Protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Aspecte privind infractorul şi victima infracţiunii

Transcription

1 Protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Aspecte privind infractorul şi victima infracţiunii Conf. univ. dr. Florentina Olimpia Muţiu Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative Universitatea de Vest din Timişoara Abstract: The study aims to address some relevant issues concerning the rights of offenders and crime victims' rights in the context of theoretical and jurisprudential analysis of human rights and fundamental freedoms. In accordance with the international and European regulations on human rights are outlined in the plan of legislative criminal policy and judicial criminal policy the approaches to: the humanism of punishment; the prohibition of torture, inhuman and degrading treatment for offenders; the application of alternative sanctions to the prison for the offenders who perpetrated acts with low social risk; the defense of crime victims' rights, especially the right to a fair trial, the assistance and psychological counseling, repairing of damage and financial compensation granted by the state as provided by law; the procedural guarantees for offenders and victims of crime. Key-terms: rights of offenders, crime victims' rights, human rights, criminal policy. În contextul preocupărilor pentru clarificarea aspectelor teoretice şi jurisprudenţiale legate de protecţia drepturilor omului, în doctrină s-a consacrat expresia drept pozitiv al drepturilor omului care, aşa după cum apreciază Frederic Sudre, desemnează un nivel de analiză pe care îl implică o abordare ştiinţifică a noţiunii de drepturi ale omului, alături de celelalte două nivele, şi anume, filosofia şi morala drepturilor omului, respectiv, ideologia politică a drepturilor omului: dreptul pozitiv al drepturilor omului, cu toate mecanismele instituţionale de garantare pe care le implică acesta, este, într-un fel, partea vizibilă a eisbergului numit drepturile omului, care n-ar putea exista fără straturile inferioare (baza filosofică, expresiile politice, dezbaterile diplomatice). Juristul intervine la nivelul acestui ultim aspect, fără a-şi putea permite, totuşi, să neglijeze fundamentele filosofice şi morale ale drepturilor omului sau să facă abstracţie de influenţa contextului ideologic şi politic 1. Definirea expresiei dreptul drepturilor omului ca ansamblu de reguli juridice internaţionale care recunosc indivizilor, fără discriminare, drepturile şi capacităţile ce asigură 1 Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.25. 5

2 libertatea şi demnitatea fiinţei umane şi beneficiază de garanţii instituţionale 2 este reflectată atât de instrumente internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la ; Pactul O.N.U. privind Drepturile Civile şi Politice, 1966) cât şi de instrumente regionale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,1950; Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului, 1969; Carta Africană a Drepturilor Omului, 1961). În literatura de specialitate 3 s-a remarcat existenţa unei ambiguităţi a relaţiei dreptului penal cu drepturile omului, care nu se reflectă numai în cazul sancţiunilor penale, ci şi în cazul sancţiunilor administrative, măsurilor de poliţie sau măsurilor de apărare socială care sunt supuse regulilor de procedură destinate să asigure respectarea drepturilor omului. Dreptul drepturilor omului nu vizează o categorie juridică determinată, ci defineşte limitele care nu trebuie să fie depăşite de către state, atunci când fac uz de sancţiuni penale sau extrapenale, de măsuri de poliţie sau de măsuri de apărare socială. Jurisprudenţa europeană a dat dreptului drepturilor omului o semnificaţie autonomă, detaşată de categoriile dreptului intern de drept civil şi de drept penal. Jurisprudenţa europeană a considerat că art. 6 ar putea să se aplice, cu titlu de materie penală, sancţiunilor extrapenale având totuşi un caracter punitiv, cum ar fi sancţiunile administrative, sancţiunile disciplinare, militare sau penitenciare. Aşa după cum apreciază Mireille Delmas-Marty, aici putem vorbi despre emergenţa unei categorii juridice noi în raport cu dreptul penal şi anume aceea de materie penală. Jurisprudenţa europeană a considerat indicat să dea expresiei materie penală (în conformitate cu art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului) o semnificaţie autonomă, deci să pună bazele unei noi categorii juridice. Convenţia permite statelor alegerea şi delimitarea diferitelor categorii de sancţiuni, stabilirea unei distincţii între dreptul penal şi dreptul disciplinar (sau administrativ) astfel încât să-i fixeze traiectoria. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a extins calificarea de materie penală (în sensul art. 6 şi 7 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) la categoriile de sancţiuni extrapenale, mai ales administrative, răspunzând anumitor criterii: calificarea infracţiunii după tehnica juridică internă; natura infracţiunii; severitatea sancţiunii. Odată stabilite aceste criterii, este necesară precizarea conţinutului fiecărui criteriu, a posibilităţii lor de combinare şi a pragului de la care pornind să fie reţinută calificarea de materie penală, adică pragul de la care pornind sancţiunile extrapenale vor fi asimilate categoriei penale (în ceea ce priveşte garanţiile procesuale). Plecând de la premisa caracterului autonom al noţiunii de materie penală, s-a realizat o recompunere a câmpului penal a cărei complexitate este determinată de criterii, subcriterii, elemente de referinţă, pentru a determina pragul de la care pornind va fi reţinută calificarea de materie penală. Discursul legislativ de politică penală, departe de a fi unanim acceptat de către puterea judecătorească, în pluralitatea formelor sale de exprimare, este diferit perceput şi receptat: a) Mireille Delmas Marty 4 examinează atât politica penală judiciară în materie de protecţie a drepturilor omului cât şi chestiunea punctuală a politicii penale judiciare în punerea în 2 Ibidem, p Mireille Delmas- Marty, Les grands systèmes de politique criminelle, P.U.F., Paris, Ibidem. 6

3 aplicare a pedepsei într-un demers de interes general, ajungând la concluzia că, în cazul politicii penale judiciare, trebuie avute în vedere protecţia drepturilor fundamentale ale omului şi punerea în aplicare a pedepsei într-un demers de interes general; b) Denis Salas 5 consideră că legile sunt aceleaşi pentru toţi simple şi clare şi fixează anumite pedepse, deschizând spaţiul unei dezbateri individualizate asupra acuzării cu privire la o faptă calificată din punct de vedere legal; procesul penal, înfruntând alteritatea absolută a încălcării legilor, contribuie atât la judecarea şi sancţionarea unui individ cât şi la reinstaurarea unei lumi a dreptului în care regulile vieţii colective nu pot fi încălcate fără consecinţe în plan juridic; situat la intersecţia dreptului, a societăţii şi a puterii, procesul penal dezvăluie mize majore, prin capacitatea sa de a mobiliza resursele unei societăţi şi prin modificările formei sale; reţine atenţia, în primul rând, capacitatea de a evidenţia prin structura sa proprie ordinea socială, juridică şi politică care-l înglobează. Analiza politicii penale judiciare în materie de protecţie a drepturilor omului are în vedere două aspecte importante: a) cunoaşterea normelor internaţionale sau de drept intern privind protecţia drepturilor omului de către jurisdicţiile care trebuie să le aplice; b) stabilirea mecanismelor jurisdicţionale adecvate, pornind de la premisa formulată în doctrină: Nicio măsură de protecţie internaţională a drepturilor omului nu poate fi aplicată în mod serios dacă nu este însoţită de mecanisme jurisdicţionale corespunzătoare 6. În acest context, este concludentă observaţia potrivit căreia mecanismele de apărare a drepturilor omului instituite în plan regional (european) îndeplinesc cel mai bine condiţia menţionată: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă modelul cel mai perfecţionat de garantare efectivă a drepturilor omului proclamate pe plan internaţional (...) Un sistem de protecţie a drepturilor omului nu este credibil decât dacă le oferă indivizilor garanţii eficiente pentru apărarea drepturilor lor; drepturile şi libertăţile recunoscute sau proclamate, dar negarantate nu prezintă interes decât din punct de vedere teoretic 7. În consens cu această observaţie, în doctrină 8 se subliniază ideea că această garanţie colectivă (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - garanţie colectivă pe plan european a principiilor enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) nu se substituie garanţiei în plan naţional a drepturilor fundamentale ale omului, ci se adaugă acesteia. Într-un stat democratic, elaborarea unei politici penale coerente implică evaluarea sub aspect calitativ a incidenţei prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra programelor legislative şi judiciare de politică penală ( şi inevitabil în stabilirea limitelor oricărui program legislativ sau judiciar de politică penală ). Semnificativ este faptul că în elaborarea şi aplicarea normelor dreptului penal trebuie să se pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, de la necesitatea asigurării condiţiilor de realizare a personalităţii fiecăruia, în conformitate cu principiul umanismului dreptului penal; potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure, pe de o parte, realizarea funcţiei preventive generale a legii penale, iar pe 5 Denis Salas, Du procès pénal. Eléments pour une théorie interdisciplinaire du procès, P.U.F., Paris, Frederic Sudre, op.cit., p Ibidem. 8 Christine Lazerges, La politique criminelle, P.U. F., Paris, 1987, pp

4 de altă parte prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală, ca rezultat al aplicării sancţiunilor de drept penal 9. Aşa după cum se apreciază în doctrină, sistemul penal este o parte a unei entităţi mai largi, cunoscute sub denumirea de sistemul justiţiei penale, termen a cărui sferă include toate acele instituţii care răspund oficial faţă de comiterea infracţiunilor: poliţie, parchet, tribunal 10. Justificarea, general acceptată, pentru a avea un sistem de pedepse constă în a considera pedeapsa ca făcând ceva pentru a reduce incidenţa criminalităţii şi pentru a preveni atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalţi cetăţeni. Cel mai plauzibil mecanism prin care pedeapsa poate să îndeplinească acest obiectiv este intimidarea generală (general deterrence) 11. În ceea ce priveşte societatea, pedeapsa trebuie să asigure pe lângă efectul intimidant (care acţionează sectorial) şi elementul de siguranţă (care trebuie să fie universal, în sensul că siguranţa nu poate fi creată doar de pedeapsa prevăzută de lege, ci şi de certitudinea aplicării acesteia în cazul săvârşirii unei infracţiuni); astfel că trebuie acordată atenţie atât individualizării judiciare a pedepsei, cât şi executării pedepsei 12. În contextul curentului umanizării pedepselor s-a putut constata tendinţa de atenuare a severităţii pedepsei, de blândeţe a pedepsei, după cum remarcă Michel Foucault: sub blândeţea crescândă a pedepselor, se poate repera o deplasare a punctului lor de aplicare; un domeniu de cunoaştere, nişte tehnici şi discursuri ştiinţifice iau astfel naştere, amestecându-se în practica puterii punitive. Dacă n-am da atenţie decât evoluţiei regulilor de drept sau a procedurilor penale, am risca să privilegiem o schimbare în sensibilitatea colectivă, un progres al umanismului sau dezvoltarea ştiinţelor umane. Studierea mecanismelor punitive nu trebuie axată numai pe efectele represive ale acestora, pe latura lor de sancţiune; aceste efecte trebuie înscrise în marea serie de efecte pozitive pe care mecanismele punitive le pot induce, chiar dacă acestea pot apărea marginale 13. În literatura de specialitate s-a formulat opinia potrivit căreia pedeapsa trebuie privită ca un concept unitar în cadrul dreptului pozitiv, pentru că dezvoltând doar una din laturile sale, anihilăm sau reducem importanţa celorlalte ; din această perspectivă, s-au evidenţiat patru categorii care au un interes specific, determinat, în existenţa şi modul de exteriorizare ale pedepsei: statul, infractorul, victima şi societatea 14 : a) Statul, în planul politicii penale, urmăreşte realizarea cu mijloace adecvate a scopului pedepsei de menţinere a păcii sociale şi de prevenire a săvârşirii de infracţiuni, deoarece utilizarea unor instrumente disproporţionate poate conduce la efectul contrar instaurarea justiţiei private. Aceste instrumente trebuie în permanenţă readaptate şi corijate pentru a corespunde evoluţiilor din societate, fără a se pierde din vedere scopul pe care trebuie să-l realizeze evitarea vendetei; b) Infractorul este vizat prin aplicarea celei mai adecvate sancţiuni penale (în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi personalitatea sa) care să contribuie la reeducarea şi reintegrarea 9 Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p Michael Cavadino, James Dignan, The Penal System. An introduction, Sage Publications, London, 2007, p Ibidem, pp Cristina Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Paralela 45, Piteşti, 2005, p Cristina Rotaru, op.cit., pp

5 lui socială, la combaterea recidivei; în acest caz au preeminenţă obiectivele prevenţiei speciale. Remarcăm faptul că art. 23 din Constituţia României din 1991 (revizuită în 2003) stabileşte trei reguli fundamentale: a) prezumţia de nevinovăţie (art. 23 alin.11: Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată ; b) legalitatea pedepsei (art.23 alin.12: Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii ); c) imposibilitatea de a prevedea prin lege sau de a aplica sancţiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal (art.23 alin.13: Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală ) 15. În concordanţă cu principiul legalităţii pedepsei, principiul personalităţii răspunderii penale (care conţine regula că atât obligaţia decurgând dintr-o normă de drept penal de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea decurgând din nerespectarea unei astfel de obligaţii, au caracter personal 16 ) constituie o garanţie a libertăţii persoanei; la stabilirea răspunderii penale trebuie să se ţină seama de condiţia umană, iar mijloacele de apărare socială trebuie să corespundă acestei condiţii, să servească la transformarea şi resocializarea individului infractor 17. Din această perspectivă, conform art. 52 alin. 2 din Codul penal român actual, executarea pedepsei nu trebuie să se cauzeze suferinţe fizice sau să se înjosească persoana condamnatului; dispoziţiile Codului penal sunt în consens cu prevederile cuprinse în: a) instrumente internaţionale: Ansamblul de principii pentru protecţia tuturor persoanelor supuse oricărei forme de detenţie sau încarcerare (adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 43/173 din 9 decembrie 1988); b) instrumente regionale: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.3: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ); Convenţia europeană privind prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante (adoptată de Consiliul Europei în 1987 şi intrată în vigoare în 1989; ratificată de România prin Legea nr. 80/1994), convenţie care prevede instituirea Comitetului European pentru Prevenirea Torturii organism autorizat a vizita orice loc aflat sub jurisdicţie naţională, în care persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică (art. 2), precum şi obligaţia statelor de a asigura Comitetului facilităţi pentru îndeplinirea sarcinilor sale (art.8). În cazul pedepsei cu închisoarea este relevantă analiza unor aspecte precum: cauzele care determină ca închisoarea să fie un mediu criminogen şi de desocializare pentru cei condamnaţi; condiţiile de trai în penitenciare (necesitatea unor condiţii decente de trai şi a unui climat apropiat de cel al vieţii în libertate); cooptarea celor condamnaţi la participarea la programe de resocializare, de asistenţă şi consiliere, de educaţie şi formare profesională; recurgerea la sancţiuni alternative (substitutivi ai închisorii) în cazul infracţiunilor cu un risc social redus. În conformitate cu prevederile Recomandării nr. R(92) 16 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene privind sancţiunile şi măsurile comunitare, corelate cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale 15 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp Costică Bulai, op.cit., p Ibidem. 9

6 instrumentelor internaţionale acceptate de către statele membre ale Consiliului Europei (Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966), este necesar să se ţină seama de următoarele cerinţe: 1. asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale infractorilor care execută sancţiuni şi măsuri comunitare şi ale familiilor acestora; 2. aplicarea acestor sancţiuni şi măsuri comunitare, precum şi executarea lor nu trebuie să genereze nici un risc de restrângere a acestor drepturi şi nici să ducă la abuzuri; 3. o permanentă preocupare pentru individualizare, pentru realizarea unei corespondenţe între gravitatea infracţiunii şi reacţia pe care aceasta o produce în plan penal, ţinându-se cont de personalitatea delincventului; 4. aplicarea şi executarea unor sancţiuni şi măsuri comunitare adecvate, urmărindu-se evitarea efectelor negative ale detenţiei (de exemplu, activitatea de supraveghere desfăşurată de serviciile de probaţiune se realizează, în mediul liber, în societate şi numai cu privire la infractori în sarcina cărora au fost instituite obligaţii în urma unui proces penal; spre deosebire de activitatea de supraveghere, alte activităţi specifice probaţiunii pot fi desfăşurate atât în societate, cât şi în mediul penitenciar, cum este cazul activităţilor de asistenţă şi consiliere a victimelor infracţiunilor, respectiv a infractorilor) 18. c) Victima, în unele situaţii va încerca să completeze activitatea represivă a statului şi va recurge la forme de justiţie privată (în situaţia în care pedeapsa, ca sublimare a răzbunării private, nu poate răspunde nevoilor de justiţie ale victimei); pentru a evita dubla victimizare, cea din momentul săvârşirii faptei şi cea din timpul procesului penal, ar trebui să se acorde mai multă atenţie victimei pe parcursul desfăşurării procedurii penale; în soluţionarea conflictului, victima se poate implica activ în procedura reparaţiei şi concilierii (procedura medierii) la care se poate recurge în cazul infracţiunilor cu un risc social redus 19. d) Societatea, al cărei interes este acela de a menţine criminalitatea între nişte limite rezonabile, pune accentul pe prevenţia generală, în contextul necesităţii apărării valorilor sociale; scala pedepsei trebuie să fie echilibrată, iar limitele speciale prevăzute pentru fiecare infracţiune să fie capabile să descurajeze o eventuală înclinaţie spre comiterea acesteia: la fixarea acestor limite trebuie să se aibă în vedere nu doar prevenţia generală negativă (forţa de intimidare a pedepsei prevăzute de lege), ci faptul că aceste limite trebuie să fie funcţionale în momentul individualizării judiciare, astfel încât să nu ducă la aplicarea unor pedepse disproporţionate în raport cu gravitatea faptelor comise şi personalitatea infractorului (individualizare flexibilă) 20. Semnificativ este faptul că mecanismele punitive trebuie să acţioneze nu doar asupra infracţiunilor, ci şi asupra indivizilor; nu doar asupra a ceea ce aceştia au făcut, ci şi asupra a ceea ce ei sunt, vor fi, pot să fie. (...) Metodele punitive trebuie analizate nu ca simple consecinţe ale unor reguli de drept ori ca indicatori de structuri sociale, ci ca tehnici dotate cu 18 Pavel Abraham, Victor Nicolăescu, Ştefăniţă Bogdan Iaşnic, Introducere în probaţiune. Supraveghere asistenţă şi consiliere a infractorilor condamnaţi la sancţiuni neprivative de libertate, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, p Cristina Rotaru, op.cit., pp Ibidem. 10

7 propria lor specificitate în câmpul mai general al celorlalte procedee de putere; să plasăm tehnologia puterii la originea atât a umanizării penalităţii, cât şi a cunoaşterii omului 21. Aşa după cum se remarcă în literatura de specialitate, orice măsură de prevenire şi combatere a criminalităţii trebuie elaborată şi aplicată în concordanţă cu un principiu fundamental al statelor democratice, şi anume, garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) consacră o serie de principii, de largă inspiraţie umanistă, de natură să creeze un cadru juridic adecvat dezvoltării personalităţii umane şi a ocrotirii acesteia, împotriva oricăror abuzuri ale autorităţii.(...)dacă respectarea drepturilor omului trebuie să constituie obiectivul central al oricărei reforme penale, acesta înseamnă că prima grijă a statelor membre ale Consiliului Europei în procesul de reformă este aceea de a situa legislaţia lor penală la nivelul cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei devenind la rândul lor standarde europene pentru legislaţiile naţionale 22. Abordarea în doctrină a aspectelor specifice ale dreptului la un proces echitabil 23 relevă că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă o garanţie procesuală a drepturilor şi libertăţilor persoanei în faţa instanţelor de judecată, constituind una din premisele asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică. În literatura de specialitate se subliniază necesitatea ca procesul penal să se desfăşoare după o procedură cât mai simplă şi precis reglementată, de natură să asigure părţilor drepturile şi garanţiile procesuale necesare stabilirii adevărului şi justei soluţionări a cauzei 24, precum şi ca organele judiciare să intervină activ şi imparţial în tot cursul procesului penal 25. Articolul 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî. Acest paragraf prevede ca şi garanţii ale dreptului la un proces echitabil 26 : a) dreptul la o instanţă, instituită prin lege, independentă şi imparţială; b) publicitatea procesului; c) dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil; d) principiul egalităţii armelor; e) principiul contradictorialităţii; f) dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina; g) obligaţia motivării hotărârilor de către instanţe. Referitor la aplicabilitatea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materia drepturilor victimelor infracţiunilor, în doctrină s-a subliniat ideea că, de regulă, de garanţiile dreptului la un proces echitabil beneficiază persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni; extinderea aplicării acestor garanţii şi la victimele infracţiunilor a fost posibilă pe două căi: a) legislativă: legislaţia procesual penală a lărgit sfera aplicabilităţii drepturilor 21 Michel Foucault, op.cit., pp. 24, George Antoniu (coord.), Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pp Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptului procesual penal român, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, pp ; Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 233; George Antoniu (coord.), Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pp George Antoniu (coord.), op.cit., pp Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol.i, Editura Academiei, Bucureşti, 2003, pp Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, op.cit., p

8 garantate de art. 6 parag. 1, oferind şi persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni (victimei), constituite parte vătămată sau parte civilă în cadrul procesului penal, garanţiile procedurale din acest paragraf: accesul la justiţie, dreptul la apărare, independenţa şi imparţialitatea instanţei, dreptul la judecată într-un termen rezonabil, publicitatea şi contradictorialitatea procesului penal, egalitatea armelor ; b) jurisprudenţială: în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că şi victimele infracţiunilor pot beneficia de aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă numai în cazul în care acestea se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, sub aspectul acţiunii civile 27. Remarcăm faptul că prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art.6) sunt în concordanţă cu prevederi cuprinse în instrumente internaţionale, de exemplu cu cele ale Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată de România prin Legea nr.565 din 16 octombrie 2002) referitoare la necesitatea protecţiei martorilor şi acordării de asistenţă şi protecţie victimelor în cazul criminalităţii organizate transnaţionale 28 : a) Protecţia martorilor (art. 24): Aşa după cum se menţionează în paragraful 4, dispoziţiile prezentului articol se aplică de asemenea victimelor, când acestea sunt martori. În acest sens sunt semnificative aspectele reglementate de parag. 1-3: 1. Fiecare stat parte ia, în limita mijloacelor de care dispune, măsuri corespunzătoare pentru a asigura o protecţie eficace (împotriva eventualelor acte de represalii sau acte de intimidare) a martorilor care, în cadrul procedurii penale, depun mărturie privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie şi, în caz de nevoie, a părinţilor lor şi a altor persoane apropiate; 2. Măsurile avute în vedere la paragraful 1 al prezentului articol, fără prejudicierea drepturilor pârâtului (inclusiv a dreptului la un proces echitabil), pot consta mai ales în: a) stabilirea, pentru protecţia fizică a acestor persoane, a unor proceduri de a li se oferi un nou domiciliu şi de a li se permite, în caz de nevoie, ca informaţiile privind identitatea lor şi locul unde se află să nu fie dezvăluite sau ca dezvăluirea lor să fie limitată; b) prevederea unor reguli de probaţiune care să permită martorilor să depună mărturie într-un mod care să le garanteze securitatea (în special să fie autorizaţi să depună mărturie recurgând la tehnici de comunicare cum sunt înregistrările video sau alte mijloace adecvate); 3. Statele părţi au în vedere să încheie acorduri în vederea stabilirii unui nou domiciliu persoanelor menţionate la paragraful 1 al prezentului articol. b) Acordarea de asistenţă şi protecţie victimelor infracţiunilor (art.25): 1. Fiecare stat parte ia, în limita mijloacelor de care dispune, măsuri corespunzătoare pentru acordarea de asistenţă şi protecţie victimelor infracţiunilor prevăzute de prezenta convenţie, îndeosebi în caz de ameninţare cu represalii sau de intimidare. 2. Fiecare stat parte stabileşte proceduri corespunzătoare pentru a permite victimelor unor infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie să obţină reparaţii. 3. Fiecare stat parte, sub rezerva dreptului său intern, face în aşa fel încât drepturile şi interesele victimelor să fie protejate şi să fie luate în considerare în stadiile 27 Ibidem, pp Antonietta Confalonieri, Il ruolo della vittima e la sua tutela, în Elisabetta Rosi (a cura di), Criminalita organizzata transnazionale e sistema penale italiano. La Convenzione ONU di Palermo, IPSOA, 2007, pp

9 corespunzătoare ale procedurii penale declanşate împotriva autorilor infracţiunilor, într-un mod care să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil. Preocupările pentru abordarea problematicii legate de drepturile victimelor infracţiunilor prevăzute de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate au ca premisă includerea acestor victime în categoria persoanelor vulnerabile la acţiunea acestei criminalităţi ; conform art. 31 programele de prevenţie a criminalităţii transnaţionale organizate (proiecte internaţionale pentru prevenirea criminalităţii transnaţionale organizate, la care participă statele părţi) au ca obiectiv reducerea factorilor care marginalizează persoanele şi grupurile sociale, vulnerabile la acţiunea acestei criminalităţi ; de asemenea, art.31 parag. 7 precizează că statele părţi colaborează, după caz, între ele şi cu organizaţiile regionale şi internaţionale competente în vederea promovării şi luării măsurilor prevăzute în prezentul articol: 1. să elaboreze şi să evalueze proiectele naţionale, precum şi să pună în practică şi să promoveze cele mai bune practici şi politici pentru prevenirea criminalităţii transnaţionale organizate; 2. să reducă, conform principiilor fundamentale ale dreptului lor intern prin măsuri legislative, administrative sau alte măsuri adecvate, posibilităţile actuale sau viitoare ale grupurilor infracţionale organizate de a participa la activitatea pieţei ilicite utilizând produsul infracţiunii. Aceste măsuri ar trebui să fie axate pe: a) întărirea cooperării între serviciile de investigaţii şi de reprimare sau între procurori şi entităţile private interesate, mai ales în industrie; b) promovarea elaborării de norme şi proceduri care să apere integritatea entităţilor publice şi entităţilor private interesate, precum şi a codurilor de deontologie pentru profesiunile respective, îndeosebi cele de jurist, notar, consilier fiscal şi contabil; c) prevenirea folosirii improprii de către grupurile infracţionale organizate a procedurilor de cerere de ofertă organizate de autorităţile publice, precum şi subvenţiile şi licenţele acordate de autorităţile publice pentru o activitate comercială; d) prevenirea folosirii improprii de către grupurile infracţionale organizate a persoanelor juridice; aceste măsuri ar putea include: (i) stabilirea de registre publice ale persoanelor juridice şi fizice implicate în înfiinţarea, gestionarea şi finanţarea persoanelor juridice; (ii) posibilitatea de a decădea din dreptul de a conduce persoane juridice pe teritoriul lor, pe o perioadă rezonabilă, persoanelor recunoscute ca vinovate de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de prezenta convenţie, prin decizii judiciare sau prin orice mijloace adecvate; (iii) stabilirea de registre naţionale ale persoanelor decăzute din dreptul de a conduce persoane juridice; şi (iv) schimbul de informaţii conţinute în registrele menţionate la pct. (i) şi (iii) ale prezentului alineat cu autorităţile competente ale altor state părţi; 3. să promoveze reintegrarea în societate a persoanelor recunoscute ca vinovate de infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie; 4. să evalueze periodic instrumentele juridice şi practicile administrative pertinente pentru a determina dacă ele conţin lacune permiţând grupurilor infracţionale organizate să le folosească într-un mod necorespunzător; 5. să sensibilizeze mai mult publicul asupra existenţei, cauzelor şi gravităţii criminalităţii transnaţionale organizate şi a ameninţării pe care o reprezintă. Ele pot să o facă, 13

10 după cum se cuvine, prin intermediul mass-media şi adoptând măsuri destinate să promoveze participarea publicului la activităţile de prevenire şi de combatere; 6. să comunice secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite numele şi adresa autorităţii sau autorităţilor abilitate să acorde ajutor altor state părţi să ia măsuri de prevenire a criminalităţii transnaţionale organizate. La nivel naţional, reglementarea aspectelor care vizează protecţia victimelor infracţiunilor s-a concretizat în adoptarea unor legi relevante, precum: Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor (lege care a fost adoptată ţinând seama de nevoile actuale de protecţie ale victimelor infracţiunilor din România, precum şi de principiile şi standardele impuse de documentele europene în materie), Legea nr. 304/2005 (legea de ratificare a Convenţiei Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor de violenţă, adoptată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983 şi intrată în vigoare la data de 31 octombrie 2005). Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor instituie patru categorii de măsuri care vizează: informarea victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile lor; consilierea psihologică; asistenţa juridică gratuită; compensaţia financiară acordată de către stat victimelor unor infracţiuni 29. Art. 4 din Legea nr. 211/2004 prevede că procurorii, ofiţerii şi agenţii de poliţie au obligaţia de a încunoştinţa victimele infracţiunilor cu privire la: a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; b) organul de urmărire penală la care pot face plângere; c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite; e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate; f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 86 (1), 86 (2), 86 (4), 86 (5) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat. Informaţiile sunt aduse la cunoştinţă victimei în scris sau verbal, într-o limbă pe care aceasta o înţelege, de către procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie la care victima se prezintă. Îndeplinirea acestei obligaţii se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituţia din care face parte procurorul, ofiţerul sau agentul de poliţie la care se prezintă victima. Remarcăm faptul că observaţia formulată în doctrină, conform căreia în special, în cazul infracţiunilor de trafic de persoane, audierea ar trebui efectuată de un reprezentant al organelor de urmărire penală de acelaşi sex cu victima, cu asigurarea consilierii psihologice, în vederea evitării victimizării secundare 30 este în concordanţă cu prevederile art. 30 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane (2005), care precizează că, în conformitate cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiecare stat va adopta acele măsuri legislative sau alte măsuri necesare pentru a garanta în cursul procedurii penale: a) protecţia vieţii private a victimelor, şi dacă este cazul, a identităţii 29 Pavel Abraham, Daniela Nicolăescu, op.cit., pp , Mihai Adrian Hotca, Protecţia victimelor. Elemente de victimologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp

11 acestora; b) siguranţa victimelor şi protecţia împotriva intimidării, în conformitate cu condiţiile prevăzute de dreptul intern. Aşa după cum se susţine în doctrină, politica penală legislativă de afirmare a drepturilor pentru victime presupune o receptare pozitivă atât din partea corpului judiciar, cât şi din partea corpului social prin intermediul asociaţiilor de ajutor a victimelor; ceea ce relevă un aspect important: aceasta este o politică penală de participare societală reflectarea a ceea ce dreptul la siguranţă consacrat în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului antrenează pentru stat, şi anume, obligaţii, chiar şi în ceea ce priveşte despăgubirea victimelor infracţiunilor 31. De asemenea, exigenţa apărării drepturilor victimelor infracţiunilor, configurată în cadrul politicii penale judiciare, este corelată cu o caracteristică a puterii judecătoreşti, sugestiv formulată de Michel Foucault: Trebuie să dispună, pentru a putea lua apărarea tuturor indivizilor şi a tuturor drepturilor, de o astfel de forţă care, atotputernică în a apăra şi a proteja, să devină absolut lipsită de putere din clipa în care, schimbându-i-se destinaţia, s-ar încerca folosirea ei pentru a oprima Christine Lazerges, op.cit., pp Michel Foucault, op.cit., p