EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Transcription

1 EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ 1. Metoda ştiinţifică Pentru a studia comportamentul social, psihologia socială foloseşte metoda ştiinţifică. Ştiinţa presupune formularea de ipoteze (predicţii) pe baza cunoaşterii anterioare şi a observaţiilor întîmplătoare ori sistematice. Ipotezele sunt propoziţii formale despre factorii cauzali ai unui eveniment ori comportament şi sunt formulate în aşa fel încît pot fi testate. De exemplu, se poate face ipoteza că balerinele au o performanţă mai bună în faţa unei audienţe decît atunci cînd se află singure. Karl Popper, un cunoscut filosof al ştiinţei, a arătat că testele empirice pot falsifica ipoteza (făcîndu-l pe cercetător să o respingă, să o revizuiască sau să o testeze într-un alt design), dar nu o pot proba. Dacă o ipoteză primeşte suport empiric, încrederea cercetătorului în acurateţea ei creşte, şi el poate genera alte ipoteze de detaliu. Constatînd că balerinele au o evoluţie superioară în faţa publicului, putem face ipoteza că aceasta se întîmplă numai pentru dansurile care au fost îndelung exersate. Ca ştiinţă, psihologia socială are la dispoziţie o mare varietate de metode pentru efectuarea testelor empirice. Se pot distinge două mari tipuri de metode, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei: metodele experimentale şi metodele nonexperimentale. Alegerea metodei potrivite este determinată de o serie de factori, între care natura ipotezei, resursele disponibile (timp, bani, participanţi), restricţiile etice, etc. Validitatea unei ipoteze se întăreşte dacă ea a fost confirmată de mai multe ori de echipe diferite de cercetare, utilizînd metode diferite. Pluralismul metodologic este, de altminteri, o caracteristică a psihologiei sociale actuale. 2. Experimentul de laborator Chiar dacă a manifestat ezitări şi reacţii temporare de abandon, psihologia socială a optat dintru început pentru metoda experimentală. Astăzi ea poate fi socotită, fără nici un drept de îndoială, o ştiinţă experimentală. Statistici recente relevă că experimentul de laborator a fost utilizat în două treimi din studiile efectuate în graniţele acestei ştiinţe. Totuşi, asocierea dintre metoda şi obiectul psihologiei sociale contemporane nu este un lucru de la sine înţeles, aplicarea metodei la obiect suscitând numeroase probleme. Psihologia socială este singura ştiinţă socială ce

2 a adoptat experimentul de laborator ca modalitate principală de administrare de probe, singura ştiinţă ce aplică experimentul la sisteme sociale complexe. Faptul acesta creează dileme epistemologice, aruncâd dubii asupra legitimităţii şi calităţii rezultatelor. Problema adecvării metodei la obiectul psihologiei sociale constituie una din dificultăţile mari ale epistemologiei ştiinţelor sociale contemporane. Această problemă devine cu atât mai serioasă cu cât, deschisă ca o discuţie asupra metodei, sfârşeşte ca o dezbatere asupra obiectului psihologiei sociale. 3. Etape în realizarea unui experiment de laborator a. Punerea problemei Un experiment în domeniul psihologiei sociale începe, ca orice experiment, cu formularea unei probleme, de obicei sub forma unei întrebări. Singura cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească o astfel de problemă este aceea că ea trebuie să fie solvabilă - la întrebarea respectivă trebuie să se poată răspunde cu instrumentele pe care le are la îndemînă psihologul. b. Formularea ipotezei Experimentatorul formulează o tentativă de soluţie a problemei ştiinţifice pe care şi-a puso. Aceasta se numeşete ipoteză. Ea poate fi o soluţie potenţială din punct de vedere logic sau numai o vagă intuiţie. În ambele cazuri însă, ea constituie o ipoteză empirică prin aceea că se referă la fenomene observabile. În cadrul demersului experimental, psihologul va încerca să stabilească dacă ipoteza este cu probabilitate adevărată sau cu probabilitate falsă. Dacă se confirmă, ea corespunde soluţiei problemei. Pentru a testa ipoteza, trebuie să colectăm date, căci datele despre realitate sunt singurul criteriu. c. Selecţia participanţilor Unul din primii paşi în colectarea datelor este selecţia participanţilor al căror comportament va fi observat. Natura problemei determină tipul participanţilor. Oricare ar fi tipul participanţilor - vîrsta, sexul, etnia, statusul social, etc. - experimentatorul îi va repartiza în două sau mai multe grupuri. Trebuie să remarcăm faptul că astăzi există tendinţa de a numi indivizii care colaborează cu experimentatorul la realizarea experimentului mai degrabă participanţi decît subiecţi. Se

3 consideră că termenul subiect sugerează folosirea lor de către psiholog şi diferenţa de status, chiar o relaţie de subordonare între experimentator şi aceşti colaboratori ai săi. Se cuvine ca participanţii la cercetările experimentale să aibă un statut de prestigiu, dată fiind importanţa lor pentru progresul ştiinţei. d. Repartizarea participanţilor în grupuri Participanţii vor fi incluşi în grupuri în aşa fel încît grupurile să fie aproximativ echivalente la începutul experimentului. Acest lucru se realizează prin randomizare - repartizare la întîmplare. Apoi psihologul administrează un tratament experimental unuia sau unora din grupuri. Urmările acestui tratament experimental constituie ceea ce experimentatorul doreşte să evalueze sau să măsoare. Tratamentul experimental se aplică grupului experimental sau grupurilor experimentale. Grupul căruia nu i se aplică tratamentul experimental se numeşte grup de control. În multe cazuri nu se foloseşte grupul de control, ci două sau mai multe grupuri experimentale, cărora li se administrează tratamentul experimental în grade diferite. e. Definirea variabilelor Studiind comportamentul participanţilor, experimentatorul caută să stabilească relaţii empirice între aspecte ale mediului şi aspecte ale comportamentului. Aceste relaţii pot fi ipoteze, teorii sau legi. Ele statuează că dacă o anumită caracteristică a mediului se schimbă, comportamentul se va schimba şi el. Variabile independente şi variabile dependente Aspectul mediului care este studiat experimental, care depinde direct de experimentator şi care este manipulat de acesta prin intermediul tratamentului experimental se numeşte variabilă independentă. Schimbarea în comportament ce rezultă din introducerea variabilei independente se numeşte variabilă dependentă. Termenul de variabilă desemnează orice aspect al mediului sau al comportamentului care-şi poate schimba valoarea. Variabila este orice poate asuma diferite valori numerice. Thorndike, un clasic al psihologiei americane, afirma că orice există poate fi considerat variabilă, căci orice există există într-o anume cantitate.

4 Variabilele psihologice îşi schimbă valoarea în timp pentru orice organism, în funcţie de condiţiile de mediu. Exemple de variabile: numărul de repetiţii cerute pentru învăţarea unei poezii, înălţimea femeilor, greutatea bărbaţilor, intensitatea luminii, numărul de cuvinte pe care le rosteşte pacientul într-un interviu psihoterapeutic, viteza cu care şoarecele aleargă într-un labirint de tablă, salariul pe care-l primeşte un angajat, etc. f. Determinarea influenţei variabilei independente Logica metodei experimentale Variabilă independentă este orice variabilă care este investigată pentru a determina dacă şi în ce măsură influenţează comportamentul Pentru a determina influenţa V.I. asupra comportamentului, ceea ce constituie scopul principal al demersului experimental, experimentatorul administrează o valoare a ei unui grup experimental şi o a doua valoare altui grup experimental. De exemplu, V.I. poate fi intensitatea unui şoc electric: experimentatorul poate administra grupului 1 un şoc de o intensitate mare şi grupului 2 un şoc de o intensitate redusă. Într-un alt experiment, V.I. poate fi numărul de repetiţii cerute pentru a învăţa o poezie. Dacă suntem interesaţi de această problemă, putem alcătui două grupuri de participanţi, din care unul să repete poezia de 15 ori şi altul de două ori. Aceste două cifre reprezintă de fapt valori ale V.I. Variabila dependentă constituie de obicei un aspect bine definit al comportamentului (un răspuns) ce poate fi măsurat de experimentator. Ea poate fi, de exemplu, numărul de versuri pe care indivizii le-au învăţat, frecvenţa cu care ei rostesc un anume cuvînt, numărul de comportamente ostile la adresa altui grup etnic, etc. Valorile obţinute ale V.D. vor arăta dacă valorile diferite ale V.I. au determinat diferenţe între grupuri. Valorile V.D. trebuie să fie dependente de valorile V.I. În mod esenţial, în cadrul demersului experimental, psihologul variază (manipulează) variabila independentă şi urmăreşte dacă V.D. se schimbă în mod sistematic. Dacă aceasta îşi schimbă valoarea după cum este manipulată V.I., atunci se poate spune că există o relaţie între ele - în cazul acesta psihologul a descoperit o lege empirică. Aşadar, metoda experimentală diferă de observaţie sau de abordarea corelaţională prin aceea că experimentatorul manipulează una sau mai multe V.I., influenţînd astfel comportamentul subiecţilor. Logica metodei este simplă: dacă două grupuri echivalente sunt

5 tratate identic, cu excepţia unui singur aspect şi dacă performanţa celor două grupuri diferă, rezultă că aspectul în privinţa căruia experimentatorul a lăsat cele două grupuri să difere (V.I.) este cauza diferenţelor de performanţă. Cît despre grupurile echivalente (înaintea tratamentului experimental), ele nu sunt echivalente din toate punctele de vedere, ci mai degrabă diferenţa de performanţă între ele poate fi atribuită numai întîmplării. Intervenţia întîmplării se produce întotdeauna. Analizînd rezultatele experimentului, psihologul caută să stabilească dacă diferenţele de performanţă între grupuri se datorează numai întîmplării sau efectului întîmplării combinat cu efectul V.I. Constituim grupuri echivalente atunci cînd procedurile de selecţie şi repartizare a subiecţilor garantează că orice diferenţă între grupuri se datorează şansei. g. Controlul variabilelor externe Probabil cel mai important principiu al experimentării se referă la faptul că experimentatorul trebuie să ţină constante toate variabilele ce pot afecta V.D., cu excepţia V.I., al cărei efect urmează a fi evaluat. Dacă experimentatorul permite unor variabile externe să se manifeste liber în experiment, relaţia cauzală dintre V.I. şi V.D. nu mai este clară şi experimentul este contaminat. h. Efectuarea testelor statistice Experimentul este realizat spre a colecta date, date ce ar trebui să ne indice probabilitatea falsităţii sau adevărului ipotezei. În general, ipoteza prezice felul în care vor arăta datele culese. De exemplu, ipoteza poate să prezică faptul că grupul experimental va avea o performanţă mai bună decît a grupului de control. Confruntînd valorile variabilei dependente la cele două grupuri, experimentatorul poate stabili dacă ipoteza se susţine. Dar, avînd date neorganizate, este foarte dificil de spus dacă valorile V.D. pentru un grup sunt mai mari sau mai mici decît pentru celălalt grup. De aceea, datele trebuie tranformate în cifre şi analizate cu ajutorul statisticii. De exemplu, putem calcula scoruri medii pentru grupuri şi constata că un grup a învăţat în medie 14 versuri dintr-o poezie, iar celălalt 6. Dar dacă există valori ale V.D. ca 100 şi 99? În acest caz, deşi există o diferenţă între grupuri, este foarte mică, şi trebuie să ne întrebăm dacă ea

6 se datorează manipulării noastre sau şansei. Care este probabilitatea ca în cazul cînd realizăm experimentul din nou să obţinem rezultate similare? Dacă diferenţa este reală, grupul experimental trebuie să obţină un scor mediu mai mare aproape de fiecare dată cînd se repetă experimentul. Dacă diferenţa dintre grupuri nu se datorează manipulării, din 10 replici ale experimentului fiecare grup (atît grupul experimental, cît şi grupul de control) va obţine un scor mai mare în cinci cazuri. Pentru a stabili dacă diferenţa a fost determinată de manipulare, mai degrabă decît de întîmplare, experimentatorul apelează la un test statistic. Testul va fi ales în funcţie de tipul datelor şi de design-ul cercetării. Dacă diferenţa dintre valorile V.D. pentru cele două grupuri este semnificativă din punct de vedere statistic, în mod probabil ea nu se datorează întîmplării. Se poate conchide că V.I. este cea care a cauzat-o. i. Generalizarea ipotezei La capătul unui experiment, experimentatorul poate crede că ipoteza este adevărată pentru condiţiile specifice în care a fost testată. Dar omul de ştiinţă nu se interesează de adevăr atunci cînd el este valabil numai în condiţii foarte specifice. El încearcă, dimpotrivă, să dea cît mai multă generalitate concluziilor sale. Totuşi, cu cît generalizează mai mult concluziile obţinute în urma unui experiment specific, cu atît sunt mai mari şansele de eroare. De aceea, generalizarea trebuie făcută foarte prudent şi în urma mai multor experimente. j. Predicţiile Legate de generalizare, pe baza ipotezei, se pot face predicţii. Ipoteza poate fi utilizată pentru a prezice anumite evenimente în situaţii noi - se poate prezice, de exemplu, că un alt grup se va comporta identic cu grupul deja studiat. Predicţia se află în legătură cu un alt pas important al metodei ştiinţifice - replicarea. Aceasta se referă la faptul că experimentatorul însuşi sau un alt experimentator realizează un alt experiment în care procedurile din primul experiment sunt repetate întocmai. Ca atare, o ipoteză confirmată devine suport pentru prezicerea faptului că un nou lot de participanţi se va comporta identic cu lotul original. Dacă o astfel de predicţie se adevereşte, probabilitatea ca ipoteza să fie adevărată creşte. k. Explicaţia

7 Etapa finală a metodei experimentale este explicaţia. Experimentatorul încearcă să explice ceea ce a găsit făcînd apel la o teorie mai generală. Relaţia dintre V.I. şi V.D. poate fi formulată într-o lege empirică, mai ales dacă ea a fost confirmată într-o replică a experimentului. 4. Experimentul de teren Experimentele de psihologie socială pot fi realizate în afara laboratorului, în mediul natural. De exemplu, ipoteza că a fi privit în ochi de un străin este neplăcut, iar reacţia obişnuită este eschivarea, poate fi testată printr-un experiment de teren. Aceasta ar presupune ca experimentatorul să se posteze lîngă un semafor, pe trotuar şi să privească în ochi pe şoferul maşinii care aşteaptă schimbarea culorii. Într-o altă condiţie, experimentatorul ar trebui să privească în direcţia opusă. V.D. ar fi viteza cu care pleacă maşina cînd apare culoarea verde. Experimentele de teren sunt caracterizate de obicei de o mare validitate externă, căci subiecţii nu au cunoştinţă de desfăşurarea experimentului. Totuşi, variabilele parazite nu pot fi controlate, repartizarea subiecţilor în grupuri pune uneori probleme, iar măsurarea V.D. este dificilă. 5. Metodele non-experimentale Experimentarea sistematică reprezintă metoda dominantă în ştiinţă. Totuşi, există multe circumstanţe în care efectuarea unui experiment pentru testarea unei ipoteze specifice este cu totul imposibilă. Restricţiile provin fie din dificultatea manipulării, fie din obligativitatea respectării codului etic al cercetării. Ipotezele despre efectele faptului de a fi victima unui act de agresiune asupra stimei de sine nu pot fi uşor verificate experimental - nu putem provoca un act de agresiune pentru a măsura efectele lui. a. Cercetarea corelaţională Cînd experimentarea nu este cu putinţă sau nu este indicată, psihologii sociali au la dispoziţie o serie de metode non-xperimentale. Acestea nu necesită manipularea variabilelor independente şi, de aceea, ele nu permit concluzii cauzale fundamentate. De exemplu, putem compara stima de sine a unor persoane care au fost agresate cu a altora care nu se află în această situaţie. Diferenţele constatate pot fi atribuite agresiunii, dar la fel de bine pot fi puse pe seama

8 unor diferenţe necontrolate dintre cele două grupuri. Dacă stima de sine a persoanelor din primul grup este mai slabă, atunci există o corelaţie între faptul de a fi suferit o agresiune şi nivelul stimei de sine. Corelaţia se referă la acea relaţie între două variabile în care creşterea sau descreşterea unei variabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă. Dar corelaţia nu desemnează o legătură cauzală - în acest caz, nu putem afirma că a fi victima unei agresiuni cauzează scăderea stimei de sine. Amîndouă variabilele pot fi corelate cu o a treia variabilă, de exemplu, calitatea de şomer, care, în mod independent, conduce la scăderea stimei de sine şi la creşterea probabilităţii de a fi implicat într-un act de violenţă. Multe metode experimentale implică examinarea corelaţiilor dintre variabile care apar în mod natural, nemanipulate de cercetător. b. Studiul documentelor Studiul documentelor trebuie deosebit de analiza documentelor, care este o metodă de analiză a datelor. Dimpotrivă, studiul documentelor este o metodă non-experimentală de colectare a datelor, foarte utilă pentru investigarea fenomenelor care se desfăşoară pe scară largă, uneori la scara întregii societăţi. El presupune asamblarea unor date strînse de alţii. Irving Janis a făcut apel la această metodă pentru a arăta că grupurile de decizie foarte coezive din jurul unor politicieni pot lua decizii greşite din cauza fenomenului de gîndire de grup. Janis şi-a construit teoria pe baza unor texte biografice, a stenogramelor şedinţelor de consiliu şi a articolelor din presă. De asemenea, studiul documentelor a fost folosit pentru a face comparaţii între diferite culturi în ceea ce priveşte sinuciderea, sănătatea mentală, creşterea copiilor, etc. Faptul că datele au fost strînse de alţii şi raportate în documentele la care are acces cercetătorul, face ca el să nu aibă un control asupra colectării propriu-zise a datelor. Astfel, cercetătorul nu are nici o garanţie că datele din documente nu reflectă o opţiune a celui care le-a strîns. c. Studiul de caz Acesta permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană sau un grup) sau a unui eveniment. Adesea, studiile de caz presupun folosirea interviului, a chestionarului şi a observaţiei. Ele sunt indicate pentru examinarea fenomenelor rare sau neobişnuite, ce nu pot fi

9 create în laborator, ca sectele religioase bizare, crime în masă, etc. Studiile de caz sunt foarte utile ca surse de ipoteze, dar rezultatele lor pot fi cu greu generalizate la alte cazuri sau evenimente. d. Ancheta Ancheta se poate realiza prin interviu structurat, în care experimentatorul pune subiecţilor un număr de întrebări alese cu grijă şi notează răspunsurile, sau prin chestionar, în care subiecţii consemnează propriile răspunsuri la întrebări scrise. În ambele cazuri, întrebările pot fi închise sau deschise. Ancheta, în special ancheta prin chestionar, prezintă avantajul că se poate aplica foarte multor subiecţi fără eforturi considerabile. e. Studiul de teren Studiul de teren nu coincide cu experimentul de teren - în cadrul lui nu au loc manipulări ale cercetătorului. Studiul de teren presupune observarea şi înregistrarea comportamentului aşa cum se produce în mediul natural. Cel mai adesea, cercetătorul caută să fie invizibil şi să nu influenţeze în nici un fel comportamentul celor observaţi. Cînd invizibilitatea este imposibilă, cercetătorul poate adopta o altă strategie - el devine un participant. Studiul de teren este indicat pentru explorarea comportamentului social în contexte cotidiene, dar rezultatele sunt adesea marcate de subiectivitatea cercetătorului şi de faptul că subiecţii ştiu că sunt observaţi. 5. Etica cercetării În activitatea de cercetare, psihologii sociali se confruntă cu numeroase probleme etice. De exemplu, trebuie să ne întrebăm dacă este etic să expunem subiecţii la un tratament neplăcut pentru ei sau care poate avea efecte asupra conceptului lor de sine. Dacă cercetările sunt importante şi trebuie să continuăm să le facem, atunci se cuvine să ne asumăm nişte obligaţii etice în calitate de cercetători. Cel mai adesea, problemele de etică apar în studiile experimentale, dar cei ce efectuează cercetări non-experimentale pot la fel de bine să se confrunte cu ele. De pildă, este etic ca un observator non-participant ce studiază comportamentul în condiţii de aglomeraţie să se abţină de la o intervenţie într-o confruntare violentă?

10 Asociaţia Americană de Psihologie a formulat în 1982 o serie de principii etice care trebuie respectate în cercetările cu subiecţi umani. În Statele Unite, cercetătorii îşi construiesc planurile de experiment ţinînd cont de aceste principii, iar înainte de a începe cercetarea propriuzisă, au obligaţia de a solicita avizul unei comisii de etică ce funcţionează în orice universitate. Principiile etice pe care le vom discuta mai pe larg sunt în număr de cinci: eludarea vătămării fizice ori psihice, dreptul la intimitate, eludarea înşelării, obţinerea consimţămîntului şi debriefing-ul. a. Protejarea subiecţilor Desigur, nu este deloc etic să se provoace subiecţilor un rău fizic ori o suferinţă morală. Folosirea şocurilor electrice dureroase, de exemplu, este departe de a corespunde eticii cercetării. Totuşi, în multe cazuri, este dificil de stabilit dacă se provoacă sau nu un rău şi dacă debriefing-ul îl elimină sau nu. Unor subiecţi care au o performanţă foarte slabă într-o sarcină de asociere de cuvinte le poate fi afectată stima de sine, ceea ce reprezintă o suferinţă morală. Pe de altă parte, aceste efecte pot avea un impact cu totul nesemnificativ. b. Respectarea intimităţii Adesea, cercetările de psihologie socială impun încălcarea dreptului la intimitate al subiectului. Participanţilor li se pot pune întrebări intime, pot fi observaţi fără ca ei să ştie, li se pot manipula trăirile, percepţiile ori comportamentele. E foarte dificil de stabilit în ce condiţii o cercetare justifică încălcarea acestor drepturi. Uneori, este absolut necesar să se adreseze întrebări intime, de pildă în studierea factorilor de risc în contactarea maladiei SIDA. Respectarea normelor etice în această privinţă presupune asigurarea confidenţialităţii (numai cercetătorul ştie ce spune ori face subiectul) şi a anonimatului (datele nu interesează ca provenind de la un subiect ori altul, iar concluziile cercetărilor sunt raportate în termeni de medii ale unor grupuri). c. Eludarea înşelării subiecţilor Experimentele de laborator presupun manipularea cogniţiilor, sentimentelor şi comportamentelor indivizilor pentru a studia efectele spontane, naturale şi non-reactive ale variabilei independente. Întrucît subiecţii nu trebuie în nici un fel să cunoască ipotezele,

11 cercetătorii le ascund adevăratul scop al experimentului. Un anumit grad de înşelare este adesea indispensabil. Statisticile recente arată că 75% din studiile experimentale publicate au folosit înşelarea. În ciuda faptului că aceasta pare o condiţie sine qua non a demersului experimental, obiecţii împotriva ei au existat dintotdeauna. Milgram a fost acuzat nu numai că a produs un rău moral subiecţilor, dar şi pentru faptul că i-a înşelat prin designul său experimental. Ca urmare a protestelor venite din partea multor critici, unii psihologi sociali, ca Herbert Kelman, au propus utilizarea jocului de rol în locul înşelării. Trebuie spus însă că deşi există experimente care au exagerat în ceea ce priveşte înşelarea subiecţilor, în cele mai multe studii înşelarea este inofensivă - de exemplu, subiecţilor li se poate prezenta un experiment asupra prejudecăţilor rasiale ca unul asupra luării deciziei în grup. În plus, nimeni nu a pus în evidenţă efecte negative pe termen lung ale înşelării experimentale, iar subiecţii înşişi nu sunt supăraţi ori furioşi, ci admiră înşelarea ingenioasă şi o privesc ca fiind de neocolit. d. Obţinerea consimţămîntului participanţilor O obligaţie esenţială a cercetătorului este aceea de a informa subiecţii (cel puţin în mare) asupra conţinutului experimentului şi de a obţine consimţămîntul lor pentru participare (eventual în scris). Înţelegerea dintre subiect şi experimentator trebuie să prevadă că subiectul are dreptul să părăsească experimentul oricînd doreşte. e. Debriefing-ul În limba engleză, verbul to debrief înseamnă a asculta raportul cuiva. În context experimental, termenul debriefing se referă la obligaţia cercetătorului, odată experimentul încheiat, de a explica subiecţilor planul experimentului, cadrul său teoretic şi aplicativ. Se dezvăluie ipotezele şi se justifică inducerea în eroare. De asemenea, în cadrul fazei de debriefing se caută să se anuleze orice efecte ale manipulărilor.