Dascăl ieri! Dascăl azi. Dascăl mâine?

Transcription

1 Dascăl ieri! Dascăl azi. Dascăl mâine?

2

3 Interviu = (între)vedere, (între)prindere, (între)tăiere, (între)pătrundere (între)deschidere, (între)ţesere, (între)citire, întru iubire Realizatorul ediţiei: Elena Jebelean Corectură: clasele a IX-a D, a X-a A şi a X-a D de la Liceul Pedagogic Carmen Sylva Timişoara

4

5 Și azi am această convingere. Adultul care-și face treaba cum trebuie găsește ecou benefic în sufletul și mintea copilului. Pentru asta nu e deajuns să ai cunoștințe științifice, ci trebuie să ai iubire pentru copii și pentru oameni, în general... Lucia Anucuța profesor de psihologie Ne revedem și astăzi în școală, ca de atâtea alte ori... Cum te simți revenind aici? Întotdeauna foarte bine. Funcționează principiul bumerangului: ce trimiți spre ceilalți vine înapoi. Se adeverește asta și aici și în celelalte instituții în care am lucrat. De cum am intrat în școală, am fost întâmpinată cu zâmbete și îmbrățișări. Așa e și la Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională, colegele mai tinere mă implică în proiecte, mă cheamă la diverse activități... Ai resimțit șocul pensionării? Într-o oarecare măsură, da. Eram atât de activă încât abia cu vreo lună înainte de a împlini vârsta standard de pensionare am realizat că a venit vremea să ies din sistem. M-a cuprins o uimire intrigată. Deja? Mai aveam foarte multe de făcut, eram implicată în trei proiecte europene, mă întrebam cum le voi duce la capăt... Creasem la nivel instituțional, la Centrul Județean de Resurse și Asistență Psihopedagogică, o cultură organizațională bazată pe un management uman, orientat spre stimularea muncii în echipă și spre satisfacerea nevoilor emoționale ale membrilor grupului, astfel încât aceștia, tratați cu respect, să vină cu liniște și bucurie la ser- 5

6 viciu. Această instituție era prima înființată în țară de acest fel, am amenajat-o într-o aripă dezafectată a Grupului Școlar Emanuil Ungureanu. Foarte mult m-au sprijinit atunci, în privința amenajării spațiului și a achiziționării dotărilor necesare, domnul Francisc Hallasz, inspector școlar general adjunct, și Constantin Ostaficiuc, președintele Consiliului Județean. Acesta din urmă a și declarat la inaugurare: Nu regret niciun bănuț acordat aici, pentru că văd că ați făcut o treabă foarte bună! Am fost considerați exemplu de bune practici pentru întreaga țară, colegii din alte județe mă consultau telefonic pentru sfaturi. Am fost vizitați și de reprezentanți ai ministerului. Impresionată, Paloma Petrescu m-a și cooptat apoi într-un proiect de care se ocupa. Uneori avem impresia deșertăciunii eforturilor noastre. Nu întotdeauna ceea ce clădim rezistă, chiar dacă punem acolo trup și suflet. Alteori avem dorințe neîmplinite. Castelele de nisip de azi sunt spălate de mare, iar plaja e iar uniformă a doua zi, și noi ridicăm apoi alte și alte castele... Visele pe care nu reușim să le împlinim sunt asemenea castele de nisip... Sunt o fericită, am avut și am multe bucurii de la viață, dar am avut și vise ce s-au fărâmat... În vara dintre clasele a VI-a și a VII-a am citit o carte scrisă de o jurnalistă bulgară, Liliana Alexandrova, reporter la Radio Sofia. Cartea se numea Există o fericire. Personajul principal, Milena, ca jurnalistă, ajunsese în cătunele din Munții Rodopi pentru a face un reportaj despre viața oamenilor ce trăiau acolo. Văzând de ce viață grea au parte, ea a decis să rămână acolo, lucrând ca învățătoare, pentru a-i ajuta pe copiii lor să aibă șansa de a studia. S-a născut astfel și în mine dorința de a deveni învățătoare în comuna mea, formată din 6

7 nouă sate pe nouă culmi de deal. Dar nu era posibil, părinții nu aveau cum să mă trimită la un liceu îndepărtat. Îmi imaginam cum voi merge, cu cizme de cauciuc, prin noroi, spre școala mea, pentru a-i învăța pe copiii sătenilor să-și depășească condiția socială... A fost un vis care s-a năruit. Poate de aceea, ani mai târziu, când am ajuns să lucrez aici, în Liceul Pedagogic, am fost atât de bucuroasă și m-am atașat atât de mult de această școală, datorită ideii de a forma oameni care, la rândul lor, formează oameni. Și unde ai urmat liceul? În comuna mea exista un liceu teoretic cu doua secții, reală și umană mai există și acum. Am învățat acolo, la secția reală. Am avut profesori foarte dăruiți, majoritatea absolvenților îşi continuau studiile, urmând și absolvind fie facultăți, fie școli tehnice. Am rămas singura absolventă a liceului meu cu media 10 la bacalaureat. Președintele comisiei a încercat să mă lămurească să dau admitere la Facultatea de Matematică a Univeristății din Craiova, unde preda el. Fiecare dintre profesorii mei mă vedea realizându-mă profesional în specificul disciplinei sale. Am învățat mereu cu mare plăcere. Nu aveam vreun merit în asta, pur și simplu învățam cu ușurință și aveam o mare dorință de cunoaștere, pe care și acum o mai am. Visul meu de a-i învăța pe ceilalți s-a manifestat oarecum și în timpul liceului. Îi ajutam pe colegi, le explicam ceea ce nu înțelegeau la matematică, fizică, chimie. Mergeam dimineața mai devreme la școală pentru asta sau rămâneam după cursuri. Și prin zestrea genetică, dar și prin educație tata era filolog, profesor de română și franceză aveam o mare ușurință în exprimare și capacitate de a imagina. Am obținut în clasa a X-a și o mențiune la olimpiada de limba română, pe 7

8 țară, dar fără eforturi deosebite... Un alt vis, pe care l-am împlinit târziu, abia în ultimii ani, a fost acela de a ajunge în Franța. Crescând în casă cu cărți de limbă și civilizație franceză, am avut dorința de a merge la Paris, visând să studiez la Sorbona... Sigur, nu era posibil... Acum, ca turist, am văzut cu emoție locurile la care visasem Luvrul, Versailles, cheile Senei... și Sorbona. Am stat tolănită pe iarba de la picioarele turnului Eiffel, imaginându-mi viața oamenilor ce au inspirat personajele lui Balzac, ale lui Zola... Dacă tot n-a fost să fie Sorbona, unde ai făcut studiile universitare, la ce facultate? Am făcut la Universitatea din București Facultatea de Filozofie, specializarea Psihologie. Aveam acasă o bibliotecă frumoasă în care am descoperit în vara dintre clasele a X-a și a XI-a o psihologie scrisă de autori ruși, din care am tot citit, am tot citit... Când am găsit-o l-am întrebat pe tata ce e psihologia, iar el mi-a spus că este un fel de medicină a sufletului. Pe atunci, eu doream să dau admitere la medicină, așa că m-a atras această medicină a sufletului, suflet despre care nu știm unde este, ce este, cum este, știm doar că este. La sfârșitul clasei a XI-a l-am rugat pe tata să afle dacă există vreo facultate unde aș putea continua să învăț despre asta. El a scris Universității din București și a primit un răspuns oficial: era ca secție a Facultății de Filozofie, psihologia considerânduse a fi la granița dintre științele sociale și cele medicale. Am aflat atunci și care erau disciplinele din care se dădea examen de admitere la una eram pregătită deja, o învățasem pentru medicină: anatomia și fiziologia omului. Am început clasa a XII-a și am învățat cu aviditate psihologia, pe care în acel an 8

9 terminal o studiam la școală. Cel care ne-a predat această disciplină a fost profesorul Ion Vasilescu, dirigintele meu, un profesor în genul Domnului Trandafir al lui Sadoveanu. Nu pleca din școală până când nu era sigur că totul este în ordine. A făcut cu noi, în acel ultim an, și pregătire suplimentară pentru admiterea la facultate. A știut să-mi dezvolte dorința de a deveni psiholog. Bănuiesc că admiterea a fost foarte grea, știu că pe atunci asemenea facultăţi existau la puține universități din țară... Da, a fost dificil, pentru că numai universitățile din București, Cluj și Iași aveau specializarea psihologie, iar numărul de locuri era mic. Am fost peste 22 pe un loc la București erau 80 de locuri în acel an..., în total, la cele trei universități, nu se depășea numărul de 150 de locuri pentru anul I, iar candidați erau cu miile. Cât de plăcut a fost studiul? A fost extraordinar... Nu pot să-ți spun ce am simțit în anul I, când am aflat că vom face cursuri cu autorul manualului după care învățasem în clasa a XII-a, profesorul universitar Paul Popescu-Neveanu. Stăteam plină de emoție în amfiteatru, așteptându-l. Am avut marea șansă de a fi formați de personalități marcante ale psihologiei românești: Mielu Zlate, Ursula Șchiopu, Constantin Pufan, Tinca Crețu, Mihai Golu, Pantelimon Golu, Nicolae Mitrofan (întemeietorul Colegiilor Psihologilor din România)... oameni care au lăsat în urma lor cărți valoroase, care au format specialiști responsabili. Mai ești în legătură cu colegii de atunci? 9

10 Sigur că da, cu foarte mulți dintre ei... Ne-am și revăzut destul de des, mai ales cei care eram inspectori de specialitate prin inspectoratele școlare județene în aceeași perioadă, întâlnindu-ne la consfătuiri, la sesiuni de comunicări... Unul dintre colegii noștri, Sântion Filaret, fost decan al facultății de psihologie de la Universitatea Ovidius din Constanța. Unii dintre noi suntem în Timișoara, colaborând Poesis Petrescu, director la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic de la Universitatea de Vest; Doina Păscuță directorul Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă Paul Popescu-Neveanu ; Elena Danciu, Dorel Ungureanu profesori universitari la Catedra de Ştiințe ale Educației din cadrul Universității de Vest... Care erau perspectivele de angajare la terminarea facultății? După anul al II-lea trebuia aleasă o specializare: fie psihologia organizațională și industrială, care te conducea spre a fi psiholog într-o întreprindere, fie specializarea medicală, prin care ajungeai psiholog într-o clinică de psihiatrie, fie psihologia educațională, pe care am ales-o și eu. Am dorit mult să fac cursuri de acest tip, deoarece aveam convingerea că, dacă lucrezi corect și responsabil cu copiii, nu se poate să nu ai rezultate pozitive. Și azi am această convingere. Adultul careși face treaba cum trebuie găsește ecou benefic în sufletul și mintea copilului. Pentru asta nu e deajuns să ai cunoștințe științifice, ci trebuie să ai iubire pentru copii și pentru oameni, în general... Este un lanț care evoluează spre spirală. Îi iubești, iubindu-i dorești să-i cunoști, dorești să-i ajuți, acționezi în acest sens și ajungi să-i iubești și mai mult. Văzând rezultatele, te întărești, crește și iubirea pentru oameni, dar crește și puterea de a suporta dezamăgirile. Ajungi să înțelegi natura 10

11 umană tot mai mult... Dar pentru asta trebuie să renunțăm la orgolii. Trebuie să-i tratezi pe copii ca fiind egalii tăi, potențiali adulți care te vor întrece. Să revin la repartiție. Cu un an înainte de 1976, când am absolvit eu facultatea, repartiția nu s-a mai făcut conform specializării, ci toți absolvenții au fost repartizați în școli speciale, din resorturi politice, probabil... Criteriile de repartizare nu mai erau cele ale valorii intelectuale, ci criterii social-politice domiciliul atestat de buletin era pe primul loc, de exemplu. Am avut colege care s-au căsătorit pentru a avea buletin de București, ca în filmul ce chiar aşa se numeşte, Buletin de Bucureşti... Aș fi vrut să ajung într-un centru universitar, să am acces la o bibliotecă ce mi-ar fi oferit posibilități de dezvoltare. Eram a opta pe țară, dar cei cu medii mari am luat repartiție după cei cu buletin de domiciliu. Norocul meu a fost că majoritatea colegilor nu știau ce înseamnă școală de ambliopi (la București acest tip de școală avea altă denumire), așa că nu au fost atrași de vreunul dintre cele două posturi existente la Școala Generală Specială de Ambliopi din Timișoara. Înaintea mea, numărul 7 de pe lista absolvenților, cineva de la Universitatea din Cluj, a solicitat unul dintre aceste posturi. Auzind, m-am gândit pe loc că și sora mea va da la Timișoara în vara aceea admiterea la facultate și, dacă merg acolo, putem rămâne împreună. Așa am și făcut. Cum a avut loc întâlnirea cu școala? Am venit cu tata în Timișoara la sfârșit de august Aveam o adresă de la o cunoștință, urma să-mi găsească o gazdă temporară... Școala era la marginea orașului... Peste câmpul acoperit de bălării se vedea în zare Spitalul Județean... 11

12 Tatei i s-au umezit ochii de lacrimi când a văzut și mi-a spus cu tristețe: Fata mea, ai muncit atât, ca să ajungi aici, unde e mai rău decât la noi la țară... A doua zi însă s-au mai așezat lucrurile. Am vorbit cu directorul școlii, domnul Victor Caraghiaur. Tata a plecat spre casă sperând să obțină pentru mine o negație singura cale prin care m-aș fi putut elibera de obligativitatea preluării postului, iar eu am început să dau o mână de ajutor la tot ce era de făcut în noua clădire a școlii La 1 septembrie, când ne-am adunat cu toții, am fost prezentată în consiliul profesoral. Mai așteptăm o nouă colegă, absolventă a Universităţii din Cluj, Ancuța Partenie, spusese directorul, care-mi sugerase anterior să nu fiu îngrijorată, că poate cu această colegă voi găsi gazdă și vom locui împreună. Dar în timpul ședinței a intrat în sală un tânăr blond, care s-a prezentat a fi Partenie Anucuța. Era obișnuit ca numele său să fie deformat. Colegii ne-au luat apoi la întrebări o vreme: Ei, când vă mutați împreună? poate a contribuit și asta la faptul că ne-am apropiat treptat și prin noiembrie a început să-mi facă curte, iar peste un an ne-am căsătorit. Toți colegii au fost la căsătoria noastră, eram cu toții o mare familie. Apoi au venit copiii noștri, iar școala a devenit familia lor lărgită... Cum ai ajuns la Liceul Pedagogic? Am fost solicitată să vin aici în 1991 și am venit fără să stau pe gânduri. În alt mod, continuam să construiesc astfel la visul meu din copilărie. Am luat și dirigenție, am predat psihologie și pedagogie, am îndrumat practică pedagogică... Pe atunci, Liceul Pedagogic era încă centru de perfecţionare, aşa că, din 1992 până în 1997, asemeni colegilor mei de atunci, am ţinut cursuri de perfecţionare pentru grade didactice, am 12

13 coordonat aproape o sută de lucrări de gradul I, am fost în nemumărate inspecţii... În 1995 am dat concurs la Universitate, pentru postul de lector la facultatea de Psihologie și am rămas acolo până în În 2001 un ordin de ministru a cerut desființarea învățământului special și integrarea treptată a copiilor cu nevoi educative speciale în învățământul de masă. Eu am luptat atunci prin memorii, împreună cu colegii, pentru ca aceste școli să nu fie desființate și am reușit să fac astfel încât din județul Timiș să nu se desființeze niciuna, deși în jumătate dintre județele țării ele se desființaseră deja.. Am adus argumente științifice convingătoare. Impresionat, inspectorul şcolar general de pe-atunci, Avram Florea, mi-a propus să ocup la Inspectoratul Şcolar Timiş funcţia de inspector şcolar de specialitate prin care răspundeam de activitatea în aceste şcoli. Aşa că am demisionat de la universitate, am dat din nou concurs pentru post la Liceul Pedagogic şi am fost detaşată la inspectorat. Acolo am rămas până în 2006, când am primit însărcinare, din partea Inspectoratului Școlar Județean Timiș să înfiinţez CJRAE, devenind director acolo... În sufletul meu, n-am fost despărţită niciodată de Liceul Pedagogic. Tot ce am făcut în rest a fost puternic legat de ceea ce făceam aici. Ai fost psiholog într-o şcoală specială, profesor de psihologie aici, lector universitar, inspector şcolar de specialitate, director al CJRAE, consilier şcolar... Ce te-a bucurat în fiecare dintre aceste ipostaze? Au fost foarte-foarte multe bucurii pretutindeni... La Şcoala de Ambliopi, copiii care aveau numai deficienţe vizuale reuşeau să atingă performanţe ca ceilalţi copii, o parte au ajuns să termine facultăţi. Mi-amintesc de Nicuşor Vasilescu, 13

14 din prima mea serie, un băiat excepţional a ajuns inginer în electrotehnică... Dar fiecare copil, în felul lui, mi-a adus bucurie. Realţionarea interumană cu ei era deosebită, am putut să transfer de la mine spre ei dorinţa de a cultiva valori precum cele morale şi emoţionale cinste, respect, empatie... Niciunul nu m-a dezamăgit, am simţit că valorile sădite de mine n-au fost încălcate. Am avut satisfacții și bucurii din relația profesor-elev cu toate seriile de elevi cu care am lucrat. În mod special, însă, a rămas legătura cu fetele mele de la specializarea educatoare, seria , cu care am avut o relaţie extraordinară. Leam fost dirigintă cinci ani... Am putut experimenta atunci ce înseamnă să construieşti personalitatea unui grup coerent, unit. A fost o bucurie pentru mine, simţeam că şi eu evoluez participând la viaţa lor, cu bune şi cu rele. Partea de specificitate umană se clădeşte mai greu în timp, profesional te formezi mai ușor prin predarea-învățarea conținutului disciplinelor școlare... Ne întâlnim destul de des şi acum, comunicăm prin grupul creat pe Facebook. Am avut de-a lungul anilor un cult pentru un anume mod de relaţionare. Mereu am considerat că se cuvine să-i tratezi pe oameni cum tu însuţi doreşti să fii tratat. Tocmai de aceea n-am avut niciodată probleme cu atitudinea oamenilor faţă de mine, nici ca inspector, nici ca director. Mi-amintesc că, la un moment dat, pe coridoarele inspectoratului, în forfota şi veşnica agitaţie de acolo, unde nimeni nu are timp pentru nimeni, am întâlnit un coleg de la Şcoala de Ambliopi. Avea nevoie de o informaţie, dar nimeni nu-l băga în seamă. M-am dus spre el, deşi între timp se întorsese cu spatele, l-am salutat şi l-am ajutat cum am putut. Fată, să nu te schimbi, mi-a spus el atunci. Te-am văzut şi m-am întors cu spatele, ca să nu fii nevoită să mă recunoşti şi să te faci că nu mă vezi, ca să-ţi poţi 14

15 vedea de ale tale. Aşa fac unii, se fac că nu-i cunosc pe alţii, ca să nu fie obligaţi să le dea o mână de ajutor... Este o mare încărcătură pe umerii celor aflaţi în funcţii de conducere, dar uneori mai este şi o semeţie a funcţiei pe care mă bucur că n- am cunoscut-o niciodată. Mă bucur de tot ce înseamnă relaţie cu oamenii. Mi-am cultivat capacitatea de a găsi circumstanţe atenuante, iert uşor, îl iau pe om ca summum de calităţi şi defecte. Întreg universul e astfel format, e natural să fim şi noi un mănunchi de lumină şi întuneric. Am încercat să evit să sufăr, căutând mai ales partea de lumină din cei pe care i-am cunoscut. Aşa mi-am învăţat şi copiii, aşa mi-am învăţat şi elevii. Să-şi cultive liniştea, echilibrul, bucuria. Să se ferească să-i judece pe ceilalţi. Avem un sâmbure de perfecţiune în noi, dar nu putem fi perfecţi. Însă suntem unici, iar această unicitate în diversitate ne face să trăim interesant. Ar fi monoton să fim la fel, să fim perfecţi, să fim sfere... Important e ca fiecare să se simtă bine cu sine. Orice om, cunoscându-se, acceptându-şi şi calităţile şi defectele, mai uşor îi va aprecia pe ceilalţi. În ce măsură a fi psiholog şi a fi profesor sunt arii care se suprapun? În foarte mare măsură. Au în comun fiinţa umană cu care lucrezi, şi profesorul şi psihologul lucrează cu sufletul. Profesorul formează cognitiv şi din punct de vedere al personalităţii, iar psihologul contribuie la descoperirea vulnerabilităţilor din suflete el nu repară, ci doar ajută să se facă lumină şi să se descopere o cale. Omul, în complexitatea lui psiho-socială, e partea comună, aria de intersecţie a celor două profesii. Dacă m-ai întreba pe care am făcut-o cu mai multă dedicaţie, n-aş şti să-ţi spun, deşi prima iubire a fost 15

16 dăscălia. Poţi fi bun dascăl dacă eşti iubitor, empatic, dacă ai capacitatea de a-i trata pe elevi ca pe egali, nu ca pe supuşi, dacă-i respecţi... Ce altă mare pasiune te-a însoţit mereu? Cea pentru lectură. Îmi place să citesc, nu plec nicăieri fără o carte la mine. Se întâmplă să citesc în aceeaşi perioadă 2-3 cărţi una de specialitate, altele mai uşurele... Mai fac şi notaţii pe marginea filelor. Iubesc şi respect cărţile, avem o bibliotecă de vreo 8000 volume. În ele sunt vieţi. Oricum ar fi ea, din fiecare carte ai de învăţat ceva, dacă vrei. Cum crezi că ne ordonăm vieţile spre o ţintă, spre un scop? Sigur, e vorba de o întrepătrundere între ereditate, mediul familial şi cel educativ. Astfel ne autoformăm selectând în mod unic cum şi ce vrem să fim, amestecând raţiunea cu spontaneitatea şi voinţa... Când suntem pe drumul cel bun, satisfacţia vine ca un corolar. Am fost o mare norocoasă tot ce am ales în viaţă mia adus satisfacţii. Am avut şansa să pot alege, iar când au intervenit presiuni, ele s-au dovedit bune, până la urmă. Totul depinde şi de aşteptările pe care le ai... Dacă nivelul de aşteptare este nerealist, apare dezamăgirea. Trebuie să echilibrezi potenţialul personal cu mediul ofertant ca să echilibrezi expectanţele şi realizările. 16

17 Nimic nu e mai important decât vorba potrivită, la momentul potrivit. Cu ea îi tragi pe copii după tine, cu ea le deschizi inima, cu ea îi convingi să pună la bătaie tot ce au mai bun. Ea determină copilul să se implice în ce învaţă şi astfel se evită monotonia şi învăţarea mecanică. Şi tot ea te ajută să-l faci să înţeleagă că apreciezi felul cum a gândit, cum a lucrat, că eşti mulţumită de el... Lucia Eneşel institutor, profesor de limba şi literatura română În clasa dumneavoastră (şi în jurul dumneavoastră) era mereu o atmosferă caldă... Simţeam că puneţi pe primul loc sufletul copiilor, abia apoi mintea... Aşa este, bucuria din sufletul lor a fost întotdeauna prima mea grijă. Lecţia se face cu suflet, altfel nu se prinde de mintea copiilor. De aceea am ales şi un anume motto lucrării mele de gradul I, aparţinând lui Mihail Sadoveanu: Folositoare sunt cunoaşterile şi învăţăturile, dar mai presus de ele trebuie să aibă omul în fiinţa lui bună cumpănă a înţelepciunii şi a inimii. Copiii trebuie învăţaţi să-şi păstreze sufletul cald şi bun, să se bucure de toate cele frumoase din jur de soare, de flori, de cântecul păsărilor, de veselia celorlalţi. Sunt atâtea tristeţi în viaţă pe care trebuie să le putem îmbrăţişa în seninătate şi pace, în linişte şi bucurie. Fiecare lucru ce pare neînsemnat poate să ne bucure, dacă avem răbdare să-l privim, să-l descoperim în profunzimea lui. Şi cum aţi încercat să-i ajutaţi să-şi cultive partea de suflet frumos? 17

18 Tot ce este în jurul nostru oferă material bogat în acest sens. Discutam mult cu ei, de câte ori se ivea ocazia, pornind de la modelele oferite de literatură sau de cei din jur, făceam mereu analogii cu natura, ca să înţeleagă că a fi fericit, bun, senin este în firea lucrurilor. Le explicam că tot ce e în jur ne dă un semn despre cum să facem sau cum să nu facem. Trebuie să fim atenţi şi să descoperim în jurul nostru aceste semne. Mergeam cu discuţiile şi spre familiile lor. Părinţii fac atât de multe pentru noi, ei sunt alături de noi, la bine şi la rău, zi de zi, le spuneam. Cum răspundem noi acestor eforturi pe care ei le fac? Prin fapte bune, prin învăţătură şi strădanie la şcoală şi acasă... Analizam tot ce se ivea, orice situaţie care putea fi ilustrativă. În fiecare săptămână le ceream să-şi noteze situaţiile aparte în care ei dovedeau că sunt altruişti, generoşi, toleranţi, ascultători, harnici, şi apoi, timp de zece minute, fie la începutul săptămânii, fie la sfârşitul ei, discutam. Le ceream să prezinte ce lucru bun făcuseră, ce reuşită deosebită avuseseră, ce bucurie aduseseră cuiva în săptămâna care trecuse. Iar ei spuneau, explicau devenise un fel de competiţie ca săptămână de săptămână fiecare să se distingă prin ceva admirabil în purtare... Sigur, şi atitudinea lor la şcoală era grăitoare de multe ori, mereu scoteam în evidenţă felul în care se ajutau unii pe alţii, felul în care se respectau... Şi aşa ajungeau să evite să-şi facă rău, se fereau să fie invidioşi, ajungeau tot mai răbdători şi mai înţelegători... Se încurajau şi se stimulau reciproc. Unde există sensibilitate şi drag, vin apoi valori morale puternice. Ei răspund atât de curat învăţăturilor bune! Dragostea lor e atât de dezinteresată, sufletul lor este încă pur. Aceasta este cea mai mare răsplată a dascălului dragostea lor pură, sinceritatea lor... Felul în care îţi fac loc în sufleţelul lor te încălzeşte pentru totdeauna. 18

19 Iar aceasta înseamnă o legătură foarte puternică... Da, te legi foarte mult de copii, iar la sfârşitul clasei a IV-a, când pleacă, simţi că iau cu ei o parte din tine... Mi se întâmpla ca toamna să mă ataşez ceva mai greu de micuţii din clasa I, în prima săptămână îi vedeam încă în bănci, când priveam în clasă, pe cei care erau deja în clasa a V-a... Veneau să mă vadă, să ne vadă, să-i cunoască şi pe cei mici, iar uneori mă simţeam vinovată că lor, celor mari, nu mai pot să le acord atâta atenţie cât mi-aş fi dorit dar cei micuţi nu puteau fi neglijaţi... Şi cum puneaţi înapoi partea pierdută din suflet? Aşa cum se spune, când e dragoste niciodată nu se ştie cine dăruieşte şi cine primeşte... Ca o fântână, sufletul se umple iar şi poate dărui din preaplinul său mereu şi mereu... Mă bucuram tot mai mult şi de elevii cei noi. Prima zi de şcoală a fiecărei serii mi-a părut întotdeauna cea mai grea, mă tot frământam cum să fac pentru ca a doua zi ei să revină la şcoală cu plăcere. Ce să le spun, ce să le arăt, cum să-i atrag? Din fericire, mereu apărea câte o idee şi reuşeam... Aveaţi vreo disciplină favorită? Satisfacţiile erau mai mari la vreo clasă decât la alta? În fiecare clasă se realizau noi achiziţii, mereu erau satisfacţii. Nu am avut preferinţe. La toate disciplinele lucram cu acelaşi drag, era şi de datoria mea să-i determin să le placă şi lor fiecare dintre ele. Încercam să fac în aşa fel încât sufletul lor să fie hrănit şi mintea să le fie scormonită în fiecare oră... Mi-amintesc că, după o lecţie de istorie foarte reuşită, o clasă a 19

20 IV-a a aplaudat la sfârşitul orei. Participarea extrem de interesată a copiilor la lecţii şi felul în care ei se implicau erau factori care făceau ca multe dintre lecţii să fie minunate. Cum aţi procedat pentru ca micuţilor cu care aţi lucrat să le fie mai uşoară adaptarea, tranziţia de la grădiniţă la şcoală şi apoi din clasa a IV-a în clasa a V-a? Am încercat mereu să-mi pliez activităţile în conformitate cu programele şcolare, pe care le citeam cu atenţie, ca să văd cu ce achiziţii veneau ei la şcoală. Mă bazam mult pe ceea ce ştiau ei deja, îi lăudam pentru tot ce făceau bine, ca să le arăt că am încredere în ei, în strădania lor de a lucra tot mai bine. Clasa pregătitoare de acum ar fi putut foarte bine să rămână în grădiniţe, mai ales în oraşele mari, unde şcolile sunt oricum foarte aglomerate. Spaţiul clasei nu e adecvat pentru felul în care ar trebui să se lucreze la pregătitoare... Ca să fie cât mai bine pregătiţi şi adaptabili, după patru ani petrecuţi împreună, mă străduiam să-i conduc spre deprinderea reperelor de bază la toate disciplinele. Insistam pe dezvoltarea exprimării, pe identificarea şi argumentarea ideilor în compoziţiile pe care le făceau, pe sarcini mai dificile de muncă independentă Ia să vedem, cine poate rezolva o cerinţă complicată? îi întrebam când le dădeam sarcina, şi toată lumea putea şi ne bucuram... La ştiinţele naturii îi rugam să aducă şi ei completări din ceea ce citeau suplimentar acasă sau descopereau prin biblioteca părinţilor. Se întreceau care mai de care aducând curiozităţi din lumea plantelor şi a animalelor. La matematică, pentru a mai îndepărta rutina, scriam din când în când câte o problemă pe o bucată de hârtie pe care o lipeam în interiorul unei felicitări şi instituiam în 20

21 clasă panoul cu felicitări. Era ca şi când problema ar fi reprezentat o felicitare pe care o primeam de la un alt copil... Uneori lăsam şi textul felicitării la vedere, îşi mai recunoşteau chiar ei textele scrise sau imaginile felicitărilor... Îmi pregăteam minuţios lecţiile, dar, uneori, mă trezeam cu câte o nouă idee, mult mai bună, în mijlocul orei, şi reconstruiam totul în funcţie de ea, iar rezultatele erau extraordinare. Şi atunci mă gândeam Asta n-a fost ideea mea, ci a îngeraşului... Dacă era ideea mea, o aveam şi ieri... În ultimul trimestru din clasa a IV-a mai discutam cu colegele de la gimnaziu, să vedem pe ce ar fi fost bine să mai insist pentru ca începutul clasei a V-a să nu fie prea greu pentru copii. Dar la fiecare lecţie lucram cu gândul la întreaga lor viaţă, nu la ziua de mâine sau la lucrarea de control... Şi ei înţelegeau... Aţi putea să vă caracterizaţi stilul didactic printr-un proverb? Cred că mi se potriveşte Vorba dulce mult aduce. Nimic nu e mai important decât vorba potrivită, la momentul potrivit. Cu ea îi tragi după tine, cu ea le deschizi inima, cu ea îi convingi să pună la bătaie tot ce au mai bun. Ea determină copilul să se implice în învăţare şi astfel se evită monotonia şi învăţarea mecanică. Şi tot ea te ajută să-l faci să înţeleagă că apreciezi felul cum a gândit, cum a lucrat, că eşti mulţumită de el... Unii spun că meseria se învaţă, dar destui consideră că se fură. De la cine aţi învăţat şi aţi furat meserie? Am început Liceul Pedagogic la Timişoara, am învăţat aici un an, apoi am fost mutaţi cu toţii la Arad. Am fost mereu 21

22 foarte atentă la tot ce se întâmpla în jurul meu. Am ţinut o primă lecţie la clase simultane, a II-a cu a IV-a, biologie şi gramatică, şi atunci mi s-a spus Tu ai stofă de dascăl!. Vreme de doi ani, am avut o profesoară excepţională de psihologie şi pedagogie, Eugenia Dragomir. Am plâns când a plecat, atât de mult regretam. Căldura pentru copii cred că de la dumneaei am preluat-o. La matematică l-am avut pe domnul profesor Aron. De dragul dumnealui, mă pregăteam mult. În anul VI, când deja eram şi la posturi, am şi corespondat şi cu dumnealui şi cu domnul Lopuşan, profesorul de limba română care ne era şi diriginte. Ceream sfaturi în probleme profesionale, dar ne iniţiau şi în chestiuni de viaţă şi de relaţionare. Încercaţi să fiţi obiectivi, aveţi grijă şi de cel care n-are pe nimeni în spate, de cel căruia nu-i poartă nimeni de grijă! ne spunea domnul Aron. În gimnaziu, la Topolovăţul Mare, mi-a fost diriginte şi profesor de română domnul Nichifor Mihuţa. Era şi poet în grai bănăţean, se ţine acolo acum un concurs care îi poartă numele. De la el am învăţat gramatica limbii române, ceea ce am învăţat de la el m-a ajutat şi la admiterea în facultate... Dar orientarea spre Filologie mi-a dat-o domnul Lopuşan. Când l-am întrebat ce părere are despre ceea ce ar trebui să fac după absolvire, el mi-a spus Bineînţeles că trebuie să mergi la Filologie, nici nu încape vorbă! Aşa că în 1964, anul în care am terminat liceul, am dat 25 de examene: întâi cele cuprinse în examenul de absolvire, apoi cele ale examenului de stat (bacalaureatul de atunci) şi probele de la examenul de admitere în facultate. După şase ani de liceu, au urmat şase ani de facultate. Deşi eram la fără frecvenţă, eram la bibliotecă în fiecare dupăamiază, mergeam şi la cursurile celor de la zi de câte ori puteam, aveam la zi colege de la care ceream cursurile la care 22

23 nu reuşeam să ajung... Şi eraţi deja învăţătoare... În ce şcoli aţi lucrat? În anul VI am fost la Ictar, satul bunicilor mei. În anul următor la Lugojel. Au urmat nouă ani la Remetea Mare, apoi doi ani în Timişoara, la Şcoala Generală nr. 15. De acolo am venit la Liceul Pedagogic. Pe atunci, pe lângă îndatoririle profesiei, aveam de făcut şi muncă culturală, în folosul comunităţii. Pentru asta ne venea rândul fiecăruia, cam la o lună şi jumătate, la Căminul Cultural. Cel mai groază îmi era să ţin conferinţe dar trebuia, aşa că nu puteam să mă fac de râs... Mi-aduc aminte de una dintre conferinţele mele antifumat... Cine asculta aceste conferinţe? Era public destul, oamenii din sat... De exemplu, ansamblul de dansuri populare, înainte sau după repetiţie, era publicul conferinţelor noastre. Dar nu numai acei tineri aşa cum era sarcină de serviciu pentru noi să le susţinem, pentru alţii era sarcină de serviciu să le asculte... La Ictar am cântat în corul satului, la Lugojel noi, cadrele didactice, am pregătit o brigadă artistică pentru un spectacol, la Remetea Mare am fost bibliotecar voluntar. După plecarea mea s-a înfiinţat un post plătit de bibliotecar. Cum aţi ajuns la Liceul Pedagogic? M-a remarcat doamna Maria Ilie, inspector la învăţători pe atunci, şi m-a recomandat doamnei Margareta Ocolişan, directoarea de atunci a Liceului Pedagogic. Eu nu prea voiam, 23

24 consideram că e prea mult pentru mine. Ştiam ce înseamnă şcoala de aplicaţie. Doar că la 1 septembrie a venit altcineva la Şcoala 15 pe postul meu, şi până la urmă a trebuit să plec. În ziua de 15 septembrie mă aflam, încă nehotărâtă, în secretariatul de la Şcoala 15. Doamna Ocolişan a dat telefon după mine, să mă prezint la post, să nu plece copiii acasă în prima zi de şcoală fără să-şi cunoască învăţătoarea. Ca un soldat chemat în linia întâi, m-am luat şi am plecat... Nu mi-a fost uşor să mă acomodez. În primele două săptămâni, dimineaţa, când mă apropiam de Liceul Pedagogic, îmi venea să mă întorc acasă, mă simţeam încă stingheră... După un trimestru, urma să fiu inspectată pentru gradul al IIlea. Atunci am simţit cum colegele îmi întind o mână de ajutor. Doamna Livia Miloş, bibliotecara, mi-a spus că mă poate ajuta cu pregătirea celor necesare pentru protocol, în spaţiul bibliotecii. Colegele mi-au oferit ajutorul... Adevărul este că se lucra mult. Nimeni nu avea timp în pauze pentru discutat cu tine... Acesta a fost începutul apropierii şi, treptat, graniţele s-au topit. Doamna Ocolişan m-a primit foarte frumos în şcoală, m-a încurajat, m-a trimis să reprezint şcoala la emisiuni radio, m-a chemat să fiu intervievată pentru articole... Până la urmă am dat gradul al II-lea ca profesor, nu ca învăţător. Toată vara am tot învăţat, împreună cu o colegă din apropierea Caransebeşului. După examen, pe când discutam cu toţii, plângându-ne de cât învăţaserăm, un coleg mai în vârstă a spus Punem pariu că ne revedem la gradul I? Şi aşa a fost, efortul a fost uitat şi ne-am înscris la gradul I. Ce temă aţi ales pentru lucrare? Posibilităţi de a spori caracterul formativ al lecţiilor 24

25 de literatură. Am făcut referiri la lecţiile de literatură cuprinse în programele şcolare de la clasa a III-a până la clasa a VIII-a. Coordonator mi-a fost domnul profesor Murariu, cu care făcusem în facultate literatură veche. Preşedinte de comisie l- am avut pe domnul Ionel Stan, profesor de istorie a limbii şi dialectologie. La susţinerea lucrării am simţit nu numai aprecierea comisiei, ci şi admiraţia şi căldura colegilor mei. Atunci domnul profesor Ion Ocolişan mi-a făcut cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viaţa mea, spunând când a luat cuvântul Când intră doamna Lucica în cancelarie se face primăvară! Când aveaţi practicanţi, simţeaţi că aveţi două rânduri de copii? Sigur, m-am ocupat de ei cu toată dragostea, explicându-le că am de la ei aşteptări mari şi încurajându-i. Aveam în clasă, în permanenţă, toate metodicile şi o mulţime de reviste de specialitate doamna profesoară Mia Crintea, coordonatoare a practicii pedagogice, ne înzestrase şi pe noi cu toate cărţile necesare, comandate şi pentru elevi. L-am regăsit pe domnul profesor de pedagogie Dijmărescu, care fusese directorul Liceului Pedagogic în primul meu am de liceu. Aşa că în primul trimestru aici am ţinut pentru practicanţi şapte lecţii demonstrative, pentru clasele coordonate de fiecare dintre cei doi profesori. Ne sfătuiam mereu şi cu profesoara de pedagogie Doris Vinea. Eram receptivă la tot ce auzeam, conştientă de marea responsabilitatea de a-l învăţa pe altul meserie. Îmi amintesc că una dintre primele mele lecţii demonstrative, la clasa I, avea ca temă Corpul nostru. Am căutat şi am confecţionat materiale atractive, am introdus în lecţie multe jocuri de mişcare axate pe scoaterea în evidenţă a 25

26 diverselor părţi ale corpului, am legat totul de poezioare şi cântecele drăguţe, dar şi de elemente de igienă... Bună vreme după lecţia care a rămas în mintea tuturor celor care o văzuseră, când mă întâlnea pe coridor, în loc de salut, metodista de la biologie, Ani Hajdu, mă întreba glumind Ce mai face corpul nostru?. Eraţi mulţumită de progresul practicantelor? De cele mai multe ori da. Mă bucuram când aveam aceeaşi grupă un trimestru întreg şi puteam să le urmăresc evoluţia. Erau foarte bine pregătite şi tare conştiincioase. La mine şi-a ţinut Daniela Văleanu şi prima şi ultima lecţie ca practicantă. A ţinut foarte frumoase lecţii, mi le amintesc şi acum. Era o fată deosebită, a devenit o dăscăliţă excelentă. Îi determinam şi pe copii să le sprijine pe fete la lecţii, iar ei erau bucuroşi că pot da o mână de ajutor. Le spuneam: De voi depinde dacă domnişoara practicantă va lua nota 10!, iar ei se întreceau atunci cu răspunsurile. La sfârşitul lecţiei, dădeam nota împreună. Ei mă priveau, curioşi să vadă ce spun eu, au fost ei cum ar fi trebuit? Poate lua domnişoara nota 10? Ce aţi simţit când fiica dumneavoastră v-a spus că vrea să devină profesoară? M-am bucurat. Diana este profesoară de fizică. Sunt fericită când vine mulţumită acasă, mai ales după lucrări reuşite de laborator... Aş fi vrut să fie învăţătoare, cred că ar fi avut mai mari satisfacţii... Eu din clasa a III-a am ştiut că vreau să mă fac învăţătoare, învăţam într-un colectiv cu patru clase simultane, iar învăţătoarea mă mai punea să fac verificarea temelor, până îşi pregătea materialele necesare 26

27 pentru oră (pentru patru ore simultan, de fapt...). Eram încântată mai ales când îi verificam pe cei din clasa a IV-a... Până la urmă, fiecare alegem ce ni se potriveşte cel mai mult. Să fie întâmplare, să fie destin, să fie voinţă divină, să fie înţelepciune cine ştie? Mi-aduc aminte că, pe când lucram la Remetea, după o lecţie foarte reuşită, i-am lăudat pe copii, spunându-le: Dacă tot aşa o să mergeţi până într-a patra, doctori vă fac! Un elev a sărit imediat: Eu nu vreau să mă fac doctor, vreau să fiu inginer agronom! Şi inginer agronom a şi ajuns... Se spune că atunci când dascălul vine la şcoală, e de datoria lui să lase în afara porţii orice probleme de acasă. Dar problemele şcolii pot fi lăsate la şcoală? Sau de ele nu avem voie să ne descotorosim? Nu, problemele şcolii le luăm acasă şi le rezolvăm cât de repede putem, pentru că altfel cresc, se înmulţesc şi nu se mai lasă rezolvate... Acum vă aduceţi nepoţii la această şcoală, care va fi mereu a dumneavoastră. Ce simţiţi acum venind la şcoală? O mare emoţie, o mare bucurie. Liceul Pedagogic este şcoala mea de suflet. Când urc scările, îmi tremură picioarele. Aici m-am bucurat de iubirea curată a elevilor mei, aici m-am bucurat de realizări. Mă bucur că şi fiica mea a învăţat aici, şi nepoţii mei sunt elevi ai acestei şcoli. Îi aduc şi îi iau cu drag. Ce să facem, aşa ne e scris unora dintre noi, să venim mereu la şcoală, chiar dacă suntem mari! 27

28 Valorile morale sunt în primul rând valori ale familiei, apoi ale societăţii. Bunul simţ, decenţa, a-ţi ţine cuvântul dat, a-ţi cunoaşte măsura acestea sunt obligatorii, se învaţă pas cu pas acasă şi le duci apoi cu tine toată viaţa... Simona Mihailov învăţătoare Cum păstraţi în memorie şcoala copilăriei? Am făcut şcoala primară într-o clădire care se afla în curtea Bisericii cu Două Turnuri de la Lugoj... Mi-amintesc cu drag de învăţătoarea noastră, locuia vizavi de şcoală... Miamintesc de colegi... Ne jucam într-un spaţiu larg, alergam... Eram dinamică, nu stăteam o clipă locului în pauze... Curtea se umplea de larma noastră, nişte siluete zburdalnice, în uniforme de glot negru, cu guleraş alb şi cu fundă roşie la gât... Gimnaziul l-am făcut la o şcoală de lângă gară, la Şcoala Generală nr.5. Uniforma neagră a fost înlocuită cu alta pepit alb-negru, peste care în zilele obişnuite se purta şorţuleţ negru, iar în zilele festive şorţuleţ alb. Mi-aduc aminte că am dat examen la limba rusă, la trecerea din clasa a IV-a în clasa a V- a. În timpul probei scrise m-am pătat pe şorţ cu cerneală şi eram destul de îngrijorată că bunica mă va certa, dar ea, de îndată ce m-a văzut, m-a liniştit şi am înţeles atunci că priorităţile pot fi altfel ordonate decât credeam. Lasă asta, mia spus ea, nu-i nimic, pata se scoate cu lapte. Tu să-mi spui dacă ai ştiut la examen! După şcoală, mergeam la bunici şi bunica mă aştepta cu masa de prânz. După ce mâncam, plecam acasă, unde, după ce aveam grijă ca totul să fie în regulă focul să ardă, uşa să fie închisă mă apucam de lecţii. Părinţii mei lucrau, lipseau 28

29 destul de mult de acasă, eram singură la părinţi, aveam responsabilităţi pe măsura vârstei mele. Părinţii erau foarte interesaţi de viaţa mea şcolară. Îmi controlau temele, veneau des la şcoală să vorbească cu dascălii, chiar dacă eram un copil serios, harnic şi cuminte. Erau vremuri grele, după război... Nu le-am dat bătaie de cap. Ajutam la tot ce era de făcut şi acasă curăţenie, grădinărit, pus conserve. Era limpede că nişte lucruri trebuie făcute şi dacă le făceam împreună era mai uşor pentru noi toţi. Am avut o copilărie cu de toate. Multă dragoste, muncă şi reguli clare. Valorile morale sunt în primul rând valori ale familiei, apoi ale societăţii. Bunul simţ, decenţa, a-ţi ţine cuvântul dat, a-ţi cunoaşte măsura acestea sunt obligatorii, se învaţă pas cu pas acasă şi le duci apoi cu tine toată viaţa... Ce calităţi aparte aţi remarcat la dascălii dumneavoastră? Doamna învăţătoare m-a impresionat prin felul în care ştia să ne poarte de grijă în mod egal tuturor. Niciun favoritism, nicio preferinţă nu erau evidente. Lucra foarte organizat, ne sprijinea pe fiecare, ne acorda în mod corect timpul şi atenţia ei. Şi noi eram atenţi la explicaţii, eram şi destul de cuminţi. Eram energici, dar nu distrugeam lucrurile, nu făceam rele... Ne povestea foarte expresiv, eram cu toţii ochi şi urechi... Poate de aceea mi-a şi plăcut mult lectura, mereu. Şi ca învăţătoare aveam mereu câte o istorioară potrivită cu situaţiile care trebuiau puse la punct în clasă, fie la purtare, fie ca să mai colorez puţin lecţiile mai severe... Problemele povestite la matematică erau mult mai atrăgătoare... Şi le ceream copiilor, la lectură, să prezinte clasei, vorbind liber, povestirea sau cartea citită, astfel încât să capteze atenţia colegilor. Le dezvoltam astfel curajul de a 29

30 vorbi liber în faţa unui auditoriu, capacitatea de a fi convingători... Care domeniu de activitate al adulţilor nu e ajutat de puţină oratorie? În gimnaziu am avut un profesor tânăr de matematică, tocmai absolvise facultatea. Nu explica foarte clar, dar avea foarte multă bunăvoinţă, se străduia foarte mult să ne familiarizeze cu acele cunoştinţe nu tocmai abordabile. Chiar dacă lucrurile nu mergeau întotdeauna ca unse, ne-a plăcut matematica. Şi cum aţi ales să deveniţi învăţătoare? Cred că meseria asta m-a ales pe mine, cred că cu asta am venit pe lume. Îmi plăceau mult copiii, şi acum îmi plac. Şi sora mamei mele a fost învăţătoare. Dacă aş lua-o de la capăt, tot asta aş face. Îmi place că micuţii vin în clasa I neştiind nimic, iar la sfârşitul clasei a IV-a pleacă cu mult din ştiinţa ta. Şi cu destul din sănătatea ta... În 1961 am dat examen de admitere la Şcoala Normală din Arad. La Timişoara nu mai era un asemenea profil. A fost o experienţă foarte bună plecatul de acasă. În internat eram 30 într-un dormitor, făceam de serviciu şi în internat, şi la cantina şcolii, şi la şcoală. Eram şi atunci sociabilă, mereu am fost un fel de mediator... Eram la curent cu tot ce ni se întâmpla tuturor, ne ajutam în toate... Dar după doi ani profilul şcolii a fost schimbat. A devenit liceu teoretic, a primit numele de Şcoala Medie nr. 5. Pe atunci nu aveai dreptul să pleci cum ai fi vrut, am rămas toţi pe loc, altfel s-ar fi desfiinţat clasele. Am terminat acest liceu teoretic şi cu noi s-a înfiinţat apoi, în 1965, Institutul Pedagogic din Arad, pe care l-am absolvit în 1967, primind fiecare post prin repartiţie. 30

31 Prin ce şi-au pus amprenta profesorii acelei perioade în evoluţia dumneavoastră? În liceu s-a remarcat profesoara de franceză, doamna Ecaterina Dan. Şi prin cunoştinţele sale, dar şi prin atitudine. Era impecabilă în toate în pregătire, în ţinută. Avea un anume fel de a trata elevii, cu mult respect. Avea şi foarte mari aşteptări de la noi, te simţeai obligat să fii la înălţime. Limba franceză mi-a plăcut foarte mult. Apoi, când doamna Dan a plecat, devenind cadru didactic universitar, am lucrat cu profesorul Drăgulescu. Mereu mă punea să fac prima lectură a textelor noi cu voce tare, ca lectură model. Asta m-a determinat să citesc textele înainte de oră, să mă pregătesc puţin, ca să nu mă încurc şi să mă fac de râs. Şi profesorii erau serioşi, dar şi noi încercam să fim tot mai buni, să nu dezamăgim. Părerea lor despre noi conta, dacă atingeam nişte standarde, ele ne obligau la efort în continuare. Şi profesorul Drăgulescu a plecat tot la facultate, ca şi profesorul de biologie Gheorghe Crep. Mi-amintesc ce desene extraordinare făcea pe tablă, sub ochii noştri, cu cretă colorată. Cu desenul învăţai la biologie. Ne cerea să avem două caiete cu foi veline. Pe unul făceam desenul în clasă, concomitent cu el, iar pe al doilea făceam desenul acasă încă o dată, când repetam lecţia ca s-o învăţăm. Controla mereu ambele caiete, să vadă dacă ne facem datoria şi învăţăm cumsecade. Ştia multă carte... Ce însemna pe atunci studiul la Institutul Pedagogic? La institut ne era destul de greu, eram tot pe fugă: şcoala de aplicaţie nu era în aceeaşi clădire cu institutul, aveam de alergat la învăţătoare cu proiectul, după proiect... Apoi proiectul trebuia verificat şi de metodist. Când nu aveau 31

32 cum să ne vadă proiectele la şcoală şi să discutăm viitoarele lecţii, unii metodişti ne chemau chiar la ei acasă, profesoara de geografie, de exemplu... Pe atunci, de fapt, le numeam planuri de lecţie, nu proiecte. Punctualitatea era literă de lege. Eram foarte atenţi la toate detaliile planului, pentru că altfel drumurile erau şi mai multe, căci planul trebuia refăcut şi reavizat... Odată cu planul se prezenta învăţătorului şi metodistului şi materialul didactic ce urma să fie folosit, ca să fie evident dacă era bine confecţionat şi corespundea necesităţilor didactice. Mi-amintesc de o lecţie de ştiinţele naturii pe care am susţinut-o, despre pomii fructiferi. Le-am demonstrat elevilor până şi cum se face altoirea... Era primăvară, pomii nu înfloriseră încă, m-am zbătut să am cât mai mult material didactic. Colegii care aveau grădini mi-au adus ramuri înmugurite, aşa încât la căldură, în câteva zile, să înflorească mai repede, să le pot arăta copiilor şi să le comparăm la oră... Totul a mers foarte bine, iar după lecţie am dus vaza cu ramuri înflorite în cancelaria şcolii. Toţi profesorii au fost surprinşi, uimiţi că le scăpase faptul că pomii deja înfloriseră... Apoi au înţeles că eu dădusem timpul înainte, că spiritul lor de observaţie era la fel de ascuţit, pomii nu înfloriseră decât în cancelaria noastră... Eram implicaţi şi în viaţa culturală a oraşului. Profesorul nostru de română pregătea cu noi programe artistice pe care le prezentam la concursuri, la spectacole... Mergeam la teatru, eram responsabil cultural, eu duceam la teatru banii încasaţi pe bilete, ştiam toate catacombele clădirii... Aveam abonament la concertele simfonice de la Palatul Culturii, iar profesorul de muzică era nelipsit de la concerte. Vedea care dintre noi eram acolo şi apoi discuta cu noi despre respectivii artişti şi compozitori. Orice experienţă a noastră era oarecum valorificată. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Cât despre timp 32

33 liber... Era şi el riguros aşezat. Din internat se pleca doar cu bilet de voie. Deşi eram majori, nu se permitea să rămânem în oraş mai târziu de ora 19, cu excepţia serilor cu spectacole. Regimul era auster. Sâmbăta ni se controlau dulapurile totul trebuia să fie în perfectă ordine. Dacă nu aveam note destul de bune sau dacă aveam vreo abatere disciplinară ni se interzicea plecarea acasă la sfârşit de săptămână, eram consemnaţi în internat... Încă şi acum, când aud un clopot, îmi amintesc de clopotul de aramă cu care se dădea deşteptarea la internat... Unde aţi primit repartiţie? Iniţial, ar fi trebuit să merg la post la Traian Vuia. Dar la Făget era un inspector şcolar care avea nevoie de acel post pentru soţia lui. Eu aveam oricum de gând să plec la facultate, aşa că am decis să nu iau acel post. Am primit un alt post, la Gladna Română. Am ajuns acolo făcând autostopul, m-a luat un camion care transporta nisip. Abia am urcat în el, mă îmbrăcasem elegant, ca pentru prezentarea la post... Când să cobor, am constatat că nu aveam bani suficient de mărunţi pentru plata transportului şi am intrat să-i schimb la farmacie. Farmacistul lipsea, medicul îi ţinea locul, şi aşa am stat de vorbă pentru prima dată cu cel care avea să-mi devină soţ... La şcoală m-au primit cu drag, ştiau că va veni o absolventă şi se şi gândeau unde voi locui, cum îmi vor face rost de lemne de foc... Mă rog, comodităţile acelor vremuri... Până la urmă am locuit un an la o colegă. În ianuarie m-am căsătorit şi în toamna următoare am plecat la Reşiţa, unde am lucrat apoi douăzeci de ani. Când soţul meu a fost trimis la Timişoara, l-am urmat, venind la Liceul Pedagogic Eftimie Murgu, cum se numea pe atunci. Asta era în

34 Chiar în anul în care am devenit colege de serie în această şcoală... Vă amintiţi, atunci Inspectoratul Şcolar era pe str. Ghe. Doja, lângă casa în care discutăm şi acum casa părinţilor dumneavoastră, şi în fiecare joi mă aduceaţi aici să luăm prânzul împreună, înainte de repetiţiile mele de la Corul Sindicatelor Învăţământului, repetiţii care se făceau joi după-amiaza la inspectorat... Câte nu povesteam, câte nu puneam la cale... Da... În vara de dinainte tocmai fusesem la ultima reciclare, venisem în Timişoara cu puţin înainte de începerea anului şcolar, reamenajam casa, mă zbăteam să o înscriu pe fiica mea, Georgiana, la secţie germană, pentru că aşa începuse ciclul primar la Reşiţa... Mi-amintesc cum ne-aţi explicat nouă, celor cu mai puţină experienţă, că de cele mai multe ori în spatele unei probleme comportamentale a copilului este o problemă a adulţilor... Da, iar responsabilitatea în rezolvarea problemei copilului aparţine adesea mai mult familiei decât şcolii. Totul este să fie o bună colaborare a dascălului cu familia, cu destulă deschidere din partea părinţilor. Iar problemele nu ocolesc pe nimeni. Uneori copii sclipitori se pierd pentru că nu au acasă un mediu stimulativ. Alteori, cei emotivi sunt prea presaţi de aşteptările prea ridicate ale părinţilor... Familia are rolul fundamental în evoluţia copilului, şcoala doar orientează şi ajută efortul părinţilor. De exemplu, îmi amintesc de un elev extraordinar de organizat avea notat într-un carneţel programul riguros al fiecărei zile, cu tot ce are de făcut... Mama îl obişnuise astfel şi era foarte bine. Au plecat în străinătate, e adult acum, a făcut studii pe măsura inteligenţei şi rigorii 34