What is Leadership?, Leadership South West Research Report, University of Exester, July 2004, 4. Bolden, R. What is Leadership? Leadership South West Research Report, University of Exester, July Buckingham, M., Manager contra curentului, Editura Alfa, Bucureşti, 2004 Coffman, C. 6. Dăianu, D. Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Editura Polirom, Iaşi, de Vries, M. K. Leadership arta şi măiestria de a conduce, Editura Codecs, Bucureşti, Le Saget, M. Managerul intuitiv, Editura Economică, Bucureşti, Nicolescu, Ov., Fundamentele managementului organizaţiei, Editor Tribuna Verboncu, I. Economică, Bucureşti, Stanciu, Şt., Cultură şi comportament organizaţional, Editura Ionescu, M.A. comunicare.ro, Zlate, M. Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, Zlate, M. Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, *** *** 118

120 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale SERVICIILE DE TRANSPORT ÎN SECOLUL AL XXI-LEA Drd. Andreea BOCEAN Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Liberalizing initiatives were taken by various countries in all parts of the world in the 1980s and spread to a majority of countries in the 1990s. If the last twenty years have been mainly a period for liberalizing naţional transport markets, the coming generation will be the era for extending the open markets to the regional and international levels. The main aim of this paper is to examine transport policies and investments in 21st century.. Key words: Liberalization of transport markets, globalization, intemodal transport, internaţional transport. Eficienţa în creştere şi costurile în scădere ale serviciilor de transport a mărfurilor şi pasagerilor, au fost factori majori care au subliniat globalizarea în creştere a economiei mondiale şi noua bunăstare determinată de producţiile intensive obţinute. Acomodarea la noile tehnologii, la noile pieţe şi la noile structuri organizaţionale, a necesitat schimbări majore în cadrul sectorului. Anumite moduri de transport din anumite ţări au reuşit să menţină un proces de ajustare la noile cerinţe destul de liniştit, generând noi posibilităţi pentru producătorii, comercianţii şi consumatorii pe care îi serveau, minimalizând în acelaşi timp consecinţele negative asupra propriilor angajaţi. În alte cazuri, forţele politice şi sociale şi-au schimbat atât de brusc şi de atâtea ori opţiunile încât atunci când nu a mai putut fi amânată, a luat forme cataclismice, determinând mult mai multe probleme umane. Pentru a face faţă presiunilor determinate de procesul de globalizare, clienţii diferitelor sectoare de transport cer acum crearea unei pieţe de transport sigure, în care graniţele naţionale şi modale să nu mai întârzie deplasările sau să stânjenească alegerea celei mai potrivite rute, sau a celei mai potrivite combinaţii de moduri de transport, pentru respectiva mişcare de mărfuri. Depăşirea acestor provocări se va face pe parcursul celei mai mari părţi a secolului al XXI-lea, dar mari progrese ar putea avea loc în prima parte a acestuia dacă industria va învăţa să răspundă oportunităţilor oferite de globalizare, noii tehnologii a informaţiilor, şi nevoii de o mai bună acoperire a costurilor sale de către utilizatori. Liberalizarea pieţelor naţionale de transport, pentru a permite intrări şi ieşiri mai uşoare, şi a deschide competiţia pe baza costurilor care reflectă externalităţile ca şi preţurile de piaţă, este parţial minimalizată în multe ţări. Sunt necesare rezultate iniţiale bune, iar acestea trebuie adâncite şi extinse. Cele mai dificile probleme sunt: activarea ieşirilor (prin reforme interne sau falimentare/restructurare) pentru marile companii de transport cu capital majoritar de stat; menţinerea competitivităţii în faţa aspiraţiilor oligopoliste naturale ale întreprinderilor; încorporarea externalităţilor - cum sunt costurile accidentelor, poluarea şi congestia traficului - în preţurile de transport. Dar ultimii ani au fost martorii unor reforme complete ale unor dinozauri şi o întărire a supravegherii autorităţilor competente în ceea ce priveşte tendinţele în sectorul 119

121 Revista Tinerilor Economişti serviciilor de transport. În ceea ce priveşte externalităţile, se desfăşoară activităţi considerabile pentru o mai corectă cunoaştere a dimensiunilor reale ale acestora, iar noile tehnologii electronice deschid posibilităţile pentru o mai bună apreciere a serviciilor de transport decât a fost anterior posibil. Un pas major înainte al generaţiilor care vor urma, va fi expresia extinderii pieţelor deschise pentru serviciile de transport la nivel regional şi internaţional. Realizările revoluţionare din anii 1990 au reprezentat recunoaşterea drepturilor de cabotaj în cadrul Uniunii Europene în transportul aerian şi cel rutier de mărfuri, în care operatorii se limitau anterior la transportul mărfurilor comercializate de propria lor ţară, şi unificarea efectivă a pieţelor de transport aerian din Australia şi Noua Zeelandă. Rezultatele bune aduse de operarea acestor noi regimuri ar trebui să conducă la lărgirea acestor pieţe regionale, şi la aplicarea unor măsuri similare în alte regiuni, dar şi la un nivel internaţional mult mai larg (putând începe acest proces chiar din transportul aerian internaţional de mărfuri). Dezvoltarea pieţelor de transport sigure va fi asistată şi determinată de adâncirea şi lărgirea aplicării logisticii integrate care a avut un mare impact în Japonia şi în SUA. Ea se bazează pe încredere, flexibilitate şi o previziune completă asupra serviciilor de transport, care se adaugă la preţurile competitive. Aceasta ajută la generarea unei activităţi din ce în ce mai intense pentru a reduce întârzierile la trecerea frontierei şi a depăşi multiplele obstacole adeseori legate de lipsa competitivităţii şi a inovaţiei, care restricţionează dezvoltarea transportului intermodal. Rezolvarea acestor probleme determină economii potenţiale foarte mari, în multe din ţările aflate în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Includerea a sute de milioane de oameni în economia mondială prin intermediul comunicaţiilor electronice, va creşte presiunile pentru reducerea izolării lor fizice. Până când serviciile de transport vor atinge gradul de dezvoltare al rutelor majore din ţările dezvoltate, multe lucruri pot şi trebuie făcute pentru îmbunătăţirea accesului lor fizic: îmbunătăţirea legislaţiei şi a mijloacelor de aplicare a acesteia; o mai bună întreţinere a infrastructurii de bază; promovarea competitivităţii în servicii. În ţările cu servicii sociale şi de informare puternice, transporturile dezavantajate pot fi ajutate cu subvenţiile necesare. În alte ţări subvenţiile nu pot fi atât de bine canalizate, dar apăsarea lor asupra veniturilor publice poate fi minimizată prin menţinerea serviciilor publice de transport pe o linie competitivă, structurând subvenţia pentru a asigura performanţa, asigurând în acelaşi timp proceduri eficiente de soluţionare a plângerilor. Schimbările în sectorul maritim care au avut loc în aproape întreaga lume, de la managementul direct guvernamental al infrastructurii de transport la reglementarea şi supervizarea îndeplinirii acestor responsabilităţi de către sectorul privat, vor continua să se extindă şi să se adâncească. Guvernele vor continua totuşi, să poarte responsabilitatea principală pentru cele mai multe reţele rutiere şi multe facilităţi multimodale. Europa dă dovadă de o încredere considerabilă că privatizarea, parteneriatele public-privat şi cererea de venituri mai mari din partea utilizatorilor de transporturi, va pune transportul ca întreg în situaţia de autofinanţare, impunând graniţe de buget mici sau chiar inexistente. Pentru a menţine infrastructurile adecvate asigurării celor mai bune rezultate din liberalizarea serviciilor şi competitivitatea implicată de aceasta, economiile în tranziţie şi cele în curs de dezvoltare se confruntă cu dificultăţi financiare dintre cele mai greu de depăşit. Cea mai bună abordare pentru soluţionarea acestor probleme pare să fie vânzarea a ceea ce nu poate fi privatizat, 120

122 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale introducerea managementului combinat public-privat, orientarea clienţilor către aceste moduri şi urmărirea acoperirii tuturor costurilor prin veniturile obţinute de la clienţi. Ritmul schimbărilor în transporturi ar trebui menţinut în deceniile care vor urma cel puţin la nivelul ultimilor 20 de ani, şi în multe ţări în tranziţie sau în curs de dezvoltare ar trebui chiar crescut. Pentru a stimula iniţiativa şi a răspunde oportunităţilor, pentru a evita tergiversarea în adoptarea deciziilor publice, şi a reduce diferendele între muncitorii diverselor sectoare, este important pentru ţări să promoveze discuţii largi privind cele mai posibile direcţii de schimbare şi cum vor putea fi acestea mai bine implementate în circumstanţele locale. Când trebuie avute în vedere problemele care privesc piaţa muncii, interacţiunile largi cu managementul muncii ar trebui promovate încă de la primele probleme de soluţionat. Forţele fundamentale ce acţionează în transporturile internaţionale Ultimul sfert al secolului XX a fost martorul unor schimbări profunde în sectorul transporturilor din multe ţări, care au dus la mari dislocări ale populaţiei şi firmelor implicate în furnizarea acestor servicii, şi uneori acest fenomen s-a aplicat unor întregi comunităţi. Unele probleme au rezultat din instabilităţile economice cum sunt cele ale crizei financiare asiatice din 1997, dar cele mai multe au fost chiar produsul transformărilor din cadrul industriei transporturilor. Aceste transformări dure uneori au contribuit la lărgirea bunăstării sociale prin întărirea puterii competitive a exportatorilor, permiţând îmbunătăţirile care au avut loc în diversitatea şi numărul bunurilor care au devenit disponibile pe pieţele locale, şi reducând povara transporturilor în cadrul bugetelor guvernelor. Această experienţă a transporturilor nu a fost bineînţeles unică; multe alte sectoare economice au fost puse în situaţia de a face faţă şi a se adapta la noile tendinţe ale dezvoltării economiei mondiale. Trei forţe fundamentale s-au dovedit dominante: Globalizarea, Bugetele publice din ce în ce mai stricte, Revoluţia informatică. Aceste forţe nu dau nici un semn de slăbiciune. Dacă economia mondială poate continua să se adapteze cu succes la ele, atunci traficul va continua să crească vertiginos - şi aceasta mai ales în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare, care reflectă atât pragul de sărăcie care trebuie depăşit, cât şi ratele mari de creştere ale PNB de care aceste ţări sunt capabile. Într-adevăr, aşa cum scăderea relativă a costurilor de transport şi comunicaţii a fost cauza majoră a globalizării şi a creşterii globale pe care a generato, tot aşa până în prezent îmbunătăţirile serviciilor din industria transporturilor ar trebui să dea o turnură nouă creşterii veniturilor şi creării de noi locuri de muncă în diferitele sectoare. Luând în considerare efectele acestor forţe fundamentale, cerinţa clienţilor este un sistem de servicii de transport sigure în care barierele naţionale sau modale nici să nu întârzie mişcările, nici să nu limiteze alegerea celei mai potrivite rute/modalităţi de transport combinat pentru deplasarea necesară. Această provocare a creării unei pieţe unificate a serviciilor de transport va ocupa o mare parte a secolului XXI, dar progrese enorme pot avea loc chiar din prima parte a acestuia. Ameninţarea majoră la care este supus acest progres este aceea de greşită alegere a posibilităţilor: imposibilitatea forţelor politice şi sociale implicate de a înfrunta provocările şi a genera decizii clare care să influenţeze la rândul lor posibilităţile disponibile de alegere pentru operatorii de transport şi pentru clienţi. Sunt 121

123 Revista Tinerilor Economişti binecunoscute exemplele de întârziere în rezolvarea problemelor cu care se confruntau căile ferate în SUA şi Japonia ce înregistrau stagnări de peste douăzeci de ani ale acestui sector în anii şi care au fost remediate numai după falimentarea a opt firme de profil în SUA, iar zece ani mai târziu în Japonia prin acumularea şi acoperirea de către buget a unei datorii de peste 250 miliarde de dolari care reprezenta 10% din PNB. Dar nu numai transporturile pe calea ferată pot fi supuse unor asemenea alegeri nesatisfăcătoare din partea guvernelor. Nealocarea de sume suficiente pentru menţinerea în stare bună a infrastructurii rutiere care apare în foarte multe ţări, încăpacitatea sectorului privat în multe aglomerări urbane de a asigura un sistem de transport public sunt şi ele exemple ale acestor alegeri greşite. Liberalizarea serviciilor de transport internaţional În ciuda întârzierii cu care a decis să rezolve probleme sistemelor sale de căi ferate, Statele Unite au reprezentat în multe sectoare un adevărat lider în introducerea mai multor forţe pe pieţele diferitelor moduri de transport, odată cu adoptarea dereglementărilor în mod simultan la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor Aceste reforme sunt considerate în general ca fiind de mare succes în măsura în care au crescut posibilităţile clienţilor de alegere, au stimulat creşterea productivităţii, şi au generat anumite constrângeri asupra costurilor. Mai mult, deoarece a trecut o perioadă destul de mare de la adoptarea acestora pot fi delimitate consecinţele pe care le-au avut în plan social şi al creării de noi locuri de muncă: În ciuda concedierilor masive care au avut loc în anumite moduri de transport (mai ales în sectorul căilor ferate) mult mai multe locuri de muncă au apărut în ultima perioadă, numărul noilor angajări fiind de două ori mai mare după adoptarea reglementărilor decât în perioada de dinaintea acestora, ele fiind determinate în principal de noile servicii oferite şi de creşterea calităţii celor vechi, odată cu o mărire a productivităţii în sectoarele tradiţionale. Ca urmare a dereglementării nivelul remuneraţiilor a scăzut comparativ cu acela din alte sectoare, în unele cazuri cu 15%, destul de rapid, în transportul cu camioane şi cu aproximativ 10% în cazul liniilor aeriene, dar salariile plătite continuă să fie semnificativ deasupra mediei pe economie pentru oameni cu calificări comparabile şi par să reflecte specificul acestei industrii care cere anumite calificări şi experienţa absolut necesară. Reflectând crearea unei pieţe a muncii mai deschise în transportul rutier, oportunităţile au crescut semnificativ, pentru grupurile minoritare de salariaţi şi pentru deţinătorii operatorilor, cu o creştere notabilă a remuneraţiei lor comparativ cu cea a altora. Angajarea directă la căile ferate (excluzând subcontractorii) a atins 60% de la adoptarea dereglementării, comparativ cu perioada anterioară când acest personal reprezenta doar 30% din cel utilizat, reflectând mai ales progresul rapid pe care adoptarea acestor legi l-a făcut posibil în aplicarea noilor tehnologii, eliminarea regulilor de lucru restrictive, precum şi abandonarea sau vânzarea liniilor neprofitabile. Procesul a generat mari tensiuni şi a necesitat intervenţia guvernamentală repetată, dar avantajul pe care calea ferată îl avea asupra altor moduri de transport a fost menţinut cu câteva schimbări minore. Sindicatele muncitorilor au rămas puternice în marile companii care domină transportul aerian şi cel pe calea ferată, dar a pierdut un număr mare de membrii care asigurau transportul mărfurilor cu camioane (doar 20% din şoferii de camioane mai aparţin acum de aceste sindicate). Din moment ce este evident că membrii sindicatelor 122

124 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale pot fi asistaţi juridic, beneficiază de asigurări de sănătate şi pensii, aceasta înseamnă că numărul salariaţilor care se bucură de aceste facilităţi a scăzut. Chile este o altă ţară care a liberalizat majoritatea mijloacelor de transport în aproximativ aceeaşi perioadă cu Statele Unite şi nivelul angajărilor în sectorul transporturilor şi comunicaţiilor care stagnaseră între 1966 şi 1981, a crescut cu 90% în următorii 15 ani. Nu ar trebui trasă neapărat concluzia că liberalizarea serviciilor de transport va avea întotdeauna urmare o creştere a nivelului angajării în acest sector. Anglia este una din ţările cu cea mai îndelungată activitate de liberalizare a transporturilor, începând cu transportul rutier la începutul anilor 1960 şi extinzându-se la alte moduri în anii În ultimii ani ea a aplicat politici macroeconomice pentru a promova creşterea într-un mediu de tranzacţionare liber, şi pentru a obţine rezultate în ceea ce priveşte crearea de noi locuri de muncă. Intermodalismul în transportul internaţional Transportul internaţional s-a schimbat considerabil în cursul ultimelor decenii. Transportul internaţional de mărfuri, în continuă creştere, implică mai mult decât un singur mod de transport. Deşi sunt puţine informaţii asupra cantităţii mărfurilor transportate cu ajutorul mai multor moduri, datele asupra transportului containerizat oferă o serie de indicaţii importante, având în vedere că aceste containere sunt proiectate, îndeosebi, pentru a fi folosite de moduri de transport diferite. Începând de la mijlocul anilor 1960, când şi-a făcut apariţia containerul, s-a înregistrat o creştere exponenţială a transportului containerizat, care este prognozată a continua şi în viitor. Numărul containerelor aflate în mişcare în toate porturile lumii a crescut de la 0 în 1965 la 225,3 milioane de TEU în Transportul containerizat este prognozat a creşte de cel puţin două ori până în anul 2010, faţă de începutul mileniului. Aceasta ar reprezenta o rată de creştere de circa 9%. Deşi majoritatea fluxurilor de containere se desfăşoară între Asia, Europa şi America de Nord, se înregistrează fluxuri semnificative şi în celelalte regiuni, fluxuri ce vor creşte pe măsura micşorării decalajelor între statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare. Comerţul maritim mondial desfăşurat cu ajutorul vaselor container se estimează că cel puţin se va dubla până în 2008 faţă de 1999, ajungând la un miliard de tone TEU. Majoritatea containerelor transportate pe căi maritime vor participa şi la transportul prin alte moduri (rutier, feroviar) până vor ajunge la destinaţia finală. În general, ultima etapă a unui serviciu de transport internaţional (de regulă realizat pe căi maritime, mai ales când se realizează între continente) va implica în mod necesar transportul terestru, fie pe căile ferate, fie pe cele rutiere. Ca rezultat al globalizării se înregistrează o semnificativă creştere în ceea ce priveşte produsele finite comercializate, datorită investiţiilor străine directe în regiuni cu un cost al forţei de muncă redus şi cu un bun acces la rutele comerciale, creştere care se va accentua în următorii ani. Având în vedere că majoritatea produselor finite sunt transportate în containere şi că acestea sunt principalul mijloc al intermodalităţii se poate spune că transportul intermodal va înregistra o creştere substanţială în următorii zece ani (dublând-se până la finele primului deceniu al secolului al XXI lea). Transportul containerizat, alături de îmbunătăţirile tehnologice ale sistemelor de transbordare dintre diferitele moduri de transport vor afecta în mod considerabil practicile şi modelele transportului modern. 123

125 Revista Tinerilor Economişti La nivel global, principalii ofertanţi de transport intermodal sunt casele de expediţie a mărfurilor, care realizează coordonarea transportului mărfurilor trecând dîntr-un mod la altul. Există tendinţa ca o serie de companii maritime de linie să-şi extindă serviciile de transport până la poarta fabricii prin angajarea altor moduri de transport care permit realizarea acestui scop (rutier, feroviar). BIBLIOGRAFIE 1. Abend, J. New Takes on Transportation, Bobbin, Forsyth, P. The Gains from the Liberalisation of Air Transport, Journal of Transport Economics and Policy vol. 32, partea 1, Kinnock, N. Transport Policy Needs at the Turn of the Century, European Business Journal, vol. 10 (no. 3),

126 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale CONSIDERAŢII PRIVIND PERFECŢIONAREA SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR 20 Lector dr. Claudiu CICEA Catedra de Eficienţă Economică Academia de Studii Economice, Bucureşti Abstract: The paper studies the role of knowledge management in the process of improving the higher education. We analyze the theory of knowledge management, the knowledge as production factor and its influence on higher education. Keywords: knowledge economy, higher education, production factor Încă din cele mai vechi timpuri, societatea umană a ajuns la concluzia că progresul înregistrat în orice activitate nu este posibil fără o cunoaştere aprofundată, fără deţinerea unor cunoştinţe clare, precise şi concise referitoare la domeniul respectiv. În acest fel, cunoaşterea apare ca un catalizator care accelerează promovarea progresului tehnic şi creşte eficienţa oricărei activităţi umane. În acest sens, este de ajuns să privim harta lumii pentru a constata că ţările dezvoltate economic (unde eficienţa activităţilor umane este ridicată şi unde progresul tehnic este evident) înregistrează şi un nivel al cunoaşterii accentuat. Dacă dorim să definim cunoaşterea, vom ajunge la concluzia că nu mai este suficientă recurgerea la teoria clasică a cunoaşterii începută de Platon şi continuată de Aristotel, care considera cunoaşterea ca o facultate mentală a omului. Astfel, Platon a introdus concepţia mentală a cunoaşterii. Continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei consideră cunoaşterea ca o stare mentală. De aceea cunoaşterea este privită de aceştia ca o formă a conştiinţei, poate chiar cea mai înaltă formă de conştientă pe care omul o poate avea. Punctul de pornire al teoriei clasice a cunoaşterii este datorat lui Platon ( În.Hr.), care considera că experienţa şi cunoaşterea implică credinţa că ceva este adevărat. Totuşi, această concepţie are lacune (ex. cineva poate cunoaşte că descoperitorii insulinei sunt Frederick Banting şi Charles Best care au luat premiul Nobel, dar această credinţă nu ţine seama de faptul că se ştie tot mai evident că Nicolae Paulescu este adevăratul descoperitor al insulinei. Prin urmare, credinţa sau încrederea despre adevăr este necesară dar nu suficientă, după cum remarca chiar Platon la vremea lui. Existenţa mai multor tipuri de cunoaştere apare cu mare claritate la Thomas Aquinas ( ). Pentru el există o cunoaştere prin sensuri, de exemplu a unui pom pe care îl vezi, dar aceasta este o cunoaştere inferioară deoarece se referă la lucruri individuale. În conformitate cu cele afirmate de Aquinas, cunoaşterea trebuie să implice intelectul şi să fie de fapt cunoaştere ştiinţifică cu caracter cât mai general, universal. Pentru Aquinas, cunoaşterea lui Dumnezeu este cunoaşterea cea mai înaltă pe are oamenii o pot poseda. 20 Lucrarea prezentată se înscrie în activitatea de cercetare din cadrul contractului C.N.C.S.I.S. EFICIENŢA MICRO SI MACROSISTEMICĂ ÎN ACTIVITATEA DE INVĂŢĂMĂNT SUPERIOR DIN ROMĂNIA, cod 115/2005 (director de proiect lect. dr. Claudiu CICEA) 125

127 Revista Tinerilor Economişti 1. Teoria contemporană a cunoaşterii. Teoria contemporană a cunoaşterii, fundamentată pe teoria clasică a cunoaşterii a lui Platon şi Aristotel, face o distincţie între cunoaşterea propoziţională şi cunoaşterea unui loc sau unei persoane sau cunoaşterea de a şti să faci un lucru. A nu ţine seama de cunoaşterea de a şti să faci un lucru este iarăşi o mare slăbiciune a teoriei cunoaşterii contemporane, deşi Martin Heidegger ( ) a subliniat în lucrările sale filosofice[5] că oamenii sunt legaţi de lume în mod inerent. Lumea nu trebuie să fie derivată teoretic deoarece este presupusă prin însăşi experienţa omului. În lume omul trăieşte într-un mediu social şi cultural pentru care cunoaşterea este în primul rând practică şi comună, nu teoretică. Un alt filosof important al filozofiei contemporane a cunoaşterii este Roderick Chisholm care în a treia ediţie(1989) a volumului său The Theory of Knowledge se reîntoarce la stările mentale: dacă o persoană S este în interiorul ei justificată în a crede un anumit lucru, atunci acest lucru este ceva pe care îl poate şti numai reflectând asupra stării sale mentale. Această teorie este numită internalistă, deoarece consideră justificarea internă drept o condiţie necesară a cunoaşterii. Originea unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv sigur, conform acestei teorii, nu este suficientă pentru ca acea credinţă să fie un element de cunoaştere. Opusul teoriei internaliste este teoria externalistă, pentru care justificarea internă nu este o condiţie necesară pentru cunoaştere. Pentru teoria externalistă, originea unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv este suficientă pentru a fi un element de cunoaştere. Atât teoria externalistă a cunoaşterii cât şi teoria internalistă a cunoaşterii, susţin că pentru cunoaştere este nevoie de credinţă în adevăr. Dar dacă se cere ceva în plus pentru ca această credinţă să devină cunoaştere, teoria internalistă solicită o justificare internă, pe care teoria externalistă nu o cere. Nu încape nici o îndoială că filozofia secolului XXI va ţine cont de importanţa pe care o capătă toate formele de cunoaştere în societatea umană. În afară de cunoaşterea propoziţională şi, în general, cunoaşterea ştiinţifică, în limbajul de fiecare zi întâlnim forme de cunoaştere care răspund la întrebări precum: îl cunoşti, cunoşti că, cunoşti cum (know-how), cunoşti unde, cunoşti de ce, cunoşti dacă. Filosoful Gilbert Ryle ( ) a acordat atenţie acestor forme considerând că cunoşti că şi cunoşti cum joacă un rol fundamental în teoria cunoaşterii. A cunoaşte cum, remarca filozoful, se referă la îndemânarea pe care o poate avea o persoană, fără ca aceasta să poată transmite alteia propoziţional această cunoaştere. În acest mod, cunoaşterea nepropoziţională este recunoscută, în mod îndreptăţit, drept formă de cunoaştere. În schimb, a cunoaşte că (know that) înseamnă a poseda anumite fragmente (pieces) de informaţie care pot fi transmise propoziţional şi altora. 2. Cunoaşterea, factor de producţie În ultimele decenii, cunoaşterea a devenit un important factor de producţie, alături de factorii de producţie tradiţionali pământul, munca şi capitalul. Astfel, cunoaşterea apare ca un capital intelectual, pe care o companie sau o organizaţie îl poate utiliza în scopuri proprii. Într-adevăr. nu există nici un alt avantaj mai mare decât ceea ce o firmă ştie, decât modul cum poate utiliza ceea ce ştie şi cât de repede poate învăţa ceva nou. Astfel, Richard W.Everettt sublinia : Mulţi economişti cred că progresul tehnologic nu reprezintă altceva decât o îmbunătăţire a calităţii fiinţelor umane. Alţii au un punct de vedere mult mai larg şi afirmă că producţia de cunoştinţe constituie un indiciu al progresului tehnologic. 126

128 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Roger E. Bohn arată că acum este important să înţelegem cunoaşterea tehnologică, adică cunoaşterea despre modul de a produce bunuri şi servicii. Bohn face o distincţie atât între date şi informaţii cât şi între informaţii şi cunoaştere. Datele provin direct din măsurarea unei sau mai multor variabile. Informaţiile sunt date care au fost organizate sau structurate într-un fel anumit, plasate într-un context şi având un înţeles bine definit. Informaţia arată starea sistemului de producţie sau unei părţi a lui. Cunoaşterea reprezintă mult mai mult : ea caută să înţeleagă procesul, să furnizeze justificări, să producă asociaţii cauzale, să facă predicţii, să adopte decizii prescriptive. Analizând relaţia pe care o are cunoaşterea cu procesul de învăţare, Bohn defineşte această ultimă noţiune ca fiind o evoluţie a cunoaşterii de-a lungul timpului. Tot Bohm a identificat şapte stadii ale cunoaşterii : ignoranţa completă asupra naturii procesului; luarea la cunoştinţă despre proces (bazat pe analogii cu alte procese şi pe aducerea de cunoaştere din afara organizaţiei); stadiul de măsurare (în acest stadiu variabilele pot să fie măsurate, dar nu controlate, fiind un stadiu care pregăteşte stadiul următor); controlul variabilelor, dar nu cu mare precizie, în jurul unui nivel mediu (în acest stadium cunoaşterea este scrisă sau/şi cuprinsă în hardware, iar învăţarea are loc prin experimente, cu metodă ştiinţifică); variabilele pot fi controlate cu precizie pentru o gamă mare de valori (caracteristic acestui stadiu este faptul că se folosesc manuale de operare); caracterizarea şi identificarea proceselor (în acest stadium se cunoaşte modalitatea în care variabilele afectează rezultatele, dacă se produc mici variaţii ale variabilelor; prin urmare, se poate regla fin procesul, se pot introduce sisteme de feedback pentru control iar organizaţia este îndreptată spre învăţare; stadiul nivelului ştiinţific prin care se ştie de ce (în acest stadiu se dispune de modelul ştiinţific al procesului şi cum anume operează pe o gamă extinsă, astfel încât include efecte nelineare şi de interacţiune a unor variabile cu altele; acest stadiu este numit şi stadiul de automatizare). Distincţia între informaţie şi cunoaştere a fost analizată şi de Giovanni Dosi, care consideră că economia este un sistem alcătuit din diverse piese (obiecte) de cunoaştere. El face următoarea deosebire între informaţie şi cunoaştere : Informaţia necesită propoziţii codificate bine definite referitoare la mediul înconjurător sau la algoritmi expliciţi de rezolvare a problemelor. Pe de altă parte, cunoaşterea include categorii cognitive, coduri de interpretare a informaţiilor, precum şi algoritmi bine definiţi de rezolvare a problemelor. Mergând mai departe cu analiza, Dosi preciza că în economiile moderne firmele şi organizaţiile sunt cel mai important depozit al cunoaşterii... Cunoştinţele organizaţiilor sunt arhivate în mare măsură în procedurile operaţionale şi în regulile de nivel înalt (referitoare la ce trebuie făcut când ceva merge rău). Dalke Neef sintetizează cele spuse de Dosi, referitor la rolul cunoaşterii tehnologice şi organizaţionale : Într-o economie bazată pe cunoştinţe sursa creşterii economice nu este reprezentată de producţia de bunuri şi servicii ci de aceea a ideilor, iar motivul pentru care industria telecomunicaţiilor şi a calculatoarelor sunt atât de revoluţionare este acela că permit ideilor, sub forma tehnicilor, rezultatelor, a protocoalelor, a diagramelor etc., să fie distribuite instantaneu şi într-un mod coerent către orice colţ al globului. 127

129 Revista Tinerilor Economişti G. Anthony Siesfield remarca cum cunoaşterea nu poate fi măsurată, ci numai efectele ei. Astfel, el lansează ideea potrivit căreia cunoaşterea nu este un stoc, ci un flux, şi tocmai în acest flux se manifestă amestecul de experienţă şi inspiraţie al oamenilor care creează cunoaştere pe care o aplică în procese tehnologice, în conducerea afacerilor sau a oricăror activităţi umane. 3. Influenţa cunoaşterii asupra învăţământului universitar Din cele enunţate mai sus, nu încape nici un fel dubiu că nivelul de cunoaştere al unei societăţi influenţează în mod direct orice proces sau activitate umană desfăşurată în cadrul acelei comunităţi umane. Ca o componentă importantă a vieţii social culturale, activitatea de învăţământ (şi în special ce de învăţământ superior) este şi ea influenţată de nivelul de cunoaştere. Această influenţă se realizează la mai multe niveluri prin intermediul mai multor factori dintre care cei mai importanţi sunt : a) internetul; b) cartea şi metodele de predare în format electronic. 3.1 INTERNETUL Încă de la apariţia sa, una dintre funcţiile internetului (care reprezintă şi o cauză a dezvoltării sale rapide) a fost aceea de sursa de informaţii pentru utilizatori. Prin prisma învăţământului superior, putem afirma că acesta permite accesul liber şi rapid, atât pentru cadrele didactice cât şi pentru studenţi la cele mai noi informaţii în domeniile lor de studiu. Acest lucru nu ar fi posibil fără dezvoltarea adecvată a reţelei de INTERNET, atât la nivel de instituţie de învăţământ superior cât şi la nivel naţional. Dezvoltarea Internetului depinde: în primul rând de dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţie, a reţelelor de calculatoare, locale, de tip INTRANET (specifice unei instituţii sau organizaţii) şi extinse naţional şi internaţional, de dotarea cu calculatoare personale, servere etc.; în al doilea rând, de amplificarea aspectelor de conţinut specifice societăţii cunoaşterii, de constituirea de baze de date şi de cunoştinţe, de întreprinderi şi organizaţii virtuale (biblioteci universitare virtuale) etc. Ultimile statistici ale Comisiei Europene arată că numărul de calculatoare personale (PC) şi de Internet hosts (gazde Internet) la 100 de locuitori este, pentru ţările candidate la Uniunea Europeană din Europa Centrală (în care este cuprinsă şi România) la ¼ faţă de media pentru Uniunea Europeană. Extinderea Internetului presupune îmbunătăţirea infrastructurii de telecomunicaţii care pentru distanţe mari utilizează cablurile optice care se dovedesc mult mai convenabile decât transmisiile prin sateliţi. Cu toaate acestea, utilizarea cablurilor optice până la beneficiar nu este de loc recomandată din motive economice: instalarea cablurilor optice este costisitoare, iar echipamentele terminale care trebuie să transforme semnalele optice în semnale electrice sunt foarte scumpe. O ultimă inovaţie în domeniu este Internetul fără fir (Wireless Internet) care este o combinaţie între telefonia celulară (mobilă) şi Internet. Acesta este util tot pentru zone locale, folosind un Protocol de acces fără fir (WAP- Wireless Access Protocol) şi care poate asigura o viteză de b/s pentru un abonat individual. Astăzi se ştie că rata de utilizare computerului de către studenţi, atât la şcoală cât şi acasă, este în continuă creştere. Această utilizarea a computerului produce schimbări semnificative în cadrul şcolii. Instituţiile de învăţământ, cu precădere cele de 128

130 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale învăţământ superior, sunt supuse unei presiuni din ce în ce mai mari din partea generaţiilor de studenţi, obişnuite să utilizeze calculatorul acasă, în locurile publice etc. Aşa cum aprecia şi Richard Riley [7], tehnologia informaţiei va schimba procesul de predare, pe cel de învăţare precum şi relaţia profesor student. Într-o economie bazată pe cunoştinţe, principiul learning by doing ( învăţând prin a face ) şi conceptul educaţiei permanente devin dominante. Odată cu explozia informaţională de la începutul anilor 90 şi cu expansiunea Internetului, s-au cristalizat două noi concepte fundamentale : primul concept este cel de cyber spaţiu educaţional. Acesta poate fi definit ca un spaţiu de învăţare, accesibil prin intermediul computerului, care facilitează participarea studenţilor la diferite simulări sau care permite accesul la informaţii de interes educaţional; al doilea concept este cel de şcoală virtuală. Definită de M.P. Paulson [8]ca un sistem informaţional capabil să îndeplinească toate caracteristicile unei şcoli tradiţionale, fără aceea a unei existenţe fizice palpabile, şcoala virtuală nu mai necesită săli de clasă tradiţionale; studenţii stau acasă, în faţa calculatorului, în timp ce cursurile sunt transmise prin Internet. Conform unui studiu realizat în anul 1998 de către Departamentul de Educaţie al Statelor Unite ale Americii, privind rolul tehnologiei informaţiei în universitate, utilizarea calculatorului în cadrul procesului educaţional prezintă mai multe avantaje : permite studenţilor să îndeplinească sarcini tradiţionale la o viteză mult mai mare şi o calitate deosebită; permite studenţilor şi profesorilor să lucreze atât independent cât şi în colaborare; motivează şi stimulează studenţii; încurajează spiritul de analiză şi diversitatea în gândire; ajută studenţii să comunice între ei; prezintă informaţii de ultimă oră, într-o manieră relevantă, ajutând în acest fel studenţii să înţeleagă, să asimileze şi să creeze noi cunoştinţe. Un alt studiu [12] efectuat în Australia a ilustrat modul în care studenţii şi profesorii utilizează tehnologia informaţiei în instituţiile de învăţământ superior. Rezultatele acestui studiu sunt prezentate în următorul tabel: Nr. crt. Domeniu de utilizare Studenţi (%) Profesori (%) 1 Accesul la informaţii Scopuri creative Programe educaţionale şi jocuri Comunicare cu alte persoane Având în vedere însemnătatea pe care o are calculatorul şi implicit internetul în procesul de perfecţionare a procesului educaţional dintr-o instituţie de învăţământ superior, analiza eficienţei activităţii desfăşurate de departamentul informatic capătă o 129

131 Revista Tinerilor Economişti importanţă deosebită. Această evaluare poate fi realizată cu ajutorul unor indicatori specifici, dintre care cei mai importanţi considerăm că sunt următorii : Numărul de adrese IP pe care le are la dispoziţie o instituţie de învăţământ superior. Acest număr poate fi defalcat în adrese interne (al căror număr este practic nelimitat) şi adrese rutabile. (ex. în cazul Academiei de Studii Economice, numărul de adrese rutabile este de circa 75). Numărul total de calculatoare existente într-o universitate. Acest indicator, exprimat în mărime absolută, exprimă nivelul de penetrare al tehnicii de calcul moderne, atât în cadrul procesului educaţional cât şi în cadrul altor activităţi (secretariat, bibliotecă etc.). Pentru Academia de Studii Economice, numărul total de calculatoare este de circa Dintre acestea, aproximativ 80% (2000 de calculatoare) sunt destinate uzului exclusiv al studenţilor. Numărul de calculatoare conectate la Internet. Indicatorul poate fi calculat atât mărime absolută cât şi în mărime relativă, ca procent în numărul total de calculatoare. El exprimă capacitatea de acces a tehnicii de calcul la Internet. Rata medie a calculatoarelor defecte. 3.2 CARTEA ŞI METODELE DE PREDARE ÎN FORMAT ELECTRONIC Cartea electronică reprezintă cea mai importantă realizare a tehnologiei informatice prin care se poate asigura o diseminare fără precedent a cunoaşterii. Se apreciază, prin prognoze recente, că în anul 2005 mai mult de jumătate din numărul cărţilor publicate în Statele Unite şi probabil în Europa vor fi cărţi electronice. Va fi într-adevăr o schimbare dramatică, dar, cu toată restrângerea, cărţile tipărite nu vor dispare, după cum nici alte tipuri de produse informaţionale pe Internet nu vor dispare. Totuşi, prinicipalul vector al produselor informaţionale pentru cunoaştere va deveni cartea electronică. Cărţi pe Internet s-au publicat de mai mulţi ani. Prima carte românească pe Internet a fost publicată în anul În ultimii ani au apărut însă tehnologii noi pentru producerea şi utilizarea de cărţi electronice. Deşi şi cartea pe Internet este un tip de carte electronică, între Internet Books şi ebooks (cărţi electronice) este o mare diferenţă, ceea ce se poate constata la o examinare directă a acestor tipuri de cărţi, al doilea tip fiind foarte aproape de cărţile tipărite. Cartea electronică este un fişier informatic, un software încadrat într-un format specific unei cărţi. Cartea electronică poate fi citită cu un PC obişnuit, de birou sau laptop, pe un PC de buzunar (Pocket PC), pe un PC de mână (Handheld PC) sau pe un aparat dedicat special cărţii electronice. Principalele avantaje ale cîrţii în format electronic faţă de forma clasică sunt : conţine pagini, text şi schiţe cu o claritate similară cărţii tipărite; poate fi obţinută gratuit prin internet sau la un preţ de până la 4-8 ori mai mic decât cartea tipărită; cost foarte redus pentru producerea ei (nu sunt cheltuieli pentru împachetare, de transport, nu se utilizează personal pentru aceste activităţi, nu mai este nevoie de un control de calitate pentru fiecare exemplar livrat). reducerea (până aproape de eliminare) a consumului de masă lemnoasă, ceea ce înseamnă o protecţie a pădurilor. În ceea ce priveşte metodele de predare în format electronic acestea au în vedere utilizarea pe scară largă a videoconferinţei ca modalitate alternativă de predare. Avantajul major al acestei metode îl constituie realizarea orelor de curs fără a mai fi necesară deplasarea cadrelor didactice sau a studenţilor şi întâlnirea lor fizică efectivă. 130

132 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Fără îndoială, astfel de metode se bazează pe o infrastructură şi pe o gamă de echipamente destul de scumpe, capabilă să susţină din punct de vedere tehnic o videoconferinţă. * * * Fără îndoială, influenţa cunoaşterii asupra învăţământului universitar, precum şi modalităţile de perfecţionare a acestuia implică mult mai multe aspecte decât cele analizate în această lucrare. Autorii nu au dorit decât să sublinieze câteva dintre acestea, fără a avea pretenţia epuizării întregului domeniu. BIBLIOGRAFIE : 1. Janet, A. Inventing the Internet, MIT Press, e-book MSReader edition, Davenport, T., Working knowledge: How Organizations Manage What Prusak, L. They Know, Harvard Buisiness School Press, Drăgănescu, Ştiinţa integrativă, Univers Ingineresc, XII, 2001, Nr.13 M. 4. Drăgănescu, Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii M. societăţii cunoaşterii, Academia Română, Heidegger, M. Being and Time (1927) 6. Iancu, Ş. Managementul cunoştinţelor, Univers ingineresc, XII, 2001, Nr. 3, 4, 6, 7. Nonaka, I., The Knowledge Creating Company, Oxford University Hirotaka, T. Press, Paulson, M.P. In Search of the Virtual School, T.H.E. Journal 15, (1988) 9. Riley, R. Technology and education : An Investment in Equity and Excellence, Webcast of the Secretary s Speech to the National Press Club, Washington D.C Stehr, N. A world made of knowledge, Deutschland, E1, No.1, Wurster, T., Philip, E. How the new economics of information transforms strategy, Harvard Business School Press, Boston, Massachusetts, Hardcover, *** Studiu Real Time : Computers Change and Schooling, Australia

133 Revista Tinerilor Economişti TRANZIŢIA SPRE SOCIETATEA CUNOAŞTERII ŞI MUTAŢII LA NIVELUL ECONOMIEI MONDIALE Ec. drd. Nicoleta Ecaterina CIUREZ Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: A knowledge based economy is one în which the generation and the exploitation of knowledge has come to play the predominant part în the creation of wealth. It is not simply about pushing back the frontiers of knowledge; it is also about the more effective use and exploitation of all type of knowledge în all manner of economic activity. Terms such as deindustrialization, globalization, the information age, the digital or weightless economy all capture elements of what we observe. The knowledge driven economy is a more general phenomenon, encompassing the exploitation and use of knowledge în all production and service activities, not just those sometimes classified as high-tech or knowledge intensive. Key words: knowledge, information, e-commerce Termenul de societate a cunoaşterii nu este nou. El a apărut prima oară în anii 1970 în contextul entuziasmului legat de apariţia societăţii post industriale pentru a sublinia semnificaţia sporită a cunoaşterii stiinţifice pentru economie şi societate, nu numai în sine ci şi ca factor de evidenţiere a rationalităţii tehnocratice şi instrumentale, ca principiu fundamental al organizării sociale şi economice. În acea perioadă, Peter Drucker vorbea despre lucrători ai cunoaşterii şi întregul lor demers avea la bază ideea că producţia şi comercializarea cunoaşterii ştiinţifice contribuie la creşterea economică. El observă că ceea ce înţelegem acum prin cunoaştere, este informaţie efectivă în acţiune, informaţie concentrată pe rezultate, văzută în afara persoanei, cu rol în societate şi economie sau în promovarea cunoaşterii înseşi şi enumeră trei tipuri de cunoştinţe noi: cele legate de îmbunătăţirea continuă a procesului, produsului, serviciului, cele legate de exploatarea continuă a cunoştinţelor existente în scopul dezvoltării de noi şi diferite produse, procese şi servicii şi inovaţia propriu zisă, adică aplicarea cunoştinţelor pentru a produce noi cunoştinţe. 21 Cunoaşterea a fost mult timp asociată cu informaţia. Putem descrie informaţia ca fiind acel ceva nou pe care îl aflăm despre un anumit sistem sau despre modul în care acesta funcţionează. Cunoaşterea însă este mai mult decât simpla informaţie, ea reprezintă, pe lângă valoarea pur matematică şi înţelegerea informaţiei respective. Spre deosebire de informaţie, cunoaşterea presupune şi acţiune, angajament şi încredere. Cunoaşterea umană este creată şi diseminată prin interacţiune socială între cele două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea explicită - exprimată prin cuvinte şi numere, formule ştiinţifice, specificaţii de produs, manuale, principii universale care se transmit în mod formal şi sistematic, şi cunoaşterea tacită - care se bazează pe experienţă şi care constă în impresii subiective, intuiţii, inspiraţie şi fler, în valori, credinţe, idealuri, emoţii, percepţii şi modele de gândire; de aceca, acest tip de cunoaştere este mai dificil de formalizat, de comunicat şi a condus la o abordare creativă şi inovativă a cunoaşterii. 21 Drucker P., The Age of Discontinuity

134 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale În plus, cunoaşterea este privită atât ca obiect, ceea ce se reflectă în investiţiile în tehnologia informaţiei, cât şi ca subiect, prin investiţiile în resurse umane. Această dublă perspectivă explică de ce, pentru a nu se dovedi cheltuieli inutile, investiţiile în IT trebuie efectuate treptat, pe măsură ce oamenii sunt capabili să asimileze noutatea tehnică şi să o adapteze modului de lucru şi de trai. Aşa cum cunoaşterea este superioară informaţiei, şi economia bazată pe cunoaştere este superioară economiei informaţionale. Putem defini economia bazată pe cunoaştere ca fiind acea economie care a depăşit pragul de dezvoltare dincolo de care cunoaşterea reprezintă resursa cheie. 22 Există mulţi factori care au ca urmare acest lucru, cei mai importanţi fiind: progresul înregistrat în tehnologia informaţiei şi a comunicării, creşterea vitezei de dezvoltare a noilor tehnologii, competiţia la nivel global, liberalizarea pieţelor, schimbarea continuă a cererii determinată de creşterea ponderii persoanelor cu venituri medii şi mari (care dezvoltă o cerere sofisticată, de produse de bună calitate), creşterea importanţei calităţii vieţii. Un lucru de mare importanţă în noua economie îl va reprezenta distribuţia cunoaşterii în rândul societăţii. Cu cât o societate va fi capabilă să dezvolte, să acumuleze şi să utilizeze informaţia, cu atât va deveni mai bogată. Cunoaşterea poate fi asociată capitalului uman, însă cele două noţiuni nu se suprapun exact. Pe măsură ce tot mai multă muncă se desfăşoară pe plan intelectual, deţinerea şi manipularea informaţiei devine o calitate esenţială pentru orice angajat. Există însă şi munci eminamente manuale sau care impun în primul rând efort fizic. De asemenea, sfera cunoaşterii depăşeşte graniţele omului, pentru că informaţia poate fi produsă, stocată şi manipulată şi în mod artificial, adică în primul rând electronic. Economia pe care o construiesc liber dar conştient oamenii nu trebuie să fie interpretată decât ca un ansamblu de activităţi economice care să servească omului, să răspundă, prin efectele eforturilor depuse, nevoilor de viaţă normală a acestora. O astfel de economie a fost, este şi va fi o economie umană, adică un ansamblu de activităţi economice interdependente ce generează efecte de natură umană. Un efect de natură umană în domeniul activităţii economice trebuie să servească direct sau indirect vieţii fiecărui individ în parte şi colectivităţii în ansamblul ei, adică să asigure desfăşurarea normală a funcţiilor vieţii. 23 Sesizând Marea Transformare care se prefigurează prin trecerea sistemelor economice actuale la economia supra-simbolică, Alvin Toffler construieşte forţa acestei schimbări sub forma puterii prin cunoaştere, care devine cel mai important factor de a crea avuţia necesară omului, dar şi cel mai eficient mijloc pentru a realiza compatibilitatea necesară între mediul creat de om şi mediul natural în care acesta va trebui să-şi trăiască viaţa. Acest gen de economie pe care o concepe Toffler, are în calitatea cunoaşterii puterea de a produce avuţie pe baze noi, folosind o resursă care nu numai că nu se epuizează în timp, dar poate genera şi regenera noi surse de cunoaştere. 22 John Houghton, Peter Sheehan - A Primer on the Knowledge Economy, CSES Working Paper no.18, February 2000, 23 Popescu C, Ciucur D, Popescu I: Tranziţia la Economia Umană, Bucureşti, Ed. Economica,

135 Revista Tinerilor Economişti În acelaşi timp, această resursă a puterii de a crea avuţie poate fi folosită concomitent de oricine o deţinei şi poate fi accesibilă şi celor slabi, săraci, nu numai celor putemici. 24 Acest sistem nou de creare a avuţiei prin denumirea de economie suprasimbolică reprezintă un pas revoluţionar în activităţile pe care urmează să le întreprindă oamenii, care va purta cu el efectele celei mai puternice forţe a omului - capacitatea de a cunoaşte, înţelege şi inova - care se va integra în ecuaţia economisirii, reprezentând, de fapt, cheia acesteia. Un asemenea gen de economie în care puterea de a crea avuţie şi profit se deplasează de la forţa şi bogăţie la cunoaştere, schimbă determinarea factorială a eficienţei acţiunii umane, subordonează cunoaşterii toate componentele procesului de producţie, transformându-l pe acesta într-un proces inte-grator, sintetic de funcţii, care fiecare adaugă valoare, fără să mai poată funcţiona independent, izolat una de cealaltă. Cunoaşterea va fi elementul cheie ce va permite integrarea crescândă a tuturor criteriilor pe care le concepe omul, economice, sociale, ecologice, în activitatea de creare a avuţiei, şi, totodată, de asigurare a compatibilităţii lor în timp şi spaţiu, de reglare a acestui mecanism în raport de concordanţă care trebuie să existe între rezultatele obţinute şi exigenţele unei vieţi normale. Banca Mondială a formulat un cadru necesar oricărei ţări pentru a articula strategii de tranziţie la economia bazată pe cunoaştere. Acesta presupune următoarele: 25 - un regim economic şi instituţional relativ stabil care să stimuleze utilizarea eficientă a cunoaşterii existente şi a inovaţiilor şi să promoveze libera iniţiativă; - o populaţie educată şi experimentată care să creeze, să împărtăşească şi să utilizeze cunoaşterea; - o infrastructură informaţională dinamică prin care să se asigure comunicarea efectivă, diseminarea şi procesarea informaţiei; - un sistem eficient de promovare a inovaţiei în companii, în centre de cercetare, în şcoli şi universităţi, în rândul consultanţilor pentru a asimila stocul de cunoaştere, pentru a-l adapta nevoilor locale şi a crea noi tehnologii. Cunoaşterea nu se mai limitează la cunoaşterea obiectivă ce caracterizează raţionalismul ştiinţific, ci devine cunoaştere diseminată social, cunoaştere interdisciplinară, îndreptată spre soluţionarea unor probleme globale ce privesc evoluţiile din natură, societate şi relaţiile dintre acestea. Ea poate fi cunoştere specializată, inclusiv cunoaştere produsă la comandă. Cunoaşterea însăşi devine o resursă economică - cea mai eficientă- în producţia de bunuri şi servicii, dar şi o marfă ce poate fi comercializată sub forma rezultatelor cercetării-dezvoltării, informaţiilor de piaţă, consultanţei, formării profesionale. Ea presupune investiţii deliberate în educaţie de-a lungul întregii vieţi, dar şi în producerea şi diseminarea cunoştinţelor. În economia viitorului, mutaţiile vor fi complexe şi mult mai mari decât ne putem imagina la prima vedere. Mediile electronice de comunicare în plina dezvoltare vor putea fi utilizate ca platforme de manifestare pentru organizaţiile politice, sociale şi culturale. Internetul va putea deveni un mediu propice pentru exprimarea ideilor despre lume, viaţă şi societate. E-comerce-ul este preconizat să devină un pilon al noii economii, bazate pe informaţie şi cunoaştere. În acest caz, este foarte important ca ţările să-şi dezvolte sisteme de comunicaţie mobilă şi fixă foarte rapide şi de mare capacitate 24 Toffler A., Power Shift, Power Shift, Ed. Antet, World Development Report,

136 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale (reţele de telefonie, cablu, reţele radio şi prin satelit). De asemenea, din cauza timpului scurt de luare a deciziilor, tot mai multe firme vor apela la sisteme inteligente care să asiste managerii în luarea deciziilor importante. În prezent, peste 35% dintre firmele de brokeraj, peste 50% din banci şi peste 80% din firmele de asigurări utilizează o formă sau alta de programe de asistare a deciziilor. La momentul actual, tot mai mulţi oameni lucrează în domenii în care creează informaţie şi sunt mai putin angajaţi în activităţi de producţie de bunuri materiale. În viitor, această proporţie se va modifica dramatic. Utilizarea pe scară largă a maşinilor şi utilajelor va face ca, chiar şi muncitorii care lucrează în domeniile de baza, să trebuiască să fie din ce în ce mai bine pregătiţi din punct de vedere al studiilor. În tarile OECD rata somajului este mai mare pentru persoanele care au educaţie secundară 10,5%, spre deosebire de persoanele cu educaţie superioară pentru care rata somajului este doar de 3,8 %. 26 Acesta inseamna că, în societate, concurenţa pentru posturile unde este nevoie doar de studii medii este mai mare decât pentru posturile ce necesită studii universitare. Forta de munca este în acest fel forţată să devină mai calificată. În viitor, organizaţiile vor deveni din ce în ce mai puţin conturate ca şi organisme. Structura organizaţională va trece de la una de tip piramidal, la una de tip reţea. Din acest punct de vedere, firmele viitorului vor semăna din ce în ce mai puţin cu actualele companii. Ele vor putea să nu aibă sedii centrale, să nu posede o anumită naţionalitate, iar salariaţii nici măcar să nu se cunoască între ei. Datorită revoluţiei informaţionale, majoritatea tranzacţiilor se vor putea desfăşura on-line, întâlnirile de afaceri vor putea fi înlocuite cu video-conferinţe iar anumiţi angajaţi vor putea chiar să lucreze din propria lor casa, la un terminal legat prin internet la un sediu virtual. Comerţul electronic dă posibilitatea firmelor să devină mai eficiente şi flexibile în modul intern de funcţionare, să conlucreze mai strâns cu furnizorii şi să devină mai atente faţă de nevoile şi asteptările clienţilor. Permite companiilor să selecteze cei mai buni furnizori, indiferent de localizarea lor geografică şi să vânda unei pieţe globale. Această evoluţie are un impact major asupra economiei, în ceea ce priveşte crearea de noi întreprinderi, diversificarea celor existente şi, în special, asupra potenţialului pieţei forţei de muncă şi a gradului de ocupare a acesteia în viitor. Factorul uman se află în centrul procesului de producere a cunoaşterii. Cel mai important factor de producţie devine fiinţa umană - cheia competitivităţii stă în capacitatea indivizilor şi a grupurilor de a produce cunoaştere şi a o utiliza în mod eficient. Rolul cetral acordat actorului social, individ sau colectivitate, în producerea cunoaşterii, modifică percepţia privitoare la avuţia productivă a naţiunilor. Un studiu din 1995 al Bancii Mondiale ce evalueaza avuţia productivă a diferitelor ţări, indică tendinţa de crştere în viitor a valorii avuţiei deţinute sub formă de capital uman. Ţări mari cu populaţie nu prea densă, dar relativ bine educată precum Australia (venit dolari/loc.) şi Canada (venit dolari/loc deţin cea mai mare parte a avuţiei productive sub formă de pământ şi resurse naturale, capitalul uman reprezentând doar 20% din avuţia totală. În schimb, într-o ţară ca Japonia (a 5-a pe listă cu un venit de dolari/loc), peste 80% din avuţia productivă apare forma capitalului uman şi cunoaşterii. SUA (a 12-a în enumerare, cu dolari/1oc detine 60% din avuţia sa productivă sub formă de capital uman. Firmele multinaţionale vor cauta pe de altă parte să elimine din structura lor acele activitati ce vor deveni nerentabile. Pe masura trecerii timpului şi accentuării 26 Global Knowledge and Economic Development, 07-May

137 Revista Tinerilor Economişti procesului de descentralizare, consorţiile vor deveni mai mult brand-uri decât ceea ce azi numim firme. Tinerii vor trebui sa se pregateasca din ce în ce mai mult şi sa isi dezvolte aptitudinile native pentru a face fata concurentei de pe piata muncii. Mobilitatea fortei de munca insemna ca, asa cum firmele nu vor mai avea monopol asupra pietei de desfacere, nici profesionistii nu vor mai avea monopol asupra pietei muncii. Impactul extraordinar al tehnologiilor noi, revoluţionare, deci tot ceea ce este sau devine e, îşi pune amprenta asupra întregii vieţi economice, sociale, culturale şi guvernează practic toată lumea modernă. Amploarea acestor aptitudini se extinde mult peste operare computer şi fac parte din categoria noilor aptitudini de bază, cum ar fi limbile străine, spiritul antreprenorial, utilizarea noilor tehnologii, şi care trebuie dobândite printr-un proces de învăţare pe tot parcursul vieţii. Abilitatea de a utiliza tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie este esenţială în multe sectoare de activitate, iar prioritatea în momentul de faţă este definirea lor cu claritate, astfel încât învăţamântul şi sistemele de instruire profesională să le poată îngloba în programele lor. În economia cunoaşterii, dezvoltarea şi folosirea pe deplin a resurselor umane este un factor decisiv în menţinerea competitivităţii. În acest context, diplomele, certificatele şi calificările sunt un important punct de referinţă pentru angajatori şi indivizi, atât pe piaţa muncii, cât şi în cadrul întreprinderii. Creşterea cererii angajatorilor de personal calificat şi creşterea competiţiei între indivizi pentru a obţine şi a păstra un loc de muncă conduce, mai mult ca oricând, la o mai mare cerinţă de educaţie recunoscută. 27 BIBLIOGRAFIE 1. Drucker, P. The Age of Discontinuity Houghton, J. Sheehan, P. A Primer on the Knowledge Economy, CSES Working Paper no.18, February 2000, 3. Popescu, C., Tranziţia la Economia Umană, Bucureşti, Ed. Ciucur, D., Economica, Popescu, I. 4. Toffler, A., Power Shift, Power Shift, Ed. Antet, Sabău, G. Societatea Cunoaşterii, Ed. Economică, *** World Development Report, *** Global Knowledge and Economic Development, 07- May-2004, 8. *** Memorandum asupra învăţării permanente, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, Memorandum asupra învăţării permanente, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles,

138 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale CĂI DE EFICIENTIZARE A ACTIVITĂŢII CADRELOR DIDACTICE ÎN SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR 28 Lector dr. Claudiu CICEA Catedra de Eficienţă Economică Academia de Studii Economice, Bucureşti Abstract: This paper studies the concept of knowledge in classical vision and to analyse the knowledge as production factor.the paper states the influence of knowledge on higher education with the help of specific factors (Internet, electronic book, electronic teaching). Keywords: knowledge economy, higher education, production factor De-a lungul anilor, practica internaţională a demonstrat că un sistem de învăţământ performant nu poate exista fără un personal didactic competent, bine pregătit şi devotat muncii sale. Prin urmare, persoanele care îşi desfăşoară activitatea în interiorul sistemului trebuie să aibă performanţe înalte sub raportul cunoaşterii ştiinţifice şi să fie un model de comportament pentru întreaga societate. Din această cauză, opţiunea pentru cariera didactică (universitară) va trebui să aparţină absolvenţilor cu rezultate deosebite, singurii capabili să creeze un sistem educaţional performant. Ca urmare, o problemă esenţială a oricărui sistem de învăţământ este aceea a găsirii modalităţilor de atragere a tinerilor spre profesia de dascăl şi de păstrare în cadrul sistemului a persoanelor cu experienţă şi rezultate deosebite. Acest obiectiv poate fi realizat numai printr-o motivare corespunzătoare a personalului didactic, atât în plan spiritual cât şi în plan material. Fără îndoială că cele două nivele de motivare (spirituală şi materială) nu pot exista independent. Ele se întrepătrund în mod firesc, contribuind la stimularea profesorilor să se perfecţioneze permanent, să desfăşoare o activitate didactică de înaltă ţinută morală. A spune că un tip de motivare este mai important decât altul înseamnă a face o eroare, deoarece fiecare individ apreciază în mod diferit fiecare modalitate de stimulare. I. Motivarea spirituală se referă la acordarea de distincţii, diplome sau grade în funcţie de rezultatele obţinute. Chiar şi sistemul titlurilor universitare (preparator, asistent, lector, conferenţiar şi profesor) poate fi privit ca un sistem de motivare a personalului didactic. Aceste titluri exprimă recunoaşterea formală a capacităţilor profesionale dobândite pe parcursul carierei universitare. Având în vedere că motivarea spirituală există, sub diferite forme, în toate sistemele de învăţământ din ţările civilizate, generând efecte de necontestat asupra cadrelor didactice implicate, vom încheia aici analiza acesteia. II. Motivarea materială se referă la veniturile obţinute de personalul didactic, ca urmare a rezultatelor înregistrate. Primul, şi cel mai important mijloc de motivare, 28 Lucrarea prezentată se înscrie în activitatea de cercetare din cadrul contractului C.N.C.S.I.S. EFICIENŢA MICRO SI MACROSISTEMICĂ ÎN ACTIVITATEA DE INVĂŢĂMĂNT SUPERIOR DIN ROMĂNIA, cod 115/2005 (director de proiect lect. dr. Claudiu CICEA) 137

139 Revista Tinerilor Economişti este salariul nominal (de încadrare), alături de care pot apare diferite alte forme de venituri (sporuri, prime, salarii de merit). Remarca generală pe care o putem face analizând sistemul de învăţământ din România este aceea că profesorii, cel puţin până în prezent, sunt plătiţi fără a se ţine seama de performanţele înregistrate în domeniile de activitate ale acestora. Generalizarea salariilor mici descurajează tinerii să pătrundă în sistemul educaţional; în acelaşi timp sunt încurajaţi cei ce se află deja în sistem să se orienteze spre alte domenii de activitate. Până în anul 1989 exista o politică de salarizare care favoriza sistemul universitar. În condiţiile unei diferenţieri relativ reduse a salariilor, cadrele didactice primeau un salariu peste media pe economie. Salariile de vârf (profesorii universitari) erau apropiate de cele mai ridicate salarii din economie. Dacă adăugăm şi posibilităţile de câştig extraşcolare (ore suplimentare) precum şi alte facilităţi (locuinţe pentru cadrele didactice tinere), cariera didactică universitară era foarte atractivă. În prezent, salarizarea în sistemul universitar românesc se fundamentează pe legea nr. 128 din 12 iulie 1997, referitoare la Statutul Personalului Didactic, completată cu diferite ordonanţe de urgenţă ale Guvernului României. În cadrul acestei legi, la articolul 48 se precizează că salariul personalului didactic se compune din salariul de baza, stabilit conform legii, şi o parte variabilă, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare. Astfel, salariul cadrelor didactice din învăţământul superior se stabileşte în raport cu funcţia didactică, titlul ştiinţific, norma didactică, calitatea activităţii didactico ştiinţifice stabilite pe baza procedurii de evaluare anuală, vechimea recunoscută în învăţământ şi a condiţiilor specifice în care îşi desfăşoară activitatea 29. Ordonanţele de urgenţă ulterioare (O.U.G. nr. 8 din 23 februarie 2000 şi O.U.G. nr. 66 din 5 iunie 2002) au completat statutul personalului didactic, prin introducerea a două elemente referitoare la calculul salariilor de bază în învăţământul universitar : valoarea coeficientului de multiplicare 1.000; coeficienţii de multiplicare pentru fiecare titlu didactic în parte. Conform acestor acte normative, valoarea coeficientul de multiplicare se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor, programelor si proiectelor stabilite La nivelul anului 2003 valoarea acestui coeficient pentru cadrele didactice din învăţământul universitar a fost de lei 31. Comparând situaţia dinainte şi după revoluţie, putem afirma că după anul 1989 salarizarea în sistemul învăţământului superior s-a erodat mult mai rapid decât în alte sisteme de salarizare. Pentru argumentarea acestui fapt, prezentăm în tabelul următor evoluţia salariului brut în învăţământul superior, în funcţie de salariul brut mediu pe economie. 29 Legea nr. 128 / 12 iulie 1997, privind Statutul Personalului Didactic, Art. 87, Alin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8 din 23 februarie 2000, pentru modificarea si completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic 31 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66 din 5 iunie 2002 pentru stabilirea unor măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ 138

140 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Gradul didactic ) 33) 2004 Asistent Lector Conferenţiar Profesor Tabelul nr. 1 Dinamica nivelului de salarizare al diferitelor titluri universitare (% din salariul mediu) Analizând datele din tabelul anterior putem desprinde mai multe concluzii: în raport cu salariul mediu, scăderile care au avut loc după 1989 sunt semnificative. Astfel, dacă la revoluţie venitul unui asistent era aproximativ egal cu salariul mediu pe economie, în 2002 doar funcţiile din vârful piramidei (conferenţiar şi profesor) depăşesc cu puţin acest nivel; până în anul 1989 salariile de vârf din învăţământul superior se apropiau de valorile maxime ale salariilor pe economie; după revoluţie, ele au devenit mult mai mici decât acestea; la nivelul anului 2004, cadrele didactice tinere, responsabile pentru viitorul sistemului de învăţământ românesc (asistenţi şi lectori) au un nivel al veniturilor care i- au apropiat de starea de sărăcie. O altă analiză care poate fi făcută privind veniturile persoanelor din învăţământul universitar este aceea care se referă la discrepanţele dintre salariile diferitelor titluri didactice. În tabelul următor prezentăm o astfel de situaţie: (%) 2004 (%) 34 Asistent / Profesor Asistent / Lector Lector / Conferenţiar Conferenţiar / Profesor Tabelul nr. 2 Dinamica procentuală a salariilor din învăţământul universitar Analizând datele din tabel, putem afirma că, spre deosebire de anul 1989, diferenţa dintre salariul unui cadru didactic tânăr (asistent) şi cel al unui profesor cu experienţă s-a diminuat la nivelul anului Totuşi, acest lucru nu a condus la 32 Salariul mediu pe economie a fost cel furnizat de Institutul Naţional de Statistică, corespunzător lunii august Salariile brute corespunzătoare cadrelor didactice pe anul 2004 au fost calculate având în vedere două aspecte: - valoarea coeficientul de multiplicare de lei şi coeficienţii de multiplicare pentru fiecare titlu didactic; - vechimea medie de 3-6 ani pentru un asistent universitar, 6-10 ani pentru lector, ani pentru conferenţiar şi de ani pentru profesor. În cadrul acestor vârste, s- a lucrat cu o medie aritmetică între valoarea maximă şi minimă a coeficientului de multiplicare. 34 Idem 5

141 Revista Tinerilor Economişti atragerea absolvenţilor către cariera universitară, datorită reducerii drastice a salariului real la toate nivelele învăţământului superior. Tocmai de aceea, după revoluţie s-a pus problema sporirii veniturilor cadrelor didactice din învăţământul superior. O primă modalitate de sporire a salariilor a fost reprezentată de cumul şi plata cu ora. Datorită faptului că, după 1989, universităţile au crescut rapid sub raportul numărului de studenţi şi mai lent din punct de vedere al personalului didactic, au existat (şi există şi în prezent) numeroase posibilităţi de cumul şi plata cu ora. În mod special, dezvoltarea învăţământului superior privat a multiplicat şi mai mult oportunităţile, însă doar pentru un segment redus al personalului universitar. Din diferite motive, universităţile (şi în cadrul acestora, catedrele) nu s-au grăbit să ocupe noile posturi rezultate din creşterea rapidă a numărului de studenţi. Ca urmare, situaţia actuală este caracterizată prin existenţa unui mare număr de posturi vacante. În general, cele mai multe posturi libere, exceptând poziţia de preparator, se află la mijlocul scalei ierarhice, la nivelul gradului didactic de lector şi conferenţiar. Acest lucru este explicat prin faptul că tinerii care au intrat în sistem după revoluţie vor putea fi capabili abia în perioada imediat următoare să ocupe posturile de lector, respectiv conferenţiar. În acelaşi timp, există tendinţa (firească, până la un punct, în condiţiile proastei salarizări din sistemul de învăţământ superior) de a se păstra aceste posturi vacante (lector şi mai ales conferenţiar), pentru a putea fi ocupate prin cumul de către profesorii titulari. Posturile corespunzătoare funcţiei de preparator nu sunt numeroase în cadrul catedrelor, ele fiind considerate nişte posturi de tranziţie. De altfel, menirea lor într-o catedră este aceea de a fi ocupate de tinerii absolvenţi intraţi în sistemul de învăţământ superior, pe perioade scurte de timp (1-2 ani). După această perioadă, posturile de preparator rămân vacante pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, în funcţie de politica de personal a catedrei. O a doua modalitate de sporire a veniturilor personalului didactic din învăţământul superior se referă la contractele de cercetare expertiză consultanţă. Aici trebuie subliniată ideea că aproape jumătate din personalul didactic obţine venituri suplimentare din contracte de cercetare realizate în universitatea lor sau din contracte personale. Totuşi, volumul acestor câştiguri este destul de redus. Solicitaţi să estimeze în procente faţă de salariul de bază, veniturile suplimentare din cercetare, cadrele didactice din învăţământul superior au răspuns în felul următor: Cât reprezintă veniturile din diverse activităţi de cercetare, faţă de salariul de bază (%)? Scală de Între Între Între Între Peste Deloc răspunsuri 0 10% 10 35% 35 65% 65 90% 90% Procent cadre 54.6% 33.5% 7.9% 3.1% 0.3% 0.7% didactice Sursă : Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice Universitare, 1996 Având în vedere cele prezentate mai sus, apreciem că este necesar să se sporească motivarea cadrelor didactice din învăţământul superior, prin adoptarea următoarelor măsuri: 140

142 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale creşterea generalizată a salariilor din învăţământul universitar; introducerea unui sistem de remunerare bazat pe performanţă. În ceea ce priveşte creşterea generalizată a salariilor, aceasta va avea efecte pozitive asupra personalului didactic din învăţământ, prin atragerea de noi tineri către cariera universitară şi prin păstrarea cadrelor cu experienţă în sistem. În acest sens trebuie subliniat primul pas (făcut la începutul anului 2004), concretizat în creşterea semnificativă a salariului de încadrare al unui profesor universitar la echivalentul a euro. Acest pas trebuie însă urmat în cel mai scurt timp de creşterea generalizată a salariilor în aceeaşi proporţie şi la celelalte grade didactice (conferenţiar, lector, asistent şi preparator). O întârziere a acestei măsuri va genera fără îndoială tensiuni în interiorul corpului profesoral, cu efecte negative asupra eficienţei sistemului de învăţământ. Sistemul de remunerare bazat pe performanţă presupune introducerea unor diferenţe salariale între cadre didactice cu acelaşi titlu şi aceeaşi vechime în muncă. Ideea principală pe care se fundamentează acest sistem este că oamenii sunt diferiţi între ei, obţin rezultate diferite în muncă şi ca urmare trebuie remuneraţi în mod diferit, în funcţie de performanţele înregistrate. Trebuie să se ţină seama însă că implementarea acestui sistem în educaţie este total diferită de implementarea din sfera economică (ex. în industria textilă, fiecare muncitor poate fi plătit exclusiv în funcţie de numărul de costume realizate). Această diferenţă se datorează faptului că în sfera social culturală (din care educaţia face parte) oamenii reprezintă atât materia primă cât şi produsul finit. Poate tocmai de aceea, sistemul de salarizare în învăţământul superior se fundamentează atât pe o salarizare de bază (comună pentru toate cadrele didactice) cât şi pe o salarizare suplimentară (pentru o parte a cadrelor didactice cu rezultate deosebite), aşa cum prevede legea Statutului personalului didactic. O condiţie esenţială pentru implementarea unui astfel de sistem este implicarea activă a profesorilor în procesul de evaluare. Aruncând o privire asupra sistemului de învăţământ din ţările occidentale şi cu precădere asupra celui din Statele Unite trebuie să precizăm că sistemul de remunerare bazat pe performanţă este folosit cu succes încă de la sfârşitul anilor 80. Pe baza experienţei înregistrate în această ţară, apreciem că acest sistem de remunerare poate avea efecte benefice asupra învăţământului românesc, îmbrăcând forma unui salariul suplimentar acordat cadrelor didactice în funcţie de rezultatele înregistrate în activitatea profesională. De altfel, trebuie precizat că în cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti a fost iniţiat deja un astfel de proces de autoevaluare a cadrelor didactice, pe criterii ce vizează activitatea de cercetare ştiinţifică, activitatea publicistică, gradul de implicare în acţiunile academiei etc. Fără îndoială că sistemul de remunerare bazat pe performanţă poate implica şi anumite dezavantaje, pentru care el a fost adesea criticat. Una dintre remarcile negative la adresa acestui sistem este aceea că nu ia în considerare interacţiunea dintre profesori, încurajând comportamentul oportunist şi individualist. Cu alte cuvinte, în sistemele educaţionale (institutele de învăţământ superior) în care există această modalitate de remunerare, cadrele didactice acţionează după principiul fiecare pentru el. Diferiţi autori americani 35 au afirmat că introducerea sistemului de remunerare bazat pe performanţă în educaţie va obstrucţiona colaborarea şi colegialitatea dintre profesori. 35 Murmane R.J., şi Olsen R.J. (1989) The Effects of Salaries and Opportunity Cost son Length in Stay in Teaching : Evidence from North Carolina, Journal of Human Resources

143 Revista Tinerilor Economişti O altă critică la adresa acestui sistem de remunerare constă în dificultatea evaluării performanţelor cadrelor didactice. Un astfel de sistem trebuie să răspundă la cel puţin două întrebări pentru fiecare cadru didactic în parte : 1. De ce un anumit cadru didactic merită un salariu suplimentar? 2. Care este modalitatea pentru a obţine un salariu suplimentar? De foarte multe ori, răspunsul la întrebarea 1 era irelevant, în timp ce răspunsul la întrebarea a doua era foarte simplu : să candidezi la obţinerea unui astfel de salariu. În acest fel, fiecare cadru didactic beneficia de salariu de merit, prin rotaţie. Astfel, sistemul de remunerare bazat pe performanţe se transforma într-o creştere generalizată a salariilor cadrelor didactice din aceea colectivitate. În sfârşit, un al treilea argument împotriva sistemului de remunerare este reprezentat de rolul pe care îl au performanţele şcolare ale studenţilor în evaluarea cadrelor didactice. În situaţia în care sunt foarte mulţi factori care influenţează rezultatele studentului, este practic imposibil să faci o corelaţie între acestea şi performanţele profesionale ale profesorului. * * * În ciuda acestor critici, practica internaţională a demonstrat că sistemul de remunerare bazat pe performanţe are efecte benefice pentru orice sistem de învăţământ. În condiţiile unei metodologii riguroase de evaluare (cu ajutorul grilelor de punctaj şi a chestionarelor de autoevaluare), în condiţiile unei creşteri semnificative a cuantumului gradaţiilor de merit, apreciem că sistemul de remunerare bazat pe performanţă va genera şi pentru învăţământul superior românesc efectele scontate : continua stimulare şi motivare a cadrelor didactice spre o continuă perfecţionare a activităţii lor, sub toate aspectele (activitate didactică, ştiinţifică, de cercetare, publicistică etc.) BIBLIOGRAFIE: 1. Imbernon F. La formacion del profesorado, Laia, Barcelona, Keeton M. Effectiveness and Efficiency in Higher Education for Adults: A Guide for Fostering Learning, Kendall / Hunt Publishing Company, Murmane R.J., Olsen R.J. The Effects of Salaries and Opportunity Cost son Length in Stay in Teaching : Evidence from North Carolina, Journal of Human Resources 25, Tenfrink T. Evaluation, a Practical Guide for Teacher, Mc.Graw-Hill Book Company,

144 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale PIAŢA MUNCII ÎN SECOLUL AL XXI - LEA Asist. univ. drd. Claudiu BOCEAN Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administratrea Afacerilor Abstract: The structural nature of the recent improvements in labor market performance has been widely acknowledged. Several analyses have focused on the role of policy variables and labor market institutions in the rise of unemployment. This paper work aims to contribute to the debate on determinants of labor market performance in XXI century. Key words: labor market variables, labor market performance, economic openness, globalisation La începutul secolului al XXI - lea, ocuparea forţei de muncă este determinată de jocul dintre cererea de forţă de muncă şi negocierile sindicale şi individuale care reprezintă oferta forţei de muncă. Totuşi, complexitatea economiei contemporane a complicat din ce în ce mai mult mecanismele pieţei muncii, o multitudine de variabile intervenind în realizarea echilibrului pieţei muncii. Pentru o înţelegere mai eficientă este necesară gruparea acestor variabile în trei categorii: Variabile aflate sub controlul direct al celor care au autoritate de reglementare a pieţei muncii: politici active şi pasive privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia şomerilor, contribuţiile sociale ale angajaţilor şi angajatorilor, impozite asupra veniturilor salariale, ajutorul de şomaj. Variabile care descriu natura negocierilor şi structura socio-economică a pieţei muncii. Aceste variabile au o tendinţă de modificare lentă în timp. Variabile care se referă la rata de creştere tehnologică, eficienţa procesului de producţie şi gradul de deschidere economică În cele ce urmează este descris modul în care cele mai importante dintre aceste variabile influenţează performanţele pieţei muncii. Contribuţiile sociale şi impozitele asupra veniturilor salariale pot afecta ocuparea forţei de muncă dacă modifică în sensul creşterii costurile salariale şi reduc stimularea creării locurilor de muncă. De asemenea, ele pot afecta decizia celor care oferă forţă de muncă de a accepta să presteze mai multă muncă. Efectul lor asupra ofertei de forţă de muncă este teoretic incert şi depinde de puterea de manifestare a efectului de substituţie. Dacă cei care reglementează aceste contribuţii şi impozite le utilizează pentru stimularea creării şi menţinerii locurilor de muncă, atunci impozitarea muncii nu mai are un efect atât de disturbant asupra performanţelor ocupării forţei de muncă. Cererea de forţă de muncă este afectată atunci când creşterea impozitelor şi contribuţiilor determină creşterea costurilor salariale, dacă patronii doresc să menţină salariul real al angajaţilor la nivelul anterior creşterii impozitelor şi contribuţiilor. Deci, o creştere a impozitelor şi contribuţiilor va duce la o creştere a costurilor salariale şi implicit la reducerea ocupării forţei de muncă, dacă această măsură nu este asociată cu 143

145 Revista Tinerilor Economişti o reducere a salariului net pe care îl primeşte angajatul. Acesta este numai un efect pe termen scurt. Creşterea şomajului declanşează o ajustare în jos a salariilor, ceea ce reduce costurile cu munca şi aduce ocuparea la nivelul pe care îl ocupa înainte de creşterea impozitelor şi contribuţiilor. Politicile active privind ocuparea forţei de muncă vizează abilităţile forţei de muncă. Calificarea şi recalificarea forţei de muncă are ca scop pregătirea acesteia pentru a face faţă modificărilor structurale şi tehnologice ale pieţei muncii şi prevenirea alunecării şomerilor din cadrul populaţiei active (cea ocupată şi cea aflată în căutarea unui loc de muncă) în categoria populaţiei inactive. Reducând dezechilibrele structurale, politicile active privind ocuparea forţei de muncă pot, de asemenea, să crească adaptabilitatea forţei de muncă prin trecerea de la categoria necalificat la cea de calificat. De asemenea, politicile active privind ocuparea forţei de muncă previn transformarea şomajului tranzitoriu într-un şomaj de natură structurală. Un alt obiectiv al politicilor active privind ocuparea forţei de muncă este crearea de noi locuri de muncă, atunci când cererea şi oferta de muncă se extind ca urmare a aplicării acestor programe. Efectele asupra cererii de forţă de muncă constau într-o mai bună adaptabilitate a ofertei la cerere, creşteri în productivitatea muncii şi efectul de substituţie. O creştere a eficienţei procesului de adaptare a ofertei la cererea de forţă de muncă reduce stimulentele pe care le acordă angajatorii crescând salariile pentru a atrage lucrători, reducând în acest fel rata structurală a şomajului. Nu toate tipurile de măsuri active duc la o creştere a ocupării. Această situaţie poate apărea atunci când măsurile directe de creare a locurilor de muncă îi elimină din start pe acei muncitori care nu participă la aceste programe, angajatorii având tendinţa de a înlocui muncitorii actuali cu cei pentru care primesc subvenţii de la stattotuşi, acest efect de înlocuire constituie mai puţin o problemă atunci când măsurile active ţintesc lucrătorii dezavantajaţi (şomerii de lungă durată, tinerii, cei peste 45 de ani). Măsurile active afectează oferta de forţă de muncă prin creşterea probabilităţii de găsire a unui loc de muncă, datorită consilierii profesionale şi a cursurilor de calificare, recalificare şi perfecţionare. Îmbunătăţirea capacităţii de ocupare a tuturor muncitorilor (care poate fi realizată prin măsuri active specifice) poate avea ca efecte o creştere economică neinflaţionistă (prin crearea de noi locuri de muncă) şi o creştere a competiţiei între muncitori ceea ce va determina o limitare a salariilor. Contribuţiile sociale şi impozitele asupra veniturilor salariale şi politicile active privind ocuparea forţei de muncă sunt doar câţiva din factorii care afectează ocuparea. Este important să fi controlaţi şi alţi factori, altfel efectele lor asupra ocupării vor fi atribuite în mod incorect mărimii contribuţiilor sociale şi impozitelor asupra veniturilor salariale sau politicilor active privind ocuparea forţei de muncă. Sistemul de acordare a ajutorului de şomaj. În teorie nivelul indemnizaţiilor pentru şomaj afectează în mod negativ ocuparea forţei de muncă, deoarece îi determină pe şomeri să aştepte un loc de muncă mai apropiat de preferinţele lor. Studiile recente au evidenţiat importanţa modului de concepere a sistemului de acordare a ajutorului de şomaj. Durata pe care se acordă această indemnizaţie, stimulentele acordate pentru reîncădrare, acoperirea pe care o asigură şi stricteţea cu care este administrat poate contracara efectele substituirii dintre salarii şi indemnizaţii. În acelaşi timp, indemnizaţiile de şomaj reduc riscul neocupării şi cresc capacitatea de negociere a muncitorilor. 144

146 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Contractele de muncă pe durată determinată şi part-time reprezintă două forme mai flexibile de prestaţie a muncii. În perioadele în care s-a practicat o politică favorabilă acestor forme de prestare a muncii, fenomenul de creare a locurilor de muncă, dar şi cel de dispariţie a locurilor de muncă au cunoscut o creştere semnificativă, efectele asupra ocupării fiind incerte. Mai mult decât atât, utilizarea tot mai frecventă a contractelor de muncă pe perioadă determinată, care presupun costuri de concediere minime, ar putea să determine firmele să substituie contractele de muncă pe perioadă nedeterminată cu acestea. Contractele de muncă part-time reprezintă o formă mai flexibilă de muncă, permiţând creşterea unui copil în condiţii mai bune şi o reconciliere între timpul liber şi muncă. În consecinţă, participarea pe piaţa muncii creşte, mărindu-se atât oferta de forţă de muncă, cât şi cererea. Productivitatea muncii. Progresul tehnologic creşte productivitatea muncii şi determină o creştere a cererii de forţă de muncă. Totuşi, dacă salariul creşte pe măsură ce creşte şi productivitatea, efectul iniţial asupra ocupării este tranzitoriu. Liberalizarea pieţelor internaţionale. Competiţia internaţională în ceea ce priveşte piaţa bunurilor şi serviciilor afectează salariile şi mecanismul de formare a preţurilor, limitând presiunile inflaţioniste din interiorul unei economii. Liberalizarea pieţelor impune o serie de constrângeri la fixarea preţurilor bunurilor şi serviciilor autohtone (aflate în concurenţă deschisă cu cele importate) şi limitează creşterile salariale care pot fi acordate. Elasticitatea salariului creşte, iar curba cererii de forţă de muncă are o tendinţă crescătoare (existând mai multă cerere de forţă de muncă la un anumit nivel al salariilor). În consecinţă, ocuparea forţei de muncă cunoaşte o tendinţă de creştere. Totuşi, cu economii din ce în ce mai deschise şi cu pieţe din ce în ce mai globalizate există din ce în ce mai mult riscul expunerii la şocurile externe (creşterile de preţuri ale petrolului din ultima perioadă, de exemplu), ceea ce determină o cerere sporită de asigurare împotriva şomajului. Globalizarea se extinde în prezent asupra tuturor sectoarelor şi activităţilor (comerţul cu bunuri, servicii, servicii financiare, mişcări ale capitalului). De aceea fiecare sector trebuie să fie pregătit să administreze modificările ce au şi vor avea loc în diviziunea internaţională a muncii. Este un fapt general acceptat că globalizarea a adus multe beneficii prin crearea unor bunuri de înaltă calitatea şi a unor locuri de muncă bine plătite. Totuşi, aceste beneficii nu sunt împărtăşite în mod egal. Deschiderea pieţelor a adus nu numai beneficii din comerţ, dar şi pierderi. Multe întreprinderi autohtone au fost închise deoarece nu făceau faţă concurenţei externe, muncitorii fiind cei mai loviţi de aceste ajustări economice. Ţările industrializate dezbat, în prezent, punerea la punct a unui mecanism de compensaţie prin care să se atenueze şocurile globalizării. BIBLIOGRAFIE 1. Carone, G. Salomaki, A. Reforms in the tax and benefit systems in order to increase employment incentives, publicată în EU Economic Papers No. 160 European Commission Directorate-General for Economic and Financial Affairs, Calmfors, L. Does Active labour-market policy increase employment? Theoretical considerations and some empirical evidence from Sweden, Oxford Review of Economic Policy, vol. 11, no.1, 145

147 Revista Tinerilor Economişti Sapir, C. Who is afraid of globalisation? The challenge of domestic adjustment in Europe and America, CEPR Discussion Paper n 2595, *** Raportul World Commission on the Social Dimension of Globalisation, A fair globalisation: creating opportunities for all, ILO,

148 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale POZIŢIA GEOGRAFICĂ - DETERMINANT AL CREŞTERII ECONOMICE? Conf. univ. dr. Liviu CRĂCIUN Asist. univ. drd. Mihail Cătălin BARBU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: This paper takes into conisderation the geographical factors as determinats for economic growth. The evidence suggests that the North hemisphere is much developed than the South, and that colder regions are better than the warmer. Africa s poor economic performace is partially explainned by the unfriendly climate conditions. The existing situation can hardly be balanced duet to the fact that urban aglomeration and other scale effects make harder for the regions lagging behind to converge with the rich ones. Key words: economic growth, geography, factor abundance, economic development Intensitatea comerţului unei ţări depinde atât de bariere induse de măsurile de politică comercială cât şi bariere geografice. Barierele de politică comercială sunt influenţate de performanţele economice, pe când barierele geografice distanţa faţă de mare, faţă de alte ţări, mărimea populaţiei nu sunt afectate de performanţele economice. Frankel şi Romer (1999) au constatat că elementele induse de geografie în comerţ afectează creşterea: creşterea cu 10% a ponderii comerţului în PIB determină intensificarea ratei de creştere cu 10-20%. Dacă însă sunt incluse şi alte variabile, rezultatele pozitive ale creşterii ponderii comerţului în PIB dispar. Rodriguez şi Rodrik (2001) afirmă că în măsură în care politica comercială caută să rezolve eşecurile pieţei, restricţiile comerciale pot constitui un factor de creştere. Cu toate că atât politicile comerciale şi condiţionalitătile geografice afectează creşterea economică, măsură efectului celor două categorii de factori este foarte diferită, întrucât, de exemplu, progresul tehnic oferă o altă perspectivă asupra distanţelor. În mod similar impactul tarifului vamal asupra comerţului s-a schimbat pe măsura ce s-au dezvoltat investiţiile străine directe şi externalizarea activităţilor. Au fost astfel considerate alte două grupuri de variabile cu implicaţii pentru creştere. Geografia este considerată a fi unul dintre determinanţii direcţi ai creşterii pe termen lung. Un exemplu în acest sens este distanţa unei ţări faţă de ecuator. Easterly şi Levine (2003) notează că cu cât o ţară este mai apropriată de ecuator cu atât recoltele sunt mai scăzute, resursele naturale nu permit utilizarea tehnologiilor moderne şi există o serie de maladii care pun probleme populaţiei. Dacă ponderea suprafeţei unei ţări în zona tropicală este mare rezultatul impactului comerţului asupra creşterii nu a mai fost pozitiv. Al doilea grup de variabile are legătură cu dezvoltarea instituţională a unei ţări. Includerea acestor variabile în regresii care explică diferenţele între ţări în ceea ce priveşte venitul pe locuitor este cuprinsă în literatura cu privire la rolul instituţiilor şi creşterea economică. Rodrik, Subramanian şi Trebbi (2002) combină comerţul şi instituţiile într-o teorie unificatoare care ne permite să estimăm efectul parţial al fiecărei din aceste forţe. Studiul arată că identificarea efectelor parţiale este slabă, neconcludentă pentru problematica creşterii. 147

149 Revista Tinerilor Economişti Într-un studiu elaborat de Gallup, Sachs şi Mellinger (1999) au fost luate în considerare toate ţările din lume cu o populaţie de peste 1 milion de locuitori, adică 5,65 miliarde de locuitori din populaţia totală a globului estimată la 5,67 miliarde locuitori în Ţările lumii cu populaţia de peste 1 milion de locuitor sunt în număr de 150 şi ele au fost împărţite în 72 ţări tropicale (ţări în care cel puţin jumătate din teritoriu se află între cele două tropice), reprezentând 41% din populaţia globului şi 78 de ţări din afara celor două tropice (denumite nontropicale) reprezentând 59% din populaţia globului. Ţările tropicale aveau în 1995 un PNB/loc. în medie de 3191 USD. Ţările nontropicale înregistrau la nivelul aceluiaşi an un PNB/loc. de 8903 USD, adică aproape de trei ori mai mare. Ţările nontropicale se pot diferenţia în două grupuri: economiile din zonele temperate şi economiile din zonele subtropicale. Din cele 78 de ţări nontropicale sunt 63 de ţări în zonele temperate şi 15 ţări în zonele subtropicale. Media venitului în ţările subtropicale este de 7254 USD/loc. iar în ţările temperate este de 9269 USD. Dacă nu luăm în considerare fostele ţări socialiste, diviziunea geografică este şi mai evidentă: media venitului pentru ţările nonsocialiste de la tropice 3590 USD, pentru ţările nonsocialiste din zone subtropicale 7492 şi pentru zona temperată USD. Din primele 30 de economii ale lumii clasificate conform PNB/loc. ajustat la puterea parităţii de cumpărare, doar trei sunt tropicale (Hong Kong, Singapore şi Mauritius) şi 27 de economii aparţin zonei temperate. Majoritatea ţărilor care nu au ieşire la mare sunt sărace cu excepţia unor ţări din Europa de Vest puternic integrate în piaţa economică regională şi conectate de zonele de coastă prin rute ieftine de transport. În total la nivel mondial există 35 de ţări cu o populaţie de peste 1 milon de locuitori fără ieşire la mare şi 28 din aceste ţări sunt în afara Europei. Dintre cele 28 de ţări continentale din afara Europei cea mai bine plasată în topul celor mai bogate naţiuni este Botswana (locul 47 în lume) care îşi datorează bogăţia unor mine de diamante bine gestionate. Este urmată de Paraguay pe locul 2. Diferenţa de venit este însă foarte mare între ţările europene fără ieşire la mare şi cele din restul globului: de la 5691 USD la 1673 USD. Cu toate acestea nu putem explica diferenţele dintre ţări doar prin prisma geografiei economice. Ţări bine plasate din punct de vedere geografic, în zona temperată, precum fosta Cehoslovacie sau Corea de Nord nu au avut performanţe economice notabile sub regimul socialist. Cu toate acestea, din punct de vedere al geografiei economice, dezvoltarea a fost favorizată în ţările în care: a) sunt localizate în emisfera nordică; b) au evitat socialismul; c) au evitat războaiele. Din cele 78 de ţări nontropicale, 7 sunt în emisfera sudică, 33 de ţări au experimentat socialismul după al doilea război mondial şi 12 au fost răvăşite de războaie. 24 de ţări se înscriu în cea mai favorabilă categorie, respectiv a ţărilor din emisfera nordică, cu climă temperată, localizate în zone de coastă, ocolite de socialism şi războaie. Media veniturilor lor este de USD/loc. Dintre aceste ţări, doar Turcia şi Maroc au un venit pe locuitor mai mic de USD. Africa SubSahariană este cea mai săracă regiune a lumii. Această situaţie este printre altele consecinţa următoarelor elemente: o mare parte a teritoriului este situat în zone tropicale, populaţia este puternic concentrată în interiorul continentului (doar 18,6% din populaţie se află la mai puţin de 100 de km de coastă), slabă densitate a populaţiei, un număr mare de state fără ieşire la mare. Prin contrast Europa, cea mai bogată regiune este concentrată lângă zonele de coastă, are o densitate mare a populaţiei, marea majoritate a populaţiei se regăseşte în ţări cu ieşire la mare. 148

150 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Asia de Sud şi economiile în tranziţie din Europa Centrală şi de Est şi fosta URSS sunt puternic concentrate în interiorul continentelor. Marea majoritatea a populaţiei Indiei se află concentrată pe valea râului Gange, adesea la sute de kilometrii distanţă de coastă. Asia de Sud este dens populată (cea mai mare densitate a populaţiei din lume) în timp ce ţările în tranziţie sunt nontropicale şi cu cea mai slabă densitate a populaţiei. America Latină este o regiune tropicală cu o densitate redusă a populaţiei atât în general cât şi în zonele de coastă. SUA are un mare avantaj în ceea ce priveşte dezvoltarea economică: aproape întreg teritoriul este în zona de climă temperată iar aproximativ 50% din populaţie este localizată la mai puţin de 100 de km de coastă (dacă sunt incluse şi marile lacuri în această clasificare). Se pune problema care este însemnătatea geografiei asupra creşterii economice. Avantajele primilor veniţi se menţin şi în prezent prin efectul de aglomerare, efectul de experienţă sau ţările în curs de dezvoltare au posibilitatea unei creşteri rapide prin difuzia tehnologică şi importul de capital? Economiştii nu s-au preocupat până în prezent să introducă în modele lor econometrice variabila geografică deşi exista prezumţia că cel puţin până în prezent, dimensiunea geografică a dezvoltării a jucat un rol important. Adam Smith observa că tânăra industrie britanică era localizată în primul rând în zonele de coastă şi pe râurile navigabile pentru ca mai apoi efectele benefice să se răsfrângă şi asupra zonelor continentale. Alţi gânditori au arătat că dezvoltarea puternică a Europei începând cu secolul XVI se datorează poziţiei sale în zona climei temperate, o zonă care în general nu favorizează apariţia epidemiilor, a unui întinse zone de coastă şi a râurilor de interior cu debite mari care au permis navigaţia. O altă explicaţie a dezvoltării emisferei nordice constă în faptul că descoperirile tehnologice circulă mai uşor în cadrul unui continent şi în general de est la vest (China a fost la un moment dat cea mai mare şi mai dezvoltată ţară a lumii). Difuzia tehnologică se realizează cu greutate pe direcţia nord-sud, de la un sistem climatic la altul fapt ce poate explica rămânerile în urmă ale Africii. De altfel până la începutul secolului al XIX-lea America de Nord era mult în urma Europei. Acest lucru s-a întâmplat până în momentul în care pe teritoriul american au fost create conglomerate de aşezări umane capabile să dezvolte noi cunoştinţe, lucru stimulat de politica guvernamentală americană politica de atragere a creierelor. Istoricii au arătat că apariţia şi dezvoltarea primelor civilizaţii a fost legată de productivitatea agricolă. În evul mediu când costurile de transport erau mari atât în interiorul continentelor cât şi în cazul transportului oceanic, cele mai dezvoltate civilizaţii au fost create pe Valea Nilului în Africa, în bazinul râurilor Tigru şi Eufrat în Orientul Mijlociu, a Râului Galben în China. Cu timpul densitatea populaţiei a crescut în aceste zone însă creşterea populaţiei a condus ulterior la scăderea venitului pe cap de locuitor odată ce aceste zone, majoritatea continentale, au fost decuplate de la comerţul internaţional. În acest sens trebuie specificat că în Europa de Vest civilizaţia nu a cunoscut un avânt până când au fost inventate hainele impermeabile şi unelte pentru a tăia întinsele suprafeţe împădurite. Ulterior odată cu dezvoltarea transportului maritim ţările europene şi-au câştigat supremaţia la nivel mondial. Având în vedere şi avantajele tehnologice de care dispuneau ele au supus o mare parte a globului secătuindu-le de bogăţii. Odată cu descoperirea importanţei energetice a cărbunelui şi a costului ridicat de transport al acestui, Europa de Vest a înregistrat un avantaj decisiv în procesul de dezvoltare. Trecerea de la cărbune la petrol ca principală resursă energetică a dat un 149

151 Revista Tinerilor Economişti impuls şi mai mare căilor de transport şi comunicaţie continentale, însă avantajele căilor de comunicaţie maritime s-au menţinut. Influenţa condiţiilor geografice asupra procesului de dezvoltare economică poate fi surprinsă de patru categorii de factori: costurile de transport, condiţiile climatice care determină apariţia anumitor boli, productivitatea agricolă şi proximitatea şi dreptul de proprietate asupra resurselor solului. Costul de transport depinde de câteva caracteristici. În economiile situate în regiunile de coastă costul de transport este mai mic decât în interiorul continentelor. Economiile situate în apropierea economiilor centrale (producătoare de bunuri de echipament) înregistrează costuri de transport mai mici decât economiile aflate la distanţă, astfel că rata de creştere tinde să fie invers proporţională cu distanţa faţă de centrul economiei mondiale. În ceea ce priveşte costurile de transport nu există un sistem adecvat de măsurare a lor, nici pentru ţările dezvoltate, nici pentru cele în curs de dezvoltare. Singurele date disponibile sunt estimările FMI cu privire la raportul dintre costurile CIF şi costurile FOB în comerţul internaţional. Costurile CIF includ transportul şi asigurarea, costurile FOB nu includ transportul şi asigurarea. Pe lângă faptul că datele cu privire la raportul dintre cele două categorii de costuri reprezintă doar estimări, o altă problemă este reprezentată de faptul că structura importurilor diferă de la o ţară la alta. Raportul CIF/FOB în anul 1995 reprezenta 3,6 procente pentru SUA, 4,9 procente pentru Europa de Vest, 9,8 procente pentru Asia de Est, 10,6 procente pentru America Latină şi 19,5% pentru Africa Sub-Sahariană. Conform cu Sachs (1999) fiecare 1000 km distanţă faţă de economiile centrale (America de Nord, Europa de Vest, Nord Estul Asiei) măreşte raportul CIF/FOB cu 1,1 procente. În cazul economiilor continentale raportul CIF/FOB creşte cu 11,1 procente. Populaţia africană este situată cu precădere în interiorul continentelor, în timp ce în Europa, majoritatea populaţiei se află în regiuni de coastă. Există ţări care deşi au deschidere la mare, marea majoritate a populaţiei se află la mai mult de 100 km de coastă: Kenya (6 procente din totalul populaţiei se regăseşte în regiunile de coastă), Mozambic (40 %), Sudan (2 %), Tanzania (16%). Situaţia este agravată de faptul că râurile interioare ale Africii nu pot parcurse de vapoare de mare tonaj datorită specificităţii reliefului. Prezumţia că accesul facil la zonele de coastă are un mare efect asupra comerţului şi creşterii este plauzibilă dacă analizăm situaţia ţărilor recente dezvoltate (Coreea de Sud, Taiwan). Aproape fără excepţie, ţările în curs de dezvoltare care au înregistrat rate mari de creştere şi-au bazat expansiunea pe un puternic sector productiv orientat către export. De asemenea majoritatea acestor activităţi de procesare au fost localizate în porturi sau în zone de export localizate lângă porturi. Pe de altă parte, populaţia ţărilor în curs de dezvoltare care s-au dezvoltat pe seama unei puternice industrii prelucrătoare se află localizată în marea ei majoritate la mai puţin de 100 km de coastă. O altă dimensiune a productivităţi în legătură cu factorii geografici se referă la incidenţa bolilor infecţioase. Malaria de exemplu, cu o incidenţă cuprinsă între 200 şi 500 milioane de cazuri pe an, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, este concentrată aproape în exclusivitate la tropice. Acest lucru nu se datorează faptului că ţările sărace de la tropice nu pot eradica sau controla boala ci pentru că nu există la nivel mondial un tratament efectiv sau un vaccin preventiv care să aibă efect în aceste zone. 150

152 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Legătura dintre geografie şi productivitate se manifestă şi prin corelarea condiţiilor climatice cu producţia agricolă. În urma studiului realizat de Sachs (1999) dacă nu sunt luate în calcul alte elemente în afara elementelor climatice (îngrăşăminte, irigaţii, număr de tractoare) s-a observat că productivitatea agricolă este cu 30 până la 50 la sută mai mică în zonele tropicale faţă de zonele temperate. Dacă luăm în considerare resursele minerale, ţările bogate în hidrocarburi înregistrează un venit mai mare al PIB/loc. Integrarea factorilor geografici în modelele de creştere economică Economiştii nu s-au preocupat până în prezent să introducă în modele lor econometrice variabila geografică deşi exista prezumpţia că cel puţin până în prezent dimensiunea geografică a dezvoltării a jucat un rol important. Adam Smith observa că tânara industrie britanică era localizată în primul rând în zonele de coastă şi pe râurile navigabile pentru ca mai apoi efectele benefice să se răsfrângă şi asupra zonelor continentale. Alţi gânditori au arătat că dezvoltarea puternică a Europei începând cu secolul XVI se datorează poziţiei sale în zona climei temperate, o zonă care în general nu favorizează apariţia epidemiilor, a unui întinse zone de coastă şi a râurilor de interior cu debite mari care au permis navigaţia. Istoricii au arătat că apariţia şi dezvoltarea primelor civilizaţii a fost legată de productivitatea agricolă. În evul mediu când costurile de transport erau mari atât în interiorul continentelor cât şi în cazul transportului oceanic, cele mai dezvoltate civilizaţii au fost create pe Valea Nilului în Africa, în bazinul râurilor Tigru şi Eufrat în Orientul Mijlociu, a Râului Galben în China. Cu timpul densitatea populaţiei a crescut în aceste zone însă creşterea populaţiei a condus ulterior la scăderea venitului pe cap de locuitor odată ce aceste zone, majoritatea continentale au fost decuplate de la comerţul internaţional. În acest sens trebuie specificat că în Europa de Vest civilizaţia nu a cunoscut un avânt până când au fost inventate hainele impermeabile şi unelte pentru a tăia întinsele suprafeţe împădurite. Ulterior odată cu dezvoltarea transportului maritim ţările europene şi-au câştigat supremaţia la nivel mondial. Având în vedere şi avantajele tehnologice de care dispuneau ele au supus o mare parte a globului secătuindu-le de bogăţii. Odată cu descoperirea importanţei energetice a cărbunelui şi a costului ridicat de transport al acestui, Europa de Vest a înregistrat un avantaj decisiv în procesul de dezvoltare. Trecerea de la cărbune la petrol ca principală resursă energetică a dat un impuls şi mai mare căilor de transport şi comunicaţie continentale, însă avantajele căilor de comunicaţie maritime s-au menţinut. Influenţa condiţiilor geografice asupra procesului de dezvoltare economică poate fi surprinsă de patru categorii de factori: costurile de transport, condiţiile climatice care determină apariţia anumitor boli, productivitatea agricolă şi proximitatea şi dreptul de proprietate asupra resurselor solului. Modelul AK cu luarea în considerare a elementelor geografice. Unul dintre cele mai simple modele de creştere economică este modelul Harrod-Domar. Prin îmbunătăţirea acestui model a rezultat modelul de creştere endogenă AK, denumit astfel după principalele inputu-uri care contribuie la creşterea PIB. În cadrul acestui model, prin luarea în considerare a factorilor geografici, diferenţele dintre ratele de creştere ale ţărilor vor depinde de: a) productivitatea totală a factorilor, notată A, care diferă între state din motive diverse cum ar fi diferenţele de productivitate în agricultură între zonele temperate şi cele tropicale; b) costurile de 151

153 Revista Tinerilor Economişti transport care reflectă atât distanţele cât şi accesul fizic la zonele de comerţ; c) ratele de economisire ale economiilor şi deci politicile guvernamentale. Să presupunem că economie este caracterizată de următoarea funcţie de producţie, unde Q reprezintă producţia totală: Q = A K (1) Stocul de capital variază conform ecuaţiei dk /dt = I - δk (2) Să presupunem că populaţia este constantă, prin urmare ea nu influenţează rata de creştere din model. Rata naţională de economisire este s. Preţul relativ al bunurilor de capital (P I ) faţă de producţia totală este de ecuaţia: sq = P I I (3) Din primele trei ecuaţii rezultă că rata de creştere a economiei va fi: y& = (1/Q)(dQ/dt) = (1/K)(dK/dt) = sa/p I - δ (4) Creşterea economică este direct proporţională cu rata de economisire, s, nivelul productivităţii totale a factorilor, A, şi este invers proporţională faţă de preţul relativ al bunurilor de capital, P I, şi rata de depreciere a capitalului δ. Costul de transport afectează preţul realtiv al bunurilor de capital pentru că o parte din echipamentele necesare pentru desfăşurarea producţiei trebuie importate din exterior. Creşterea economică este afectată de costul de transport şi alte bariere de comerţ. Să presupunem că fiecare ţară produce un bun final distinct iar investiţiile totale I, reprezintă un indicator compozit al bunurilor finale produse în diferite ţări. Investiţiile totale I într-o ţară depind de cheltuielile pentru investiţii interne I d şi cheltuielile pentru investiţii din import I m : I = I(I d, I m ) (5) Să considerăm că I este o funcţie de tip Cobb-Douglas: I = (I d ) a (I m ) (1-a) (5 ) Indicele preţului real al bunurilor de investiţii va fi media geometrică a preţurilor bunurilor de capital din ţară şi din străinătate: P I = α (P m ) (1-a) unde α = a a (1-a) (1-a) (6) Notăm cu P m* preţul extern al bunurilor de capital, format în mod exogen, iar preţul de intrare în ţară este preţul CIF: P m =τ P m*, unde τ >1 reprezintă elementele cuprinse în cotaţia CIF, adică costul de transport, asigurare, etc. Din ecuaţiile (4) şi (6) rezultă o ecuaţie modificată a ratei de creştere a unei economii: 152

154 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale y& = (sa/α )( P m* ) -(1-a) τ -(1-a) - δ (7) Avem ilustrarea clară a faptului că rata de creştere este invers proporţională cu costul transportului, τ. În cadrul acestui model costul de trasnport reduce rata de creştere prin faptul că determină creşterea preţului bunurilor de producţie importate. Din prezentarea modelului de mai sus se desprind trei concluzii majore. În primul rând diferenţele între ratele de creştere ale ţărilor vor fi date de productivitatea globală A. În al doilea rând, ratele de creştere vor fi diferite în funcţie de costul de transport τ. Costul de transport depinde de câteva caracteristici. În economiile situate în regiunile de coastă costul de transport este mai mic decât în interiorul continentelor. Economiile situate în apropierea economiilor centrale (producătoare de bunuri de echipament) înregistrează costuri de transport mai mici decât economiile aflate la distanţă, astfel că rata de creştere tinde să fie invers proporţională cu distanţa faţă de centrul economiei mondiale. În al treilea rând, măsurile de natură protecţionistă prin care preţul echipamentelor din import se măreşte afectează rata de creştere economică pe termen lung. Ţările au nevoie de investiţii în bunuri de echipament pentru a-şi susţine rata de creştere. De altfel importul de bunuri de echipament este canalul de intrare al costurilor de transport în ecuaţia (7). Concluziile care pot evidenţiate din analiza discrepanţelor geografice sunt următoarele: Regiunile tropicale sunt încă subdezvoltate în comparaţie cu regiunile dezvoltate datorită problemelor de sănătate şi a productivităţii scăzute în agricultură. Regiunile de coastă sau cele care sunt legate de coastă prin căi navigabile sunt favorizate în procesul dezvoltării economice. Nivelul de dezvoltare în ţările continentale, fără ieşire la mare, este mai redus, deoarece dezvoltarea de proiecte de infrastructură între ţări este mai dificilă decât în interiorul unui stat. Densitatea mare a populaţiei este favorabilă pentru procesul dezvoltării economice în regiunile de coastă care fac comerţ intern, regional şi internaţional. În interiorul continentelor o mare densitate a populaţiei este nefavorabilă pentru dezvoltare Creşterea populaţiei este corelată negativ cu potenţialul de creştere economică al ţărilor respective. Populaţia creşte mai repede în zonele în care ratele de creştere economică nu sunt foarte mari. Creşterea populaţiei este asociată cu îmbunătăţirea productivităţii în agricultură şi nu cu dezvoltarea condiţiilor pentru o economie modernă. Economişti precum Paul Krugman au arătat că dezvoltarea economică a anumitor zone nu ţine seama de structura geografică ci de efectele de aglomerare, economiei de scară, reţele de transport pe care o zonă metropolitană poate să le degaje. Aceste modele arată posibilitatea unei auto-organizări a zonelor de producţie pe baza efectului de aglomerare decât posibilitatea organizării pe criterii geografice 36. Cele două teorii sunt complementare: un oraş se poate dezvolta iniţial pe baza avantajelor strict geografice însă apoi dezvoltarea sa este influenţată de efectele de aglomerare chiar şi atunci când avantajele de cost au fost reduse. 36 Paul Krugman, Geography and Trade, MIT Press,

155 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Gallup, J. F. Sachs, J. D. Mellinger, A. 2. Sachs, J. D. Geography and Economic Development, Center for Internaţional Development, Harvard University, 1999 Economic Convergenge and economic policies, NBER Working Paper, 5039, 1995 Werner, A. 3. Dreher A., Does Globalization Affect Growth?, University of Mannheim, Gylfason, Th. Naţional resources and economic growth, CESifo Working Paper 530,

156 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale SURSELE REGENERABILE DE ENERGIE COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A DEZVOLTĂRII ENERGETICE DURABILE drd. Parseghian SIMONA Universitatea din Craiova Abstract : A analysis over the non fossils energy must start from the perspective of climatic changes and availability of resources, taking into account an important demographic growth. Due to the fact that the existing fossils resources are finishing in short time and that the population of he Earth is growing, the climatic changes from the last decades are signals showing that the limits of growth are closer, the excess consumption from the power of nature to react. Key words: climate change, energy sources, pollution, environment needs Omenirea se confruntă în prezent cu câteva probleme majore, cum sunt cele ale energiei, apei şi alimentaţiei, rezolvarea corectă a lor fiind esenţa preocupărilor pentru o dezvoltare durabilă. Sursele regenerabile (numite în urmă cu câţiva ani "surse noi de energie") reprezintă, de fapt, cele mai vechi surse de energie utilizate. Încă din comuna primitivă oamenii se încălzeau şi îşi preparau hrana arzând lemne (deci utilizând biomasă) şi îşi uscau rufele la soare (deci utilizând energia solară). Morile de apă (utilizate în trecut şi pe meleagurile noastre) reprezintă un exemplu clasic de utilizare a energiei hidro. Marile descoperiri geografice au fost făcute utilizându-se corăbiile cu pânze, respectiv energia eoliană. Şi în prezent, în zonele mai puţin dezvoltate, traiul oamenilor se bazează pe utilizarea surselor regenerabile, prin tehnologii arhaice. În particular, această situaţie este valabilă şi pentru o parte relativ importantă din populaţia României din mediul rural şi din zone relativ izolate. O analiză despre energiile regenerabile trebuie să pornească de la problemele schimbărilor climatice şi disponibilităţii resurselor, în condiţiile unei importante creşteri demografice şi a necesităţii de a permite accesul la energie a miliarde de persoane care, în prezent, sunt privaţi de aceasta. În lumea întreagă, peste două miliarde de oameni nu au acces la electricitate şi la serviciile pe care le oferă electricitatea: iluminarea, congelarea, mecanizarea şi alte forme de comunicare. Această situaţie este mai acută în mediul rural, unde reţelele tradiţionale de electricitate nu au ajuns la populaţie şi nici nu este posibil să ajungă în viitorul apropiat, datorită constrângerilor financiare, densităţii mici a populaţiei şi lipsei de durabilitate a modelelor tradiţionale de extindere a reţelelor. Pentru că încălzirea şi gătitul zilnic necesare pentru mai mult de două miliarde de oameni continuă să se facă prin arderea combustibililor fosili, precum lemnul, reziduurile din agricultură şi îngrăşămintele, o treime din populaţia lumii se confruntă cu diverse probleme de sănătate şi cu degradarea locală a mediului înconjurător, din cauza inaccesibilităţii la combustibili mai curaţi. Accesul limitat la serviciile energetice 155

157 Revista Tinerilor Economişti menţine structurile subdezvoltării şi sărăciei, împiedicând oamenii, comunităţile şi ţările să îşi ducă la bun sfârşit scopurile. În timp ce se spune că oamenii săraci nu pot plăti şi nu plătesc serviciile energetice, dovezile din întreaga lume demonstrează că oamenii săraci cheltuiesc foarte mult pe lumânări, kerosen, baterii, adică pe servicii de calitate slabă. Având în vedere că majoritatea resurselor naturale neregenerabile sau greu regenerabile sunt în curs de epuizare şi că populaţia planetei continuă să crească, trebuie să conştientizăm mai bine faptul că schimbările climatice din ultimele decenii sunt semnale de alarmă care ne arată că au fost atinse unele limite ale creşterii, ale consumului exagerat faţă de puterea de refacere a naturii. Energiile regenerabile constituie o sursă aproape nelimitată de energie, dacă se iau în considerare necesităţile de energie ale omenirii, în comparaţie cu energia primită de la Soare. Ele sunt în cea mai mare parte naţionale sau locale şi, prin urmare, sigure. Prin surse regenerabile se înţeleg, de regulă: 37 energia hidro, energia eoliană, energia solară, biomasa, energia geotermală. Energia hidro nu mai este de mult o promisiune, ci o certitudine pentru toate ţările lumii dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În literatura de specialitate, "energia hidraulică" este legată doar de potenţialul oferit de cursurile de apă (râuri, fluvii, lacuri de acumulare, cascade pe firul apei), deşi în acest context ar putea fi integrată şi energia valurilor sau a mareelor. Conversia energiei hidraulice în energie electrică nu este poluantă, presupune cheltuieli relativ mici de întreţinere, nu există probleme legate de combustibili şi constituie o soluţie de lungă durată, dar creează unele probleme de ordin ecologic (suprafaţa lacurilor de acumulare). Energia hidro este cea care a penetrat cel mai rapid în balanţele energetice, centralele hidroelectrice având cele mai reduse costuri de exploatare şi cea mai mare durată de viaţă, în comparaţie cu alte tipuri de centrale electrice. 38 Hidrocentralele asigură producerea a 19% (2.650 TWh/an) din energia electrică la nivel mondial. Potenţialul tehnic amenajabil este de cca TWh/an şi se consideră că peste TWh/an pot fi produşi în condiţii economice. Puterea electrică instalată în hidrocentrale este de cca. 692 GW şi alţi 110 GW sunt în construcţie. Însă, deşi mai ponderate şi mai "curate", hidrocentralele au şi ele un aport semnificativ la modificările mediului înconjurător, nu numai prin marile acumulări de apă, a devierilor unor albii de râuri sau fluvii şi modificării ecosistemelor, dar s-a constatat că un volum de apă considerabil determină apariţia unor mişcări tectonice de o anumită intensitate. Energia eoliană se bazează pe utilizarea forţei deplasării maselor de aer sub formă de vânt. Energia este captată cu ajutorul unor palete puse în mişcare de vânt, acestea acţionând un rotor care transmite mişcarea unor turbine. Energia vântului a fost utilizată încă din vechime pentru navigaţie, mori de vânt şi instalaţii pentru desecare. Cele mai puternice vânturi se înregistrează în zonele litorale şi pe culmile munţilor înalţi. În Danemarca, spre exemplu, utilizarea energiei eoliene are tradiţii dintre cele mai vechi, încă din 1990 existând de generatoare eoliene de capacitate mică. În California există circa de turbine eoliene, care valorifică 37 Masa rotundã cu tema SRE între Directiva Europeanã 77/2001 si realitate (29 mai 2003) 38 * * * World Energy Council - Survey of Energy Resources,

158 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale aproape 80% din potenţialul eolian local, fermele eoliene generând anual electricitate în valoare de de dolari per hectar, tentând astfel mulţi crescători de vite să devină şi "fermieri eolieni". Vântul este nepoluant. Energia eoliană nu produce emisii de dioxid de sulf sau oxizi de azot care să cauzeze ploi acide. Nu există nici emisii toxice de mercur, precum cele de la termocentralele de cărbune. Munţii nu sunt nivelaţi, apele nu sunt poluate şi nici nu se moare de silicoză. Vântul nu perturbă clima Pământului. Unul din cele mai mari avantaje ale energiei eoliene este caracterul ei inepuizabil. Vântul este şi ieftin. Este posibil ca energia eoliană să rivalizeze cu hidroenergia în privinţa preţului de cost scăzut şi, astfel, să atragă noi industrii în regiunile cu vânturi puternice. Aceste întreprinderi vor fi organizate astfel încât să se utilizeze forţa vântului oricând acesta va fi disponibil, ca de exemplu în orele de la mijlocul nopţii, când, în mod normal, cererea de energie electrică este foarte scăzută. Printre ţările bine înzestrate cu resurse eoliene şi au în acelaşi timp o populaţie rară, se numără Canada, Argentina (Patagonia fiind una din zonele cele mai vântoase ale lumii) şi Rusia. Siberia răsăriteană ar putea să furnizeze mari cantităţi de hidrogen unor ţări dens populate şi puternic industrializate precum China, Coreea de Sud şi Japonia. În anul 2000, în întreaga lume s-au instalat noi sisteme eoliene de circa 3900 MW, ceea ce a condus la o majorare a cantităţii de energie electrică produsă eolian cu 35%. În următorii ani va fi instalată o putere de MW în centralele eoliene. Dacă aceste centrale s-au dezvoltat pe zonele de coastă, în prezent, tendinţa este de a se construi unităţi în interiorul continentelor pentru a furniza energie pentru mii de gospodării, ferme şi mici întreprinderi. Europa este modelul de dezvoltare a folosirii forţei vântului. Deşi resursele sale de vânt sunt modeste în comparaţie cu cele ale SUA, ea acţionează mai rapid pentru a le valorifica. Capacitatea de generare a electricităţii folosind forţa vântului a Europei se va extinde de la MW în 2003 la MW în 2010 şi apoi la MW în În 2020, prognozele arată că energia electrică generată folosind forţa vântului va putea satisface necesarul pentru locuinţe a 195 milioane de europeni, jumătate din populaţia din regiune. 39 Europa descoperă acum şi resursele de vânt din vecinătatea ţărmurilor, pe lângă cele de pe uscat. O evaluare din 2004 a potenţialului ţărmurilor Europei a ajuns la concluzia că, dacă guvernele vor acţiona energic pentru a dezvolta imensele lor resurse din vecinătatea ţărmului, vântul va putea suplini tot necesarul de electricitate pentru locuinţe în anul Energia solară are capacităţi practic nelimitate de utilizare. Soarele este, de departe cea mai importantă sursă de energie pentru noi. El încălzeşte atmosfera pământului, vaporizează apa din oceane, direcţionează norii rezultaţi prin curenţi de aer, denumite şi vânturi spre continente, acolo unde îşi dovedesc utilitatea determinând ploile şi menţinând debitele râurilor. Aceasta este o modalitate directă de a folosi această energie şi face parte din procesele fiziologice ce au loc pe pământ de milioane de ani. Însă Soarele poate face "un pic" mai mult: ar putea să asigure întreaga cantitate de energie de care are nevoie o societate industrială modernă, la scară mondială pentru un viitor indefinit; ceea ce nu poate face o sursă de 39 European Wind Energy Association (EWEA), Wind Power Targets for Europe (Belgium, 2003) 157

159 Revista Tinerilor Economişti energie obişnuită. Acestea s-ar putea întâmpla cu uşurinţă fără poluare sau bătăi de cap în privinţa resurselor naturale epuizabile. Mulţi oameni însă nu sunt convinşi de acest lucru, ei având părerea că o astfel de investiţie ar aduce pierderi şi nu un profit negândit de mare. Energia solară care ajunge pe Pământ în 40 minute ar fi de ajuns pentru a acoperi nevoia de energie pe un an întreg a omenirii. Cele mai bune posibilităţi de utilizare a energiei solare sunt în regiunile aride şi semiaride cu o durată mare de strălucire a Soarelui. Este utilizată în numeroase ţări pentru încălzirea apei şi producerea de energie electrică folosind celulele fotovoltaice. Fiind rezultatul unor tehnologii din domeniul semiconductorilor, celulele fotovoltaice transformă direct lumina solară în electricitate, fără să mai utilizeze procesele mecanice implicate în conversia termosolară. Însă, la ora actuală, sistemele fotovoltaice sunt mai puţin eficiente şi mai scumpe de aproape 4 ori decât capacităţile termosolare, dar ele sunt utilizate deja ăn aşezări izolate şi, probabil, costurile vor scădea (se speră că vor ajunge sub 10 cenţi pe oră). În urma unor analize, s-a apreciat că pentru fiecare locuinţă care foloseşte energia solară se economisesc 2300 kw pe oră şi se reduc emisiile de CO 2 în atmosferă cu 1800 kg. Există astfel posibilitatea ca până în anul 2025, majoritatea locuitorilor din ţările calde să beneficieze de sisteme proprii de încălzire a apei pe bază de energie solară. Biomasa reprezintă un termen generic, care cuprinde o varietate de resurse, incluzând pe lângă materiale lemnoase şi reziduuri rezultate din procesele industriale de prelucrare a cherestelei, reziduuri agricole şi agroalimentare, îngrăşăminte naturale precum şi fracţii organice de la deşeurile solide municipale, deşeuri de la gospodăriile individuale şi noroi de la apele menajere. În prezent, biomasa contribuie semnificativ la alimentarea cu energie la nivel mondial (10-14% din întreaga alimentare cu energie pe plan mondial). Cea mai mare contribuţie se găseşte în ţările în curs de dezvoltare (unde aplicaţia dominantă o reprezintă folosirea lemnelor de foc pentru gătit şi încălzit), în timp ce în ţările industrializate, contribuţia biomasei are o medie în jurul a 3%. De la începutul anilor '90, biomasa a suscitat un viu interes în lumea întreagă, ca o resursă de energie regenerabilă, care poate avea o largă contribuţie la dezvoltarea rurală şi în implementarea sistemelor de alimentare cu energie durabilă la nivel local, regional şi global. Căile de conversie energetică a biomasei sunt: a)ardere directă şi folosirea energiei termice pentru încălzirea spaţiilor de locuit şi pentru gătit; b)arderea biomasei şi a produselor derivate din biomasă pentru producerea căldurii şi a energiei electrice; c)degenerarea biochimică şi termochimică a biomasei pentru obţinerea biogazului şi a combustibililor lichizi, care pot fi folosiţi drept combustibili pentru transport sau pentru încălzirea spaţiilor, gătit, producerea energiei electrice, etc. Principalul avantaj pentru mediu, care rezultă din folosirea reziduurilor din agricultură şi silvicultură pentru producerea energiei este înlocuirea sau evitarea emisiilor asociate cu producerea de energie electrică pe cale convenţională. Tehnologiile "biomasă pentru energie" şi "energie din reziduuri" sunt singurele resurse energetice regenerabile care concurează direct cu combustibilul fosil, de aceea, 158

160 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale dezvoltările viitoare în procese inovatoare, tehnologii şi sisteme pot ajuta biomasa să pătrundă pe piaţa combustibililor solizi. Contribuţia biomasei poate fi semnificativă pentru creşterea cantităţii de căldură şi energie electrică produsă cu ajutorul resurselor regenerabile în concordanţă cu strategiile europene şi globale şi cu politicile de mediu. Energia geotermală este rezultatul a două fenomene diferite: radioactivitatea naturală a solului sau prezenţa unor roci fierbinţi în apropierea unor pungi de lavă. Resursele energetice geotermale includ vapori supraâncălziţi, apa fierbinte, pietre uscate fierbinţi, magma fierbinte şi zonele încălzite ale suprafeţei pământului. Costul energiei electrice produsă geotermic este deosebit de scăzut, situându-se între 0,05 şi 0,08 dolari pe Kwh. De asemenea, emisiile de dioxid de carbon sunt reduse considerabil cu 25% faţă de cele mai bune centrale pe gaz şi cu 50% faţă de cele mai bune centrale pe păcură. 40 Energia geotermală poate fi: -de înaltă temperatură (caracteristica zonelor vulcanice), pânzele de apă limitrofe ajungând la sute de grade, realizând o vaporizare parţială care se utilizează într-o centrală electrică, numai că accesul la pânza de apă este dificil, uneori adâncimea de foraj putând depăşi m; -de joasă temperatură, accesibilă în orice parte a globului, temperatura scoarţei pământeşti crescând cu 3 grade Celsius la fiecare 100 m; diferenţa de temperatură creată ar putea fi aplicată în termoficare prin recircularea fluidului în pompe de căldură, nu în producerea energiei electrice. Islanda şi Franţa sunt principalii utilizatori ai energiei geotermale în scopul încălzirii spaţiului de locuit. În Islanda, peste 85% din locuitori folosesc energia geotermală pentru a-şi încălzi locuinţele, economisind 100 milioane de dolari prin evitarea importului de petrol. Energia geotermală este o sursă ideală de căldură pentru sere, mai ales în climatele nordice. Rusia, Ungaria, Islanda şi SUA folosesc sere încălzite geotermal pentru a produce legume proaspete iarna. În jur de 16 ţări folosesc energia geotermală în acvacultură (China, Israel, SUA). Aceasta le permite crescătorilor să obţină peşti mai mari într-o perioadă de timp scurtă şi să producă şi iarna. Alături de acestea, în literatura de specialitate pot fi întâlnite referiri la energia valurilor, energia mareelor, etc., dar utilizarea acestora pe scară largă ţine mai curând de "science fiction" decât de perspectiva imediată. Valurile imense ale oceanelor poartă cantităţi masive de energie, dar aceasta este greu de exploatat eficient şi ieftin. S-au testat diverse scheme experimentale cu nişte plute numite "răţuşte" care urcă şi coboară odată cu trecerea valurilor, această mişcare acţionând o pompă ce împinge apa printr-o turbină ce acţionează un generator. O altă schemă experimentală a fost folosită în Insula Islay, în dreptul coastei de vest a Scoţiei şi funcţionează pe principiul coloanei de apă oscilantă, care, odată cu trecerea valurilor se ridică şi coboară împingând şi scoţând aerul printr-o turbină conectată la un generator de electricitate. Nu trebuie pierdută din vedere nici energia mareelor, care poate fi folosită pentru a acţiona turbine conectate la diverse generatoare de electricitate, numai că locul în care costul pentru asemenea proiecte este justificat sunt puţine, deoarece câştigul din 40 * * * World Energy Council - Survey of Energy Resources,

161 Revista Tinerilor Economişti electricitatea produsă în acest fel este relativ mic (de exemplu, la reţeaua de hidrocentrale de pe râul Rance din Franţa, fluxul din estuar generează o energie medie de numai 100 MW, adică o zecime din energia generată de o centrală electrică obişnuită). În accepţiunea actuală, utilizarea surselor regenerabile de energie se face cu cele mai moderne tehnologii, în ultimii zeci de ani fiind alocate fonduri foarte importante pentru implementarea acestora. Utilizarea surselor de energie regenerabile are avantajul perenităţii lor şi a impactului neglijabil asupra mediului înconjurător, ele neemiţând gaze cu efect de seră. Or, studiile oamenilor de ştiinţă au devenit în ultimii ani din ce în ce mai unanime în a aprecia că o creştere puternică a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră va conduce la o încălzire globală a atmosferei terestre de până la 6 0 C până la sfârşitul acestui secol, cu efecte dezastruoase. De asemenea, estimând că la sfârşitul acestui secol, populaţia globului va atinge circa 10 miliarde de locuitori, pentru a nu depăşi concentraţia de CO 2, ar fi necesar ca emisiile pe cap de locuitor să se limiteze la 0,3 tone C/locuitor, ceea ce pentru ţările dezvoltate reprezintă o reducere de 10 ori a actualelor emisii de gaze cu efect de seră. Utilizarea surselor regenerabile de energie a cunoscut un prim avânt după crizele petroliere din 1973 şi 1980, dar a înregistrat o stagnare de circa 12 ani după contraşocul petrolier din Abia după încheierea Protocolului de la Kyoto din 1998, ţările dezvoltate au început să-ţi propună programe extrem de ambiţioase. Astfel, la Summit-ul de la Johannesburg, ţările Uniunii Europene şi-au propus o creştere anuală de 1% pentru ponderea surselor regenerabile de energie în balanţa energetică până în anul 2010 şi o creştere a ponderii biocarburanţilor până la 5,75% în acelaşi an. Aceste obiective nu pot fi atinse fără dezvoltarea cercetării şi colaborării internaţionale în două direcţii: a)reducerea costurilor (eolian în largul mărilor, fotovoltaic) şi a fezabilităţii industriale (geotermia de mare adâncime, biocarburanţii de sinteză); b)stocajul energiei electrice (centrale de pompare, acumulare, producere de hidrogen) şi termice (acumulatoare la temperatură înaltă), precum şi ameliorarea prognozei pentru aceste energii şi multiplicarea numărului de unităţi distribuite în teritoriu pentru echilibrarea sistemului electroenergetic. În România, potenţialul anual al surselor regenerabile de energie, potrivit datelor comunicate de Ministerul Industriei şi Resurselor, era în anul 2002 de circa 9 milioane tep energie termică şi aproximativ 65 Twh energie electrică, aşa cum reiese din tabelul de mai jos : Sursa Energie electrică (TWh) Energie termică (tep) Energie solară 1,2 1,4*10 6 Energie eoliană 23 - Energie hidro, din care 40 - micro-hidro 6 Biomasă - 7,6*10 6 Energie geotermală - 0,17*10 6 TOTAL 64,2 9,17*10 6 Sursă: Studii ICEMENERG 160

162 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Din păcate, acest potenţial este utilizat în extrem de mică măsură, cu excepţia energiei hidraulice şi a biomasei (lemn de foc), aceasta din urmă fiind arsă în majoritatea cazurilor în instalaţii neperformante energetic. Procesul de valorificare superioară a surselor regenerabile de energie din România contribuie la siguranţa aprovizionării cu energie, reducerea dependenţei de importul de resurse energetice primare şi dezvoltarea durabilă pe termen lung, cu îndeplinirea condiţiilor de protecţie a mediului şi încadrarea în reglementările în domeniu ale UE. În ceea ce priveşte România, dezvoltarea durabilă reprezintă nu numai un principiu recunoscut, ci şi un angajament ferm de a întreprinde acţiuni concrete pentru punerea lui în aplicare. Despre energie durabilă nu se poate vorbi fără a avea în permanenţă în vedere capacitatea de suport a mediului cantitatea şi calitatea resurselor energetice şi problemele de poluare pe care le generează acest sector. Pentru asigurarea dezvoltării, a utilizării optime a resurselor energetice din ţară şi din import şi limitarea importurilor, esenţială este reducerea substanţială a energointensităţii economice naţionale prin introducerea de noi tehnologii, legislaţie adecvată şi restructurare economică, cu efecte benefice şi asupra protecţiei mediului înconjurător. Limitarea resurselor interne de energie primară care nu mai pot prelua creşteri semnificative ale consumului, limitarea impactului asupra mediului, necesitatea eficientizării actualelor sisteme de încălzire centralizată, viitorul unor tranzite semnificative de energie electrică, gaze şi ţiţei prin sistemele de transport ale României sunt tot atâtea provocări lansate dezvoltării sectorului energetic românesc. BIBLIOGRAFIE 1 Brown, L. Planul B Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică,Bucureşti, Fota, C. Economie internationalã, Ed. Universitaria, Craiova, *** Mesagerul energetic - nr.19/

163 Revista Tinerilor Economişti GLOBALIZAREA: ISTORIC, TENDINŢE, INFLUENŢE Prep. drd. Mihai-Alexandru COSTESCU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: At this publication I have illustrated a brief history of the globalization process, the current state of the global economy and some future aspects of the global development process. The global economy follows a certain way, and all decisions that countries or companies must take should consider at least a few of the most important internaţional elements, such as the new concept of e-commerce. Keywords: globalization, e-commerce, global economy Globalizarea constituie, fără îndoială, marea sfidare a zilelor noastre. Cine nu participă la procesul globalizării este pierdut. Dar, cum se poate supravieţui într-o economie supusă globalizării? Pare destul de simplu: cine este mai puternic, cine este mai rapid. Globalizarea economiei nu este un proces nou, primele sale simptome apărând cu mult timp în urmă. Deşigur că, în fazele sale incipiente, procesul nu a cunoscut amploarea din zilele noastre. În evoluţia sa, globalizarea a parcurs etape istorice distincte, devenind la sfârşitul secolului XX un concept cheie. În perioada actuală, globalizarea este un proces care se dezvoltă sub impactul a trei factori esenţiali, respectiv: mărirea dimensiunilor spaţiului schimbului internaţional prin integrarea unor noi state din America Latină, Europa Centrală şi Răsăriteană şi Asia de Est. În anul 1947, schimburile de bunuri şi servicii reprezentau 8 % din PIB-ul mondial, în anul 1967, circa 12 %, iar în anul 1998, 23 %; dereglementarea, care facilitează dezvoltarea schimburilor, mai ales în domeniul serviciilor; globalizarea întreprinderilor capabile să-şi integreze activităţile lor, în special cele de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de producţie şi de comercializare, la scară mondială. Ca efect al globalizării pieţelor şi întreprinderilor, a apărut globalizarea concurenţei. De aceea, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra competitivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume. În ultimii 250 de ani, cu exceptia unei scurte perioade de timp ( ), cresterea comertului internaţional a depasit constant cresterea economică de ansamblu. Între 1720 si 1913, cresterea comertului a surclasat de 1,5 ori cresterea PIB. Cresterea redusa a PIB in perioada , in care s-a inregistrat de altfel cea mai redusa rata din 1820, a fost însoţita de o crestere si mai redusa a comertului, cele doua razboaie mondiale si protecţionismul subminand evolutia pozitiva a comertului internaţional. Aceasta perioada a inclus marea criza economică mondiala ( ). ComertuI a inregistrat, in termeni cantitativi, o reducere fara precedent, de 60%, naţiunile incercand 162

164 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale sa-si exporte propriile crize economice, inclusiv şomajul, prin intermediul barierelor comerciale protectioniste. In a doua jumatate a secolului trecut, comertul s-a dezvoltat mai rapid decat productia, crescand astfe gradul in care economiile naţionale se bazează pe comertul internaţional in activitatea economică de ansamblu. Ultimă fază a mondializării, globalizarea economiei reprezintă întrepătrunderea tot mai accentuată a economiilor naţionale, reflectată în creşterea în cadrul fiecărei ţări a rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut (PIB). Aceasta înseamnă că o defecţiune cât de mică într-o ţară, respectiv slăbirea unei verigi a lanţului interdependenţelor economice, poate conduce la blocarea întregului angrenaj, pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii. Prin urmare, principala preocupare a specialiştilor este de a limita efectele unui accident asupra altor zone ale planetei. Prima mare defecţiune a apărut în anul 1994, când a avut loc prăbuşirea monedei mexicane, iar Fondul Monetar Internaţional (FMI) a intervenit cu succes, însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat ulterior (criza asiatică, criza din Rusia etc.). Prelungita criză financiară internaţională, care face în medie o victimă la 3 luni, a ţinut capul de afiş la Forumul economic mondial de la Davos (Elveţia), desfăşurat la începutul anului Numeroşii participanţi (40 de şefi de stat, 255 de miniştri şi peste 1000 de oameni de afaceri) şi-au manifestat îngrijorarea faţă de rezistenţa maladiei (crizei) la tratamentul administrat. Referindu-se la fenomenul globalizării, preşedintele egiptean Hosni Mubarak declara: Satul global a luat foc şi nici nu ştim de unde s-a aprins. S-a reuşit să se stingă incendiul, dar au rămas câteva focare ce ameninţă toată lumea. Încă din octombrie 1997, într-un raport al FMI intitulat Perspectivele economiei mondiale, se arăta că riscurile economice majore ale sfârşitului celui de-al doilea mileniu sunt: I. riscul împotmolirii ţărilor industrializate; II. incertitudinile monedei unice europene (euro); III. posibila stopare a fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare. Apare evident faptul că prăbuşirea comunismului a dat naştere unei noi ere, în care burghezia câştigă din nou, astfel că statele au o singură opţiune: economia de piaţă. Totuşi, este de remarcat faptul că şi după victoria zdrobitoare a sistemului capitalist asupra celui comunist, a continuat lupta dintre cele două mari modele economicosociale (neoamerican şi renan) ale sistemului capitalist, în condiţiile apariţiei unor economii naţionale din ce în ce mai globalizate. Efect sau cauză a victoriei sistemului capitalist asupra celui socialist, globalizarea reprezintă un proces care a suscitat şi continuă să suscite un mare interes. Părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite: unii văd în globalizare un mit, un proces încheiat, alţii consideră că aceasta se află încă într-o fază incipientă, care dă naştere unei noi stări a globalităţii, ale cărei trăsături sunt departe de fi pe deplin cunoscute. A devenit însă evident faptul că, globalizarea constituie destinul implacabil spre care se îndreaptă omenirea, toţi fiind afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de desfăşurarea sa ireversibilă. Lumea actuală a afacerilor se sprijină pe expansiunea pieţelor la nivel global. Are loc astfel, trecerea treptată de la economia internaţională la economia globală. Principalii actori ai acestei noi economii, o economie interconectată, devin corporaţiile transnaţionale. În acest sens, pare îndreptăţită opinia potrivit căreia nu există nici un cotlon sau ungher al economiei în care schimbarea sau potenţialul să nu se producă, 163

165 Revista Tinerilor Economişti mânat(ă) de tehnologie, pieţe şi corporaţii puternice, cu toate consecinţele asupra tiparelor de muncă, acestea la rândul lor reflectându-se asupra vieţilor şi relaţiilor noastre personale. Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale de după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale au permis în special celor mai dezvoltate ţări capitaliste să realizeze o expansiune economică semnificativă, având corporaţiile transnaţionale drept vectori ai reprezentării intereselor lor. În epoca noastră, nici o ţară, indiferent de mărimea sau bogăţiile sale, nu-şi poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Ca urmare, fiecare ţară este nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ exterior. Activitatea de comerţ exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ. După cum se observă, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg: alături de formele tadiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi tehnico-ştiiţifică. Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt: a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentruconsumul productiv şi neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşanumitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licenţelor etc. ; b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai larg, şi exportul cuprinde aşa-numitul export invizibil. În vederea favorizării schimburilor economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal. Acesta reprezintă un sistem de taxe vamale care se aplică, de regulă, asupra mărfurilor importate, diferenţiat, pe categorii de mărfuri şi pe ţări, în funcţie de interesele economice ale ţării noastre. Alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, o extindere din ce în ce mai mare cunoaşte în zilele noastre, cooperarea economică internaţională. Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din sfera circulaţiei, cele din economie cu cele din ştiinţă şi tehnică, presupu-nândexistenţa unei legături mai strâmse şi pe perioade mai lungi între parteneri. Realizarea cooperării economice internaţionale poate avea loc într-o gamă variată de forme, cum sunt: a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei ţări; b) cooperarea în fabricarea de utilaje, maşini, subansamble şi piese; c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licenţelor, brevetelor sau documentaţiei tehnice a partenerului; d) efectuarea de prospecţiuni şi explorări de către o ţară în altă ţară; e) cooperarea cu firme comerciale străine; f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice; g) fondarea de societăţi mixte. 164

166 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiuni conjugate a două categorii de factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-şi dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la circuitul economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-le sau diminuândule forţa. Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creştere are comerţul exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme. În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, asigurarea unei producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obţine din producţia internă. Şi într-un caz şi în celălalt aceste produse se pot obţine numai de pe piaţa externă. În al doilea rând, comerţul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului naţional produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. În lucrarea "SIMPLIFICATION.COM - Electronic business and the simplification of administration" editata sub egida Comisiei Economice Europene a Natiunilor Unite, se defineste comerţul internaţional clasic ca operatiunea de marketing si schimb de bunuri si servicii intre vanzatori si cumparatori, separati de granite si distante, aspectul macroeconomic concentrandu-se asupra fluxului comercial dintre tari, in timp ce aspectul microeconomic se concentreaza pe cei implicati in tranzacţiile de comerţ. În noua structură a societatii informaţiei si comunicaţiilor activităţile comerciale se impletesc cu tehnologia, iar structurile tradiţionale comerciale devin mai putin importante. Lucrarea mentionata subliniaza ca pentru cresterea accelerata a comerţului mondial si obtinerea unor beneficii substantiale e posibila prin utilizarea tehnologiei informaţiei si comunicaţiilor, care trebuie sa convearga cu reducerea constrangerilor de natura juridica, procedurala, fizica, care pot sa ingreuneze acest proces. La nivelul firmei comerciale moderne, cu adevarat eficiente si competitive, perfectionarea metodelor de culegere a datelor interne, primare sau secundare, apare ca o necesitate, decurgand din natura si obiectivele acesteia, Datele interne ale firmei trebuie sa fie cuprinse in rapoarte operative, intocmite periodic, ceinsotesc derularea tuturor operatiunilor firmei. Este vorba despre: date de vânzare, rapoarte de publicitate, inventarui, costul de transport, registrele contabile si de vânzari s.a.m.d. In acest sens este necesara perfectionarea sistemului de culegere a datelor interne prin îmbunatatirea metodelor de culegere si prin diversificarea acestora, ca, de exemplu, introducerea experimentului statistic, m paralel cu perfectionarea colectarii datelor si transmiterii lor utilizand, in principal, reţelele de calculatoare. Avantajele obtinerii si consolidarii datelor cu ajutorul calculatorului sunt efectiv condifionate de o serie de fac-tori precum: caracterul tot mai larg / încă restrans al acce-sului la utilizarea acestui intrument de lucru si, mai ales, datorita faptului ca, pe 165

167 Revista Tinerilor Economişti scara larga, in special ţarile dezvoltate isi perfectioneaza continuu tehnica de culegere a datelor si de transmitere a informaţiilor prin utilizarea reţelelor INTERNET. Comerţul electronic reprezintă o noua modalitate de afaceri, fapt demonstrat in momentul de fata, ce cuprinde in principal: vânzarea la distanta, prin telecumparare (comenzi prin TV si INTERNET, posta, telefon, vânzare telematica); puncte de vânzare automatice (distribuitori automa-tici de produse, chiosc informaţional şi promotional, automate comerciale şi vânzare asistata de calculator); sisteme de raportare Statistică şi de transmitere de informaţii necesare luarii deciziilor in timp real. Se poate estima ca in viitorul apropiat si evident, pe termen mediu si lung, impactul economic al comerţului electronic se va concretiza, in principal, in următoarele efecte: reducerea distantei dintre vinzator si cumparator, permifand cunoasterea profilului individual al clientului si efectuarea marketing-ului pe baze noi; reducerea importantei timpului prin scurtarea cicluri-lor de productie, permitand firmelor sa opereze mai rapid; in ultima instanta, transformarea pietei, in sensul a ceea ce in mod curent se numeste piaţa generala on line". Imensa expansiune a Internet-ului si, in special, a reţelei internaţionale (www), conduce la o participare masiva, din partea consumatorilor si firmelor, la o dezvoltarea npiaţa globală on-line" Alaturi de dezvoltarea sistemelor informaţionale, este nevoie si de dezvoltarea in comerţ a sistemului de urmarire a miscarii marfurilor, asistat de calculator, care permite creşterea eficienţei sistemului informaţional. Un astfel de sistem de urmarire a miscarii marfurilor in comerţ acoperă, in principal, următoarele domenii: comenzi de marfuri; iesiri de marfuri; inventarul si evaluarea stocurilor de marfuri; esalonarea aprovizionarilor; con-trolul miscarii marfurilor. Un aspect la fel de important al situaţiei actuale şi a tendinţei de evoluţie îl constituie factorul uman. În studiul "Training in the area of electronic commerce: needs and possibilities", realizat de UNCTAD se constata prezenta unui paradox generic pentru ultimii 20 de ani: factorul uman se situeza in prim plan, devansand mecanismul competitivitatii. Este perfect normal sa avem in minte ca in societatea informaţiei si tehnologiei atuuri ca creativitate, inovare, idei sunt fortele care conduc din spate multe activităţi ale "noii economii". Daca este vorba despre noua economie, atunci putem sa ne referim la o lume in care oamenii lucreaza cu creierul in defavoarea mainilor. O lume in care tehnologia comunicaţiilor creeaza competitia globala, nu numai pentru vânzarile de marfuri, sau imprumuturi bancare, dar mai ales pentru cazul servicilor ce nu pot fi ambalate si încărcate la bordul unei nave. Lumea prezenta in care inovatia este mai importanta decat productia de masa, in care investind in noi concepte sau creerea lor este mai importanta decat productia de masini noi. Ar fi o greseala sa credem ca comerţul electronic inseamna numai un set de tehnici informaţionale si schimburi de date. Schimbul de marfuri prin intermediul comerţului electronic nu este fundamental diferit de comerţul internaţional, el solicita 166

168 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale participarea tuturor oamenilor in identificarea oportunitatilor de afaceri, in gasirea unor oameni de incredere care sa detina rolul de intermediari si implementarea unui lant de distributie complex. Aceste persoane trebuie sa fie cunoscatoare a practicilor de comerţ internaţional, a uneltelor specifice. Mai mult, tehnologiile moderne informaţionale, odata cu puternica dezvoltare a Internetului, plaseaza intreprinderea într-un mod in care se poate utiliza si conduce la un nivel deasupra competitorilor. Acestea fac posibila reducerea costurilor tranzacţiilor, prin eliminarea intermediarilor, rapiditate in obtinerea informaţiilor strategice asupra unui produs, piaţa sau potential partener, tranzacţionarea unor bunuri si servicii considerate "non-vandabile". Participarea tuturor, in particular, a tarilor in curs de dezvoltare si a companiilor din aceste tari (in special IMM-urile) pe noile piete caracterizate de fenomenul de globalizare, in comerţul electronic cere trei tipuri de pregatire: a) Pregatire in tehnicile de comerţ internaţional; b) Pregatire in tehnici specifice Internetului (acces la reţele, utilizare), unelte specifice comerţului electronic (securizarea mesajelor, mediul de lucru al contractelor: facturare, plata, etc.); c) Pregatire in negocierile internaţionale din comerţul internaţional BIBLIOGRAFIE 1 Giddens, A. Hutton W. On the Edge: Living with Global Capitalism, J. Cape, Londra, Rugman A. The End of Globalization, Random House, Londra, Fota, C. Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria, Craiova, Steger, M. B. Globalism the New Market Ideology, Bowman & Littlefield Publishers, Maryland, *** Revista de comert, Noiembrie-Decembrie 2004, pag

169 Revista Tinerilor Economişti ŞOMAJUL ÎN REGIUNEA OLTENIA DISTORSIUNE ÎNTRE CEREREA ŞI OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ Conf. univ. dr. Carmen RADU Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: This paper presents some specific definitions and statistic indicators of the main result of the non-equilibrium in the regional labour market: the unemployment level, the unemployment rate, the hard-core unemployment, the part-time unemployment, the disguised unemployment, the voluntary and involuntary unemployment, the trends and the structure of unemployment by types, gender, education and distinct for the last years in Oltenia region. Keywords: the equillibrium between population and economy, the regional labour market, the unemployement rates, the u`nemployement structure, the economic and social statistical indicators of regional unemployement. Existenţa şi progresul societăţii este asigurat de evoluţia populaţiei şi economiei, cât şi de interacţiunea dintre acestea, în condiţiile în care întrunesc anumite caracteristici calitative şi dimensionale. Lipsa acestor caracteristici sau distorsionarea lor au efecte negative, ducând la dezechilibre ale corelaţiei populaţie-economie. Şomajul este astăzi unul dintre aceste dezechilibre, care afectează, în proporţii diferite, toate ţările sau regiunile. Cea mai cunoscută definiţie a şomajului este dată de Biroul Internaţional al Muncii. Şomerii sunt persoanele de 15 ani şi peste care îndeplinesc simultan următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, realizând în ultimele patru săptămâni demersuri pentru a-l găsi; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă. Şomajul poate fi caracterizat cu ajutorul mai multor elemente: Nivelul şomajului care se determină atât în mărime absolută, ca număr de şomeri, cât şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (calculată ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă civilă). Aceşti indicatori, la nivelul regiunii Oltenia diferă în funcţie de o serie de caracteristici (sex, grupă de vârstă, mediu, judeţ etc.). În prezent, în lume se consideră că ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut (1,5 4,0%). Pornind de la permanentizarea acestui fenomen, celebrul cercetător englez A.W.Phillips a adăugat celor doi indicatori amintiţi un al treilea, numit rata naturală a şomajului, care corespunde unei rate stabile sau inerţiale a şomajului. Intensitatea şomajului caracteristică în funcţie de care se determină următoarele tipuri de şomaj: şomaj total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, în special prin reducerea săptămânii de lucru cu scăderea remunerării; şomaj 168

170 Secţiunea Statistică Informatică economică deghizat specific ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă redusă. Durata şomajului, sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, acest element caracteristic al şomajului a avut o tendinţă de creştere. În majoritatea ţărilor există reglementări specifice care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia; de regulă, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Structura şomajului sau componentele sale, formate prin clasificarea şomerilor după o serie de caracteristici: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională, vârstă, sex etc. Rezultat al mai multor cauze (care derivă din: mărimea salariului, cererea şi oferta de bunuri, rigiditatea preţurilor), şomajul îmbracă două forme: şomajul voluntar clasic oamenii nu acceptă să se angajeze la salariul format pe piaţă şi şomajul tranzitoriu format în decursul perioadei de adaptare a ofertei la nivelul cererii de locuri de muncă; la acestea se adaugă şomajul involuntar, numit şi keynesian (şomerii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit salariu şi nu găsesc de lucru pentru că cererea de muncă este insuficientă în raport cu oferta). Şomajul actual este considerat ca fiind predominant involuntar, însă este deopotrivă compus şi din şomaj voluntar şi tranzitoriu. El se formează pe baza a două mari procese economico-sociale: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate şi creşterea ofertei de muncă prin încadrarea noilor generaţii în limitele vârstei apte de angajare şi afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte dar inactive, în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri. În cadrul primului proces, se disting următoarele tipuri de şomaj: ciclic sau conjunctural cauzat de diverse crize şi resorbit parţial sau total în perioade de avânt economic; structural determinat de tendinţe de restructurare economică, geografică, socială şi a cărui diminuare presupune un proces lung şi dificil de creştere a investiţiilor, de recalificare şi reorientare a învăţământului; tehnologic determinat de progresul tehnic prin apariţia de tehnologii performante şi diminuat tot prin recalificarea forţei de muncă; intermitent determinat de practicarea contractelor de angajare cu durată scurtă; de discontinuitate afectează în special femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale sau de maternitate; sezonier cauzat de întreruperea activităţilor dependente de factorii naturali. La noi în ţară, fenomenul şomajului a fost recunoscut oficial începând cu anul 1991, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1991, privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională. Declinul şi dezechilibrele provocate de trecerea la economia de piaţă au determinat o adevărată explozie a şomajului în primii ani ai tranziţiei, culminând în anul 1994 când s-a înregistrat o rată record a şomajului. După acest an a urmat o perioadă de reducere, iar din anul 1997 rata şomajului înregistrat a crescut din nou, ca urmare a procesului de restructurare sau de lichidare a unităţilor economice neperformante (în mod special a sectorului minier, bine reprezentat în regiunea Oltenia). Reprezentarea grafică a evoluţiei ratelor şomajului în regiunea Oltenia, pe sexe şi medii, în perioada , din figura 1 evidenţiază tendinţa generală de creştere a ratei brute a şomajului din regiune, cât şi a ratelor specifice de şomaj, pe sexe şi medii, în perioada analizată; pe medii, diferenţele nefavorabile populaţiei şomere urbane se menţin în toată perioada, dar amplitudinea lor variază, de la 6,7% în 1997 la 9,5% în 2002; pe sexe, diferenţele sunt nefavorabile populaţiei şomere de sex masculin, de la 169

171 Revista Tinerilor Economişti 0,3% în 1998 la 0,8% în 2002 (excepţie face anul 1997, când rata şomajului feminin din regiune a depăşit-o pe cea a şomajului masculin cu 0,9%). Comparaţiile la nivel naţional, sunt favorabile regiunii Oltenia, pentru această perioadă, când ratele şomajului (brută şi specifice) s-au situat sub nivelurile medii pe ţară; excepţie face rata şomajului din mediul urban, care prezintă diferenţe nefavorabile regiunii Oltenia în perioada (de la 1,1% în 1998 la 1,3% în 2002) total urban rural masculin feminin Figura 1. Evoluţia ratelor de şomaj din regiunea Oltenia. Numărul de şomeri înregistraţi la sfârşitul anului 2002, potrivit datelor furnizate de Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională, a fost de persoane (faţă de persoane în anul 2000), reprezentând 9,4% din populaţia activă civilă. Din totalul şomerilor înregistraţi, la sfârşitul anului 2002, 43,2% erau de sex feminin (42,9% în anul 2000) tabelul 1. La nivelul anului 2002, 21,9% dintre şomeri erau beneficiari de ajutor de şomaj (24,2% în anul 2001), 7,8% erau beneficiari de ajutor de integrare profesională (8,7% în anul 2001), 17,6% au fost beneficiari de alocaţie de sprijin (31,9% în anul 2001), 0,8% (0,4% în anul 2001) au fost beneficiari de plăţi compensatorii potrivit OUG nr. 98/1999, 51,9%, reprezentau şomerii neindemnizaţi (34,8% în anul 2001). O detaliere a acestei structuri pe judeţele componente ale regiunii, pe sexe şi medii, în anul 2002, o reprezintă indicatorii din tabelul 2, reprezentaţi grafic în figura 2. În cadrul şomerilor înregistraţi pe categorii de personal şi nivel de pregătire, la sfârşitul anului 2002, 82,7% au fost cu studii primare, gimnaziale şi profesionale (81,1% în anul 2001), şi doar 17,3% cu studii liceale, postliceale şi superioare (18,9% în anul 2001). Evoluţia structurii şomerilor indemnizaţi din regiunea Oltenia, după nivelul de pregătire, în perioada este reprezentată grafic în figura 3. Se remarcă, pentru această perioadă de aproape un deceniu, scăderea aproape constantă a ponderii şomerilor cu studii primare şi gimnaziale (de la 96,0% în 1994 la 71,6% în 2002), comparativ cu creşterea constantă a ponderii şomerilor cu studii medii 170

172 Secţiunea Statistică Informatică economică (de la 2,5% în 1994 la 22% în 2002) şi a celor cu studii superioare (de la 1,5% în 1994 la 6,4% în 2002). Tabelul 1. Şomeri înregistraţi şi rata şomajului, la 31 decembrie în regiunea Oltenia persoane Şomeri înregistraţi - total din care: femei Din total: Beneficiari de ajutor de şomaj persoane care au lucrat din care: femei Beneficiari de ajutor de integrare profesională din care: femei Beneficiari de alocaţie de sprijin din care: femei Beneficiari de plăţi compensatorii potrivit OUG nr. 98/ din care: femei Şomeri neindemnizaţi din care: femei Rata şomajului (%) 11,6 10,4 9,4 din care: femei 10,8 9,4 8,6 Indicatorii specifici distribuţiei şomerilor din regiunea Oltenia, după durata şomajului, pe judeţe, sexe şi medii, în anul 2002 sunt calculaţi în tabelul 3 şi reprezentaţi grafic în figura 4. Tabelul 2. Structura şomerilor pe sexe, medii şi tipul de protecţie socială 2002 % Tipul de protecţie socială Total Judeţul, şomeri sexul, mediul Total regiunea Oltenia Ajutor / indemnizaţie de şomaj Ajutor de integrare profesională Alocaţie de sprijin 100,0 42,5 3,6 6,5 47,4 Dolj 100,0 47,5 6,6 4,7 41,2 Gorj 100,0 33,0 2,2 8,4 56,4 Mehedinţi 100,0 38,4 2,2 7,1 52,3 Olt 100,0 43,1 2,7 7,4 46,8 Vâlcea 100,0 47,5 1,9 6,0 44,6 Masculin 100,0 40,3 3,4 6,0 50,3 Feminin 100,0 47,0 3,9 7,6 41,5 Urban 100,0 43,1 3,7 6,6 46,6 Rural 100,0 41,7 3,4 6,3 48,6 Nu au beneficiat / nu mai beneficiază de nici un ajutor

173 Revista Tinerilor Economişti Vâlcea Olt Mehedinţi Gorj Dolj 0% 20% 40% 60% 80% 100% Ajutor / indemnizaţie de şomaj Ajutor de integrare profesională Alocaţie de sprijin Nu au beneficiat / nu mai beneficiază de nici un ajutor Figura 2. Structura şomerilor din judeţele regiunii Oltenia, după tipul de protecţie socială % 90% 80% 70% 60% 50% 40% 30% Studii superioare Studii medii Studii primare 20% 10% 0% Figura 3. Evoluţia structurii şomerilor indemnizaţi, după nivelul de pregătire Oltenia. 172

174 Secţiunea Statistică Informatică economică Structura şomerilor pe sexe şi medii, după durata şomajului, în regiunea Oltenia 2002 Durata şomajului Judeţul, sexul, mediul Total şomeri 0 6 luni 6 9 luni 9 27 luni Tabelul 3. peste 27 luni Total regiunea Oltenia 100,0 21,7 19,4 25,7 33,2 Dolj 100,0 30,0 20,0 24,4 25,6 Gorj 100,0 13,6 20,3 23,7 42,4 Mehedinţi 100,0 25,6 17,8 24,0 32,6 Olt 100,0 13,1 19,1 35,0 32,8 Vâlcea 100,0 22,8 19,2 21,5 36,5 Masculin 100,0 21,5 18,6 24,3 35,6 Feminin 100,0 22,0 21,1 28,7 28,2 Urban 100,0 22,0 19,5 26,1 32,4 Rural 100,0 21,2 19,3 25,3 34,2 Se observă mari decalaje la nivelul judeţelor componente ale regiunii, cea mai defavorabilă structură a şomajului după durata acestuia înregistrându-se în judeţul Gorj (cu 42,4% şomaj de lungă durată, mult peste media regiunii, de 33,2%); pe sexe, diferenţele, de amplitudine mai mică decât cele la nivel teritorial, sunt nefavorabile sexului masculin (cu o pondere a şomajului de lungă durată de 35,6%, cu 7,4% mai mare decât cea a sexului feminin); pe medii de rezidenţă, diferenţele, deşi foarte reduse, sunt defavorabile mediului rural (cu o pondere a şomajului de lungă durată de 34,2%, cu 1,8% mai mare decât în mediul urban). % Vâlcea Olt Mehedinţi Gorj Dolj 0% 20% 40% 60% 80% 100% 0 6 luni 6 9 luni 9 27 luni peste 27 luni Figura 4. Structura şomerilor în judeţele regiunii Oltenia, după durata şomajului

175 Revista Tinerilor Economişti Evoluţia şi structura cheltuielilor cu protecţia socială a şomerilor din Oltenia sunt prezentate în tabelul 4; se remarcă, în primul rând, diversificarea categoriilor de cheltuieli în această perioadă, prin adaptarea programelor de protecţie socială situaţiei economico-sociale reale din regiune. Tabelul 4 Cheltuieli cu protecţia socială a şomerilor în regiunea Oltenia - milioane lei - Anii Categoria de cheltuieli Ajutor de şomaj Ajutor de integrare profesională Alocaţie de sprijin Plata absolvenţilor Calificarea, recalificarea şomerilor (cheltuieli pentru formarea profesională) Plăţi compensatorii efectuate în cadrul programelor de restructurare, privatizare şi lichidare Plăţi pentru stimularea şomerilor care se angajează înainte de expirarea perioadei de şomaj Plăţi pentru stimularea mobilităţii forţei de 2738 muncă Plăţi pentru stimularea angajatorilor care 9334 încadrează şomeri din categoria defavorizaţi Alte cheltuieli Total cheltuieli În tabelul 5 sunt prezentaţi o serie de indicatori sociali, aflaţi în corelaţie evidentă cu fenomenul analizat (şomajul): numărul, structura şi evoluţia accidentelor de muncă şi a conflictelor colective de interese din regiunea Oltenia. Tabelul 5 Accidente de muncă şi conflicte colective de interese Oltenia Indicatori U/M Număr accidentaţi - total număr din care: Mortal număr Incapacitate temporară de muncă număr Accidente colective Număr accidente număr Număr accidentaţi - total persoane mortal persoane Rata accidentelor de muncă 0,9 0,95 0,90 Număr conflicte de interese număr

176 Secţiunea Statistică Informatică economică BIBLIOGRAFIE 1. Nicolae, A. Analiza statistică şi modelarea pieţei muncii în România, teză de doctorat, Bucureşti, Băcescu-Cărbunaru A Statistică macroeconomică, Ed. Meteora Press, Bucureşti, * * * Employement in Europe 2003 Recent Trends and Prospects European Comission, * * * Breviarul Statistic al Regiunii Sud-Vest Oltenia, INS, Direcţia Regională de Statistică Dolj,

177 Revista Tinerilor Economişti CARACTERISTICILE PIEŢEI MUNCII DIN REGIUNEA OLTENIA ANALIZA SWOT Lect. univ. dr. Costel IONAŞCU Lect. univ. dr. Marius MITRACHE Universitatea din Craiova Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract:The labour market in Oltenia generally reflects the naţional tendencies. The high unemployment rate in the region reflects the existence of unemployment on a log term, especially with young people and regarding certain disfavoured groups. As a great number of industrial enterprises are yet to be privatized in the region, severe tensions on the labour market are expected in the following years.the late industrial restructuring has been one of the major causes of the increase of unemployment in Oltenia, even though the impact has been partially balanced by the massive employment in agriculture. The different weight of these factors probably explains most of the differences between counties. The lack of development perspectives and the insufficient number of newly created workplaces affects the entire region. Key words: labour market., unemployed people, infra-regional disparities, human resources disfavoured groups, unemployment rate, strengths, weaknesses, opportunities, threats, social assistance. Regiunea Sud Vest Oltenia este una din regiunile mai puţin dezvoltate ale României: PIB regional este cu 9% sub media naţională, valoarea ratei şomajului fiind pe locul doi. Conform Anuarului Statistic al României, la 1 iulie 2002 şi datelor Recensamântului Populaţiei si al Locuintelor 2002, furnizate de Direcţia Regională de Statistică Dolj regiunea prezinta o scădere îngrijorătoare a populaţiei, cu circa 2,45% faţă de anul Astfel, în ultima decadă ( ), populaţia regiunii a scăzut cu persoane, ajungând în martie 2002 la Analizată la nivel global, regiunea are următoarele puncte tari : regiune de tranzit cheie între Banat si Muntenia (Bucuresti); cel mai mare producator de energie din România; este o regiune bogată în produse minerale; industria lemnului şi serviciile de transport din regiune sunt foarte competitive; Universitatea din Craiova este unul dintre cele mai importante centre universitare din ţară ; Punctele tari de mai sus sunt ' dezechilibrate însă de punctele slabe: regiune tradiţional subdezvoltată, o regiune de graniţă (la graniţa cu Bulgaria şi Serbia) ; densitate scazută a populaţiei distribuită într-un număr mare de sate mici; regiune rurală puternic bazată pe agricultură; probleme serioase cu sărăcia rurală, servicii sociale precare; regiune marcată de industrializarea forţată din anii 60; 176

178 Secţiunea Statistică Informatică economică prezenţa unor zone monoindustriale; probleme de mediu afectând apa, aerul şi solul; decalaj informaţional (digital divide), inclusiv în (şi între) cele mai mari oraşe dificultăţi legate de integrarea unei numeroase minorităţi a Rromilor (5-6% din populaţia totală a regiunii, după estimările făcute de organizaţiile etniei Rrome). Factorii externi de influenţă asupra dezvoltării economice în general şi asupra pieţei muncii în special, scot în evidenţă următoarele oportunităţi: potenţial mare de dezvoltare a sectorului serviciilor în principalele oraşe; integrarea europeană care va determina o creştere a comerţului transfrontalier; o investiţie majoră UE a fost planificata pentru construirea unui pod peste Dunăre spre Bulgaria, primul asemenea pod în istoria regiunii; posibilităţile oferite de Dunăre (Coridorul VII pan-european) pentru exportul de materii prime spre Vestul Europei; extinderea Internet-ului care ar putea suplini lipsa altor posibilităţi de comunicare; potenţial mare pentru turismul montan, rural şi ecumenic. În categoria ameninţări pot fi identificate următoarele aspecte: restructurare industrială şi privatizare întârziate. Încă un număr mare de locuri de muncă ameninţate; problemele acumulate în industria extractivă a carbunelui încă greu de rezolvat; re-ruralizare ducând la sărăcie şi la o slabă productivitate a muncii. Oltenia se confruntă cu probleme specifice de mediu şi infrastructură şi cu un număr de dificultati structurale pentru a face faţă economiei de tranziţie. Pe de o parte, în perioada s-a înregistrat o întoarcere masivă în agricultură, când peste jumătate din muncitorii disponibilizaţi din industrie şi minerit s-au reîntors în agricultură. Pe de altă parte gradul ridicat de dependenţă al economiei de oraşele monoindustriale care au suferit crize industriale severe, la care se adaugă capacitatea redusă de atragere a investiţiilor străine directe şi dezvoltarea întârziată a sectorului IMM şi de servicii, au contribuit la adâncirea discrepanţelor dintre Oltenia şi regiunile tradiţional mai dezvoltate din România: în multe sectoare, Oltenia, alături de Moldova sunt regiunile cu cei mai slabi indicatori ai performanţelor socio-economice. Agricultura Olteniei este caracterizată de o productivitate scăzută şi capacitate redusă a exportului, efect al preponderenţei produselor agricole cu valoare adăugată scăzută. O discrepanţă considerabilă între zonele urbane şi rurale se regăseşte în educaţie. Discrepanţa urban-rural este de asemenea evidenţiată în alte sectoare: transport, infrastructură de mediu, sănătate şi alte servicii sociale sunt slab reprezentate pentru comunităţile rurale. Sectorul întreprinderilor continuă să fie caracterizat de o prezenţă puternică a întreprinderilor mari cu rezultate economice reduse. Acestea sunt concentrate în sectoarele prelucrator şi minier. Ocuparea în întreprinderile mari reprezinta peste 35% din total, ceea ce constituie un risc semnificativ pentru economia regională. Între , numărul total al angajaţilor s-a redus de asemenea cu peste persoane. Mediul de afaceri este insuficient sprijinit de activitatea întreprinderilor. Regiunea suferă datorită insuficienţei dezvoltării reţelei de asociaţii profesionale din 177

179 Revista Tinerilor Economişti regiune; serviciile de consultanţă sunt încă slabe, infrastructura de afaceri este într-un stadiu primar de dezvoltare. În acest context, piaţa muncii în Oltenia reflectă în general tendinţele naţionale. Şomajul ridicat în regiune reflectă existenţa şomajului pe termen lung, mai ales în rândul tinerilor şi privind anumite grupuri defavorizate (cum ar fi ţiganii, deşi date specifice privind şomajul în rândul populaţiei Rroma nu sunt disponibile). Cum un număr mare de întreprinderi industriale din regiune încă trebuie restructurate, tensiuni severe pe piaţa muncii vor continua în anii următori. Restructurarea industrială târzie a reprezentat una din cauzele majore ale creşterii şomajului în Oltenia, chiar dacă impactul a fost parţial balansat de angajarea masivă în agricultură. Greutatea diferită a acestor factori explică probabil majoritate diferenţelor între judeţe. Lipsa perspectivelor de dezvoltare şi numărul insuficient de noi locuri de munca create afectează întreaga regiune dar apare ca o problema serioasă în special în judeţul Vâlcea, unde şomajul în rândul tinerilor este la un nivel foarte ridicat. Populaţia din Oltenia care studiază reprezintă aproape 20% din totalul populaţiei regionale. Populaţia implicată la toate nivelele de educaţie înregistrează tendinţe descrescătoare. Şcolile profesionale şi instituţiile de învăţământ superior nu oferă facilităţi şi mijloace moderne de instruire, deşi au legaturi bune cu întreprinderile locale şi prin urmare ar exista potenţial de plasare a tinerilor absolvenţi. Femeile din Oltenia sunt în număr de reprezentând 50,8% din populaţie; 54,6% trăiesc în zonele rurale. Femeile înregistrează 45,7% din totalul şomajului din regiune, un procent mai scăzut decât cel de la nivelul naţional. Sărăcia este un fenomen foarte raspândit în Oltenia: 32,4% din populaţie se estimează ca trâind sub pragul de sărăcie. Asistenţa socială poate viza numai un segment minor al persoanelor sărace. Acestea înregistrează o rată scăzută de participare la sistemul de educaţie şi, mai ales în zonele rurale, ramân izolate şi marginalizate. Sărăcia şi excluderea socială sunt interconectate şi există un risc pentru anumite grupe ale populaţiei, în special persoanele în vârstă cu venituri scăzute, persoanele cu nevoi speciale, mamele aflate în dificultate, copii abandonaţi. Ţiganii (rromii) sunt o minoritate etnică şi reprezintă un grup vulnerabil. În Oltenia recensământul a identificat peste persoane de etnie Rromă totalizând un procent de 2,5% din totalul populaţiei, totuşi se estimează că acest grup este mult mai mare şi totalizează peste 5% din total. Nu există date disponibile care ar indica o discriminare a minorităţii Rrome pe piaţa muncii. Pentru o analiză pertinentă a pieţei muncii din Regiunea Oltenia nu se poate face abstracţie de disparităţile infraregionale existente, chiar dacă acestea nu sunt totuşi foarte pronunţate. Diferenţele dintre judeţe sunt date de profilul geografic al acestora (trei judeţe cu zone muntoase Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea; doua judeţe cu zone de câmpie, Dolj şi Olt), de mărimea teritoriului şi de populaţie. Din punct de vedere al disparităţilor sub-regionale, infrastructura este un element important. Judeţul Mehedinţi este singurul judeţ din Oltenia, dar şi din România, în care nici o localitate nu este conectată la reţeaua de gaz. Judeţul Dolj se plasează pe ultimul loc în România şi, implicit, în Oltenia, din punct de vedere al localităţilor conectate la reţeaua de apă potabilă, cu numai 2,09% din numărul total de localităţi conectate la reţea. O altă diferenţă considerabilă se regăseşte în infrastructura educatţei, întrucât educaţia superioara se concentrează în judeţul Dolj, în Centrul Universitar Craiova. Analiza socio-economică identifica 10 tipuri de centre de polarizare în regiune: 178

180 Secţiunea Statistică Informatică economică 1) centre urbane cu influenţă inter-regională; 2) centre urbane cu influenţă inter-judeţeană ; 3) centre urbane cu influenţă inter-judeţeană limitata; 4) municipalităţi şi oraşe cu influenţă judeţeană şi utilizare a forţei de muncă calificată; 5) municipalităţi şi oraşe cu influenţă judeţeană si utilizare a forţei de munca cu nivel doi de calificare; 6) oraşe cu influenţă locală şi utilizare a forţei de muncă calificată; 7) oraşe cu influenţă locală şi utilizare a forţei de muncă cu nivel doi de calificare; 8) localităţi rurale angajând forţă de muncă calificată; 9) localităţi rurale angajând forţă de muncă cu nivel doi de calificare; 10) comune. Analiza SWOT asupra pieţei muncii în regiunea Oltenia, adică punctele tari, punctele slabe, oportunitaţile si ameninţările trebuie analizate corelat, atât cu resursele umane existente cât si cu serviciile sociale. Astfel, în ceea ce priveşte resursele umane pot fi relevate următoarele aspecte: Puncte tari: nu există diferenţe majore între tendinţele ocupaţionale pentru bărbaţi şi femei; cultură ridicată în ceea ce priveşte mobilitatea forţei de muncă; dezvoltarea economiei bazată pe competenţă; existenţa unui număr mare de şcoli profesionale; interes în creştere pentru învăţământul tehnic (ingineri, programatori); creşterea interesului privind înfiinţarea de centre pentru formare profesională; tensiuni mai mici pe piaţa muncii datorită scăderii indicelui de substituire. Puncte slabe: piaţa forţei de muncă rurale concentrează mai mult de jumătate din forşa de muncă; slaba educaţie antreprenorială; munca la negru fenomen foarte larg răspândit; declin puternic al angajărilor în industrie; descreştere naturală a populaţiei; creşterea şomajului; descreşterea indicelui participării (ocupării); existenţa decalajului informaţional în cadrul regiunii. Oportunităţi : rata scazută a angajării în sectorul serviciilor (de doua ori mai mică decât în UE) oferă oportunităţi pentru dezvoltarea sectorului; stabilirea unor obiective comune şi a unui parteneriat puternic între instituţiile de instruire şi angajatori; fonduri relativ mari alocate de către UE pentru dezvoltarea resurselor umane. Ameninţări: creşterea indicelui de dependenţă (populaţia inactivă şi neocupată raportată la de persoane ocupate); persoane dispuse să emigreze către Bucureşti şi în afara ţării; 179

181 Revista Tinerilor Economişti serviciile sociale, prin corelaţia strânsă şi influenţele exercitate asupra resursei umane din orice regiune, trebuie considerate un factor potenţator al pieţei muncii din regiunea Oltenia, iar din acest considerent se impune o analiză de tip SWOT şi asupra acestui domeniu. Puncte tari: creşterea speranţei de viaţă (comparativ cu nivelul naţional); existenţa unui potenţial uman tânar deosebit; inexistenţa disparităţilor de sex în ceea ce priveşte accesul la educaţie; tradiţia învăţământului profesional; generalizarea scopului învăţământului deschis şi la distanţa; existenţa cel puţin a unei instituţii de învăţământ superior în fiecare reşedinţă de judeţ; creşterea/îmbunătăţirea serviciilor de ajutor pentru copii abandonaţi şi a pregătirii personalului în domeniul protecţiei copilului; diversificarea formelor de învăţământ şi pregătire în domeniul serviciilor sociale. Puncte slabe : infrastructura de educaţie insuficientă şi neadaptată standardelor moderne în materie,în mediul urban, şi grav deteriorată în mediul rural; insuficienţa utilităţilor de transport este încă un obstacol serios pentru mulţi copii care merg la şcoală; dificultăţi de participare la formele de învaţământ secundar pentru elevii din mediul rural; decalaj între pregatirea oferită de şcoală şi cerinţele pieţei muncii; acces redus al populaţiei Rrome la educaţie superioară (indice 0,007 comparativ cu 0,12 pentru etnicii românii); infrastructură de sănătate precară; insuficienţa medicamentelor şi a aparaturii medicale problemă acută în mediul rural; personal medical insuficient în mediul rural; servicii de ajutor de urgenţă, de prevenţie şi de tratament ambulatoriu deficitare; mortalitatea maternă cea mai ridicată din România (mult peste media pe ţară); grad scăzut de integrare în societate pentru persoanele cu handicap; creşterea numărului de copii abandonaţi; sărăcia are efecte asupra posibilităţilor de acces la educaţie. Oportunităţi : creşterea interesului pentru învăţământul universitar; existenţa fondurilor de tip structural pentru serviciile sociale; Ameninţări: cresterea decalajului educaţional între mediul urban şi cel rural; accentuarea polarizării educaţionale (creşterea participării în învatamântul superior, în paralel cu creşterea abandonului şcolar); salarii mici în învăţământ şi sănătate, având ca efect criza pregătirii în domeniul învăţământului preşcolar şi preuniversitar, respectiv insuficienţa personalului medical la sate. 180

182 Secţiunea Statistică Informatică economică Piaţa muncii din Oltenia reflectă în mare tendintele de la nivel naţional. S-a înregistrat o descreştere notabilă a procentului de ocupare între 1995 şi 2002, în comparaţie cu media naţională. În Regiunea Sud Vest, populaţia ocupată civilă a fost, la sfârşitul anului 2002, de 879,4 mii persoane, în scădere faţă de anul precedent cu 64,9 mii persoane ponderea acesteia în totalul populaţiei fiind de 37,56%. Femeile reprezentau 46,6% (504,6 mii) din totalul populaţiei ocupate civile. Principalele ramuri ale economiei ce concentrează populaţia ocupată civilă sunt: agricultura şi silvicultura (6,6%), industria (21,1%), comerţul (8,39%), învăţămantul (4,62%), construcţiile (4,16%) şi sănătatea (3,91%). Raportul de ocupare (raportul dintre populaţia activă civilă ocupată şi resursele totale de muncă) a fost în 2002 de 93,13%. Populaţia potenţial activă a scăzut de la 57,9% din totalul populaţiei în 2001 la 49,5% în 2002, numărul total al populaţiei angajate a scăzut substanţial. Numărul de salariaţi a scăzut de la 556 mii persoane în 1996 la 406 mii în 2002, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Participarea pe piaţa muncii a fost într-o cădere notabilă, atât în procentul înregistrat printre tineri (15-24 ani) 9,5% din totalul populaţiei ocupate in 2002 cât şi la cel înregistrat la persoanele vârstnice În condiţiile instabilităţii economice şi absenţei unei strategii coerente de dezvoltare economică, în plan naţional si local, identificarea nevoilor de forţă de muncă, prezente şi de perspectivă, reprezintă un proces greu de realizat dar nu imposibil, daca se urmăreşte alinierea la standardele Uniunii Europene. BIBLIOGRAFIE 1. *** Anuarul Statistic al României, *** Obiectivele prioritare naţionale ale Planului Naţional de dezvoltare *** Îndrumarile metodologice elaborate de către Ministerul Dezvoltării şi Prognozei privind elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regională 4. *** Planul de Dezvoltare Regională realizat de ADR SV Oltenia pentru perioada în conformitate cu Hotărârea de Guvern 1323/ publicată în Monitorul Oficial din

183