Revista Tinerilor Economişti. Anul III Nr. 4 Aprilie 2005

Transcription

1 Revista Tinerilor Economişti Anul III Nr. 4 Aprilie 2005

2 An III Nr. 4, Aprilie 2005

3 Colegiul redacţional: Buligiu Ionuţ (editor) Costel Ionaşcu (redactor şef) Cristi Spulbăr (redactor) Laurenţiu Dragomir (redactor) Liviu Crăciun (editor) Marian Siminică (redactor) Marius Mitrache (redactor) Radu Ogarcă (redactor) Sorinel Domnişoru (coordonator număr) ISSN

4 EDITORIAL Vremea vine, vremea trece... Privim în urmă la toţi aceşti ani lungi ai tranziţiei cum trec unul după altul, fără ca noi toţi să simţim. În fiecare an apar noi probleme, de parcă cele pe care le-am avut până acum nu erau de ajuns şi noi ne punem speranţa din nou în viitor. A devenit un clişeu care rulează de 15 ani. Cineva spunea trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Acest fapt este adevărat. Iată doar câteva exemple posibile care vin în sprijinul acestei idei: majoritatea salariaţilor din domeniul public sau privat au un program astfel organizat încât lucrul în afara orelor de serviciu a devenit o obişnuinţă. Se consumă timp în plus pentru a realiza sarcini care ar trebui realizate pe parcursul programului de lucru. deşi angajaţii primesc întotdeauna un salariu din care s-au oprit în prealabil contribuţiile la diferite fonduri, printre care şi sănătatea nu reuşesc să beneficieze de acestea. Serviciile de sănătate există dar utilizarea lor este deosebit de dificilă şi consumatoare de timp. Acestea există formal, dar lipsesc în fapt. impozitele, taxele şi contribuţiile la diferitele fonduri mari sau mici, directe sau indirecte, se află împreună într-un raport anormal faţă de salariu, iar bugetele publice îşi lasă greutatea pe cei mai stabilă categorie de contribuabili:: populaţia. Mai mult decât stabilă, această categorie este aceea care formează cozi şi pierde timp pentru a plăti respectivele dări. politica aplicată în România care spune că inflaţia poate fi controlată prin controlul modificării salariilor şi care dă şansa românilor de a folosi timpul rămas disponibil pentru a descoperi alte modalităţi de supravieţuire financiară. serviciile publice, care funcţionează după principiul...necunoscute sunt căile sale... şi în care vorba omul potrivit la locul potrivit nu se regăseşte. În schimb acestea reprezintă un test de condiţie fizică, psihică şi de utilizare ineficientă a timpului pentru aproape toţi. Dacă la toate acestea alăturăm şi concluziile diverselor studii privind modul în care se recreează românii, în care se arată foarte clar că această activitate tinde să devină un lux (pentru că nu dispun de timp pentru aceasta), ar trebui să nu ne mai mirăm de ce... vremea trece, vremea vine... Lect. univ. dr. Costel Ionaşcu 4

5 CUPRINS Editorial... 4 Creditele neperformante componentă inevitabilă în activitatea de creditare... 8 Lect.. univ. dr. Roxana Nanu Lect. univ. dr. Raluca Drăcea Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Reglementări recente privind organele de deliberare şi decizie (Adunările generale) ale societăţilor comerciale Asist.univ.drd. Ciprian Păun Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Aspecte privind contabilitatea operaţiunilor de acoperire a fluxurilor de trezorerie împotriva riscurilor Prep. univ. drd. Avram Maria Carmen Universitatea Al.I.Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Posibile mecanisme de corupţie şi corupere a funcţionarului public Lect. univ. drd. Narcis Eduard Mitu Asist. univ. dr. Cristian Stanciu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Armonizarea statisticilor monetar-financiare în ţările din Europa Centrală şi de Est în contextul aderării la Uniunea Europeană Asist. univ. drd. Bărglăzan Diana Universitatea Politehnica din Timişoara, Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi Locul diagnosticului riscului financiar in cadrul diagnosticului financiar al intreprinderii Lect. univ. dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Evoluţia normalizării şi armonizării contabilităţii Asist. univ. drd. Maria Berheci Universitatea Al. I. Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Când ar putea începe zodia euro pentru România? Asist.drd. Oana Gherghinescu Lect.drd. Mădălina Mangra Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Cota unică de impozitare: reformă fiscală sau reaşezarea sistemului de impozite şi taxe? drd. Radu Cătălin Criveanu Caracteristicile utilizării metodei valorii actualizate ajustate Conf. univ. dr. Dincă Marius Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Gestiunea riscului valutar. Swap-ul pe devize Lect. univ. dr. Cristi Spulbăr Drd. Tatiana Spulbăr Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Sistemul Integrat al Contabilităţii Mediului Asist. univ. drd. Beţianu Leontina Universitatea Al.I.Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Studiu asupra evoluţiei istorice a finaţelor româneşti sec XIII-XX Asis.univ.drd.Rovinaru Flavius Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Consideraţii privind consecinţele modificărilor legislative aduse de legea consolidată a pieţei de capital Asist.univ.dr. Cristian STANCIU Lect. univ. drd. Narcis MITU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Consideraţii actuale privind supravegherea prudenţială bancară Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Lect. univ. dr. Mirela Cristea Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Premise privind realizarea misiunii de audit financiar în mediile informatizate Lect.univ.dr.Cristian Drăgan Lect.univ.dr.Valeriu Brabete Asist.univ.drd.Daniel Goagără 5

6 Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Cota unică istorie, actualitate, viitor Asist. Univ. Drd. Octavian JULA Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Parteneriatul Public-Privat opţiune trategică predilectă cu impact major asupra dezvoltării locale Prof. univ. dr. Armenia Androniceanu Prep. univ. Ştefan Gabriel Burcea Facultatea de Management Administraţie Publică Academia de Studii Economice Bucureşti Gândirea de grup implicaţii asupra procesului decizional Asist. univ. drd. Radu Ogarcă Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Formele alternative de turism şi dezvoltarea durabilă Lect. univ. dr. Ruxandra-Gabriela ALBU Lect. univ. dr. Sanda CONSTANTIN Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea Transilvania din Braşov Principalele caracteristici ale pieţelor de transport în curs de liberalizare drd. Bocean Andreea Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Comunicarea unui mesaj în afaceri Conf.univ.dr. Sorina Gîrboveanu Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Monitorizarea şi îmbunătăţirea produsului turistic Lect.. univ. dr. Ramona Gruescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Reforma instituţională a pieţei muncii Asist. univ. drd. Bocean Claudiu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice ISO 9000:2000 noua viziune asupra standardelor Lect. univ. dr. Cătălina Soriana Sitnikov Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Consideraţii privind conceptul de capital fictiv şi cel de capital financiar Lect.univ.dr. Dana BAKO Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor O abordare etică şi economică a beligeranţei moderne din perspectiva liberalismului clasic Asist. univ. drd. Octavian-Dragomir Jora Academia de Studii Economice Bucureşti Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Noţiunea de creştere economică şi principalii săi determinanţi Asist. univ. drd. Monica Pop-Silaghi Universitatea Babeş-Bolay Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice Tranziţia şi privatizarea în Romania drd. Tudor Popescu Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice Globalizarea prădătoare sau efectele negative asupra bunăstării Studentă Andreea Maria Enea Smarandache Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Aspecte economice ale conferintelor postbelice ( ) Asist.univ.drd. Salanţă Mihaela Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Investiţiile străine directe - trecut şi perspectivă Asist. univ. drd. Rus Adina Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice Ec. drd. Ciurez Ecaterina Nicoleta Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Tendinţe manifestate pe piaţa forţei de muncă din regiunea Oltenia în perioada Lect. univ. dr. Costel Ionaşcu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Metode statistice de reducere a riscului in analiza portofoliului de investitii Lect. univ. dr. Sanda CONSTANTIN Lect. univ. dr. Ruxandra ALBU Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Consideraţii teoretice privind formele şi particularităţile demografiei Conf. univ. dr. Carmen Radu Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Analiza şi evaluarea controlului intern în 6

7 mediul informatic Asist. univ. dr. Macovei Ionela-Corina Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Protecţia Sistemelor Informaţionale şi Planul de Asigurare a Continuităţii Afacerii drd. Măzăreanu Valentin Petru Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Întreprinderea. identitate cognitivă şi managerială drd. Mihalache Sabina- Cristiana Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Reţele globale ale cunoaşterii drd. Neagu Denisa Universitatea Al.I.Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor 7

8 Revista Tinerilor Economişti CREDITELE NEPERFORMANTE - COMPONENTĂ INEVITABILĂ ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE Lect.. univ. dr. Roxana Nanu Lect. univ. dr. Raluca Drăcea Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: At this publication will have illustrated that the each credit can carry the risk of an appearance unforeseen which events do difficult the observance of the clauses take it down in the contract of credit. Even if the non-performing credits are expensive for bank and their volume must reduced, must established an equilibrium between the must procedures and politics prudentially of credit and of a assuming which riskness direct proportionate by-patches profitability bank. Key words: non-performing credits; troubled bank; commercial banking Fiecare credit poate atrage după sine riscul apariţiei unor evenimente neprevăzute care fac dificilă respectarea clauzelor înscrise în contractul de credit. Cu atât mai mult, în această perioadă de tranziţie este dificil şi pentru salariaţii băncii să prevadă evoluţiile viitoare din economie. Chiar dacă creditele neperformante sunt costisitoare pentru bancă şi volumul lor trebuie redus, trebuie stabilit un echilibru între necesitatea unor proceduri şi politici prudenţiale de creditare şi asumarea unor riscuri care sunt direct proporţionale cu profitabilitatea băncii. Deci, în nici un caz, soluţia problemei cum să avem cât mai puţine credite neperformante nu este stoparea activităţii de creditare. Aşa cum am menţionat, creditele neperformante sunt costisitoare pentru bancă. Provizioanele constituite prin majorarea cheltuielilor ne arată numai o parte a efectelor negative. Pe lângă acestea, există alte aspecte, mai puţin vizibile, dar cu acelaşi efect negativ asupra profitabilităţii băncii, cum ar fi: a) deteriorarea imaginii şi reputaţiei băncii. După cum se ştie, succesul unei bănci este asigurat de încrederea care aceasta o inspiră investitorilor şi clienţilor săi. Pe această bază, banca poate să atragă fonduri de pe piaţă şi să-şi dezvolte activitatea. Zvonurile despre gestionarea necorespunzătoare a acestor fonduri şi existenţa unui portofoliu însemnat de credite neperformante determină clienţii să-şi retragă depunerile, ceea ce în final duce la incapacitate de plată şi la faliment; b) creşterea cheltuielilor administrative. Un credit neperformant necesită o mare atenţie din partea salariaţilor băncii. Astfel, băncile, în special cele mari, s-au văzut obligate să constituie departamente specializate de urmărire şi recuperare a creanţelor neperformante. Practica arată că timpul consumat cu urmărirea unui credit neperformant este acelaşi cu urmărirea a zece credite curente; c) scăderea moralului salariaţilor. O bancă ce devine neprofitabilă din cauza creanţelor neperformante este în imposibilitatea de a-şi mai recompensa salariaţii, ba, mai mult, sunt situaţii când aceştia sunt concediaţi (un exemplu tipic a fost la Banca Agricolă). În această situaţie, cei mai 8

9 Secţiunea Finanţe - Contabilitate buni salariaţi părăsesc corabia. Banca se vede pusă în situaţia de a plăti pentru pregătirea altor salariaţi care să le ia locul sau să ofere salarii mari pentru a atrage salariaţi din afara băncii; d) creşterea cheltuielilor destinate iniţierii şi desfăşurării procedurilor judiciare pentru recuperarea creanţelor. Marile bănci, pe lângă un departament juridic destul de mare, şi-au creat şi un corp de executori judecătoreşti pentru recuperarea creanţelor neperformante. Sunt şi situaţii în care, în urma executărilor silite, se recuperează o valoare mai mică datorită faptului că prioritate au recuperarea cheltuielilor de judecată; e) creşterea cheltuielilor datorită introducerii de noi proceduri sau reglementări. În situaţia existenţei unui portofoliu ridicat de credite neperformante, banca comercială devine obiect al controalelor efectuate de Banca Naţională, fiind necesare numeroase rapoarte şi explicaţii date organelor de control care reprezintă cheltuieli suplimentare pentru bancă, salariaţii săi fiind nevoiţi să lucreze pentru organele de control. Totodată, banca este nevoită să ia măsuri prudenţiale suplimentare pentru acordarea de noi credite, ceea ce poate să conducă la pierderea unor clienţi nemulţumiţi de întârzierile cauzate de noile măsuri care implică centralizarea competenţelor. Bineînţeles, creditele neperformante produc numeroase probleme şi mediului de afaceri, ducând la blocaj financiar şi implicit la creşterea costurilor prin necesitatea de noi surse atrase ca urmare a reducerii circulaţiei băneşti, datorită blocajelor. Finalul este menţinerea economiei într-o recesiune prelungită, iar soluţia nu poate fi decât eliminarea producătorilor de credite neperformante. Creditele se clasifică, conform calităţii lor, în cinci categorii. Am putea include în categoria creditelor neperformante şi creditele clasificate îndoielnic şi pierdere, care necesită cel mai mare nivel de provizionare, respectiv 50 % şi 100 %. Ponderea celor trei categorii în total credite, conform datelor prezentate în tabel are următoarea evoluţie: Anul Ponderea , , , , , , , , , ,3 Din datele prezentate, se observă un volum maxim al ponderii creditelor neperformante în 1998, datorită cauzelor menţionate (portofoliul Bancorex şi al Băncii Agricole), un nivel redus în perioada şi efectul de creştere uşoară în 2003 prin introducerea performanţei financiare drept criteriu de clasificare a creditelor. Creditele, chiar restante fiind, nu devin neperformante decât atunci când nu mai sunt asigurate condiţiile de rambursare integrală a creditului şi de achitare a dobânzilor şi comisioanelor datorate. Aceasta înseamnă că va fi necesară luarea unor măsuri 9

10 Revista Tinerilor Economişti speciale, dacă este cazul şi iniţierea de proceduri judiciare, pentru recuperarea creanţelor. În mod cert, beneficiarul unui credit neperformant nu poate fi pentru bancă decât un client neperformant, care în prezent sau în viitor nu este sau nu va fi în măsură să-şi plătească la termen datoriile, ceea ce este evidenţiat de evaluarea performanţei financiare a clientului. Din aceste scurte definiţii, se observă potenţialitatea cât şi certitudinea existenţei creditului neperformant. De aceea, este foarte importantă depistarea timpurie a aşa numitor semnale de avertizare care arată că împrumutul a devenit o problemă şi recuperarea lui este absolut necesară înainte ca datoria să se acumuleze. Din păcate, legislaţia actuală este favorabilă debitorului, în sensul că iniţierea de proceduri judiciare înseamnă automat scoaterea în afara bilanţului a creanţei şi trecerea pe cheltuieli a diferenţei pentru care nu există provizion constituit. Această situaţie poate duce la înregistrarea de pierderi pentru bancă în momentul respectiv, de aceea băncile aşteaptă în multe cazuri să treacă cele 90 de zile care le permit provizionarea integrală a creditului indiferent de garanţii, acţionând apoi în justiţie. Acumularea dobânzii nu contează deoarece în prezent provizionul constituit este compensat de venitul provenit din dobânda calculată şi neîncasată, deci profitul nu este afectat. Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o deteriorare graduală a calităţii creditului, însoţită de numeroase semnale de avertizare. Odată ce creditul este acordat, ofiţerul de credit este responsabil de a urmări activitatea împrumutatului. Scopul este de a detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe. Dacă problemele sunt detectate la timp, ofiţerul de credit poate să acţioneze pentru a preveni agravarea problemei sau cel puţin pentru a minimiza pierderea ce va fi înregistrată de bancă. O parte din acţiunile ce trebuie întreprinse de ofiţerul de credit se referă la îndrumarea şi sprijinirea împrumutatului de a lua măsuri, pentru îmbunătăţirea situaţiei sale financiare. În general, înainte de a nu mai putea rambursa un credit, împrumutatul trece printr-o acută criză de numerar (cash). Din păcate, banca ce nu urmăreşte îndeaproape activitatea împrumutatului este adesea ultima care ştie că o astfel de criză este iminentă. Există trei etape distincte a problemelor privind numerarul 1 : a) menţinerea cu dificultate a lichidităţii. Stocurile încep să se acumuleze şi viteza de încasare a creanţelor încetineşte. Împrumutatul reacţionează încetinind plata furnizorilor şi reducând cheltuielile; b) administrarea numerarului (cash management) devine prioritară. Sunt impuse plafoane şi limitări de cheltuieli, salariaţii sunt lăsaţi să-şi caute alte locuri de muncă, nu se mai fac investiţii şi se încearcă valorificarea activelor neesenţiale. Relaţiile împrumutatului cu banca se deteriorează deoarece încearcă să obţină credit suplimentar în timp ce încalcă clauzele contractului de credit existent. Împrumutatul nu plăteşte dividende cu scopul de a le capitaliza pentru a acoperi capitalul propriu diminuat de pierderile din exploatare; c) ameninţarea pericolului de faliment. Împrumutatul îşi utilizează toate sursele de numerar din conturi, nu-şi mai achită nici un fel de datorii sau obligaţii. Ultima alegere este să-şi declare falimentul sau să găsească un partener cu care să fuzioneze sau de care să fie absorbit Timothy W. Koch; Bank Management, pag

11 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate şi creditul să nu se transforme într-un credit neperformant, orice ofiţer de credit ar trebui: - să analizeze cu grijă situaţiile financiar contabile primite la perioadele convenite cu împrumutatul; - să comunice permanent cu împrumutatul, telefonic, în scris şi prin vizite la sediul acestuia; - să fie atent la semnale directe sau indirecte primite de la terţi; - să ia în considerare toate mişcările din conturile din bancă ale împrumutatului. Pentru prevenirea apariţiei creditelor neperformante, este necesară atât desfăşurarea unei activităţi prudente de aprobare a creditelor, cât şi definirea şi realizarea unor măsuri realiste de urmărire a derulării creditelor şi soluţionării problemelor ce pot apare. Principiul general ce trebuie avut în vedere este acela că banca nu trebuie să acorde un credit până ce nu se estimează corect posibilitatea recuperării la scadenţă sau în momentul în care aceasta decide, din anumite motive, să-şi retragă creditul. Estimarea corectă a capacităţii de rambursare are de cele mai multe ori o importanţă mai mare decât asigurarea creditului prin garanţii materiale. Odată ce cauzele apariţiei creditelor neperformante au fost depistate, este mai uşor de a stabili căi şi modalităţi de prevenire a acestora, după cum urmează: a) estimarea corectă a necesarului de credite a împrumutatului şi a termenelor de rambursare. Nu trebuie să uităm că riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani. În primul caz, riscul apare datorită lipsei fondurilor necesare realizării volumului producţiei programate pentru a realiza profitul estimat şi încasările necesare plăţii obligaţiilor asumate. În al doilea caz, riscul apare datorită creşterii gradului de îndatorare financiară peste necesar şi majorării artificiale a costului cu dobânzile, ducând la reducerea capacităţii de plată. Bineînţeles foarte importante sunt şi termenele de rambursare. Dacă sunt prea mobilizatoare, împrumutatul poate intra în incapacitate de plată, datorită necorelării momentului plăţilor cu momentul încasărilor previzionate. Dacă termenele sunt prea permisive, apare pericolul creşterii artificiale a gradului de îndatorare financiară prin creşterea volumului dobânzilor; b) corelarea destinaţiei creditului cu sursa de rambursare. Tranzacţia finanţată prin credit trebuie să genereze atâtea încasări cât să se poată plăti împrumutul şi dobânda aferentă. Dacă tranzacţia eşuează, va fi greu de găsit o sursă alternativă şi se vor crea numeroase probleme. De exemplu, un agent economic a solicitat un credit în valută pe termen mediu pentru importul unor utilaje care să asigure o producţie mai eficientă pentru comenzile de export aflate în derulare. Din păcate, peste un an de zile contractul la export nu s-a reînnoit, utilajele nu şi-au regăsit o altă utilizare la fel de eficientă pentru producţia internă, a intervenit şi cursul valutar şi creditul a devenit restant şi neperformant. Mai neplăcut a fost şi faptul că datoria în valută reactualizată în lei depăşea cu mult valoarea utilajelor la preţul pieţei, ceea ce a dus la negocieri nu întotdeauna amiabile pentru completarea garanţiilor; c) existenţa a două posibilităţi de recuperare a creanţelor fără legătură între ele şi existente de la început. În cazul prezentat anterior, şi împrumutatul şi banca s-au bazat pe continuarea relaţiilor de comerţ exterior cu partenerul tradiţional, neexistând nici o certitudine formală în acest sens. Pe de altă parte, nici garanţia nu avea caracteristicile cerute de a fi uşor valorificabilă, chiar dacă era accesibilă. În lumea 11

12 Revista Tinerilor Economişti bancară, se spune că cea mai eficientă garanţie este gajul pe maşina directorului general şi ipoteca pe clădirea corpului administrativ, intervenind în acest exemplu şi factorul psihologic coercitiv. Este foarte important ca această a doua sursă de rambursare să fie un activ care pe lângă lichiditatea sa şi a păstrării valorii de piaţă în timp, să fie uşor accesibil, în sensul că valorificarea acestuia să nu afecteze negativ procesul de producţie al împrumutului şi să nu fie necesară o executare silită; d) încheierea unui contract de credit cu clauze asiguratorii. Pentru protejarea propriilor interese, banca poate introduce în contractul de credite clauze asiguratorii prin care să diminueze riscul şi să oblige împrumutatul la menţinerea capacităţii de plată. Există două feluri de clauze: afirmative (pozitive) şi negative. Clauzele afirmative sunt cele cu care împrumutatul trebuie să fie de acord şi care prevăd, de exemplu, următoarele: - împrumutatul va furniza băncii situaţii financiar-contabile la termenele convenite; - împrumutatul va menţine lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare, viteza de rotaţie a mijloacelor circulante şi cash flow-ul peste anumite valori considerate minime; - împrumutatul va permite băncii să facă vizite la sediul său pentru a urmări buna desfăşurare a procesului de producţie; - împrumutatul va menţine în bună stare de funcţionare activele fixe; - împrumutatul îşi va plăti la timp toate taxele şi impozitele; - împrumutatul va informa banca despre orice litigiu care îi poate diminua patrimoniul şi afecta performanţele. Clauzele negative sunt cele care impun restricţii financiare sau interdicţii şi care prevăd, de exemplu următoarele: - investiţiile în active imobilizate nu vor depăşi o anumită valoare; - fondul de salarii nu va depăşi un anumit plafon; - nu vor mai fi gajate sau ipotecate active; - nu vor fi efectuate fuziuni sau achiziţii fără aprobarea băncii; - nu se vor vinde sau închiria mai mult de un anumit procent din activele fixe existente; - nu se vor face schimbări în conducerea împrumutatului. Nerespectarea acestor clauze atrage după sine rezilierea contractului şi exigibilitatea creditului şi a dobânzilor aferente nescadente. BIBLIOGRAFIE 1. Hempel G.H., Coleman A.B., Simonson D.G. Bank Management, third edition; John Wiley and Sons, New York, Koch T.W Bank Management, second edition, The Dryden Press, Orlando,

13 Secţiunea Finanţe - Contabilitate REGLEMENTĂRI RECENTE PRIVIND ORGANELE DE DELIBERARE ŞI DECIZIE (ADUNĂRILE GENERALE) ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Asist.univ.drd. Ciprian Păun Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Abstract: The general shareholders meetings may be ordinary and extraordinary. The ordinary general meeting is held at least once a year, not later than 4 month after the end of the fiscal year. The extraordinary general meeting is convened whenever deemed necessary in order to pass decisions in respect of amending the constitutive act or any decision requiring the approval of the extraordinary general meeting according to the law or the constitutive act. We will try to emphasize the importance of the general shareholders meetings and the influences on every day life of the commercial companies. Key words: Commercial companies, Shareholders, Joint stock companies, shareholders meeting, Ordinary general shareholders meeting, Extraordinary general shareholders meeting 1.Trăsături generale Adunarea Generală este forumul în care acţionarii sau asociaţii după caz îşi exercită drepturile de administrare a societăţii. 2 Ea este chemată să se pronunţe asupra unor probleme curente de administrare a societăţii cât şi asupra unor probleme speciale sau excepţionale pentru viaţa societăţii. 3 În funcţie de scopul pentru care este convocată, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni identificăm două feluri de adunări generale: ordinare şi extraordinare 4 care se desfăşoară după o procedură diferită. Şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, deşi legea nu prevede nici o distincţie între cele două adunări, ea stabileşte condiţii de cvorum şi de majoritate diferite în funcţie de problemele supuse discuţiei asociaţilor. Adunarea Generală 5 este un organ prin care se exprimă voinţa societăţii. Legea nr. 31/1990 republicată şi alte legi speciale nu ierarhizează organele societăţii deci nu se poate afirma că Adunarea generală este organul suprem în societate. Cu toate acestea,însă, având în vedere atribuţiile largi pe care le au adunările generale se poate afirma că 2 Uwe Hüffer, Gesellschaftrecht, C.H.Beck Verlag, München, 2003, pag. 289; Idem, Aktiengesetz. Kommentar, C.H.Beck Verlag, München, 1995, pag. 446; 3 A se vedea Radu I. Motica, Vasile Popa, Drept comercial român şi drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 103; 4 A se vedea CSJ, secţia comercială, Decizia nr. 4597/2002, în: Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7-8/2003, pag. 157; 5 A se vedea pe larg Angela Miff, Ciprian Păun, Drept comercial, Ed. Imprimeria Ardealul, 2005, pag

14 Revista Tinerilor Economişti acestea sunt locul în care se exercită puterea supremă în societate 6 Trebuie menţionat că dreptul de participa la Adunarea Generală este conferit de lege acţionarilor sau asociaţilor, după caz, în virtutea dorinţei lor de a se implica activ în realizarea scopului comun pe care asociaţii sau acţionarii l-au asumat la înfiinţarea societăţii sau la care s-au raliat ulterior. În ciuda numărului de mare care poate participa la aceste Adunări Generale trebuie precizat că, fiind lucrări în plen care discută elemente de strategie internă a societăţii, au caracter secret, deci sunt protejate de sfera drepturilor la viaţă privată, a inviolabilităţii domiciliului când se desfăşoară la sediul societăţii şi la dreptului la comunicare. 7 Adunările Generale Ordinare Adunarea Generală Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult patru luni 8 de la încheierea exerciţiului financiar. Ea a fost definită că orice Adunare generală care se convoacă pentru alte probleme decât pentru modificarea actelor constitutive. 9 Adunarea Generală se desfăşoară la sediul societăţii comerciale şi (sau) 10 la o altă locaţie anunţată din timp, în conformitate cu prevederile legale. Adunarea poate lua în discuţie orice problemă aflată pe ordinea de zi, dar este obligată, în conformitate cu art. 111 alin. 2 din legea nr. 31/1990, să ia în discuţie următoarele probleme: a)să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor administratorilor, cenzorilor, ale auditorilor financiari, şi să fixeze dividendul; b) să aleagă pe administratori şi cenzori; c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs administratorilor şi cenzorilor, daca nu a fost stabilită prin actul constitutiv; d) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; e) să stabilească bugetul de venituri si cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar următor; f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii. Art. 112 din legea nr. 31/1990 prevede că, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de acţionarii ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă în actul constitutiv sau în lege nu se prevede o majoritate mai mare. În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale 6 Ph. Merle, Droit commercial.societes commerciales,dalloz, Paris, 2003, pag. 496; 7 A se vedea Carta drepturilor fundamentale a cetăţenilor din Uniunea Europeană, în : Adrian Ciprian Păun, Die Unionsbürgerrechte, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, pag ; 8 În reglmentarea precedentă se stabilea un termen de 3 luni; 9 Ph. Merle, op.cit., pag 498; 10 Legea foloseşte conjuncţia şi, credem noi greşit pentru că induce obligativitatea desfăşurării Adunării Generale la sediul societăţii şi cumulativ într-o altă locaţie. Or, într-un caz în care o societate ar avea sediul de 50 m 2 şi 1000 de acţionari este greu de imaginat cum s-ar putea întruni la sediul social; 14

15 Secţiunea Finanţe - Contabilitate (art. 192 din legea nr. 31/1990). În cazul societăţilor în nume colectiv şi a societăţii în comandită simplă deciziile sau hotărârile se iau prin votul asociaţiilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social. Ne alăturăm părerii unei părţi a doctrinei care susţine punctul de vedere potrivit căruia excepţia de la regulă este cazul modificării actului constitutiv. 11 Majoritatea absolută a capitalului social reprezentat înseamnă jumătate plus unu din numărul acţiunilor. O a doua şedinţă a Adunării Generale nu se poate ţine în aceeaşi zi cu prima şedinţă (art. 118 alin. 2 din legea nr. 31/1990). Sancţiunea aplicată actelor adoptate de o astfel de Adunare Generală, constituită în aceeaşi zi, este nulitatea hotărârii luate. 12 Scopul principal al Adunării generale este de regulă să decidă asupra problemelor aflate pe ordinea de zi. În Germania, cu titlu extraordinar, spre deosebire de România, Adunările generale ordinare pot avea doar caracter informativ. 13 Trebuie menţionat că şi în România, există temei legal pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării Generale prin intermediul mijloacelor de comunicaţii de tip radioconferinţă sau teleconferinţă, anume art. 122 din legea nr. 31/1990 republicată. 14 Alţi autori au considerat că reglementarea actuală este greşit formulată, legiuitorul instituind de fapt votul prin corespondenţă. 15 Deşi argumentele sunt convingătore, articolul în cauză, fiind stipulat în urma prevederilor legate de exercitarea dreptului la vot, considerăm că trebuie să luăm în considerare, bazându-ne pe textul legal, posibilitatea de a putea desfăşura Adunarea Generală prin mijloace moderne de comunicaţii (e-mai, chat etc.), stabilind şi folosind protocoale informatice de securitate care să asigure independenţa votului şi excluderea oricăror posibilităţi de viciere a consimţământului prin dol sau violenţă. 16 În acelaşi timp acest tip de vot are menirea de a facilita accesul acţionarului sau asociatului la dezbaterile contradictorii din Adunare, iar în plus principiul contradictorialităţii este respectat. 3. Adunările Generale Extraordinare Adunările Generale Extraordinare se întrunesc ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o hotărâre privind modificarea actelor constitutive ale societăţii. Adunarea Extraordinară poate hotărî, în conformitate cu prevederile art. 113 ale legii 31/1990, asupra: a)schimbării formei juridice a societăţii; b) mutării sediului societăţii;c) schimbării obiectului de activitate al societăţii; 11 A se vedea opinia lui St. D. Cărpenaru, Drept comercial., Ed.All Beck, 2002, pag. 210; contra parţial O.Căpăţână, Societăţile comerciale,ed. Lumina Lex, 1996, pag. 303; 12 A se vedea C.S.J. secţ. Com, dec. 786/1996, în: Revista de Drept Comercial nr. 12/1997, pag. 130; 13 Uwe Hüffer, Aktiengesetz. Kommentar, op.cit., pag. 471; 14 În Franţa, prin Legea din 15 mai 2001 asupra noilor reglementări economice, se încercă să se dezvolte participarea acţionarilor la Adunările generale prin utilizarea telecomunicaţilor moderne. 15 A se vedea Cronică în Drept privat al afacerilor nr. 1/2003, pag. 19; 16 A se vedea ***L utilisation des moyens de teletranssmition et les assemblesss generales d actionnaires, Rapport ANSA, ianuarie 2000, citat de Ph. Merle, op.cit, pag. 512; 15

16 Revista Tinerilor Economişti d) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte unităţi fără personalitate juridică dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel; e) prelungirii duratei societăţii; f) majorării capitalului social; g) reducerii capitalului social sau reîntregirii lui prin emisiune de noi acţiuni; h) fuziunii cu alte societăţi sau divizării societăţii;i) dizolvării anticipate a societăţii; j) conversiei acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă; k) conversiei unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni; l) emisiunii de obligaţiuni; m) oricărei alte modificări a actului constitutiv sau oricărei alte hotărâri pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare. Trecerea în competenţa altor organe ale societăţii sau a Adunării generale ordinare, prin actele constitutive, a acestor prevederi se sancţionează cu considerarea lor ca nescrise. 17 Art. 114 din legea nr. 31/1990 care prevede că Adunarea generală extraordinară poate delega, prin act constitutiv sau prin hotărâre a Adunării generale extraordinare, consiliului de administraţie sau, după caz administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale privind atribuţiile din art. 113 lit. b, c, f, g, j, nu este decât excepţia care confirmă regula de mai sus. Condiţiile cvorumului şi majorităţii sunt diferite faţă de cele de la Adunarea Generală Ordinară. În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni pentru validarea deliberărilor Adunării generale extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel e necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social (art.115 din legea 31/1990). În cazul societăţilor cu răspundere limitată, în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 2 din legea nr. 31/1990, hotărârile privitoare la modificarea contractului de societate sau a statutului se iau prin votul tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel. Prin analogie aceeaşi regulă se aplică şi societăţii în nume colectiv şi a celei în comandită simplă. 4.Adunările specializate Aceste adunări sunt definite de legea nr. 31/1990 în legătură cu societăţile pe acţiuni şi se refere la reuniunile acţionarilor cu particularităţi. De exemplu art. 96 reglementează Adunările speciale ale titularilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot, iar art. 116 reglementează adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind acţiunile lor. 5. Procedura desfăşurării Adunărilor generale a. Convocarea Adunărilor generale Legea nr. 31/1990 competenţa convocării Adunărilor Generale administratorilor şi asociaţilor. Administratorii au obligaţia legală de a convoca Adunarea Generală cel puţin o dată pe an (art.117 din legea nr. 31/1990) şi ori de câte 17 A se vedea P. Le Cannu, Nullite et participation des associes aux decisions collectives, în : Revue de Jurisprudence de Droit des Affaires, 1998, pag. 987; 16

17 Secţiunea Finanţe - Contabilitate ori este nevoie (art.190 din Legea nr. 31/1990). În dreptul german mai intervine incidentă o cauză de convocare a Adunării Generale cu caracter excepţional, dar care nu se încadrează în problema actelor constitutive, ci priveşte Bunăstarea societăţii. Astfel, când există divergenţe importante între organele societăţii, se convoacă Adunarea Generală pentru a decide asupra unei chestiuni de strategie privind dezvoltarea societăţii. 18 În cazul pasivităţii administratorilor, asociaţii au dreptul de a cere convocarea Adunării Generale. În situaţia societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată Adunarea Generală, la cererea acţionarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în contractul de societate se prevede astfel, şi dacă cererea cuprinde dispoziţii care intră în competenţa adunării. Într-o astfel de situaţie, Adunarea trebuie convocată în termen de o lună de la data cererii. 19 Instanţa de la sediul societăţii va putea autoriza, cu citarea administratorilor, convocarea Adunării Generale de către persoanele prevăzute în art. 119 alin.1din legea nr. 31/1990(a se vedea art. 119 alin. 3 ). În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea nr. 31/1990 prevede la art. 195 alin (2) posibilitatea ca un asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere administratorilor convocarea Adunării Generale, arătând scopul acestei convocări. Asociaţii din societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă au deschisă posibilitatea acţionării în judecată a administratorilor societăţilor în cazurile în care nu se îndeplinesc obligaţiile privind convocarea. 20 Convocarea trebuie să cuprindă: data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi cu precizarea problemelor care urmează a fi dezbătute, textul integral al propunerilor, în cazul modificării actelor constitutive. Considerăm că alături de aceste elemente, convocarea trebuie să cuprindă şi condiţiile pentru a putea lua parte la Adunare şi pentru exercitarea dreptului de vot. Susţinem şi noi alături de alţi autori includerea în legislaţia noastră a unor formalităţi preliminare de convocare, care să cuprindă o informare a asociaţiilor şi acţionarilor asupra ţinerii Adunării Generale, pentru ca aceştia să poată contrapropune proiecte sau efectiv să facă sugestii pentru ordinea de zi a Adunării Generale. 21 Data adunării trebuie fixată într-un termen rezonabil, astfel încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile de la data comunicării. Locul Adunării este în conformitate cu prevederile actuale (criticabile în opinia noastră, n.n.) este sediul societăţii cu excepţia cazurilor în care în actele constitutive nu s-a stipulat o altă clauză. Locul special în care se va desfăşura Adunarea se va stipula de asemenea. O problemă specială este generată, considerăm noi de problema posibilităţii desfăşurării Adunării Generale în străinătate. În condiţiile actuale ale legislaţiei noastre naţionale o asemenea posibilitate nu este permisă. De lege ferenda considerăm că o dată 18 A se vedea paragraful 121 alin 1 din Aktiengesetz din 6 sept cu modificările ulterioare; 19 A se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op.cit, pag. 212; 20 Ibidem; I.Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, op.cit, pag. 342; Radu I. Motica, Tiberiu Medeanu, Lucian Bercea, Claudia Roşu, Dreptul afacerilor interne şi internaţionale, Ed. Universitas Timisiensis, Timişoara, 2002, pag. 68; 21 A se vedea Ph. Merle, Droit commercial. Societes commerciales, op.cit., pag ; 17

18 Revista Tinerilor Economişti cu dezvoltarea relaţiilor comerciale trans-naţionale şi integrarea în Uniunea Europeană va trebui să se permită aceste practici şi în cazul societăţilor comerciale româneşti. 22 Ordinea de zi trebuie comunicată asociaţilor şi acţionarilor trebuie să cuprindă totalitatea problemelor ce vor fi supuse dezbaterilor 23 şi proiectele de modificare a actelor constitutive (in extenso) dacă este cazul. Comunicarea convocării este diferită în funcţie de tipul de societate de care este vorba. Art. 117 alin 3 din legea nr. 31/1990 prevede că în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni înştiinţare se face prin publicarea ei anunţului de convocare în Monitorul Oficial precum şi într-unul din ziarele răspândite în localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate. În cazul în care toate acţiunile sunt nominative, convocarea va fi făcută doar prin scrisoare recomandată sau dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare simplă, expediată cu cel puţin 15 zile înainte de data ţinerii Adunării, la adresa acţionarului înscrisă în Registrul Acţionarilor (a se vedea alin 5 al art. 117 al legii nr. 31/1990 ). Pentru membrii comisiei de cenzori este însă imperativ necesară trimiterea convocării cu scrisoare recomandată cu aviz de primire. În cazul societăţii cu răspundere limitată, având în vedere faptul că acesta nu poate avea un număr mai mare de 50 de asociaţi, convocarea se face prin scrisoare recomandată, dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin. 3 din Legea nr. 31/1990). Pentru societatea în nume colectiv sau în comandită simplă nu s-a prevăzut un mod specific stipulându-se doar ca mijlocele alese să asigure participarea asociaţilor la Adunarea Generală. 24 b. Şedinţa Adunării Generale Asociaţii participă la şedinţele Adunării Generale personal sau prin reprezentanţi. În privinţa reprezentării legea română a stabilit reguli restrictive impunând obligativitatea reprezentării de către alţi acţionari în baza unei procuri speciale, afară de cazul în care prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel (art. 124 din Legea nr. 31/1990). În cazul în care acţiunile sunt deţinute în indiviziune, coproprietarii sunt reprezentaţi de unul din coproprietari sau de un mandatar care trebuie în general să fie asociat. Dacă acţiunile sau părţile sociale sunt grevate de uzufruct 25, accesul la Adunarea Generală ordinară aparţine în principiu uzufructuarului. În cazul în care acţiunile fac obiectul unui gaj, debitorul rămânând proprietar al titlurilor are doar dreptul de a participa la Adunări (art. 124 alin 2 din legea nr. 31/1990 ). Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot să reprezinte asociaţii sub sancţiunea nulităţii hotărârii chiar, dacă fără votul acestora nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. Desigur, aceste chestiuni privind determinarea rolului jucat în realizarea unei majorităţi se pot cuantifica exclusiv în cazul votului deschis sau nominativ. 22 A se vedea o descriere a avantajelor şi criticilor ţinerii Adunărilor Generale în străinătate în U. Hüffer, Aktiengesetz. Kommentar, op.cit, pag ; 23 Desigur dacă va exista o rubrică diverse sau chestiuni generale lăsată de organizatori pentru exprimarea liberă a participanţilor considerăm că nu poate fi ghicit dinainte conţinutul discuţiilor astfel că se va menţiona doar rubrica diverse. 24 A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit, pag. 213, Radu I. Motica, Tiberiu Medeanu, Lucian Bercea, Claudia Roşu,, pag. 68; 25 A se vedea Ionuţa Preotu, Câteva consideraţii privind dreptul de uzufruct în materie comercială, în: Dreptul privat al afacerilor nr. 1/2003, pag ; 18

19 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Principiile şi regulile pentru desfăşurarea Adunării Generale în societăţile pe acţiuni sunt aplicabile şi în cazul celorlalte forme societare. Şedinţele Adunării Generale se desfăşoară, în ziua, la ora şi locul arătat în convocare. Conform legii şi uzanţelor şedinţa este deschisă de preşedintele Consiliului de Administraţie sau de înlocuitorul acestuia. În cazul celorlalte forme societare, Adunarea Generală va fi condusă de unul din administratorii societăţii. Se vor alege mai apoi de la unul la trei secretari, care vor verifica îndeplinirea condiţiilor de cvorum şi de legalitate a desfăşurării Adunării. Art. 126 alin. (2) din legea nr. 31/1990 aşa cum a fost modificată prin legea nr. 161/2003 prevede că Acţionarii pot vota situaţia financiară anuală, dacă deţinând cel puţin jumătate din participarea la capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală de vot. După îndeplinirea acestor cerinţe legale se trece la dezbaterea pe fond a problemelor anunţate pe ordinea de zi a Adunării Generale. 26 După dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi, se vor vota soluţiile propuse. Dreptul de vot în Adunarea Generală este dat de achiziţionarea a cel puţin unei acţiuni (art. 101 din legea nr. 31/1990). Dreptul de vot se exercită doar în Adunarea Generală cu excepţia societăţii cu răspundere limitată în care este permis şi votul prin corespondenţă. Potrivit legii nr. 31/1990 nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot. Această prevedere este actuală din perspectiva acţiunilor de privatizare întreprinse de Guvernul României de trecere în patrimoniu privat a fostelor unităţi socialiste de stat. Dreptul de vot nu poate fi cesionat (art. 127 legea nr. 31/1990) deci nu poate fi înstrăinat pentru că ar demonstra lipsa de determinare a acţionariatului de a se implica în activitatea organizaţională a societăţii şi ar permite, teoretic cel puţin, unor persoane controlul asupra deciziei societăţii fără a deţine nici o acţiune. Exercitarea dreptului de vot este permisă prin reprezentant 27 sau procură în societăţile pe acţiuni.legea reglementează o serie de restricţii cu privire la exercitarea votului, în cazul conflictului de interese al asociaţilor sau administratorilor, în cazul în care se votează descărcarea gestiunii sau o problemă în care el sau administraţia lui ar fi în discuţie. Ce se înţelege prin expresia interes contrar, trebuie stabilit în fiecare caz concret, existenţa şi întinderea eventualelor interese contrare între acţionar şi societate. 28 Hotărârile Adunării Generale se iau prin vot deschis. Votul secret este obligatoriu în cazul alegerii membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru hotărâri luate în privinţa răspunderii administratorilor. În cazul societăţilor de capitaluri, legea prevede că lucrările Adunării Generale se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de secretar cuprinzând menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul convocării, asociaţii prezenţi şi capitalul social reprezentat, precum şi consemnarea dezbaterilor şi 26 A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit, pag. 213, Radu I. Motica, Tiberiu Medeanu, Lucian Bercea, Claudia Roşu, op.cit,pag. 69, Ernst. Führlich, Witrschaftsprivatrecht, Verlag Vahlen, München, pag.422; 27 A se vedea Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 185/2000 în : ***Curtea de Apel Cluj. Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag ; 28 A se vedea CSJ, Secţia comercială, decizia nr. 4595/2002, în: Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7-8/2003, pag. 156; 19

20 Revista Tinerilor Economişti hotărârilor. Acţionarii pot solicita să se consemneze declaraţiile pe care le fac în cazul dezbaterilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul Adunărilor Generale. c. Hotărârile Adunării Generale Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru acţionarii care nu au luat parte la Adunare sau au votat împotrivă, dacă au luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv. Pentru terţi, hotărârile Adunării Generale devin opozabile numai după publicarea lor în condiţiile legii. În cazul societăţilor de capitaluri, în termen de 15 zile, la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial. Pentru celelalte tipuri de societăţi comerciale legea nu prevede obligativitatea aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor Adunării Generale. Legea nr. 31/1990 interzice executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea acestor formalităţi (art. 131 alin 5). Hotărârile Adunării Generale adoptate cu încălcarea prevederilor legale sau actelor constitutive pot fi anulate pe cale judecătorească. 29 Art. 132 din legea nr. 31/1990 prevede în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni că, hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare din acţionarii care nu au luat parte la Adunarea Generală sau au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Dreptul de a ataca hotărârea Adunării Generale aparţine însă şi administratorilor societăţii. Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are sediul (art.131 din Legea nr. 31/1990) 30. Cererea de anulare a hotărârii Adunării Generale se va judeca în camera de consiliu a instanţei. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Cauzele de anulare 31 a hotărârii Adunării Generale sunt: Procedura organizării Adunării Generale, în care sunt incidente problemele privind convocarea Adunării Generale, desfăşurarea şedinţei Adunării Generale, publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial ; 32 Obiectul Adunării Generale în care sunt incidente probleme privind regulile de competenţă a organelor sociale sau modificarea obiectului de activitate; 33 Exercitarea dreptului de vot; 29 A se vedea Radu N. Catană, Rolul justiţiei în funcţionarea societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag ;D.M. Tăbâltoc, Aspecte teoretice şi practice privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale. Adunarea Generală a acţionarilor. Statut juridic. Controlul legalităţii hotărârilor, în Revista de Drept comercial nr. 1/2000, pag. 47; 30 A se vedea o interpretare a reglementărilor legale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 în: Gh. Buta, Jurisdicţia comercială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag ; 31 A se vedea Radu N.Catană, op.cit, pag ; 32 A se vedea C.de Apel Bucureşti, Secţia comercială, decizia /2000, în: ***Culegere de practică judiciară în materie comercială , op.cit, pag. 176; C.Apel Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 3486/2000 în: ***Culegere de practică judiciară în materie comercială , op.cit, pag.177; C.Apel Cluj, Secţia comercială, decizia nr. 170/2000, în: ***Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 75; 33 A se vedea CSJ, Secţia comercială, decizia nr. 4597/2002, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 7-8/2003, pag. 157; 20

21 Secţiunea Finanţe - Contabilitate O dată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea executării hotărârii atacate. Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. În conformitate cu prevederile art. 132 alin. (10) din legea nr. 31/1990, de la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă tuturor acţionarilor. Art. 134 din legea nr. 31/1990 prevede o situaţie specială, anume aceea în care Adunarea Generală hotărăşte schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului sau forma societăţii. În acest caz asociaţii au dreptul de a se retrage din societate şi de a obţine de la societate contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert autorizat, prin folosirea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de standardele europene de evaluare (EVS). BIBLIOGRAFIE 1. Catană,R.N. Rolul justiţiei în funcţionarea societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, St.D. 3. Führlich, E. Witrschaftsprivatrecht, Verlag Vahlen, München, Merle, Ph. Droit commercial.societes commerciales,dalloz, Paris, Miff,A. Drept comercial, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Păun,C 6. Turcu,I. Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

22 Revista Tinerilor Economişti ASPECTE PRIVIND CONTABILITATEA OPERAŢIUNILOR DE ACOPERIRE A FLUXURILOR DE TREZORERIE ÎMPOTRIVA RISCURILOR Prep. univ. drd. Avram Maria Carmen Universitatea Al.I.Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: In recent years, derivatives have become increasingly important in the world of finance. Introduced to improve a company s ability to manage financial risk, these products (forwards and futures contracts, options or swaps) are now commonly traded among participants in financial markets and represent a standard tool to hedge risk and speculate on future economic events. Accounting for derivatives is extremely complex and relies on sophisticated models and assumptions. In particular, hedge accounting represents a great challenge for accountants all over the world. This paper deals with some aspects concerning accounting for cash-flow hedges. Key words: financial instruments, IAS, cash-flows, hedging instrument, hedged item, risk Pe pieţele internaţionale actuale, cea mai modernă şi utilizată tehnică de protecţie contra riscurilor financiare este acoperirea (hedgingul). Din punct de vedere contabil, ea presupune desemnarea unuia sau mai multor instrumente de acoperire, astfel încât modificarea valorii juste a acestora să compenseze, total sau parţial, modificările valorii juste sau ale fluxurilor de numerar aferente unui element acoperit. Contabilitatea operaţiunilor de acoperire a riscurilor (hedge accounting) reprezintă un tratament contabil special care urmăreşte recunoaşterea concomitentă (în contul de profit şi pierdere), imediată sau amânată, a câştigurilor şi pierderilor aferente tranzacţiei de acoperire şi elementului acoperit [Pahler, 2003, p. 527]. Din perspectivă economică, într-o relaţie de acoperire prezintă importanţă realizarea compensării riscurilor şi reducerea expunerilor. Efectele economice ale unei asemenea operaţiuni sunt aceleaşi, indiferent de tipul riscului financiar acoperit. Totuşi, consecinţele contabile diferă, în funcţie de clasificarea operaţiunii în una din aceste trei categorii: acoperirea valorii juste, acoperirea fluxurilor de trezorerie şi acoperirea investiţiei nete în entităţi externe. Operaţiunile de acoperire a fluxurilor de trezorerie sunt cele în care elementul acoperit este un flux de trezorerie viitor aferent fie unui activ sau unei datorii deţinut(e), fie unei tranzacţii prognozate şi foarte probabile. Datorită numeroaselor riscuri ce caracterizează activitatea economică actuală, societăţile nu se mai mulţumesc doar cu protejarea expunerilor din bilanţ sau a angajamentelor ferme. În prezent, sunt necesare şi operaţiuni de acoperire a tranzacţiilor prognozate. Acestea diferă de angajamentele ferme prin trăsături precum [Pahler, 2003, p. 554]: tranzacţiile ferme au termene fixe şi sunt certe, spre deosebire de cele anticipate care nu au termene stabilite şi sunt nesigure; 22

23 Secţiunea Finanţe - Contabilitate riscul major legat de angajamentele ferme este cel al variabilităţii fluxurilor viitoare de trezorerie datorat modificării ratelor de schimb/de dobândă, în timp ce în cazul tranzacţiilor prognozate variabilitatea fluxurilor este şi mai mare ca urmare a riscului de preţ şi a celui de neîncheiere a tranzacţiei. Din acest motiv, acoperirea fluxurilor de numerar este mai des întâlnită la tranzacţiile anticipate decât la angajamentele ferme. Tratamentul contabil al operaţiunilor de acoperire a fluxurilor de trezorerie este următorul: variaţiile de valoare ale instrumentului de acoperire sunt recunoscute fie în capitalurile proprii, dacă sunt asociate acoperirii eficiente a riscurilor, fie în rezultatul net al perioadei, dacă acoperirea nu este eficientă.; variaţiile de valoare ale instrumentului acoperit, înregistrate în capitalurile proprii, sunt reprezentate de minimul dintre câştigurile/pierderile cumulate aferente instrumentului de acoperire care au compensat, încă de la început, modificările fluxurilor de trezorerie viitoare previzionate, exclusiv partea ineficientă a acoperirii, pe de o parte şi valoarea justă a modificărilor cumulate ale fluxurilor de trezorerie viitoare ale elementului acoperit, de la începerea relaţiei de acoperire, pe de altă parte; orice parte din profitul sau pierderea asociată instrumentului de acoperire şi considerată ineficientă va fi imediat reflectată în rezultatul perioadei sau în capitalurile proprii (dacă instrumentul de acoperire este un activ disponibil pentru vânzare); un element specific exclus din dimensiunea câştigului sau pierderii aferente fluxurilor de trezorerie ale instrumentului de acoperire va fi recunoscut în contul de profit şi pierdere al perioadei. Esenţa acestui tip de tratament contabil constă în aceea că partea eficientă a operaţiunii de acoperire a fluxurilor de trezorerie se recunoaşte în capitalurile proprii până când elementul acoperit afectează rezultatul net al perioadei. Într-o altă ordine de idei, în cazul existenţei unui număr însemnat de astfel de operaţiuni de acoperire şi a recunoaşterii unor sume importante în capitalurile proprii, investitorii unei întreprinderi trebuie să acorde atenţie capitalurilor proprii ale acesteia, atunci când iau decizii economice. În cele mai multe cazuri, este indicată consultarea unui specialist independent, înainte de efectuarea investiţiei într-o societate care realizează operaţiuni de acoperire a fluxurilor de numerar [Okochi-Reval J., 2002]. IAS 39, par.139 oferă câteva exemple de operaţiuni de acoperire a fluxurilor de trezorerie: acoperirea riscului de schimb valutar al unui angajament contractual neînregistrat al unei linii aeriene de a cumpăra un avion pentru o sumă fixă într-o anumită valută; acoperirea modificării preţului la combustibil referitor la un angajament contractual neînregistrat de către o companie de energie electrică de a cumpăra combustibil la un preţ fix, cu plata în moneda sa internă; utilizarea unui contract swap pentru a schimba o datorie cu rată fluctuantă cu o datorie cu rată fixă (fluxurile acoperite sunt plăţile viitoare de dobândă). Acoperirea fluxurilor de numerar contra riscului ratei dobânzii se realizează în cazul: Partea ineficientă a instrumentului derivat de acoperire se recunoaşte în contul de rezultate. Ineficienţa instrumentului nederivat de acoperire se înregistrează în rezultatul net sau în capitalurile proprii, după caz. 23

24 Revista Tinerilor Economişti -creanţelor şi împrumuturilor generate de întreprindere sau al activelor disponibile pentru vânzare şi care sunt purtătoare de rate variabile ale dobânzii; -datoriilor financiare purtătoare de rate flotante ale dobânzii şi care nu sunt deţinute pentru tranzacţionare; -tranzacţiilor prognozate ce au o expunere identificabilă la riscul ratei dobânzii. Să presupunem că pe 1 ianuarie 2002, firma A obţine un credit pe 3 ani, în moneda naţională, în valoare de $. Rata dobânzii este variabilă şi se stabileşte în funcţie de LIBOR la care se adaugă 2%. Firma este îngrijorată că rata dobânzii ar putea creşte în aceşti 3 ani şi doreşte să menţină LIBOR sub 8%. Pentru aceasta, ea cumpără de la o bancă o opţiune cap în-afara-banilor, cu o primă de $. Dacă LIBOR depăşeşte limita de 8% într-un an, firma primeşte de la bancă o sumă calculată astfel: $*(LIBOR 8%). În acest fel, societatea blochează rata dobânzii plătită la împrumut la 10% (LIBOR + 2%). Decontarea dobânzilor se face, la fel ca şi în cazul creditului, anual. Firma desemnează şi documentează opţiunea cap cumpărată drept operaţiune de acoperire a fluxurilor de numerar contra riscului ratei dobânzii atribuibil plăţilor viitoare de dobândă. Modificarea valorii-timp a opţiunii se exclude din evaluarea eficienţei operaţiunii de acoperire. Drept urmare, asemenea schimbări de valoare se înregistrează în contul de profit şi pierdere în momentul apariţiei lor. Caracteristicile principale ale creditului şi ale opţiunii cap sunt identice, motiv pentru care operaţiunea este aşteptată a fi foarte eficientă atunci când LIBOR depăşeşte pragul de 8%. Deoarece derivata este folosită pentru a obţine protecţie într-un singur sens (împotriva creşterii LIBOR), firma nu trebuie să evalueze eficienţa atunci când rata dobânzii coboară sub 8%. În cei trei ani ai relaţiei de acoperire, ratele LIBOR evoluează precum în tabelul nr. 1. Tabelul nr. 1 Evoluţia ratelor LIBOR şi a dobânzii de plătit Rata stabilită pentru opţiunea cap tită pentru de plătit la zii de plătit Creanţe din Dobânda plă- Dobânda netă Rata dobân- anul în curs la sfârşitul credit la sfârşitul anului sfârşitul anului anului 1 ian ian ian % 9% 10% - ( ) ( ) % 10% 10% Valoarea justă, valoarea intrinsecă şi valoarea timp ale opţiunii cap, precum şi modificările lor la sfârşitul fiecărei perioade contabile, dar înaintea decontării în numerar, sunt prezentate în tabelul nr. 2. Tabelul nr. 2 Evoluţia valorii opţiunii cap 01 ian dec dec dec 04 Valoarea justă înaintea decontării dobânzilor (Vj) Valoarea intrinsecă înaintea decontării dobânzilor (Vi) Valoarea timp (Vj- Vi) Modificarea valorii juste câştig/pierdere - (20.000) (70.000) ( ) Modificarea valorii timp câştig/pierdere - (20.000) ( ) ( )

25 Secţiunea Finanţe - Contabilitate IAS 39 nu specifică cum se calculează valoarea intrinsecă a opţiunii cap în cazul în care aceasta implică o serie de plăţi. În acest exemplu, ea este presupusă a fi egală cu fluxurile de trezorerie viitoare care menţin constant fluxul curent de 1% (9%- 8%) pentru perioada rămasă a opţiunii, excluzând valoarea timp a banilor. Valoarea intrinsecă poate fi calculată pentru fiecare perioadă comparând rata opţiunii cu aşteptările pieţei în ceea ce priveşte mişcarea LIBOR, utilizând curba randamentului la termen a ratei LIBOR. Corespondenţele contabile sunt următoarele: 1 ianuarie obţinerea împrumutului în valoare de 10 mil. $ Numerar = Credit bancar cumpărarea opţiunii cap pe rata dobânzii (plata primei 34 ) Activ financiar (opţiune cap) = Numerar decembrie dobânda aferentă împrumutului (LIBOR + 2%) = 9% Cheltuieli cu dobânda = Numerar modificarea valorii juste a derivatei (modificarea valorii timp înregistrată în contul de rezultate) Pierdere aferentă opţiunii cap = Activ financiar (opţiune cap 31 decembrie dobânda plătită pentru împrumut (LIBOR + 2%) = 11% Cheltuieli cu dobânda = Numerar modificarea valorii juste a opţiunii cap. Suma de $ reprezintă fluctuaţia valorii timp ce este exclusă din evaluarea eficienţei acoperirii. Creşterea valorii intrinseci este de $. % Activ financiar (opţiune cap) Pierdere nerealizată din opţiune (în contul de profit şi pierdere) = Câştig nerealizat din opţiunea cap (în capitalurile proprii) transferarea în contul de profit şi pierdere a unei părţi din creşterea valorii intrinseci aferentă fluxurilor de trezorerie realizate din decontarea dobânzilor opţiunii cap Câştig nerealizat din opţiunea cap (în capitalurile proprii) = Cheltuieli cu dobânda decontarea dobânzii din opţiunea cap şi primirea de numerar Numerar = Activ financiar (opţiune cap) decembrie dobânda plătită pentru împrumutul obţinut (LIBOR + 2%) = 12% Cheltuieli cu dobânda = Numerar modificarea valorii juste a opţiunii cap (modificarea valorii timp) 34 În Franţa, Consiliul Naţional al Contabilităţii (CNC) a publicat, în 1987, reguli cu privire la contabilitatea opţiunilor pe rata dobânzii şi a introdus contul 52 Instrumente de trezorerie pentru înregistrarea primei.[laude E., ş.a., 2002, p. 183] 25

26 Revista Tinerilor Economişti Pierdere nerealizată aferentă opţiunii cap = Activ financiar (opţiune cap) transferarea în contul de profit şi pierdere a unei părţi din creşterea valorii intrinseci aferentă fluxurilor de trezorerie realizate din decontarea dobânzilor opţiunii cap Câştig nerealizat din opţiunea = Cheltuieli cu dobânda cap (în capitalurile proprii) -decontarea dobânzilor aferente derivatei Numerar = Activ financiar (opţiune cap) Ca rezultat al operaţiunii de acoperire, firma a blocat dobânda la creditul primit la nivelul de 10%. În perioada în care cheltuiala cu dobânda devine mai mare de 10% din $ (respectiv când LIBOR depăşeşte 8%), sumele primite din decontarea opţiunii reduc rata dobânzii la 10%. Totuşi, recunoaşterea în contul de profit şi pierdere a modificării valorii juste a opţiunii datorată fluctuaţiei valorii timp determină o variabilitate a cheltuielilor totale cu dobânda la 31 decembrie, redată în tabelul nr. 3. Tabelul nr. 3 Cheltuiala efectivă cu dobânda Dobânda aferentă creditului (LIBOR + 2%) Reclasificarea din capitalurile proprii (efectul opţiunii) Cheltuiala cu dobânda ajustată de efectul acoperirii Schimbarea valorii-timp a ( ) ( ) opţiunii Cheltuiala totală Acoperirea riscului valutar se realizează în situaţii precum: -modificarea fluxurilor de trezorerie ale unui activ financiar (datorie financiară) nemonetar, aferente componentei valutare a acestuia, ale cărui fluctuaţii de valoare nu se înregistrează în contul de profit şi pierdere, ci în capitalurile proprii; -schimbările fluxurilor de trezorerie ale unui activ nefinanciar (respectiv ale componentei valutare a acestuia) denominat în valută; -fluctuaţia fluxurilor de trezorerie aferente unor tranzacţii anticipate sau unor angajamente ferme. Exemple de operaţiuni de acoperire a fluxurilor de trezorerie împotriva riscului valutar sunt prezentate în tabelul nr. 4. Tabelul nr. 4 Exemple de operaţiuni de acoperire a fluxurilor de trezorerie contra riscului valutar Expunerea la riscului valutar Creşterea cursului de schimb Scăderea cursului de schimb Instrumentul de acoperire Contract forward de cumpărare a unei valute sau o opţiune call cumpărată Contract forward de vânzare a unei valute sau o opţiune put cumpărată Elementul acoperit Variabilitatea fluxurilor de trezorerie a tranzacţiei prognozate de cumpărare a unui activ în valută Variabilitatea fluxurilor de trezorerie a tranzacţiei prognozate de vânzare a unui activ în valută 26

27 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Acoperirea fluxurilor de trezorerie contra riscurilor de preţ al mărfurilor este necesară: -în cazul creşterilor de preţuri ale unor active, ceea ce expune întreprinderile la variabilitatea fluxurilor aferente tranzacţiilor prognozate de cumpărare a respectivelor active; -în situaţia scăderii preţurilor unor active, fapt ce determină modificări negative ale fluxurilor de trezorerie ale unor tranzacţii anticipate de vânzare a acestor active. De exemplu, pe 4 ianuarie 2002, o companie preconizează să vândă 500 de tone de grâu pe data de 31 decembrie În aceeaşi zi (4 ianuarie), firma desemnează fluxurile de trezorerie din vânzarea prognozată drept element acoperit şi intră într-un contract futures pe grâu prin care vinde 500 de tone la valoarea de $, pe 31 decembrie Termenii contractului derivat şi ai tranzacţiei coincid. Valoarea justă a contractului futures este zero în momentul iniţierii operaţiunii de acoperire. Pe 31 decembrie valoarea justă devine $ şi derivata este lichidată. Compania vinde stocul de grâu cu preţul de $. Pe 31 decembrie 2002 se înregistrează valoarea justă a contractului futures în capitalurile proprii: Activ financiar (contract futures) = Câştig din relaţia de acoperire (în capitaluri proprii) La aceeaşi dată are loc decontarea contractului derivat la valoarea de $ Numerar = Activ financiar (contract futures) Tot pe 31 decembrie se realizează vânzarea stocului de grâu la preţul de $, descărcarea de gestiune efectuându-se la costul de $ % Numerar Costul stocului vândut = % Venituri din vânzări Stocul de grâu În acest moment este necesară reclasificarea câştigului amânat în contul de profit şi pierdere. Câştig din relaţia de acoperire = Venituri (în capitaluri proprii) Din aspectele prezentate pe parcursul lucrării rezultă că acest tratament contabil reprezintă o noutate pentru ţara noastră, fiind puţin cunoscut şi folosit, în special, datorită slabei utilizări a derivatelor şi a hedgingului, ca tehnică de acoperire a riscurilor. Considerăm că, în perspectiva dezvoltării pieţei derivatelor din România, se impune cunoaşterea şi înţelegerea, de către practicieni, a problematicii contabilităţii operaţiunilor de acoperire a riscurilor, pe fondul îmbunătăţirii reglementărilor contabile elaborate de normalizatorii români. BIBLIOGRAFIE 1. Duţescu A. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS. Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare, Ed. CECCAR, Bucureşti, Hartwell C.H. Business Combinations and International Accounting, Thomson South-Western, Ohio, IASB Standardele Internaţionale de Contabilitate, Ed. Economică, 27

28 Revista Tinerilor Economişti Bucureşti, KPMG IAS-Financial Instruments Accounting, KPMG International, September Laude E. ş.a. Contabilitate financiară aprofundată, Ed. Economică, Bucureşti, Okochi-Reval J., Cash Flow Hedging s Impact on Book Valuation, October 2002, 7. Pahler A. J. Advanced Accounting. Concepts and Practice, 8 th edition, Thomson South-Western, Ohio, *** Financial Instruments under IFRS. Revised IAS 32 and IAS 39. A guide through the maze, PricewaterhouseCoopers, 2004, 9. *** Official Journal of European Union L363/ , la 28

29 Secţiunea Finanţe - Contabilitate POSIBILE MECANISME DE CORUPŢIE ŞI CORUPERE A FUNCŢIONARULUI PUBLIC Lect. univ. drd. Narcis Eduard Mitu Asist. univ. dr. Cristian Stanciu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: Every civil servant represents the state and its institutions. Therefore, in this paper we tried to treat some aspects which belong with the human resources management in the public administration. The problems debated are adverted to corruption and to this mechanism, starting from the idea as the corruption isn t a good thing. Key words: bribery. public administration, corruption, hierarchy of needs, motivation, În Dicţionarul explicativ al limbii române cuvântul corupţie este explicat ca fiind o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Acest tip de abatere este frecvent asociată funcţionarului public indiferent de locul unde acesta munceşte. Comportamentul de acest fel este de departe o acţiune reprobabilă care trebuie să dispară, cu cât mai repede cu atât mai bine. Dar, oare acest lucru este posibil? Răspunsul care trebuie asociat acestei întrebări este foarte greu de găsit atâta vreme cât există o serie de factori favorizanţi generaţi de posibilitatea permisivă de interpretare a cadrului legal care defineşte activitatea funcţionarului public, ce nu conduc la dispariţia corupţiei ci la perpetuarea acesteia. Astfel, putem să identificăm, chiar şi în urma unei succinte analize, o serie de cauze probabile care conduc, uneori inevitabil, la corupţia şi coruperea personalului care lucrează în sectorul public. I. Una din funcţiile oricărui proces managerial care asigură impulsionarea salariaţilor, a oamenilor pentru activizarea tuturor categoriilor de resurse ale unei organizaţii este antrenarea. Funcţia de antrenare este strâns legată de relaţiile interpersonale ale conducătorului instituţiei şi constă în stimularea personalului, a funcţionarului public în organizarea participării eficiente a acestuia la acţiunile orientate spre atingerea obiectivelor fixate, pe baza luării în considerare a factorilor care îi motivează pe oameni. În acest sens teoria necesităţilor porneşte de la conceptul că omul are un ansamblu de necesităţi, de nevoi, pe care acesta trebuie să şi le satisfacă în mod treptat. Nevoile bază sau elementare (nevoile fiziologice hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, odihnă şi nevoile de securitate frica, libertatea, ordinea, siguranţa muncii, lipsa ameninţărilor) trebuie să fie în primul rând foarte bine satisfăcute. Celelalte cerinţe, nevoi, considerate ca nevoi de ordin superior care au un grad de abstracţie mai elevat (nevoi sociale, nevoi de stimă, nevoi de autorealizare), pot deveni operaţionale, adică pot reprezenta un element de motivaţie al comportamentului uman numai după ce a fost satisfăcută prima grupă de cerinţe. Caracteristic acestei teorii este conceperea antrenării pe baza aşa numitelor scări motivaţionale dintre care cea mai cunoscută este cea concepută de A. Maslow. Potrivit acestuia fiecare nevoie îl motivează pe individ, determinându-l să acţioneze corespunzător, până în momentul în care nevoia este satisfăcută, după care începe să se 29

30 Revista Tinerilor Economişti manifeste nevoia de ordin superior; individul este motivat să-şi satisfacă nevoia cea mai puternică pentru el în momentul respectiv şi care nu se manifestă decât dacă nevoia de ordin inferior este satisfăcută. Sursa de satisfacere a acestor necesităţi pentru un funcţionar public este de cele mai multe ori salariul, având în vedere că acestora li se interzice prin lege să desfăşoare activităţi care pot conduce la un conflict de interese. Cum mare parte dintre funcţionarii publici din sistemul fiscal sunt economişti sau contabili, inevitabil o altă potenţială sursă de venit nu poate să vină decât tocmai din sectorul pe care aceştia sunt puşi să îl supravegheze (agenţii economici de stat sau privaţi) şi iată cum apare din start conflictul de interese, ca urmare, se poate trage cu uşurinţă concluzia că singura sursă de venituri (cu mici excepţii) o reprezintă salariul. Însă veniturile salariale ale funcţionarilor publici sunt mici. Venitul salarial al unui funcţionar public cu studii superioare debutant este cu puţin peste salariul minim pe economie, însă nici funcţionarul public cu multă vechime şi experienţă nu stă mai bine, salariul lui fiind aproximativ egal cu salariul mediu brut pe economie. Dacă luăm astfel, ca exemplu, funcţionarul public debutant, însă exemplul poate la fel de bine fi ilustrat şi de celelalte categorii de funcţionari publici, vom constata că de cele mai multe ori nici cele mai elementare nevoi (hrană, îmbrăcăminte, odihnă, să nu mai vorbim de locuinţă) nu pot fi satisfăcute. Singura soluţie plauzibilă în aceste condiţii nu poate fi decât completarea veniturilor din alte surse. Dar care surse?... Răspunsul ar putea sugera o primă cale către corupţie. II. Răspunsul oficialităţilor la întrebarea de mai sus este dat de sistemul actual de acordare a stimulentelor 35 ca o completare la veniturile de natură salarială. Teoria stimulentelor este fundamentată pe tendinţa omului de a opta, din mai multe acţiuni posibile, pentru aceea care îi poate asigura satisfacţii maxime sau îi produce cele mai puţine neplăceri. Comportamentul omului este orientat, cu precădere, spre surse de satisfacţie, căutând să se îndepărteze de evenimentele de insatisfacţie ce au avut loc anterior. Astfel, dacă se doreşte creşterea randamentului muncii desfăşurate, trebuie intervenit cu un câştig suplimentar, adică cu un stimulent. Până aici, se poate spune că nimic nu este în neregulă. Însă această teorie, pentru a da roade, în opinia noastră, trebuie să fie dublată de o alta şi anume teoria echităţii. Aceasta are în vedere faptul că oamenii urmăresc să obţină o compensaţie echitabilă pentru efortul pe care îl depun şi riscurile la care sunt expuşi. Dacă se va acorda o compensaţie mai mare sau mai mică decât aceea pe care oamenii o aşteaptă, aceştia îşi vor schimba comportamentul, putându-se ajunge chiar la tensiuni. Motivarea, potrivit teoriei enunţate, se realizează când indivizii observă că există un echilibru între contribuţiile lor şi compensaţiile primite, pe de o parte, şi acelaşi echilibru în legătură cu alţi indivizi cu care se compară, pe de altă parte. Cu toate că legislaţia în domeniul stimulării anumitor funcţionari publici este destul de laborioasă, fiind stabilite condiţiile concrete când acestea se pot acorda, de cele mai multe ori, în practică se merge pe principiul mai bine stimulente mai mici dar egale pentru toţi decât mai mari dar în funcţie de contribuţia fiecăruia, principiu aplicabil funcţionarilor publici de execuţie, iar pentru cei cu funcţii de conducere suma maximă posibilă, deoarece cine împarte parte-şi face. În această situaţie absenţa 35 O.M.F nr. 212/ pentru aprobarea metodologiei de constituire şi utilizare a fondului pentru acordarea de stimulente reglementat prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. 30

31 Secţiunea Finanţe - Contabilitate echităţii constituie o importantă sursă de tensiune. Cu cât sentimentul de nedreptate este mai important cu atât presiunea, pentru a reduce această tensiune, este mai mare. În domeniul fiscal, de exemplu, de multe ori sunt în joc zeci, sute, mii, sau chiar miliarde de lei ce sunt constatate şi încasate la bugetul statului în urma unei munci de multe ori riscante depuse de anumite persoane. Este normal ca aceste persoane să aştepte o recompensă pe măsură, care aşa cum am arătat deja, de cele mai multe ori este subevaluată sau nu există. Astfel, un grup de persoane, care apreciază ca inechitabil raportul între compensaţiile primite şi efortul dar şi riscurile muncii depuse, va căuta să realizeze echilibrul pe alte căi. Acest lucru se va traduce fie prin faptul că acele persoane nu vor mai muncii cu acelaşi randament fie că va căuta să obţină un stimulent suplimentar alături de veniturile salariale, stimulent care va veni exact de acolo de unde ar trebui să fie alimentat şi bugetul statului însă în loc să poarte numele de impozit sau taxă, el va purta denumirea de mită... mecanism care reprezintă o a doua cale de corupere şi corupţie. III. Economia impusă în domeniul achiziţiilor publice este un lucru normal şi chiar lăudabil. Economia excesivă, însă, duce la lucruri aberante. Aproape orice funcţionar public a constat la un moment dat, de cele mai multe ori atunci când timpul îl presează în legătură cu o raportare foarte urgentă sau cu o înştiinţare urgentă a unui contribuabil, că nu poate face acest lucru fie din lipsa hârtiei pentru copiator sau imprimantă, fie din lipsa tonner-elor, fie chiar din lipsa imprimantelor sau copiatoarelor care sunt defecte şi pentru care încă nu s-au procurat componentele de schimb la preţul cel mai avantajos şi exemplele pot continua 36. Cum totuşi acest lucru trebuie făcut nu mai rămâne decât o singură cale şi anume aceea de a face rost de elementul lipsă de la cei care îl au. De cele mai multe ori cei solicitaţi, adică agenţii economici, nu refuză acest mic favor dar la prima ocazie vor şti să amintească acest lucru aceloraşi persoane care au apelat într-o primă instanţă la mila lor pentru a li se răspunde cu aceeaşi monedă. Şi astfel, funcţionarul public, în loc să-şi facă datoria şi să constate anumite nereguli, le va face trecute cu vederea în amintirea micului favor făcut iniţial, declanşându-se astfel un alt mecanism care conduce la... corupere şi corupţie. IV. Este normal ca orice contravenţie săvârşită de agenţii economici şi nu numai să fie identificată şi sancţionată conform legilor în vigoare. Conform art.1 din O.G nr.2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti Sancţiunile contravenţionale principale sunt: - avertismentul; - amenda contravenţională; - obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii; - închisoarea contravenţională. Problema intervine în momentul în care funcţionarul public trebuie să se aleagă între a sancţiona cu amendă sau numai cu avertisment. Este adevărat că în ordonanţa privind regimul juridic al contravenţiilor se menţionează faptul că avertismentul se 36 acest gen de economie poate fie extins şi combustibililor pentru încălzire, benzinei sau motorinei pentru automobile, furniturilor de birou etc. 31

32 Revista Tinerilor Economişti aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă precum şi că avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune. Atât şi nimic mai mult. Se poate trage cu uşurinţă concluzia că a sancţiona cu avertisment sau cu amendă este lăsat întotdeauna la latitudinea funcţionarului public care trebuie să stabilească gravitatea faptelor. Ori acest lucru este ceva extrem de subiectiv şi de influenţabil. Fără existenţa unui cadru legal care să stabilească mult mai clar limita dintre gravitate redusă şi gravitate şi de aici poate rezulta un subtil mecanism de...corupere şi corupţie. V. Orice sancţiune, pe lângă latura coercitivă are şi o importantă latură educativă. Ce ne facem însă, atunci când din cauza a extrem de deselor modificări legislative, ce astăzi nu se sancţionează mâine este posibil să fie sancţionat, sau ce ieri am greşit astăzi este posibil să nu mai fie o greşeală. Nu putem decât să avem în continuu senzaţia de ceaţă, de neştiinţă, de incertitudine. Această stare de incertitudine tinde să fie transformată, adusă spre o stare de stabilitate, de confort şi acest lucru nu se poate obţine, uneori, decât prin cumpărare sau altfel spus prin alocarea sau acordarea unei părţi din fondul pentru amenzi către cei ce aplică sancţiunile (funcţionarii publici) cu scopul ca aceştia să închidă ochii şi astfel, se naşte un nou mecanism de... corupere şi corupţie. BIBLIOGRAFIE 1. Dumitru, Gh. Managementul carierei funcţionarului fiscal, Editura Herra, Bucureşti, Pollard, C.W. Sufletul firmei, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, * * * 32

33 Secţiunea Finanţe - Contabilitate ARMONIZAREA STATISTICILOR MONETAR-FINANCIARE ÎN ŢĂRILE DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST ÎN CONTEXTUL ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ Asist. univ. drd. Bărglăzan Diana Universitatea Politehnica din Timişoara, Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi Abstract: Defining money is a very difficult task. As more and more elements are considered money, they are classified into monetary aggregates. On the other side of the balance there are the counterparts of money. There is a large variety of definitions for monetary aggregates and for the counterparts of money. This paper presents the definitions and the classifications used in those Eastern Europe Countries who expressed their decision of joining the European Union (EU). The situation is very different from one country to another, and very different from the EU definitions and classifications. In the event of joining the euro zone, the monetary statistics must be harmonised, and this is a very difficult task. Key words: monetary statistics, monetary aggregates, counterparts of money, EU accession Atunci când o ţară aderă la Uniunea Europeană (UE), ea trebuie să fie pregătită să contribuie la statisticile zonei euro din momentul aderării la Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Aceasta înseamnă că până în momentul adoptării euro, ţara respectivă trebuie să fi terminat toate pregătirile şi ajustările referitoare la armonizarea informaţiilor statistice din domeniul monetar-financiar. Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) promovează armonizarea statisticilor în domeniul monetar şi financiar şi recomandă ţărilor candidate să continue eforturile de armonizare statistică, în strânsă colaborare cu Eurosistemul, ştiut fiind faptul că implementarea modificărilor statistice necesită cel puţin doi ani şi, deci, pentru a putea furniza informaţii armonizate, pregătirile trebuie începute cu mult timp înainte. În prezent este destul de dificil de efectuat comparaţii între ţările ECE din cauza datelor statistice publicate de acestea în domeniul monetar, care au diferite accepţiuni şi se calculează în mod diferit; de exemplu, modul de definire a agregatelor monetare şi a contraposturilor acestora este foarte diferit de la o ţară la alta. În UEM, se folosesc trei agregate monetare: M1 format din numerarul aflat în circulaţie şi depozitele la vedere; M2 format din M1, depozitele la termen (cu termen de până la 2 ani) şi depozitele utilizabile la cerere (cu termen de până la 3 luni); M3 format din M2, la care se adaugă unele titluri tranzacţionabile emise de instituţiile financiar-bancare rezidente: acorduri de răscumpărare (repurchase agreements), unităţi/acţiuni ale fondurilor ce activează pe piaţa monetară (money market fund shares/units), titluri de datorie pe termen de maxim 2 ani. Contraposturile lui M3 în zona euro cuprind: creditul acordat sectorului privat, 33

34 Revista Tinerilor Economişti creditul guvernamental, active nete externe, titluri financiare reprezentând obligaţii financiare pe termen mai lung alte contraposturi. În economiile central şi est-europene, dezvoltarea insuficientă a pieţelor financiare face ca, de regulă, activele tranzacţionabile pe piaţă să nu fie incluse în componenţa agregatelor monetare, nefiind suficient de lichide. Agregatele monetare utilizate în ţările din Europa Centrală şi de Est care au început procesul de aderare la UE sunt următoarele: M1 şi M2 în Lituania; M0, M1 şi M2 în Estonia; M0, M1, cvasimoneda şi M2 în România şi Slovacia; M1, M2 şi M3 în Bulgaria şi Slovenia; M0, M1, M2, M3 şi M3 extins în Polonia; M1, M2, M3 şi M4 în Ungaria; M1, M2 şi L în Republica Cehă; M1, M2D şi M2X în Letonia. Agregatele monetare utilizate în ţările din Europa Centrală şi de Est, împreună cu contra-posturile lor, sunt prezentate în tabelul următor. M0 a fost menţionat doar pentru ţările care îl definesc ca agregat monetar. Există însă şi alte ţări care publică date despre baza monetară M0, chiar dacă aceasta nu este definită ca un agregat monetar. Tabelul nr. 1 Agregatele monetare şi contraposturile monedei în ţările din Europa Centrală şi de Est Ţara Agregatele monetare Contraposturile monedei Bulgaria Estonia M1: numerar în afara sistemului bancar şi depozite la vedere în monedă naţională; M2: M1 şi cvasibanii depozite la termen, depozite de economii (doar ale populaţiei) în monedă naţională şi depozite în valută (la vedere, la termen şi de economii); M3: M2, instrumente tranzacţionabile pe piaţă, depozite restricţionate şi cele utilizate pentru importuri, depozitele la băncile aflate în lichidare. M0: numerar în circulaţie (inclusiv cea deţinută de instituţiile de credit), depozitele la vedere ale rezidenţilor la Banca Estoniei şi conturile în monedă naţională ale nerezidenţilor, deschise la Banca active nete externe: active externe (rezerve valutare ale autorităţilor monetare şi ale băncilor) şi obligaţii externe (obligaţii în valută ale autorităţilor monetare şi ale băncilor); active nete interne: credit intern (acordat sectorului guvernamental şi sectorului neguvernamental) şi alte active nete (solduri nete interbancare şi intrabancare, active fixe, capital, rezerve şi active neclasificate). active nete externe: creanţele sectorului bancar faţă de nerezidenţi, în valută; credit intern: creanţele sectorului bancar faţă de rezidenţi, exclusiv creanţele şi datoriile interbancare, 37 Depozitele pe termen lung sunt rare în sistemul bancar estonian şi în plus toate depozitele sunt utilizabile la cerere, într-o perioadă foarte scurtă de timp. 34

35 Lituania Estoniei; M1: numerar în circulaţie (exclusiv numerarul deţinut de instituţiile de credit şi de asociaţiile de economii şi de împrumut) şi depozitele la vedere în monedă naţională deschise la bănci şi la asociaţiile de economii şi împrumut (inclusiv depozitele guvernului şi ale nerezidenţilor); M2: M1, depozite la termen, depozite de economii şi alte depozite în monedă naţională (fără a ţine cont de scadenţă 37, inclusiv depozitele guvernului şi ale nerezidenţilor) şi toate depozitele în valută. M1 (masa monetară): numerar în circulaţie şi depozite la vedere; M2 (masa monetară în sens larg): M1, depozite la termen şi depozite de economii în monedă naţională, depozite în valută. Letonia 38 M1: numerar în afara băncilor şi depozitele la vedere ale întreprinderilor naţionale şi ale persoanelor fizice, în monedă naţională; M2D: M1 şi depozitele la termen ale întreprinderilor naţionale şi ale persoanelor fizice în monedă naţională; M2X: M2D, plus depozitele la vedere şi la termen ale întreprinderilor naţionale şi ale persoanelor fizice în valută. Polonia M0: numerar în circulaţie şi conturile curente ale băncilor; M1: numerar în circulaţie, depozite la vedere în monedă naţională (ale populaţiei, ale societăţilor din domeniul nefinanciar şi ale instituţiilor financiare nebancare), Secţiunea Finanţe - Contabilitate creanţele faţă de administraţia centrală şi locală, faţă de instituţii financiare (altele decât bănci), societăţi nefinanciare de stat şi faţă de sectorul nefinanciar privat; alte active nete: suma netă a tuturor activelor nefinanciare şi a elementelor neclasificabile care nu sunt incluse în masa monetară (inclusiv creanţe şi datorii interbancare). active nete externe: active externe calculate pe o bază netă, inclusiv creditele FMI acordate guvernului; credit intern: creanţe faţă de administraţia centrală şi locală, creanţe faţă de întreprinderi de stat nefinanciare, creanţe faţă de sectorul privat şi creanţe faţă de instituţiile financiare nebancare. creditul intern guvernamental (net): credite acordate administraţiei centrale şi locale; credit intern acordat întreprinderilor naţionale: credite acordate întreprinderilor nebancare, exclusiv creditul guvernamental credite de trezorerie, pe termen scurt (sub 3 luni, între 3 şi 6 luni, între 6 luni şi un an), credite pe termen mediu şi lung (între 1 şi 5 ani şi peste 5 ani); poziţia externă netă. active externe (nete): creanţe asupra nerezidenţilor în monedă naţională, în valută (convertibilă şi neconvertibilă), cu excepţia contribuţiei nerezidenţilor la capitalul băncilor şi la fondurile suplimentare ale acestora; 38 Depozitele guvernamentale nu sunt incluse în definiţia agregatelor monetare în Letonia. 35

36 Revista Tinerilor Economişti depozite la vedere în valută (ale populaţiei, ale societăţilor din domeniul nefinanciar şi ale instituţiilor financiare nebancare), carnete de economii (a vista) ale populaţiei; M2: M1, depozite la termen în monedă naţională (ale populaţiei, ale societăţilor din domeniul nefinanciar şi ale instituţiilor financiare nebancare), depozite la termen în valută (ale populaţiei, ale societăţilor din domeniul nefinanciar şi ale instituţiilor financiare nebancare), titluri de economii, certificate de depozit (nenegociabile), efecte comerciale (titluri emise de întreprinderi nefinanciare şi de instituţii financiare nebancare); M3: M2, certificate de depozit (negociabile), titluri emise de bănci; M3 extins: M3, dobânzile aferente creanţelor băncilor faţă de populaţie, faţă de întreprinderi din sectorul nefinanciar şi faţă de instituţiile financiare nebancare. Republic M1: numerar în circulaţie, depozite a Cehă la vedere în monedă naţională (după excluderea depozitelor Fondului Proprietăţii Naţionale, a societăţilor de asigurare de sănătate, a administraţiei centrale şi locale, cu excepţia fon-durilor nebugetare ale instituţiilor bugetare); M2: M1, depozite la termen (depozite la termen şi împrumuturi primite de la clienţi) în monedă naţională (inclusiv certificatele de depozit), bonuri de depozit şi alte titluri similare, depozite în valută; L (M2 extins): M2, titluri pe termen scurt (bonuri emise de Trezorerie şi de Banca Naţională Cehă), deţinute de sectorul nebancar. 36 creanţe ale sistemului bancare asupra populaţiei şi întreprinderilor din sectorul nefinanciar: credite şi împrumuturi, titluri de datorie, garanţii şi cauţiuni şi dobânda aferentă creditelor şi împrumuturilor acordate populaţiei şi întreprinderilor din sectorul nefinanciar (inclusiv instituţiile financiare nebancare); credit guvernamental (net): totalitatea creanţelor asupra administraţiei centrale şi locale, inclusiv legate de fonduri extrabugetare (inclusiv titlurile de stat deţinute de sectorul bancar), mai puţin datoriile faţă de sectorul guvernamental; alte active (nete): veniturile şi cheltuielile băncilor, fondurile băncilor, decontările inter-bancare şi intrabancare, conturile de decontări, datorii generate de emisiunea de titluri, solduri interbancare, provizioane specifice şi active fixe. active nete externe: soldul dintre activele şi pasivele pe termen scurt şi pe termen lung ale sistemului bancar faţă de nerezidenţi; active nete interne (definite ca diferenţă între pasivele lichide şi activele nete externe): credite interne (acordate guvernului, Fondului Proprietăţii Naţionale, agenţilor economici şi populaţiei), credite în valută şi alte active nete (capitalul băncilor, activele constituite din profit rezerve, fonduri de rezervă, profitul sau pierderea din anul în curs active constituite din procese contabile, titluri deţinute de bănci, fonduri bancare investite în titluri de proprietate). România M0: numerar în afara băncii active nete externe: aur, valută

37 Slovenia centrale şi conturile curente ale băncilor comerciale deschise la banca centrală; M1: numerar în afara sistemului bancar şi depozite la vedere; Cvasimoneda: economiile populaţiei, depozite la termen, depozite condiţionate, certificate de depozit, depozite în valută ale rezidenţilor; M2: M1 şi cvasibanii. M1: numerar în circulaţie, depozite la vedere în monedă centrală ale guvernului, întreprinderilor şi instituţiilor financiare nemonetare deschise la Banca Sloveniei şi la alte bănci; M2: M1, depozite la termen ale guvernului la Banca Sloveniei, în monedă naţională, depozite la termen şi de economii la bănci, în monedă naţională, depozite la bănci aflate în lichidare; M3: M2, depozitele în valută ale populaţiei şi ale întreprinderilor la băncile interne. Slovacia M0 (numerar în circulaţie): numerar în afara sistemului bancar; M1 (masa monetară): M0, depozitele la vedere în monedă naţională (ale populaţiei, ale întreprinderilor şi ale societăţilor de asigurare rezidente şi nerezidente); Cvasimoneda: depozite la termen în monedă naţională (ale populaţiei, ale întreprinderilor şi ale societăţilor de asigurare rezidente şi nerezidente), depozite pe termen fix, depozite de economii, depozite condiţionate care nu pot fi utilizate înainte de scadenţă sau pot fi utilizate în condiţiile suportării unor penalităţi, depozite în valută ale rezidenţilor (la vedere şi la termen); M2 (money demand): M1, quasi money. 37 Secţiunea Finanţe - Contabilitate convertibilă (net); active nete interne: credit intern credite acordate guvernului, net (contul general al Trezoreriei de stat, alte credite guvernamentale: titluri emise de guvern, libelate în monedă naţională şi în valută, alte fonduri extra-bugetare) şi credite acordate sectorului neguvernamental în monedă naţională şi în valută convertibilă. active nete externe: active externe mai puţin datorii externe; creanţe asupra guvernului: creanţe faţă de administraţia centrală şi locală; creanţe asupra sectorului privat: creanţe faţă de întreprinderile din sectorul nefinanciar, faţă de populaţie şi faţă de instituţii financiare nemonetare; alte active nete: alte active mai puţin datorii (titluri, alte datorii în valută faţă de guvern, depozite condiţionate şi alte datorii). active nete externe: rezervele valutare ale Băncii Naţionale a Slovaciei, activele externe ale sectorului bancar, mai puţin datoriile externe ale Băncii Naţionale a Slovaciei, ale guvernului şi ale sectorului bancar cu excepţia titlurilor de stat emise în ţară şi deţinute de nerezidenţi; active nete interne: împrumuturi acordate sectorului nebancar intern (credite acordate guvernului, inclusiv sub forma deţinerii de titluri de stat creanţe ale sectorului bancar naţional şi ale băncilor străine faţă de guvern, autorităţi locale, fonduri de securitate socială şi Fondul Proprietăţii Naţionale mai puţin datoriile faţă de aceleaşi entităţi, materializate în depozite şi credite ale populaţiei şi întreprinderilor rezidente şi

38 Revista Tinerilor Economişti Ungaria Sursa: BCE. M1: bancnote şi monede în afara sistemului bancar, depozite la vedere şi conturi curente în monedă naţională; M2: M1, depozite la termen (de până la 2 ani) şi depozite condiţionate, care pot fi retrase la cerere (de până la 3 luni); M3: M2, titlurile emise de instituţiile de credit rezidente, unităţi de investiţii emise de fonduri care activează pe piaţa monetară; M4: bancnote şi monede în afara sistemului bancar, depozitele (de orice fel), titluri de datorie emise de instituţii monetare (de orice tip) şi titluri de stat. nerezidente, în monedă naţională şi în valută) cu excepţia altor active (nete); alte active (nete): diferenţa dintre alte datorii şi alte active ale sectorului bancar conturi aferente sistemului de plăţi, conturi ale băncilor centrale şi ale altor bănci, rezerve, capital, provizioane, titluri emise de sectorul nebancar şi neguvernamental etc. credit intern: creanţe nete faţă de guvern (credite acordate guvernului de către Banca Naţională a Ungariei, titluri de stat deţinute de Banca Naţională a Ungariei, mai puţin depozitele guvernului, titlurile de stat deţinute de instituţiile de credit, datoria publică generată de consolidare, credite preluate de stat, credite acordate instituţiilor bugetare de către bănci înainte de 1996, mai puţin depozitele acestora) şi alte credite interne acordate altor sectoare (întreprinderi din sectorul nefinanciar, populaţie) toate creditele pe termen scurt şi pe termen lung, în monedă naţională şi în valută, inclusiv creditele speciale; alte active nete: totalitatea creanţelor şi datoriilor nete ale instituţiilor de credit şi ale băncii centrale neevidenţiate în alte categorii; active nete externe: creanţe nete externe. Din prezentarea definiţiilor agregatelor monetare şi a contraposturilor monedei în ţările din Europa Centrală şi de Est se poate observa multitudinea diferenţelor care apar între aceste ţări, precum şi diferenţele dintre aceste ţări şi zona euro. Chiar şi atunci când două sau mai multe ţări folosesc aceleaşi agregate monetare (Bulgaria şi Slovenia; România şi Slovacia) sau aceeaşi clasificare a contraposturilor monedei (Bulgaria, Republica Cehă, România şi Slovacia), acelaşi nume poate ascunde diferenţe semnificative în termeni de conţinut. Aparent Bulgaria are structura agregatelor monetare cea mai apropiată de cea a UEM; fără îndoială, consiliul monetar prin care leva este legată de euro are un rol important în acest sens. Doar patru ţări din Europa Centrală şi de Est iau în considerare 38

39 Secţiunea Finanţe - Contabilitate şi alte forme de monedă în afară de numerar şi depozite: Bulgaria, Polonia, Republica Cehă şi Ungaria (titluri financiare şi alte instrumente tranzacţionabile). În perspectiva aderării al UEM, ţările din Europa Centrală şi de Est vor trebui să îşi revizuiască definiţiile din domeniul statisticii şi să adopte un sistem statistic similar celui din UEM. Deja se fac eforturi pentru armonizarea clasificării instituţiilor financiar-bancare şi a clasificării creditelor, pentru identificarea deţinătorilor de titluri financiare, pentru publicarea unor statistici privind mişcările (fluxurile) unor indicatori, şi a unor serii ajustate sezonier, etc. S-a început şi armonizarea statisticilor privind instituţiile financiare nebancare. Armonizarea definiţiilor agregatelor monetare este însă destul de complicată: înainte ca unele titluri financiare să poată fi considerate bani, este nevoie ca piaţa financiară să fie suficient de dezvoltată pentru ca aceste titluri să existe şi să beneficieze de un grad suficient de ridicat de lichiditate. BIBLIOGRAFIE 1. Cerna, S. Moneda şi teoria monetară, vol I, Ed. Mirton, Timişoara, Faugere, J.-P. Moneda şi politica monetară, Institutul European, Iaşi, BCE Money and Banking Statistucs in The Accession Countries: Methodological Manual, Frankfurt, BCE Money, Banking and Financial Market Statistics in the Accession Countries: Methodological Manual, vol I şi II, Frankfurt, *** Federal Reserve Bulletin, martie BCE Site-ul oficial an BCE, 7. BNR Site-ul oficial al BNR, 39

40 Revista Tinerilor Economişti LOCUL DIAGNOSTICULUI RISCULUI FINANCIAR IN CADRUL DIAGNOSTICULUI FINANCIAR AL INTREPRINDERII Lect. univ. dr. Dorel BERCEANU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This paper try to establish the place of diagnosis of financial risk in framework of financial diagnosis of the firm. So, in natural way, we present in the beginning some considerations about financial diagnosis, generally, and a picture concerning the components of financial diagnosis. Afterwards, we focus on risk diagnosis which included economic risk, financial risk and bankruptcy risk. The ending part of article is dedicated diagnosis of financial risk which occupies the most important part of the paper. Key words: firm, diagnosis, financial, risk, economic, bankruptcy Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru, în scopul identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare. 39 Aşadar, obiectivul diagnosticului financiar este stabilirea stării de sănătate financiară a întreprinderii urmărind dacă, aceasta: utilizează sisteme şi metode de gestiune adecvate mărimii şi naturii activităţii sale; dispune sau este capabilă să atragă resurse financiare suficiente pentru asigurarea dezvoltării şi susţinerii activităţilor curente; integrează corect componentele financiare în strategia de ansamblu. Constituirea la nivelul programat şi cu costuri minime a resurselor financiare şi alocarea acestora reprezintă mijlocul de consolidare a performanţelor comerciale, tehnice şi sociale pe care le vizează întreprinderea. De aici, rezultă locul important al funcţiei financiare în ansamblul funcţiilor întreprinderii şi al diagnosticului financiar în cadrul diagnosticului global al întreprinderii. Diagnosticul financiar îşi propune, în primul rând, să repereze semnele şi simptomele care relevă dificultăţi financiare prezente şi viitoare (dificultăţi de trezorerie, scăderea capacităţii de autofinanţare) şi apoi să formuleze o apreciere asupra situaţiei financiare prin calcularea şi interpretarea indicatorilor de rentabilitate, echilibru şi de măsurare a riscurilor pentru identificarea cauzelor interne şi de mediu, astfel ca factorii responsabili să poată adopta măsuri de corecţie a disfuncţionalităţilor constatate, dacă scopul analizei este îmbunătăţirea performanţelor manageriale, sau să-şi formeze o opinie cu privire la valoarea întreprinderii dacă scopul analizei este evaluarea întreprinderii pentru realizarea de tranzacţii comerciale, operaţiuni de fuziune sau divizare. În mod concret, diagnosticul financiar urmăreşte două obiective principale: 39 M. Niculescu, Analiza economico-financiară, Editura Universitatea "Constantin Brâncoveanu" Piteşti, 1993, pag

41 Secţiunea Finanţe - Contabilitate constatarea faptului dacă întreprinderea este creatoare de valoare respectiv dacă are asigurat echilibrul financiar; înţelegerea procesului de formare a valorii pentru a putea fi identificate cauzele de ineficacitate. Întreprinderea este creatoare de valoare dacă fluxurile de exploatare generate satisfac pretenţiile aportatorilor de capital, acţionari sau creditori, având în vedere riscurile pe care le comportă: risc de exploatare, risc financiar şi risc de faliment. Diagnosticul financiar este complex, componentele sale fiind prezentate în figura următoare 40 : Rentabilitate Rentabilitate economică Echilibrul financiar crearea de valoare Rentabilitate financiară Risc de exploatare Risc Risc financiar Risc de faliment Fig.1. Componentele diagnosticului financiar Ca urmare, diagnosticul financiar presupune fundamentarea a două componente: diagnosticul rentabilităţii; diagnosticul riscului. Analiza rentabilităţii nu constituie decât prima "fereastră" a diagnosticului financiar. Concluziile formulate sunt incomplete dacă analiza nu se continuă şi cu aceea a riscului. Cele două variabile, rentabilitatea şi riscul se intercondiţionează: rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcţie de riscul suportat şi invers, riscul acceptat de investitori este direct proporţional cu rentabilitatea aşteptată. Mai mult, diagnosticul echilibrului financiar nu are sens decât în cadrul de referinţă constituit de compromisul rentabilitate-risc. În acest context, considerăm potrivit să reamintim faptul că în finanţele private există un principiu fundamental, şi anume principiul "medie - dispersie (varianţă)", conform căruia la risc constant investitorii preferă proiectele cu speranţa matematică (rentabilitatea) mai mare proiectelor cu speranţa matematică mai mică şi, la aceeaşi speranţă matematică aşteptată, preferă proiectul cu risc mai mic (dispersie mai mică) proiectului cu risc mai mare. Această preferinţă a investitorilor pentru risc mai mic se numeşte aversiune faţă de risc G. Charreaux, Gestion financiére, Editura Litec, Paris, 1996, pag P. Halpern, J.F. Weston, E.Brigham, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag

42 Revista Tinerilor Economişti Riscul este posibilitatea de a putea să apară rezultate nedorite 42, respectiv posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi ce vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea şi rezultatele unui agent economic. 43 Riscul poate fi generat de cauze diverse: specificul activităţii desfăşurate; restricţii legislative viitoare ce pot să apară; acţiunile concurenţei (practicarea unor preţuri mult scăzute pentru acapararea pieţei beneficiind de o activitate diversificată; avansuri tehnologice care-i cresc competitivitatea produselor); management necorespunzător; împrejurări de forţă majoră (calamităţi naturale) sau fortuite (incendii, accidente). Riscul este caracteristic tuturor fazelor activităţii: aprovizionare, producţie, desfacere, iar limitarea lui depinde mult de previzionarea modificărilor conjuncturale, de elasticitatea manifestată în gestionarea resurselor, în adaptarea continuă la nevoile pieţei. Riscurile sunt generate intern, de activitatea desfăşurată de întreprindere sau extern, de mediul economico-concurenţial. În elaborarea diagnosticului financiar, riscurile sunt grupate în: risc de exploatare (economic); risc financiar; risc de faliment (de insolvabilitate). Dacă diagnosticul riscului de faliment poate fi apreciat prin numeroase modele matematice, ce cuantifică, în diferite grade, semnificaţia mai multor indicatori financiari (rate ale rentabilităţii, rate de rotaţie a activului, rate ale echilibrului financiar, rate de structură a bilanţului), diagnosticul riscului de exploatare şi diagnosticul riscului financiar se bazează, în principal, pe noţiunile de elasticitate a rezultatelor obţinute în raport de volumul de activitate şi de poziţia în raport cu pragul de rentabilitate. Pentru realizarea obiectului său de activitate, întreprinderea utilizează capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate. Costul fiecăreia dintre aceste componente este denumit costul componentei reprezentată de acel tip anume de capital. Costul capitalului total al întreprinderii apare, deci, ca un cost mediu ponderat corespunzând costului resurselor de care dispune întreprinderea. 44 Rezultă, deci, că structura financiară, respectiv împărţirea resurselor financiare între capitalurile împrumutate şi cele proprii, are o influenţă deosebită asupra rentabilităţii de ansamblu a întreprinderii, comportând o anumită doză de risc. Riscul încorporat este fie risc financiar, determinat de posibilitatea neasigurării resurselor financiare la nivelul necesar şi la momentul oportun, ca şi de efectul de levier financiar pe care îndatorarea îl generează asupra rentabilităţii capitalurilor proprii, sau risc de faliment, determinat de posibilitatea neonorării sarcinii împrumutului, respectiv de nerambursarea la scadenţă şi neplata cheltuielilor legate de împrumut (dobândă, comisioane, cheltuieli de gestionare a creditului). Riscul financiar caracterizează variabilitatea profitului net, sub incidenţa structurii financiare a firmei. Capitalurile împrumutate, prin mărimea lor şi prin 42 D. Berceanu, Deciziile financiare ale firmei, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pag H. Cristea şi colab., Evaluarea întreprinderii,editura Marineasa, Timişoara, 2000, pag D. Berceanu, Op. cit., pag

43 Secţiunea Finanţe - Contabilitate suportarea sistematică a unor cheltuieli financiare aferente (dobânzi, comisioane), antrenează o variabilitate a profitului net, o majorare a riscului financiar. 45 Analiza variabilităţii profitului net, generată de politica de îndatorare a firmei, reprezintă un aspect primordial al riscului financiar. Prin urmare, modalităţile de studiu a diagnosticul riscului financiar sunt : stabilirea poziţiei întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate global; efectul de levier financiar. Pragul de rentabilitate global este volumul de activitate pentru care rezultatul curent este nul. În acest caz, în cadrul cheltuielilor fixe vor fi incluse şi dobânzile (situaţia este caracteristică perioadelor de stabilitate economică când împrumuturile se contractează cu dobândă fixă şi nu variabilă, iar dacă variază uşor, diferenţele sunt nesemnificative pentru analiză). Incidenţa îndatorării asupra poziţiei întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate global confirmă concluzia conform căreia recurgerea la îndatorare sporeşte riscul financiar. Pragul de rentabilitate global se determină astfel: CF + D CA0 = (1) cv 1 p în care: CF = cheltuielile fixe de exploatare (exclusiv dobânzile); D = dobânda suportată la creditele angajate; cv = cheltuielile variabile unitare; p = preţul unitar. Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul elasticităţii care se determină astfel: CA Elasticitatea = (2) CA CA 0 Cu cât nivelul de activitate se îndepărtează de pragul de rentabilitate global, cu atât elasticitatea este mai mică şi riscul mai scăzut. Poziţia în raport cu pragul de rentabilitate global se determină astfel: Nivel de activitate CA 0 Pozitia in raport cu CA 0 = (3) CA 0 Aceasta demonstrează că cu cât diferenţa între nivelul de activitate realizat sau programat şi pragul de rentabilitate global este mai mare, cu atât poziţia întreprinderii se situează peste nivelul pragului de rentabilitate. Deoarece în activitatea practică întreprinderile îşi programează un anumit nivel al rezultatului curent (profit) de obţinut, se procedează la determinarea unui prag de rentabilitate global programat (CA p ), astfel: RC + CFt CA p = (4) cv 1 p în care: RC = rezultatul curent înainte de impozitare; 45 I. Stancu, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag

44 Revista Tinerilor Economişti CF t = cheltuieli fixe totale (cheltuieli fixe + dobânda) Pragul de rentabilitate global programat semnifică nivelul cifrei de activitate pentru care marja brută asupra cheltuielilor variabile permite acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea unui rezultat curent egal cu cel programat. În mod analog, se determină şi poziţia faţă de pragul de rentabilitate global programat: Nivel de activitate CA p Pozitia in raport cu CA p = (5) CA p care arată procentual cu cât volumul de activitate este peste sau sub pragul de rentabilitate global programat. În principiu, efectul de levier financiar măsoară impactul finanţării prin datorii asupra profitului net al întreprinderii şi asupra rentabilităţii financiare. Principiul efectului de levier financiar este următorul: atunci când întreprinderea recurge la capitaluri împrumutate care sunt remunerate cu o dobândă inferioară ratei rentabilităţii economice, toată creşterea rezultatului net revine în totalitate acţionarilor căci creşte rentabilitatea plasamentului lor. Pentru a determina efectul de levier financiar, procedăm în felul următor: se porneşte de la o structură bilanţieră şi ratele de rentabilitate caracteristice asociate. 46 Bilant A C R f R e D r Fig.2. Bilanţul simplificat şi ratele de rentabilitate caracteristice asociate A = activul economic (activul total sau capitalul investit) constituit pe seama capitalurilor proprii şi capitalurilor împrumutate; C = capitaluri proprii; D = capitaluri împrumutate; R e = rentabilitate economică; R f = rentabilitate financiară; r = rata dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate; T = cota de impozit pe profit. Este evident faptul că A = C + D (6) Relaţia de calcul a rentabilităţii economice, ca remunerare a întregului activ economic este: RBE R e = (7) A în care: 46 D. Berceanu, Op. cit., pag

45 45 Secţiunea Finanţe - Contabilitate RBE = rezultatul brut din exploatare. Dacă se face abstracţie de rezultatul excepţional şi de eventualele venituri financiare, profitul net corespunde rezultatului curent net al exerciţiului şi se determină astfel: PN = RNE - Dobânda netă (8) în care: RNE = rezultatul net din exploatare. Dobânda, ca remunerare a capitalurilor împrumutate la un nivel dat al lui r este dată de relaţia: Dobânda = r D (9) si, deci, dobânda netă: Dobânda netă = r D (1-T) (10) Aşadar, profitul net corespunde rezultatului net din exploatare şi dobânzii suportate de întreprindere. Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Deci: PN R f = (11) C Înlocuind PN în relaţia de calcul a lul R f şi ţinând cont de faptul că: RNE=RBE (1-T), obţinem: PN RNE Dobanda neta R f = = = C C RBE( 1 T) r D ( 1 T) RBE r D = ( 1 T) (12) C C Din (7) rezultă RBE = R e A (13) Înlocuind apoi în (12), obţinem: R R f = e A r D R ( 1 T) = e (C + D) r D D ( 1 T) = R e (R e r) ( T) C C + C 1 Aşadar, D R f = R e + (R e r) ( T) C 1 (14) în care: D ( R e r) = efectul de levier financiar; D C C = levierul financiar. De asemenea, se poate evidenţia şi o rentabilitate financiară înainte de impozit: R f = R e +(R e -r) C D (15) După cum rentabilitatea economică este mai mare sau mai mică decât rata dobânzii, efortul general de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii financiare în sensul creşterii sau scăderii sale. Astfel: a) dacă R e -r >0, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai mare. Întreprinderea are, în acest caz, interesul să se împrumute "la maxim"

46 Revista Tinerilor Economişti pentru a putea beneficia de efectul de levier financiar. Acest maxim este limitat de riscul de a cădea în cealaltă extremă, şi anume "riscul de insolvabilitate". b) dacă R e -r =0, rezultă R f =R e. c) dacă R e -r <0, creşterea îndatorării întreprinderii are efect nefavorabil asupra rentabilităţii financiare (R f <R e ). În acest caz, îndatorarea are "efect de măciucă", determinând scăderea rentabilităţii financiare. Din punct de vedere al prezenţei fiscalităţii, se observă că pentru o întreprindere profitabilă, impozitul pe profit micşorează efectul de levier financiar. Aşadar, variabilitatea rentabilităţii financiare depinde de variabilitatea rentabilităţii economice (riscul economic) şi de gradul de îndatorare (riscul financiar). Mai mult, se poate aprecia că analiza riscului financiar, în general, şi a efectului de levier financiar, în particular, prezintă un interes major pentru optimizarea structurii financiare şi asigurarea viabilităţii oricărei întreprinderi care funcţionează în condiţiile unei autentice economii de piaţă BIBLIOGRAFIE: 1. Berceanu D. Deciziile financiare ale firmei, Editura Universitaria, Craiova, Berceanu D. Evaluarea întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, Ciurezu T Charreaux G. Gestion financiére, Editura Litec, Paris, Cristea H. Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Timişoara, ş. a. 5. Halpern P., Weston J., Brigham E Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, Niculescu M. Analiza economico-financiară, Editura Universitatea "Constantin Brâncoveanu" Piteşti, Stancu I. Finanţe, Editura Economică, Bucureşti,

47 Secţiunea Finanţe - Contabilitate EVOLUŢIA NORMALIZĂRII ŞI ARMONIZĂRII CONTABILITĂŢII Asist. univ. drd. Maria Berheci Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The globalization of national economies and of financial markets is demand of international accounting harmonization. This is a unroll process. The multination companies apply the International Financial Reporting Standards (IFRS) for financial statement presentation. The main objectives are to understand the accounting vocabulary and to bring the international capital. Key words: accounting harmonization, accounting normalization, international financial reporting standards Obiectivul normalizării şi armonizării contabile într-o economie de piaţă, îl constituie organizarea regulilor de funcţionare a pieţei informaţiei contabile într-o asemenea manieră, încât să conducă la optimizarea comunicării financiare. Contabilitatea, ca limbaj al afacerilor, trebuie să se adapteze noilor cerinţe ale peisajului internaţional 47, rezolvarea acestei probleme constituind preocuparea esenţială actuală a profesiei contabile. Obiectivele urmărite în acest articol se referă la: normalizarea contabilă la nivel internaţional şi naţional, rolul şi importanţa armonizării contabilităţii, precum şi la câteva aspecte ce vizează introducerea standardelor internaţionale de contabilitate ca referenţial contabil (IAS/IFRS). Normalizarea contabilităţii Înainte de a dezbate problema referenţialului contabil, ne punem întrebarea: ce reprezintă normalizarea contabilităţii? Constatăm că în literatura de specialitate se fac unele confuzii între normalizare contabilă şi armonizare contabilă. Normalizarea contabilităţii constă în elaborarea şi aplicarea de norme contabile la un anumit nivel, naţional, regional sau internaţional. Armonizarea internaţională a contabilităţii se referă la alinierea normelor contabile naţionale la normele contabile recunoscute pe plan internaţional. Redăm în continuare alte puncte de vedere. Astfel, profesorul N. Feleagă 48 consideră că normalizarea contabilă constă în definirea de norme şi aplicarea acestora. Normele reprezintă reguli precise de evaluare, înregistrare, clasificare şi prezentare a informaţiilor financiar-contabile. Ele vizează aspecte de o generalitate mai redusă decât principiile contabile, ceea ce presupune adaptarea sau chiar înlocuirea acestora atunci când au loc schimbări importante în mediul economico-financiar şi social. Aplicarea normelor se realizează ca urmare a obligaţiilor legale, reglementare şi profesionale, la nivel naţional şi comunitar, precum şi prin cea a recomandărilor, la nivel internaţional. 47 Duţescu, A., Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p Feleagă, N., Contabilitate aprofundată, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p

48 Revista Tinerilor Economişti Mai exact, normalizarea contabilităţii vizează două scopuri: furnizarea unei informări omogene puterii publice referitoare la întreprinderi; utilizarea informaţiei contabile de către diverşi utilizatori din afara întreprinderii în vederea efectuării comparaţiilor în timp şi spaţiu. Profesorul francez, B. Colasse 49 precizează că în majoritatea ţărilor, contabilităţile întreprinderilor sunt astăzi normalizate; aceasta înseamnă că ele se sprijină pe o terminologie şi reguli comune şi produc documente de sinteză identice, ca formă şi conţinut, de la o întreprindere la alta. Iniţiativa unei astfel de normalizări poate reveni uneori statelor sau instanţelor publice sau private internaţionale, alteori însăşi profesiei contabile. Constatăm din cele prezentate că procesul de normalizare contabilă poate fi realizat de organisme publice, de organisme private sau chiar combinat. Dacă normalizarea cade în sarcina sectorului public, atunci acesta reprezintă interesele societăţii în ansamblul său, iar normalizarea contabilă este mai puţin deschisă presiunilor din partea grupurilor afectate. Dar, în acest caz, există riscul ca sistemul de normalizare să fie acuzat de lipsă de obiectivitate. În tot acest proces de normalizare este important ca politica zilei 50 să nu devină ghid în elaborarea normelor contabile. Mai adecvat ar fi ca la procesul de normalizare contabilă să contribuie un organism privat. Acesta apără interesele lumii afacerilor şi interesul public este mai bine servit atunci când organismul de normalizare este de factură privată, deoarece un organism privat este compus din reprezentanţi ai diferitelor grupuri interesate. Totuşi, există şi obiecţii vizavi de elaborarea normelor de către un organism privat. Este nevoie ca acesta să fie controlat permanent şi, în plus, organismele private trebuie să fie sprijinite de profesia contabilă, ceea ce le face dependente de firmele de audit, existând riscul ca normele concepute să servească interesul părţilor influente. Aşadar, o intervenţie guvernamentală este necesară pentru a evita anumite comportamente negative. Soluţia optimă este dată de colaborarea sectorului public cu cel privat, ceea ce înseamnă că organismele de reglementare contabilă trebuie să conlucreze cu guvernele în procesul de elaborare a legilor, normelor, standardelor şi principiilor contabile, astfel încât informaţiile financiar-contabile produse să corespundă cât mai bine cerinţelor utilizatorilor. În România, normalizarea contabilă cade în sarcina Direcţiei de Reglementări Contabile (cu această denumire apare în OMFP nr. 94/2001) din cadrul Ministerului Finanţelor. Caracterul public al normalizării se dorea atenuat de la înfiinţarea în 1992 a Colegiului Consultativ al Contabilităţii (CCC), dar acesta nu a reuşit să răspundă nevoilor care au stat la baza apariţiei sale. S-a propus înlocuirea CCC cu un Consiliu pentru strategie în domeniul contabilităţii care să aibă drept atribuţii: analiza şi dezbaterea problemelor privind dezvoltarea şi implementarea normelor şi practicilor contabile adaptate normelor europene şi internaţionale. Am putea spune că Direcţia de Reglementări Contabile are această misiune, dar funcţionează pe lângă Ministerul 49 Colasse, B., Comptabilité générale (PCG 1999 et IAS), 7 éditions, Éd. Economica, Paris, 2001, p Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p

49 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Finanţelor, ceea ce înseamnă că sectorul public îşi rezervă, în cea mai mare parte, puterea în domeniul normalizării. Normalizarea contabilă (regională şi internaţională) are loc pe fondul nevoii de universal în contabilitate, complementul său fiind armonizarea internaţională. Aceasta nu înseamnă uniformizarea şi unificarea normelor contabile, obiectivul armonizării contabilităţii fiind, în principal, asigurarea posibilităţii înţelegerii informaţiilor financiar-contabile, furnizate prin rapoartele financiare anuale ale întreprinderilor, de către diverşi utilizatori. În ceea ce priveşte normalizarea regională (europeană), aceasta se realizează prin Directivele CEE, respectiv: Directiva a IV-a privind conturile individuale (25 iulie 1978), Directiva a VII-a privind conturile consolidate (13 iunie 1983) şi Directiva a VIII-a privind certificarea conturilor. Pe plan internaţional, normalizarea contabilităţii se realizează prin Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS)/Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), elaborate de Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASB). Aceste standarde reprezintă un ansamblu de principii, reguli şi metode contabile corelate între ele, fiind în acelaşi timp instrumente de influenţare a reglementărilor naţionale în domeniul contabilităţii şi practicilor contabile. În ce priveşte referenţialul contabil românesc, acesta s-a concretizat, iniţial, în Sistemul contabil al agenţilor economici, care cuprindea: Legea contabilităţii nr. 82/1991; Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii aprobat prin H.G. nr. 704/1993; Planul de conturi general; Normele metodologice de utilizare a conturilor; Nomenclatorul registrelor contabile şi a formularelor referitoare la activităţile financiare şi contabile; Normelor de utilizare a registrelor de contabilitate; Bilanţul contabil şi Normele metodologice pentru elaborarea şi prezentarea bilanţului contabil. La acestea se adaugă norme metodologice specifice care se referă la: amortizare, provizioane, inventariere, închiderea exerciţiilor financiare etc. Întregul referenţial contabil menţionat s-a inspirat din Planul Contabil General (PCG) francez. Sistemul contabil al agenţilor economici se apropia de PCG, dar ceea ce-i lipsea era o terminologie. Această deficienţă s-a înlăturat, oarecum, dacă avem în vedere o altă reglementare contabilă, şi anume OMF nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS, care conţine şi un Cadru contabil conceptual, dar cu menţiunea că acesta vizează îndeosebi anumiţi agenţi economici (societăţi comerciale cotate la Bursa de Valori Bucureşti, unele regii autonome, companii şi societăţi naţionale, alte întreprinderi de interes naţional etc.). De fapt, această reglementare vizează armonizarea contabilităţii româneşti, adică alinierea acesteia la practicile şi procedurile contabile internaţionale. Ea reprezintă puntea de legătură între reglementările contabile existente şi Standardele Internaţionale de Contabilitate/Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IAS/IFRS) Rolul şi importanţa armonizării contabile internaţionale Pe plan internaţional există mai multe sisteme contabile, din rândul cărora două sunt deosebit de marcante şi influente, şi anume: sistemul contabil continental, reprezentat, îndeosebi, de Franţa şi Germania şi sistemul contabil anglo-saxon, reprezentat de Anglia şi S.U.A. Globalizarea economiilor naţionale, în general, şi a pieţelor financiare, în special, constituie cerinţa armonizării contabile internaţionale. Pieţele financiare, în 49

50 Revista Tinerilor Economişti diferitele părţi ale lumii devin tot mai integrate, astfel încât condiţiile în care capitalul este obţinut şi investit tind să se internaţionalizeze tot mai rapid 51. Pentru atragerea capitalului internaţional, producătorii informaţiilor financiar-contabile, informaţii care reprezintă fundamentul deciziilor de investiţii, trebuie să recurgă la un limbaj contabil universal înţeles. Acest obiectiv nu se poate realiza decât prin armonizarea contabilă internaţională. Profesorul N. Feleagă o defineşte ca fiind 52 procesul prin care regulile sau normele naţionale, diferite de la o ţară la alta, uneori divergente, sunt perfecţionate pentru a fi făcute comparabile. Perfecţionarea se realizează, de fapt, prin alinierea la IAS/IFRS emise de Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASB), instituţia prin care se realizează normalizarea contabilă internaţională. IASC, devenit ulterior IASB, s-a înfiinţat în 1973, ca organism independent, cu sediul la Londra. Acesta regrupează 153 de organizaţii profesionale contabile din 112 ţări. El a apărut ca răspuns la necesităţile de rezolvare a unor probleme practice la nivel internaţional, nefiind rezultatul unui exerciţiu de imaginaţie. Necesitatea înfiinţării IASB este argumentată astfel 53 : IASB s-a născut din dorinţa şi nevoia de a distila, la nivel internaţional, experienţa contabilă specifică diferitelor ţări, de a armoniza diferenţierile culturale şi caracteristicile socio-economice care încarcă sistemele contabile naţionale şi de a elabora un model conceptual unitar al situaţiilor financiare. Una dintre atribuţiile IASB este emiterea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, respectiv a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (de fapt în 2001, Consiliul a hotărât să schimbe numele IAS în IFRS, cu menţiunea că normele emise până la această dată să poarte în continuare numele de IAS). Fiecare standard este centrat pe un set de principii generale, pe o temă contabilă sau pe un anumit sector de activitate. De exemplu: contabilitatea stocurilor, contabilitatea imobilizărilor, politici contabile, contracte de construcţie etc. Actualmente există 31 de IAS (numerotate de la IAS 1 la IAS 41, cu unele înlocuiri şi cuplări), 5 IFRS (IFRS 1 la IFRS 5) şi 12 interpretări ale acestora emise de Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară sau de către fostul Comitet Permanent pentru Interpretarea Standardelor (IFRIC/SIC) şi adoptate de IASB. Concret, obiectivul IASB este de a publica şi promova Standardele Internaţionale de Contabilitate universal acceptate. Aceasta nu înseamnă că Standardele Internaţionale de Contabilitate presupun standardizarea contabilităţii, ele încurajează utilizarea anumitor convenţii şi principii generale în construcţia raţionamentului profesional, fără să anihileze particularităţile naţionale. Pentru a justifica rolul şi importanţa armonizării contabile internaţionale, redăm în continuare câteva avantaje ale acesteia, şi anume: aplicarea IAS/IFRS contribuie la dezvoltarea economiei mondiale şi favorizează, în principal, ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul legăturilor economice create. Furnizând informaţii financiar-contabile într-un limbaj comun, fără să mai fie nevoie de convertirea situaţiilor financiare într-o 51 Duţescu, A., Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 17 (după Smith, 1991). 52 Feleagă, N., Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p Duţescu, A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti, 2001, p

51 Secţiunea Finanţe - Contabilitate altă limbă, aceste ţări mai au o şansă să atragă investitorii străini şi, în plus, cu un cost mai redus; crearea unei aşa numite contabilităţi internaţionale înseamnă un progres substanţial în ceea ce priveşte uşurinţa şi siguranţa comparabilităţii situaţiilor financiare din diferite ţări; companiile multinaţionale de contabilitate şi audit ( Big four ), având clienţi cu filiale sau sucursale în diferite ţări, vor elabora, consolida şi audita situaţiile financiare ale acestora suportând costuri mai reduse. De asemenea, guvernele naţionale ar putea urmări şi controla mai uşor operaţiile companiilor multinaţionale, având în vedere eliminarea diferenţelor în materie fiscală (dacă s-ar elimina); costurile cu normalizarea vor fi diminuate în ţările în care nu există încă norme adecvate în domeniul contabilităţii. Cea mai mare importanţă o prezintă armonizarea contabilă internaţională pentru societăţile multinaţionale, deoarece acestea caută, prin intermediul armonizării contabile internaţionale, o mai mare eficienţă a pieţelor financiare, o mai bună alocare a resurselor la nivel mondial, precum şi o reducere a costurilor aferente tranzacţiilor susceptibile să favorizeze creşterea şi mobilitatea fluxurilor de capitaluri 54. În România, punctul de plecare a armonizării contabile a fost în 1999, odată cu publicarea OMF nr. 403/1999 privind Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS. În 2001 acest Ordin a fost abrogat, locul lui fiind luat de OMF nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS. Reperele programului de armonizare contabilă în România sunt următoarele 55 : în 1999 au aplicat prevederile normelor contabile internaţionale 13 societăţi comerciale cotate la Bursa de Valori şi întreprinderi de interes naţional, cum sunt: S.C. ALRO S.A., S.C. ARCTIC S.A., S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A., S.C. SIDEX S.A., S.C. EXCELENT S.A., S.C. MOBIL ROM S.A. etc; în anul 2000 au făcut obiectul reglementărilor contabile armonizate următoarele categorii de unităţi patrimoniale: întreprinderi cotate la Bursa de Valori Bucureşti; regii autonome; companii naţionale şi alte întreprinderi de interes naţional şi întreprinderi care operează pe piaţa de capital (lista a 197 societăţi comerciale care au trecut la aplicarea IAS în acest an este prezentată în Ordinul menţionat); până în 2004, inclusiv, programul de armonizare contabilă a vizat societăţile comerciale care au îndeplinit, cumulativ, cel puţin două condiţii din trei. Redăm mai jos tabelul cu aceste condiţii publicat în ordinul menţionat, cu modificările ulterioare Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p *** OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS, vol. 1, OMF 94/ *** OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS, art. 2, al

52 Revista Tinerilor Economişti Tabelul nr. 1 Condiţiile de îndeplinit pentru aplicarea IAS/IFRS Sfârşitul exerciţiului Cifra de afaceri a anului Total activ pentru anul Nr. mediu de salariaţi ai financiar anterior (euro) anterior (euro) anului anterior 31 decembrie 2001 peste 9 milioane peste 4,5 milioane decembrie 2002 peste 8 milioane peste 4,0 milioane decembrie 2003 peste 7,3 milioane peste 3,65 milioane decembrie 2004 peste 7,3 milioane peste 3,65 milioane 50 Remarcă: IFRS sunt obligatorii începând cu situaţiile financiare ale anului Pentru a asigura comparabilitatea cu situaţiile financiare ale anului 2005, situaţiile financiare ale anului 2004 (atât informaţiile iniţiale corespunzătoare momentului 1 ianuarie 2004, cât şi informaţiile finale la 31 decembrie 2004), întocmite în conformitate cu reglementările contabile sub a căror incidenţă intră şi depuse la organele în drept, vor fi retratate conform IFRS până cel târziu 30 noiembrie 2005, fără să fie depuse la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Altfel spus, IFRS se aplică retroactiv, iar aria de aplicabilitate a acestora se circumscrie, îndeosebi, la entităţile care aplică OMFP nr. 94/2001 şi, opţional, prin declaraţie explicită, la cele care aplică OMFP nr. 306/2002. Firmele care intră sub incidenţa OMFP nr. 306/2002 sunt acele întreprinderi considerate mici şi mijlocii, precum şi microîntreprinderi, care nu depăşesc două din pragurile menţionate la sfârşitul anului 2004 pentru CA, TA şi nr. de salariaţi. Aşadar, începând cu exerciţiul financiar 2005 rămân în afara reglementărilor armonizate cu IAS/IFRS numai întreprinderile care, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată, se vor încadra în categoria societăţilor mici şi mijlocii. În concluzie menţionăm că reglementările contabile armonizate (OMF nr. 94/2001) stabilesc principiile şi regulile contabile de bază, forma şi conţinutul situaţiilor financiare anuale, scopul fiind asimilarea în întregime a Directivei a IV a a CEE şi armonizarea cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, respectiv cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. BIBLIOGRAFIE 1. Colasse, B. Comptabilité générale (PCG 1999 et IAS), 7 éditions, Éd. Economica, Paris, Duţescu, A. Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, Duţescu, A. Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti, Feleagă, N. Contabilitate aprofundată, Editura Economică, Bucureşti, Feleagă, N. Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, Malciu, L. Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu IAS 52

53 Secţiunea Finanţe - Contabilitate CÂND AR PUTEA ÎNCEPE ZODIA EURO PENTRU ROMÂNIA? Asist.drd. Oana Gherghinescu Lect.drd. Mădălina Mangra Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The permanent debates on the forthcoming wave of enlargement of the European Union in 2007 have been lately capturing attention and scarce interest is left at the moment for approaching the prerequisites and consequences of adopting the single European currency in Romania. Given the high level of importance associated to this issue, the present paper provides an analysis of the degree to which Maastricht criteria are met at the moment in Romania, as well as the perspectives foreseen for meeting the nominal and real convergence pre-requisites for adopting the euro. An up-to-date concept in European monetary economics, that regarding the opportunity of euroisation, is also brought into discussion, with a focus on the potential costs and benefits, spotlighting the inappropriateness of premature euroisation for Romania. Key words: euro, Economic and Monetary Union, euroisation, nominal and real convergence. Pe parcursul fazei de pre-aderare, România a depus eforturi în direcţia îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală, demers care trebuie intensificat ulterior momentului aderării. Începând cu anul 2007, România va deveni membru al Uniunii Europene (UE) cu derogare temporară de la adoptarea euro, ca atare nu se pune problema "dacă", ci "când" va adopta moneda unică europeană. 1. Analiza gradului de îndeplinire a criteriilor de la Maastricht În ceea ce priveşte situaţia gradului de îndeplinire a criteriilor de convergenţă nominală de către România, aceasta se caracterizează printr-o puternică asimetrie în raport cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, membre ale valului de aderare din mai Referitor la primul criteriu de convergenţă nominală - stabilitatea preţurilor - trebuie să menţionăm că inflaţia ridicată persistentă a fost o plagă a tranziţiei în România ultimului deceniu. Pe fondul unei tergiversări nejustificate a procesului de liberalizare a preţurilor şi ca urmare a promovării unei strategii de reducere graduală a inflaţiei, România a înregistrat performanţe mai reduse în lupta cu inflaţia în comparaţie cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est. Politica hotărâtă de dezinflaţie şi-a făcut debutul de abia în anul 2000, dar a înregistrat o evoluţie favorabilă continuă până în prezent, astfel încât, în premieră în 2004, am asistat la înregistrarea unei rate a inflaţiei comensurată printr-o singură cifră. 53

54 Revista Tinerilor Economişti Totuşi, România mai are de parcurs un drum lung până la încadrarea nivelului inflaţiei sub limita impusă de criteriul de la Maastricht (2,8% la momentul 2003, când media inflaţiei celor mai performante trei ţări în anul precedent fusese de 1,3%), în timp ce în cazul ţărilor din Grupul Vişegrad, inflaţia este adusă sub control şi, cu excepţia Ungariei şi Slovaciei, se încadrează în limita impusă de criteriul de convergenţă. Criteriul situaţiei finanţelor publice pare a fi cel mai accesibil pentru România, în special din perspectiva situaţiei datoriei publice. Deficitul bugetar a fost menţinut, începând din 1998, la un nivel sustenabil, în jur de 3% din PIB, chiar dacă nevoile de finanţare ale economiei şi ale societăţii au fost mai mari. Conform metodologiei ESA95, deficitele din 2002 şi 2003 (de 2% din PIB) se încadrează fără probleme în limita stabilită la Maastricht. Datoria publică a fost menţinută sub control, înregistrând un nivel de 22,7% din PIB în 2002 şi 23,7% din PIB în 2003 (la mai puţin de jumătate din plafonul maxim prevăzut de Tratatul de la Maastricht), date fiind posibilităţile limitate ale României de a se finanţa. Fără a lua în calcul deficitul cvasifiscal, România îndeplineşte, aşadar, confortabil criteriile fiscale, pe când ţările din Grupul Vişegrad întâmpină mari dificultăţi în îndeplinirea criteriului legat de deficitul bugetar. Se impune, însă, a acorda o atenţie deosebită perspectivelor de menţinere a acestor indicatori la niveluri corespunzătoare, mai ales în contextul în care problematica deficitelor cvasifiscale şi a cheltuielilor publice de mari dimensiuni ar putea constitui un factor cu puternic potenţial destabilizator. Criteriul de la Maastricht vizând rata dobânzii pe termen lung este greu de aplicat pentru România, întrucât instrumentele de îndatorare pe termen lung nu sunt încă suficient dezvoltate. În timp ce pe pieţele de capital externe a fost posibilă emiterea de obligaţiuni de stat denominate în euro cu scadenţa de 10 ani, pe piaţa românească scadenţa maximă la care s-au putut emite astfel de titluri de îndatorare a fost de 5 ani, mai ales din cauza persistenţei unei rate ridicate a inflaţiei, care a generat lipsă de încredere la nivelul operatorilor economici. Criteriul referitor la cursul de schimb (participarea pentru cel puţin doi ani în Exchange Rate Mechanism 2 - ERM 2 fără devalorizări unilaterale) este cel mai dur, în sensul că pe parcursul acestei perioade de "testare", autorităţile bancare din România nu beneficiază de garanţia necondiţionată a celorlalte bănci centrale din Eurosystem de a interveni, în caz de necesitate, pentru sprijinirea cursului valutar al monedei naţionale. Este acordată, totuşi, o garanţie condiţionată de "neafectarea propriilor politici antiinflaţioniste ale statelor membre". Tabelul nr.1 Deficit bugetar (% din PIB) Datorie publică (% din PIB) Rata inflaţiei (%) Rata dobânzii la titluri pe 10 ani (%) Stabilitatea cursului valutar Numărul criteriilor îndeplinite Ţinta -3 <60 <2,8 <6,3 da 5 Cehia -7,8 34,5 0,4 4,0 nu 3 Ungaria -5,5 56,8 4,7 6,7 nu 1 Polonia -4,6 44,8 0,8 5,4 nu 3 Slovacia -5,2 43,8 8,1 5,0 nu 2 România -2,7 27,0 14,0 n.a. nu 2 Situaţia gradului de îndeplinire a criteriilor de convergenţă nominală Sursa: Valentin Lazea, Drumul spre Euro, noiembrie

55 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Urmează ca autorităţile româneşti să pună la dispoziţia opiniei publice informaţii în legătură cu perioada indicativă a realizării celor două momente - intrarea în ERM 2 şi în zona euro, astfel încât să fie posibilă coagularea intereselor economice şi sociale în scopul atingerii acestor obiective, prin diminuarea până la sistare a subvenţiilor prin depreciere pentru exportatori, a majorărilor salariale fără acoperire în sporul de productivitate şi a protecţiei faţă de concurenţă. Un posibil scenariu pentru adoptarea noului Mecanism al Ratelor de Schimb (ERM2) include următoarele faze: - Cursul de schimb nominal va fi menţinut în limite înguste (banda de ± 2,25 la sută). Politica monetară corespunzătoare acestei faze va fi orientată către scăderea inflaţiei, banca centrală fiind gata să intervină printr-o politică activă a ratei dobânzii pe termen scurt. - Paritatea monedei naţionale se va exprima exclusiv în raport cu euro şi vor fi lărgite benzile de fluctuaţie oficiale (± 15 la sută), în scopul contracarării speculaţiilor, cu menţiunea că utilizarea unor astfel de mijloace nu trebuie exagerată. - "Legarea" unilaterală la euro, într-o măsură cât mai mare, a monedei naţionale (urmărirea unui coridor al cursului de schimb). Banca centrală nu trebuie să se angajeze, însă, în intervenţii automate şi nelimitate pentru a menţine paritatea anunţată faţă de euro, dacă aceste măsuri intră în contradicţie cu obiectivul stabilităţii preţurilor. Având în vedere experienţa celor 12 state care au adoptat euro până în prezent, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană (BCE) pot accepta o încălcare a benzii înguste, dar numai în sensul aprecierii, aşa cum s-a întâmplat în cazul Greciei. Este, aşadar, posibilă, tolerarea în practică a unei benzi hibride, asimetrice (+ 15 la sută şi - 2,25 la sută), care trebuie apărată cu forţe proprii pe perioada celor doi ani de probă. 2. Cât de oportună este o euroizare timpurie? După modelul lexical al dolarizării, la nivelul ultimilor ani s-a impus conceptul de euroizare şi a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare în dezbaterile din lumea academică şi politică, dând o savoare în plus discuţiilor privind procesele de aderare la UE şi la UME (Uniunea Monetară Europeană). Dezbaterile au devenit cu atât mai tentante în ţările din Europa Centrală şi de Est (ECE) cu cât îndeplinirea criteriilor de la Maastricht este un proces extensiv temporal şi intensiv ca şi solicitări, ceea ce face din euroizare o opţiune demnă de luat în calcul, constând în abandonarea propriei monede şi adoptarea euro înainte de îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală. Există beneficii şi costuri asociate acestei opţiuni, iar în cele ce urmează ne propunem să le subliniem pe cele mai importante dintre ele. În primul rând, euroizarea poate aduce beneficiile standard ce decurg din participarea la o uniune monetară, în principal prin reducerea costurilor de tranzacţionare, a costurilor de informare şi prin stimularea investiţiilor şi a comerţului. În cadrul unui asemenea regim, sunt eliminate complet primele de risc valutar. Argumentul reducerii costurilor de tranzacţionare este asociat gradului de deschidere a comerţului economiilor avute în vedere faţă de zona euro. Reducerea riscului valutar este în particular importantă pentru economiile deschise, care au relaţii comerciale şi financiare cu UE. În al doilea rând, un alt avantaj ce poate decurge din procesul de euroizare este acela de stabilizare a nivelului naţional al preţurilor şi de disciplinare a politicii fiscale, 55

56 Revista Tinerilor Economişti prin încetarea monetizării deficitelor bugetare. Având, însă, în vedere faptul că rata inflaţiei s-a redus oricum în majoritatea ţărilor din ECE, acesta nu este un beneficiu atât de evident. În al treilea rând, un alt avantaj dat de facilitarea accesului la pieţele europene de capital, atât pentru guverne cât şi pentru corporaţii. Prin eliminarea riscului valutar, în special decurgând din devalorizările competitive, ratele nominale ale dobânzilor se vor reduce, iar oportunităţile de finanţare în ECE vor deveni mai puţin costisitoare pentru toţi agenţii economici. În al patrulea rând, nu mai există grija acută pentru situaţia contului curent, dat fiind faptul că în cazul ţărilor care au adoptat aceeaşi monedă, situaţia conturilor curente ale balanţelor de plăţi externe este irelevantă. În al cincilea rând, sunt necesare rezerve valutare mai reduse, pentru că dispare nevoia de a crea o marjă de rezervă pentru protejarea cursului de schimb prin intervenţii valutare şi, de asemenea, nu mai este necesară acoperirea importurilor, dat fiind faptul că majoritatea sunt denominate chiar în euro. Din punct de vedere al costurilor asociate procesului de euroizare, este interesant de ştiut care este costul de oportunitate pentru abandonarea unei politici monetare independente şi a politicii valutare proprii. Dacă ne raportăm la teoria zonelor monetare optimale, constatăm că aceste costuri sunt puse pe seama caracterului asimetric al şocurilor şi pe existenţa sau nu a unor instrumente suficient de puternice, în absenţa cursului de schimb, pentru a absorbi aceste şocuri. Gradul de deschidere a economiei (gradul de integrare comercială) este unul dintre instrumentele cele mai eficace pentru a absorbi şocurile asimetrice. Astfel, atunci când înclinaţia marginală spre import creşte, variabilitatea producţiei interne este aplanată de faptul că gradul de deschidere acţionează ca un stabilizator automat prin reducerea cererii pentru importuri, în absenţa deprecierilor competitive. Mobilitatea capitalului poate fi considerată drept un instrument de absorbţie a şocurilor asimetrice, dat fiind faptul că ea contribuie la prezervarea profitabilităţii capitalului şi la menţinerea eficienţei economice a acestuia, dar nu este nici pe departe un suport pentru politicienii din ţara din care capitalurile migrează, dat fiind faptul că aceştia se vor confrunta cu creşterea ratei şomajului. Mobilitatea forţei de muncă între ţările din ECE şi cele din UME este redusă, aspect valabil şi în interiorul UME şi chiar în interiorul ţărilor membre. Totuşi, nu acesta este un argument decisiv pentru a cataloga adoptarea euro de către ţările din ECE drept inoportună, din contră, mobilitatea forţei de muncă este privită drept un factor endogen. Există dovezi de-a lungul istoriei potrivit cărora utilizarea unei singure monede de către mai multe state este de natură să sporească substanţial mobilitatea forţei de muncă între statele respective. Flexibilitatea salariilor nominale este un subiect menit să genereze îngrijorare, dat fiind faptul că rigidităţile nominale pot să împiedice ajustarea necesară a variabilelor economice reale. Cea mai răspândită rigiditate nominală din ţările din ECE este indexarea salariilor, dar este, totuşi, comparabilă cu situaţia din ţările membre ale zonei euro şi cu situaţia din SUA. Un alt cost ce trebuie luat în calcul este acela referitor la pierderea veniturilor din senioraj (veniturile ce rezultă din monopolul asupra creaţiei monetare) în momentul abandonării monedei naţionale. De asemenea, trebuie avut în vedere şi costul renunţării la sistemul împrumutătorului de ultimă instanţă (lender of the last resort). În momentul euroizării, banca centrală a statului în cauză îşi pierde prerogativa de a crea bază 56

57 Secţiunea Finanţe - Contabilitate monetară şi, ca atare, împrumuturile de ultimă instanţă îşi pierd sursa de finanţare. Dacă euroizarea nu este însoţită de asigurarea unor surse alternative de finanţare a împrumuturilor de ultimă instanţă, sistemul bancar din statul respectiv devine foarte vulnerabil la crizele de lichiditate. Dat fiind faptul că băncile locale pierd acest "colac de salvare", în timp ce băncile din zona euro se bucură de posibilităţile de refinanţare de la Banca Centrală Europeană, clienţii tind să-şi desfiinţeze depozitele de la băncile din prima categorie şi să le reconstituie la băncile din a doua categorie, bazându-se pe următoarele prezumţii: 1. Datorită euroizării, trecerea de la depozitele denominate în monedă locală în băncile locale la depozitele denominate în euro din filialele băncilor vest-europene nu implică nici un risc valutar şi, deci, nici un cost; 2. Costurile de tranzacţionare aferente transferului sunt foarte mici pentru că nu necesită deplasări peste graniţă; 3. Depozitele în euro la băncile locale nu mai sunt garantate de un împrumutător de ultimă instanţă, în timp ce depozitele denominate în euro la filialele băncilor străine sunt garantate de către BCE. Situaţia devine mai complicată în momentul în care în statul respectiv nu există o reţea bine dezvoltată a filialelor băncilor din zona euro, caz în care euroizarea va duce la o migrare a capitalurilor depozitate la bănci în ţările din zona euro. Sintetizând, am definit beneficiile euroizării prin reducerea costurilor de trazacţie, a costurilor de informare, a primelor de risc valutar şi a instabilităţii macroeconomice. Toate aceste beneficii pot fi redate grafic printr-o funcţie pozitivă de inflaţie. Beneficii Costuri I II III B' C B A B Da Nu Da C Instabilitatea preţurilor Fig. 1 Costuri şi beneficii ex ante ale euroizării în ţările din EC Exprimarea costurilor euroizării ca o funcţie de inflaţie este mai anevoioasă. Costurile sunt, de fapt, legate de renunţarea la politica monetară şi la politica de curs de schimb. Curba costurilor euroizării în funcţie de inflaţie are o pantă iniţial ascendentă, apoi descendentă, formă care corespunde şi argumentului legat de pierderea veniturilor 57

58 Revista Tinerilor Economişti din senioraj. Conform teoriei neoclasice, veniturile din senioraj cresc până la atingerea unei rate optime a inflaţiei şi scad după atingerea acestei rate. Costurile şi beneficiile asociate euroizării sunt prezentate grafic în fig. 1. Fiecare ţară are o schemă specifică a costurilor şi beneficiilor, dat fiind faptul că acestea depind de factori exogeni figurii de mai sus, cum ar fi gradul de integrare comercială şi dimensiunea economiei. În figură sunt prezentate comparativ consiliul monetar şi varianta euroizării. În linii mari, cele două variante generează acelaşi cost (costul de oportunitate al pierderii politicilor monetară şi de curs de schimb), dar în mod evident euroizarea generează beneficii mai mari (B') în comparaţie cu consiliul monetar (B). Pentru ţările plasate în zona III, câştigul de stabilitate generat de euroizare este clar mai mare decât orice cost posibil a fi înregistrat. După cum se poate observa, zona III este în creştere prin deplasarea spre stânga din punctul A în punctul B. Zona I din figură este aproape complet restructurată şi stabilă. Dacă ţările din zona I sunt suficient integrate cu zona euro, procesul de euroizare devine benefic, în timp ce consiliul monetar nu este alegerea potrivită. Între zonele I şi III se află zona II, caracterizată printr-un cost ex ante al euroizării. Pentru ţările de dimensiuni mici, zona II este nepotrivită, dat fiind faptul că, în cazul lor, cursul de schimb acţionează mai degrabă ca o sursă de şocuri decât ca un instrument de absorbţie a şocurilor. Pentru aceste ţări este preferabilă varianta euroizării, fapt deja consumat în Kosovo şi Muntenegru sau cea a consiliului monetar, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria, Estonia şi Bosnia-Herzegovina. Ţările est-europene de dimensiuni relativ mari, cum sunt Polonia, România, Ungaria, Slovacia şi Cehia aparţin în prezent tocmai zonei II. În interiorul acestei zone, costul abandonării cursului de schimb ca instrument de aplanare a şocurilor este mult mai mare decât beneficiile generate de euroizare. Una din criticile bine-cunoscute la adresa literaturii aferente teoriei zonelor monetare optimale este critica lui Lucas 57. Intrarea într-o uniune monetară schimbă comportamentul economic şi structurile economice astfel încât ţări care nu formau ex ante o zonă monetară optimală, pot să îndeplinească acest lucru ex post. Politica monetară comună şi integrarea din ce în ce mai puternică a comerţului dintre membri stimulează sincronizarea ciclurilor de afaceri. În plus, integrarea comerţului unor ţări cu structuri economice diferite conduce la o manifestare mai puţin pronunţată a ciclurilor de afaceri, dat fiind faptul că o parte dintre ele se pot afla în perioada de avânt, iar celelalte, în perioada de recesiune, balansându-se astfel efectele. Sintetizând, prin integrarea comerţului, uniunea monetară poate să conducă fie la şocuri mai sincronizate, fie mai puţin pronunţate, fie la ambele consecinţe simultan. Frankel şi Rose arată că ţările care au relaţii comerciale strânse prezintă o corelaţie mai puternică a ciclurilor de afaceri şi că, astfel, integrarea economică reduce incidenţa şocurilor asimetrice. Analizăm grafic ce presupune această afirmaţie în fig Lucas (Robert Lucas, Econometric Policy Evaluation: A critique, 1976, CROCH) arată că într-un model în care se urmăreşte efectul exercitat de modificarea variabilelor exogene asupra variabilelor endogene, agenţii încep să prevadă schimbarea şi îşi modifică în consecinţă comportamentul. În opinia sa, simularea pe baza modelelor econometrice nu poate să ofere informaţii utile privind consecinţele de facto ale diferitelor politici economice. 58

59 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Beneficii Costuri I II III B' C D E B Da Nu Da C' C Instabilitatea preţurilor Fig. 2 Costuri şi beneficii ex post ale euroizării în ţările din ECE În fig. 2, C' reprezintă costul ex post al euroizării şi este mai redus decât costul ex ante C. Punctul C este înlocuit de punctul D, iar punctul B, cu E. Zonele I şi III (zonele favorabile euroizării) se lărgesc, în timp ce zona II se micşorează. Interpretarea este aceea că ţări care ex ante aparţineau zonei II pot să devină ex post beneficiare ale procesului de euroizare. Aşadar, există o portiţă pentru "euroizare" sustenabilă ex post. În literatura de specialitate, această trecere este numită "jocul euroizării sustenabile", dat fiind faptul că trecerea de la C la C' este nesigură. În plus, trebuie avut în vedere faptul că instituţiile europene au insistat asupra faptului că euroizarea nu este compatibilă cu cerinţele Tratatului Uniunii Europene. Un astfel de demers ar contrazice logica Tratatului, care prevede adoptarea euro ca punct final al unui proces structurat de asigurare a convergenţei într-un cadrul multilateral 58. Drumul ales de către România este perfect compatibil cu aceste cerinţe, iar demersurile de asigurare a convergenţei nominale şi reale cu structurile economice ale UE au devenit din ce în ce mai intense, astfel încât noul deceniu să poată marca începutul zodiei euro pentru ţara noastră. BIBLIOGRAFIE 1. De Grauwe, P. Economics of Monetary Union - Fourth Edition, Oxford University Press, Fota, C. Integrarea României în Uniunea Europeană, Editura Universitaria, Craiova, Isărescu, M. România: drumul către Euro, Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii "Babeş-Bolyai", Cluj- Napoca, Comisia Europeană, 2001 şi Banca Centrală Europeană,

60 Revista Tinerilor Economişti 4. Lazea, V. Drumul spre Euro, Simpozionul "Criatian Popişteanu", Bucureşti, noiembrie Podkaminer, L. The Relevance of the Balassa-Samuelson Effect for the Euroisation Debate, Wiener Inst. für Internat. Wirtschaftsvergleiche (WIIW), * * * EMU after 5 years, European Commission, DG ECFIN, * * * Euro Area OECD Economic Surveys, Vol.12/2003, OCDE, Paris 8. * * * European Economy. Reports and Studies , Comisia Europeană, DG ECFIN 60

61 Secţiunea Finanţe - Contabilitate COTA UNICĂ DE IMPOZITARE: REFORMĂ FISCALĂ SAU REAŞEZAREA SISTEMULUI DE IMPOZITE ŞI TAXE? drd. Radu Cătălin Criveanu Abtract: The first measure of this government was changing the fiscal policy. The fiscal reform was initially presented as a fiscal relaxation that takes into consideration the support for the private investors, attracting the foreign investments and stimulating the free initiative. To cover the budget deficits, created by the fiscal relaxation, the government had to adopt unpopular fiscal measures: increasing two times the turnover tax; blocking the decreasing of the compulsory social contributions, postponing the increasing of the income in the budgetary sector, increasing two times the tax for dividends and ten times the tax for interests and the capital market earnings. The present paper is trying to answer to an apparent question: is the fiscal reform a process that will stimulate the economic competitiveness? Or it is only a different way of thinking the tax system (that favors the persons that earn over the average), that affects the fiscal equity principles? key words: flat rate, fiscal reform, fiscal relaxation, fiscal system, progressive rate 1. Ce este cota unică? Concretizată legislativ prin O.U.G. nr. 138/30 decembrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reforma fiscală în ţara noastră a fost prezentată iniţial ca o relaxare fiscală ce are în vedere susţinerea întreprinzătorilor privaţi, atragerea investiţiilor străine şi stimularea liberei iniţiative, ceea ce ar trebui să conducă la consolidarea şi dezvoltarea economiei de piaţă, una dintre principalele cerinţe impuse României în procesul de aderare la Uniunea Europeană. În prezent, "cota unică" este cel mai fierbinte subiect de discuţie în noile state membre ale Uniunii Europene, iar cereri de simplificare şi reducere a sistemelor de impozitare au început să se audă peste tot în Europa. Într-un mod simplist, cota unică înseamnă aplicarea aceluiaşi tratament fiscal tuturor contribuabililor. Într-un astfel de sistem, în locul unui set complex de reguli de impozitare, statul declară un prag deasupra căruia toată lumea plăteşte o cotă procentuală fixă pentru veniturile proprii. Acest prag este în general destul de scăzut, pentru a stimula cetăţenii să îşi plătească impozitele, în loc să încerce să le evite. Un astfel de sistem se bazează pe faptul că toate veniturile sunt impozitate o singură dată. Analiştii sunt înclinaţi însă să scoată în evidenţă faptul că, dacă cota unică era o regulă în toate statele industrializate în prima jumătate a secolului XIX, primele cereri pronunţate răspicat pentru un sistem "puternic progresiv sau gradual de impozitare" au apărut în manifestul comunist al lui Karl Marx din Dar, în cele din urmă, statele capitaliste au fost cele care au adoptat un astfel de sistem. De atunci, ideea cotei unice a fost readusă la viaţă de câteva ori, un număr apreciabil de ţări adoptând o variantă sau 61

62 Revista Tinerilor Economişti alta a regimului cotei unice. Şi totuşi, până în prezent, nici o economie occidentală "majoră" nu a trecut înapoi la regimul cotei unice. Renaşterea modernă a cotei unice de impozitare aplicabilă veniturilor a fost iniţiată de către Estonia în 1991, urmată de Letonia (1994), Lituania (1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004) şi România (2005). Ungaria se pare că ia în considerare introducerea unei versiuni a cotei unice în viitorul apropiat. 2. Controverse generate de cota unică Cota unică de impozitare a veniturilor nu reprezintă un panaceu pentru problemele fiscalităţii, în general, şi nici pentru cele ale fiscalităţii locului de muncă, în particular. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe ţări - printre care şi noile state membre ale Uniunii Europăene- au introdus sau sunt în proces de elaborare a unor regimuri universale de impozitare. Majoritatea acestor ţări se confruntă cu deficite bugetare apreciabile şi câteva se confruntă cu nevoia de a-şi alinia statutul economic la cerinţele Zonei Euro. În mod teoretic, cota unică ar trebui să ajute la reducerea birocraţiei, să reducă inechităţile, să contrabalanseze evitarea taxelor şi evaziunea fiscală, să ofere stimulente pentru a munci, a economisi şi a investi şi, mai ales, să genereze venituri bugetare mai mari. În fapt, în majoritatea statelor în care a fost introdusă, această măsură a fost văzută iniţial ca fiind una populistă, de captare a electoratului datorită, în special, faptului că taxa unică nu a fost însoţită de o reducere corespunzătoare a contribuţiilor la asigurările sociale (acesta fiind şi cazul concret al ţării noastre). Prin urmare, dacă această măsură aparent populară a trecerii către un sistem fix de impozitare este motivată de strategii fiscale sănătoase sau doar de dorinţa de a face cetăţenii să contribuie mai mult la bugetul statului, este un punct în dezbatere. Cert este însă că eficienţa şi succesul regimului cotei unice sunt dependente de nivelul acestei cote unice: cu cât acesta este mai scăzut, cu atât tinde să devină mai eficient. Pe de altă parte, chiar dacă impozitele mai reduse lasă mai mulţi bani să circule şi să fie investiţi într-o economie şi sporesc dorinţa cetăţenilor de a le plăti, totuşi aceleaşi impozite scăzute se pot concretiza şi în venituri bugetare mai scăzute, deficite bugetare mari şi neacoperirea cheltuielilor bugetare. Cotele maxime de impunere pe venituri şi pe companii în UE 25 şi în statele candidate Tabelul nr. 1 Ţara Cota de impozit pe venit (%) Cota de impozit pe companii (%) Austria Belgia Bulgaria ,5 Croaţia Cehia Cipru Danemarca 59 26,

63 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Estonia pe profitul reinvestit Finlanda 36 35, Franţa 49,6 49,6 34,3 34,3 Germania 48, ,4 Grecia Ungaria Irlanda ,5 12,5 Italia Letonia Lituania Luxemburg 38,95 38,95 30,38 22,9 Malta Olanda ,5 Polonia Portugalia România Slovacia Slovenia Spania Suedia Turcia Marea Britanie Sursa: Mai mult, câţiva lideri ai economiilor mai puternice ale Europei, printre care şi cancelarul german Gerhard Schroder şi premierul suedez Goran Persson, au arătat că economiile în tranziţie din Est îşi permit să reducă impozitele pentru simplul motiv că veniturile pierdute sunt compensate de subvenţiile UE. Între timp, Germania, ca şi Italia, Austria, Finlanda, Danemarca şi Grecia au decis de asemenea să introducă reduceri de taxe sub diverse forme pentru a stimula investiţiile şi cheltuielile (consumul) şi a determina creşterea economică. Prin urmare, şi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, reducerea fiscalităţii şi-a făcut simţită prezenţa (tab.nr.1). În prezent, în Uniunea Europeană coexistă 25 de sisteme de impozitare, ceea ce afectează, într-o oarecare măsură finanţele comunitare. Cu toate acestea, Comisia Europeană este de părere că nu este nevoie de o armonizare transfrontalieră a taxelor statelor membre. Cu condiţia să respecte regulile comunitare, statele membre sunt libere să îşi aleagă sistemele de impunere pe care le consideră cele mai potrivite şi conforme cu preferinţele lor. Prin urmare, pentru a-şi păstra economiile atractive, multe dintre noile state membre au răspuns prin reducerea generală a impozitelor, atât pentru investitorii locali cât şi pentru cei străini. Din moment ce aceste reduceri nu sunt discriminatorii, iar politica fiscală rîmâne un atribut exclusiv al guvernelor naţionale, Uniunea Europeană nu poate şi nu ar trebui să facă nimic în acest sens, chiar daca opinia generală este că statele est europene practică dumping-ul fiscal. 63

64 Revista Tinerilor Economişti 3. Cota unică între defecte şi virtuţi Indiscutabil, renunţarea la impunerea progresivă (care corespunde principiului echităţii fiscale) şi introducerea cotei unice de impozitare în România a stârnit o serie de reacţii pro şi contra. Fără a ne propune o analiză amănunţită a cauzelor ce au condus la nenumăratele controverse, vom încerca, în mod sintetic, doar o extragere a carenţelor şi beneficiilor generate de schimbarea politicii fiscale de la începutul acestui an în România. Cota unică între defecte şi virtuţi Tabelul nr. 2 Beneficii şi efecte pozitive Carenţe şi efecte negative Încalcă flagrant principiile de echitate fiscală şi justiţie socială care presupun impozitarea diferenţiată, progresivă, în funcţie de capacitatea contributivă dată de mărimea averii, veniturilor şi consumului fiecăruia. Nu contravine acquis-ului comunitar. Capitolul 10_Impozitare din acquis se referă la impozitele indirecte (TVA, accize) şi nu la impozitele directe (din care categorie face parte şi impozitul pe venit); Încurajează munca şi scoate la suprafaţă munca la negru; stimulează un al doilea loc de muncă; Elimină procedura greoaie şi costisitoare a declaraţiilor anuale de venit pentru anumite categorii de contribuabili. Simplitate, transparenţă şi eficienţă în colectare. Un sistem potrivit pentru state cu disciplină administrativă şi fiscală scăzută Reduce economia subterană. Scoate la iveală o parte din economia gri şi neagră. Simplifică procedurile de calculare, colectare şi urmărire a impozitelor. Egalizarea ratelor de impozit pentru venit şi profit nu va mai stimula artificial un factor de producţie în defavoarea altuia. Diferenţierea deducerilor personale determină o notă de progresivitate chiar şi în cazul aplicării cotei unice. Lipsa de coerenţă a declaraţiilor şi măsurilor guvernamentale. Lipsa de consultare cu patronatele şi sindicatele în privinţa modificării politicii fiscale. Lipsa de stabilitate şi predictibilitate a politicii fiscale Diminuarea fondurilor din impozitul pe venit la bugetele locale. Întreprinzătorii nu mai pot evalua efectele noilor impozite şi taxe introduse pentru a contracara efectele cotei unice asupra bugetului. Modificarea Codului Fiscal s-a făcut prin ordonanţă de urgenţă şi nu prin lege, iar modificarea trebuia operată de regulă cu 6 luni înainte de a-şi face efectul. Această decizie de politică fiscală s-a luat fără consultarea Băncii Mondiale, FMI şi Uniunii Europene şi este contrară practicilor din ţărilor dezvoltate ale UE. Totodată, introducerea cotei unice impune regândirea bugetului de stat. Creşterea impozitului pe dobânzile la depozitele bancare şi pe câştigurile de pe piaţa de capital (investiţiile de capital). 64

65 Cota unică este în concordanţă cu evoluţiile din regiune privind politica fiscală. Impozitele reduse vor stimula investiţiile româneşti şi vor atrage investiţii străine, permiţând capitalizarea firmelor româneşti, care vor deveni mai competitive pe piaţa externă. Descurajarea tranzacţiilor speculative şi încurajarea investirii capitalurilor în afaceri productive generatoare de locuri de muncă. Secţiunea Finanţe - Contabilitate Creşterea preţului la utilităţi (electricitate, energie termică, gaze). Introducerea cotei unice a determinat o diminuare a încasărilor bugetare, ceea ce a condus, implicit, la o majorare a altor categorii de impozite (dublarea impozitului pe dividende la persoanele fizice, dublarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor etc.) Aplicarea cotei unice ar putea afecta procesul de reducere al inflaţiei (dezinflaţie) în anul 2005 prin creşterea veniturilor populaţiei şi implicit a consumului. Creşterea cererii de produse şi servicii ar putea genera creşterea preţurilor, adică inflaţie. Totuşi, în ce priveşte fiscalitatea locului de muncă în România, problema a fost şi a rămas nu impozitul pe salariu (pe venit), ci cotele ridicate ale contribuţiilor sociale. Reducerea impozitării propriu-zise pe câştigurile din muncă reprezintă, fără îndoială, o grevare bine venită, dar să nu ne aşteptăm că aceasta să scoată la suprafaţă venituri din zona muncii la negru şi nici să producă o deplasare a salariilor scriptice dinspre zone cu salarii mici spre zone cu salarii superioare. Pentru că, în cazul unor astfel de scoateri la suprafaţă sau deplasări, angajatorii ar trebui să plătească de fapt mult mai mult în contul contribuţiilor sociale. Si având în vedere că aceste obligaţii reprezintă, în funcţie de nivelul salariului, între 60% si 90% din totalul fiscalităţii locului de muncă, plăţile în plus ar surclasa câştigurile relative realizate prin reducerea implicată de o cotă unică a impozitului pe venit. În ce priveşte veniturile nedeclarate în servicii individuale, problema este că, atât timp cât beneficiarul serviciilor respective nu va fi cointeresat, prin deductibilităţi semnificative, să le declare ca şi cheltuieli, cei ce efectuează serviciile nu vor avea cum să fie obligaţi să le declare ca venituri, pentru a fi impozitate. Singura modalitate de a scoate la suprafaţă aceste venituri spre impozitare este de a introduce deductibilităţi fiscale pentru cei ce fac cheltuielile. Din păcate, scheme de deductibilităţi în acest domeniu nu prea sunt avute în vedere. Şi, în lipsa acestora, nu va exista nici o scoatere la suprafaţă a veniturilor nefiscalizate. Căci, în acest domeniu, nici scăderea contribuţiilor sociale, nici reducerea cotelor de impozitare a veniturilor şi nici constrângerile administrative şi economice pe care le va implica aderarea la Uniunea Europeană nu joacă vreun rol. 4. Concluzii Raţiunea introducerii cotei unice de impunere în România constă, aşa cum arătat, în impulsionarea afacerilor, în vederea dezvoltării economice şi a creării de noi locuri de muncă. Prin urmare, finalitatea aplicării acestui tip de impozit nu este favorabilă doar patronului, care câştigă mai mult, ci şi angajatului, căruia i se oferă un loc de muncă şi un salariu decent. Pentru ca mecanismul sa funcţioneze, este însă nevoie de un control fiscal dur şi de urmărirea îndeaproape a evoluţiei economiei. 65

66 Revista Tinerilor Economişti Cu toate că, teoretic, sunt enunţate corect principiile cotei unice, practica a demonstrat o oarecare ezitare a celor chemaţi să o aplice. Ceea ce angajatorii români au câştigat pe partea impozitului pe profit, au pierdut la capitolul contribuţii la asigurări sociale, precum şi la capitolele dobânzi şi câştiguri pe piaţa de capital, ajungându-se în prezent la un paradox: România este una dintre cele mai scumpe ţări europene în materie de contribuţii la sistemul de asigurări sociale, în care asigurările propriu-zise sunt la pământ. Cota unică, în sine, nu rezolvă profunda criză structurală a economiei româneşti şi, în plus, o serie de ţări europene sunt perfect îndreptăţite să considere că România practică dumping fiscal. BIBLIOGRAFIE 1. Frunzaverde, S. Europa de sud-est Ed.A 92-Bucuresti 2004 Onisor, C 2. Abraham Economie politica, Paris 1992 Frois G. 3. Moussis, N. Acces a l Union Europeenne, Institutions et politiques, EDIT-EUR, Swann, D. The Economics of the Common Market: integration în the European Union, London, Penguin Books; Welfens, Paul J.J. (ed.) European monetary integration: EMS developments and international post-maastricht perspectives. Berlin: Springer Verlag, Third, Revised and Enlarged Edition, * * * Studii de impact PAIS II 7. * * * ORIZONT ECONOMIC 8. * * * 9. * * * * * * 66

67 59 Ion Stancu Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p Secţiunea Finanţe - Contabilitate CARACTERISTICILE UTILIZĂRII METODEI VALORII ACTUALIZATE AJUSTATE Conf. univ. dr. Dincă Marius Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The adjusted present value method represents an alternative to the weighted average cost of capital approach. It is designed to contribute to selecting large investment projects, which can alter the debt capacity of the firm. The method is particularly useful in the analysis of proposed merger transactions and it offers the possibility of integrating other methods, such as options theory, thereby increasing its usefulness and its applicability. Key words: adjusted present value method, options, debt capacity, investment projects, tax shields, net present value Metoda valorii actualizate ajustate reprezintă o alternativă la abordarea costului mediu ponderat al capitalului. Ea este menită să contribuie la selecţia proiectelor de investiţii de dimensiuni mari, care pot afecta capacitatea de îndatorare a firmei. Această metodă este deosebit de utilă în cazul analizei tranzacţiilor de fuziune şi absorbţie. Metoda precizează că valoarea de piaţă a unei firme poate fi exprimată ca suma dintre: - (1) valoarea actualizată a tuturor activelor utilizate de firmă, corporale sau necorporale, presupunând că ele ar fi finanţate în întregime prin capitaluri proprii şi - (2) valoarea actualizată a scuturilor fiscale generate de capitalurile împrumutate exigibile ale firmei. În consecinţă, valoarea actualizată ajustată (VAA) a unui proiect de investiţii propus poate fi calculată astfel: Valoarea actualizată ajustată Valoarea actualizată netă a proiectului (1) a proiectului = finanţat în întregime prin capital propriu + Valoarea actualizată a scuturilor fiscale generate de capitalurile împrumutate pentru proiectul respectiv + Valoarea actualizată netă a efectelor colaterale ale proiectului de investiţii Se observă că acest concept este asemănător atât valorii actualizate nete, cât mai ales celui de valoare actualizată netă ajustată 59, care precizează că valoarea totală a unei investiţii este formată din valoarea actualizată netă a investiţiei şi valoarea actualizată rezultată din activităţile de finanţare. Metoda valorii actualizate ajustate evaluează în mod separat fiecare dintre componentele valorii unui proiect. Aceste valori separate sunt apoi însumate pentru a

68 Revista Tinerilor Economişti obţine valoarea totală a proiectului. Spre deosebire de această metodă, metodele bazate pe cash flow-ul actualizat (valoarea actualizată netă - VAN, rata internă de rentabilitate - RIR, etc.) încearcă să surprindă toate aceste efecte de evaluare în cadrul unui calcul unitar, prin ajustarea ratei de actualizare. Practica şi teoria financiară au arătat însă că ajustarea unei rate de actualizare nu este întotdeauna uşoară, rezultând uneori valori destul de volatile. Efectul este cu atât mai semnificativ cu cât un anumit proiect de investiţii prezintă oportunităţi ridicate de utilizare a capitalurilor împrumutate, ca şi alte efecte financiare colaterale. În aceste ipostaze metoda VAA se poate dovedi foarte utilă. I. Valoarea actualizată netă a activelor finanţate în întregime prin capital propriu În primul rând, valoarea unui proiect de investiţii este calculată în ipoteza că întregul proiect ar fi finanţat prin capitaluri proprii, după formula: n CFi Valoarea actualizată netă = (2), i i= 0 (1 + a) a proiectului finanţat prin capital propriu în care: n numărul de ani de viaţă economică a proiectului CF i - cash flow-urile nete din fiecare an de viaţă, iar CF 0 este valoarea investiţiei; a rata de actualizare. În anul n cash flow-ul net (CF n ) include şi valoarea reziduală a proiectului de investiţii. Pentru toate celelalte perioade, CF i reprezintă cash flow-ul liber al perioadei i. Rata de actualizare a este rata de rentabilitate pe care investitorii o pretind firmei, dacă proiectul ar fi finanţat în întregime prin capitaluri proprii. Astfel, formula (2) este o reiterare a valorii actualizate nete, cu precizarea că rata de actualizare de la numitor nu mai este ajustată pentru a reflecta modul în care firma decide să-şi finanţeze proiectul de investiţii. Această caracteristică este reflectată de ceilalţi termeni ai relaţiei (1). II. Valoarea actualizată a scuturilor de impozit Un proiect de investiţii, cu excepţia unor cazuri extreme, va fi finanţat într-o anumită măsură prin capitaluri împrumutate, corespunzător obiectivului strategic de utilizare a unui anumite pârghii de îndatorare. Această sumă a capitalului împrumutat, exprimată în procente din costul total al proiectului, poate să corespundă sau nu cu obiectivul vizat de firmă referitor la structura optimă a capitalului, în funcţie de riscul economic al proiectului de investiţii. Volumul de capital împrumutat utilizat pentru finanţarea investiţiei va genera mai multe scuturi de impozite anuale, a căror valoare actualizată este: Valoarea actualizată a scuturilor de impozit = n SI i (1 rd i i= 1 + ) (3) în care: SI i scutul de impozit din anul i; rd rata dobânzii la capitalul împrumutat pentru proiectul de investiţii. 68

69 69 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Se presupune că scuturile de impozit datorate dobânzilor deductibile sunt la fel de riscante ca şi plata dobânzilor care le determină. Volumul de împrumuturi pe care le luăm în calculul valorii prezente a scuturilor de impozit trebuie să fie reprezentat de capacitatea suplimentară de îndatorare pe care o produce proiectul de investiţii. Astfel, o firmă poate împrumuta chiar întreaga sumă de care are nevoie pentru finanţarea proiectului. Dacă însă, activele proiectului vor fi finanţate numai în proporţie de 50% prin împrumuturi, iar proiectul are acelaşi profil de risc economic ca şi portofoliul existent de active al firmei, atunci scuturile de impozit din formula (3) trebuie să rezulte dintr-o pondere de 50% de finanţare prin capitaluri de împrumut. III. Valoarea actualizată netă a efectelor colaterale ale proiectului de investiţii Cea de-a treia categorie de consecinţe se referă la efectele colaterale ale adoptării unui anumit proiect de investiţii. Cele mai importante dintre acestea sunt subvenţiile disponibile aferente anumitor tipuri de finanţare prin împrumuturi, cum ar fi finanţările pentru controlul poluării, finanţarea dezvoltării industriale prin emisiunea de obligaţiuni (în mai multe ţări din occident), ca şi subvenţiile disponibile pentru acoperirea cheltuielilor legate de emisiunea unor titluri de împrumut, necesare pentru finanţarea împrumutului. De asemenea, uneori trebuie luate în calcul şi efectele colaterale reprezentate de posibilitatea realizării unor investiţii conexe, care pot modifica rezultatul analizei iniţiale a unui proiect de investiţii. 1. Valoarea subvenţiilor pentru plata dobânzilor. Dacă un anumit proiect de investiţii se califică pentru acordarea unor anumite deduceri fiscale sau pentru alte forme de subvenţionare a dobânzilor, valoarea acestor subvenţii determină creşterea valorii actualizate ajustate a investiţiei: n Subvenţiile nete după impozitarei Valoarea = (4) i i= 1 (1 + costul net al emisiunii convenţionale de titluri de împrumut) subvenţiilor De exemplu, dacă o porţiune de 5 milioane de dolari din costul unei investiţii se califică pentru finanţări nerambursabile legate de controlul poluării, cu o durată de 10 ani, cota de impozit pe profit a emitentului este de 25%, iar costurile înainte de impozitare ale emiterii de titluri de împrumut convenţionale şi respectiv ale capitalului împrumutat pentru controlul poluării sunt de 12% şi 8%, atunci valoarea subvenţiilor va fi calculată astfel: 10 0, ,04 Valoarea subvenţiei = = dolari. i i= 1 (1 + 0,08) Deoarece acest capital împrumutat este specific proiectului, subvenţia este în întregime atribuibilă proiectului de investiţii. Valoarea subvenţiei reprezintă volumul de împrumuturi noi, respectiv dolari, pe care firma poate să le ramburseze pe baza cash flow-ului net de dolari pe an pentru cei 10 ani de exploatare a investiţiei. 2. Cheltuielile legate de emisiunea noilor titluri Cheltuielile de emisiune, în afara valorii actualizate nete ale economiilor fiscale ce rezultă din acest context, reduc valoarea actualizată ajustată a proiectului. 3. Posibilitatea de extindere în domenii adiacente

70 Revista Tinerilor Economişti Adoptarea unui proiect de investiţii în prezent îi poate permite unei firme să acceseze şi alte proiecte avantajoase în viitor. Drept urmare, chiar dacă un proiect prezintă o valoare actualizată netă negativă, el poate fi totuşi adoptat, dacă opţiunile conexe pe care le oferă firmei (de a putea realiza alte proiecte de investiţii în viitor) produc o valoare suplimentară care compensează în întregime eventuala pierdere aferentă proiectului iniţial. Aceste opţiuni sunt denumite adesea opţiuni strategice şi sunt folosite ca justificare pentru acceptarea unor proiecte cu valori nete actualizate negative sau chiar cu profituri negative. În România, exemple în acest sens sunt reprezentate de investiţiile tip greenfield ale unor firme precum Mobifon, OTE, ING, care au acceptat funcţionarea în condiţii de rentabilitate zero sau chiar negativă pentru un număr de ani, mizând pe posibilitatea cuceririi pieţei şi pe realizarea unor alte investiţii care să garanteze recuperarea pierderilor actuale. Perfecţionarea principiului valorii actualizate nete poate viza mai multe perspective, cum ar fi cea a valorii actualizate nete ajustate sau cea a valorii actualizate ajustate, prezentate în acest material. Deşi sunt asemănătoare, cele două perspective nu sunt identice, în principal datorită modului de tratare a ratei de actualizare. Pe acest fundament pot fi grefate şi alte aplicaţii ale evaluării proiectelor de investiţii, cum ar fi opţiunile. BIBLIOGRAFIE Brigham, E.F., 1. Halpern, J.F., Finanţe manageriale, Ed. Economică, Bucureşti, 1998 Weston, J.F. 2. Cobbaut, R. Theorie Financiere, Ed. Economica, Paris, Finnerty, J.D. Corporate Financial Analysis, McGraw-Hill, New York, Peterson, P. Financial Management and Analysis, McGraw-Hill, New York, Stancu, I. Finanţe,Ed. Economică, Bucureşti,

71 Secţiunea Finanţe - Contabilitate GESTIUNEA RISCULUI VALUTAR. SWAP-UL PE DEVIZE Lect. univ. dr. Cristi Spulbăr Drd. Tatiana Spulbăr Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: Currency exchange transactions may generate the risk of loss as a result of the negative evolutions of the exchange market, either during one day, or during a longer period. On these circumstances, the workdevelops the subject of the exchange risk administration with the help of the swap and it presents the mechanism of swap on currencies, the strategies of use, but also the limits of this technique. Key words: risc valutar, poziţie valutară, gestiunea riscului valutar, swap valutar, strategii de utilizare, limitele utilizării swap-ului 1. Conceptul de risc valutar Pentru a satisface cerinţele clienţilor din propria ţară sau dintr-o ţară străină ori pentru a participa la activităţi economice din alte ţări, băncile comerciale pot acorda şi primi credite în valută, pot efectua tranzacţii în valută cu instrumente financiare derivate sau pot realiza operaţiuni valutare pe pieţele spot şi forward. Aceste tranzacţii valutare pot genera riscul de pierdere ca urmare a evoluţiilor negative ale pieţei valutare, fie pe parcursul unei zile, fie într-o perioadă mai îndelungată. Originea riscului valutar o constituie deţinerea de creanţe şi datorii în valută, de unde pot rezulta câştiguri sau pierderi în cazul în care au loc variaţii ale cursului valutar. Riscul valutar exprimă, deci, probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar să diminueze performanţele băncii. Conform literaturii de specialitate, cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt: riscul de schimb valutar, riscul de tranzacţie, riscul economic. Dimensiunea profitului şi, respectiv, mărimea riscului valutar pot fi afectate şi de evoluţiile cursului de schimb. Dacă o parte importantă din activitatea băncii se desfăşoară în valută, mărimea profitului va fi afectată de evoluţia cursului de schimb. Prognozele privind evoluţia cursului valutar trebuie să ţină seama de evoluţia inflaţiei, evoluţia ratei dobânzii, schimbările de curs prognozate, precum şi de schimbările prognozate privind corelaţia dintre cursul la termen şi cel forward. Evaluarea riscului valutar poate fi realizată prin intermediul a doi indicatori de bază, respectiv poziţia valutară individuală (pe fiecare valută în parte) şi poziţia valutară globală. Poziţia valutară individuală se calculează pentru fiecare valută în parte prin compararea activelor cu pasivele în valută, rezultând două poziţii distincte. Astfel, o bancă se găseşte în poziţia valutară scurtă atunci când deţine mai puţine creanţe în valuta X decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Situaţia este favorabilă pentru bancă când cursul de schimb valutar al valutei X se depreciază în 71

72 Revista Tinerilor Economişti următorul interval de timp şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei X creşte în următorul interval de timp. O bancă se găseşte în poziţia valutară lungă atunci când deţine mai multe creanţe în valuta X decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Poziţia valutară globală este definită ca fiind soldul net al creanţelor în devize faţă de datoriile în devize. Indicatorul nu este apreciat ca fiind unul eficient în evaluarea riscului suportat de bancă, deoarece toate valutele sunt luate împreună. Pentru a fi eficient comparate activele şi pasivele în valută ar trebui să fie convertite într-o valută de referinţă. Gestiunea riscului valutar se poate realiza prin următoarele metode: a) în cadrul contractului, prin clauze asiguratorii împotriva riscului valutar cum sunt: clauza valutară; clauza monedei internaţionale; clauza aur; clauza preţului provizoriu; clauza temporizării. b) în afara contractului, prin studii conjuncturale, limitarea sumei expuse, diversificarea valutelor, acceptarea unor forme diverse de plată, prin apelarea la instrumentele financiare derivate aflate într-o continuă diversificare, cum ar fi: contracte forward, futures, opţiuni valutare, swap, ş.a. 2. Gestiunea riscului valutar cu ajutorul swap-ului Swap-ul de devize este un contract la învoială prin care două părţi schimbă aceeaşi valută printr-o operaţiune la vedere şi una la termen (sau invers). Unii specialişti consideră că operaţiunea swap este un împrumut acordat într-o monedă, cu o garanţie constituită în altă monedă. De fapt, fiecare parte dispune de o garanţie de schimb constând în moneda celeilalte părţi. Prin această operaţiune băncile pot pune la dispoziţia clienţilor lor valută la un anumit termen şi fără a conserva fonduri inactive. Swap-ul pe devize permite unei firme sau unei bănci să schimbe o rată a dobânzii exprimată într-o anumită monedă contra unei rate a dobânzii exprimată în altă monedă. Scopul celor care iau sau dau cu împrumut este de a obţine, în altă deviză, condiţii mai bune de finanţare sau de plasament, precum şi protejarea împotriva modificărilor nefavorabile de curs de schimb sau de rată a dobânzii. Astfel de operaţiuni se fac numai pentru monedele liber convertibile (care cotează la termen) la un cost acceptabil pe pieţele interbancare. Perioadele de instabilitate pe piaţa valutară sau în zona dobânzilor sunt cele mai propice unor astfel de tranzacţii. Motivaţia operaţiunilor de swap valutar este dată de următoarele aspecte: prudenţa în ceea ce priveşte păstrarea unor sume mari în valută care prezintă riscul deprecierii. Pentru a elimina astfel de riscuri, banca va prefera să cumpere la un curs la vedere şi să le vîndă imediat la termen; exportul de capital pe termen scurt, în cazurile care implică preschimbarea în altă valută, se realizează prin operaţiuni swap în vederea protejării. Astfel, investiţiile în străinătate, în valută străină, pot fi asigurate în raport cu fluctuaţiile în curs printr-o cumpărare de valută la vedere dublată de o vânzare la termen; schimbarea de datorii în cazurile în care unul din parteneri are o datorie în valuta M, iar celălalt în valuta F (sumele fiind echivalente), iar primul consideră că valuta M se va aprecia în raport cu F, în timp ce celălalt consideră că valuta F se va deprecia în raport cu valuta M. Prin swap, primul va rambursa datoria în valuta F, iar cel de-al doilea în valuta M; din această tranzacţie doar unul dintre parteneri va avea de câştigat (cel care a anticipat corect); 72

73 Secţiunea Finanţe - Contabilitate schimbarea de dobânzi între doi parteneri care, pentru sume echivalente împrumutate, se deosebesc prin dobânzi. Dacă, după o perioadă de timp de la încasarea împrumutului, unul dintre parteneri devine interesat de tipul de dobândă la care e împrumutat celălalt, atunci, schimbul de datorii poate avea loc; satisfacerea de către bancă a unor operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate în prezent sau în viitor. Pentru a deosebi o operaţie la termen care aparţine unui swap de o tranzacţie la termen de sine stătătoare, aceasta din urmă se numeşte outright, forward outright sau outright trade. Cursurile valutare la termen, indiferent dacă sunt outright sau incluse într-un swap, nu cotează ca atare. Profesioniştii lucrează doar cu diferenţele între cursurile la termen şi la vedere, care dau primele (reporturile) sau discounturile (deporturile). Aceste diferenţe se numesc curs swap atunci când se referă la operaţiuni swap. Cursul swap se exprimă prin pips-uri (puncte). Utilizarea diferenţelor la termen în locul cursului propriu-zis se justifică prin funcţionarea pieţei. De regulă, aceste diferenţe sunt constante sau se schimbă destul de rar, chiar dacă cursurile spot fluctuează, ceea ce este destul de comod pentru cei care cotează. Într-o tranzacţie swap, cursul la termen propriu-zis nu prezintă interes, doar diferenţele au semnificaţie. Swap-ul se poate realiza în mai multe moduri: swap back to back, în cazul împrumutului paralel, două firme din două ţări diferite se înţeleg să-şi împrumute una alteia moneda naţională pentru o anumită perioadă de timp, cu rambursare la o anumită dată. Operaţiunea, desfăşurată în afara pieţelor valutare la termen, asigură o acoperire împotriva pierderilor cauzate de mişcările cursurilor de schimb; swap-ul valutar seamănă cu împrumutul back to back, cu excepţia faptului că nu apare în bilanţul firmei. Esenţa sa constă în faptul că firmele cad de acord să schimbe o sumă echivalentă în două valute diferite, pentru o perioadă determinată de timp. Opţiunea realizării unui swap pe un anumit termen se face calculând rezultatul swap-ului şi comparându-l cu dobânda adusă de un eventual depozit pe acelaşi termen: ct - c0 360 Rswap = x x 100 c (1), unde 0 t Rswap rezultatul swapului; c t cursul la termen; c 0 cursul spot; t termenul contractului. Swap-ul este recomandat numai dacă Rswap D0. Dacă Rswap < D0 se aplică metoda depozitelor de eurovalute care constă în atragerea sumei necesare într-o anumită valută, simultan cu plasarea sumelor disponibile într-o altă valută pe acelaşi termen. La scadenţă se restituie suma atrasă, plus dobânda aferentă din intrările aşteptate la termenul respectiv în acea valută şi se încasează suma şi dobânda aferentă la valuta plasată, din care se vor plăti angajamentele scadente la acel termen. În general se urmăreşte plasarea unei valute care să înregistreze o dobândă mai mare decât cea atrasă. 3. Mecanismul swap-ului de devize O firmă A şi o bancă B doresc să obţină finanţare de pe pieţele internaţionale de capital. Compania A doreşte să se împrumute în euro la rată fixă, dar poate obţine fonduri în condiţii mai bune în dolari la o rată variabilă. Paralel, Banca B urmăreşte să 73

74 Revista Tinerilor Economişti plaseze dolari la o rată variabilă, dar beneficiază de condiţii mai bune de finanţare în euro la rată fixă. Un swap de devize şi dobânzi permite celor două părţi A şi B să obţină costuri ale împrumuturilor mai favorabile. Diferenţa de rată se împarte în beneficiul celor două contrapartide, A şi B. Elaborat de o bancă, contractul precizează următoarele caracteristici ale swapului: data efectului swap-ului; durata de viaţă a contractului; cele două devize ce vor fi schimbate; ratele dobânzilor: rata fixă contra unei rate fixe, rata fixă contra unei rate variabile, rata variabilă contra unei rate variabile. Contractul indică referinţa reţinută de ratele variabile: LIBOR, PIBOR; capitalul exprimat în cele două monede. Cele două sume constituie baza de calcul a dobânzilor de schimbat; datele efectuării schimbului de capital; periodicitatea scadenţelor dobânzilor: anuale, semestriale sau trimestriale. Spre deosebire de swap-ul de dobânzi, swap-ul de devize dă posibilitatea efectuării unui schimb de capital atunci când nu e bine plasat, dar şi în momentul rambursării. Prin urmare, poate exista o mişcare teoretică de capital în momentul iniţial al schimbului. În schimb, trebuie să existe obligatoriu un flux de capital la scadenţa swap-ului. Un swap de devize se analizează în trei faze: Faza 1: schimbul iniţial de capital. La data realizării swap-ului, întreprinderea şi banca procedează la schimbul de capital în fiecare deviză la cursul la vedere. Această fază a schimbului de capital nu se regăseşte în toate contractele de swap. Acestea pot avea doar fluxul teoretic. Firma A Capital în USD Capital în EUR Firma Faza 2: schimbul de dobânzi. Până la data scadenţei prevăzută în contract, cele două contrapartide schimbă dobânzi pe toată durata de viaţă a swap-ului. Firma A Rata fixă în EUR Rata variabilă în USD Firma Faza 3: rambursarea capitalului. La scadenţa swap-ului, fiecare contrapartidă rambursează suma capitalului. Cursul de schimb este cursul la vedere din momentul încheierii swap-ului. 74

75 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Firma A Capital în USD Capital în EUR Firma Caracteristicile pieţei swap-ului de devize sunt următoarele: devize utilizate: dolari, euro, lire sterline; capital minim: contravaloarea a 5 milioane de dolari; durata minimă: 2 ani; durata maximă: 10 ani; rata variabilă utilizată: LIBOR. Considerăm că este important de ştiut că operatorii pot obţine condiţii diferite faţă de cele descrise anterior deoarece swap-ul de devize este un instrument tranzacţionat pe pieţele la învoială şi, prin urmare, un astfel de contract va avea un plus de lichiditate faţă de cele standardizate. Contractele standardizate au apărut cu scopul de a îmbunătăţii lichiditatea swap-ului şi de a reduce riscul legat de acest instrument. Există în acest sens reglementări la nivel internaţional, cele ale ISDA (Internaţional Swap Dealers Association), precum şi la nivel naţional. 4. Cotarea unui swap de devize Dezvoltarea rapidă a swap-ului de devize a dat naştere unei veritabile pieţe ce face obiectul cotaţiilor cotidiene. Băncile şi curtierii sunt cei care asigură cotaţia swapului de devize la cererea operatorilor. Înnoirea unui swap printr-un swap de sens invers Swap-ul de devize nu constituie poziţii de schimb fixe. Ca urmare, în funcţie de anticipările asupra cursului de schimb şi a lichidităţii pieţei, trezorerierul poate debloca poziţia sa prin efectuarea unui swap de sens invers. Referitor la cazul prezentat anterior, întreprinderea A care este îndatorată în dolari poate schimba datoria sa în dolari într-o datorie în euro. Dobânzi încasate Dobânzi plătite în euro în euro Banca C Firma A Banca B în USD Dobânzi plătite în USD Dobânzi încasate Împrumut în USD Swap-ul de devize permite gestiunea activă şi puţin costisitoare a unei poziţii de schimb. Spre deosebire de futures sau options, acesta nu foloseşte nici marje de apel, nici prime. Tehnica swap-ului de devize permite, deci, modificarea structurii unui pasiv sau a unui activ în devize. O firmă având o datorie în devize va dori să realizeze un schimb al devizei dacă prevede o apreciere faţă de moneda naţională. Pe de altă parte, 75

76 Revista Tinerilor Economişti unui investitor ce deţine un activ în devize i se va diminua câştigul financiar dacă acea deviză se va deprecia comparativ cu moneda naţională. Graţie utilizării swap-ului, împrumutatul sau investitorul pot să-şi modifice expunerea la riscul de schimb a pasivului sau a activului, şi să profite astfel de variaţia cursului devizelor. Accesul pe pieţe financiare cu condiţii mai bune Swap-ul de devize permite întreprinderilor să obţină finanţări sau plasamente în devize în condiţii mai bune şi să aibă acces pe anumite pieţe de capital unde acestea nu sunt bine plasate sau sunt puţin cunoscute. O firmă poate să obţină un credit în străinătate, să amelioreze rentabilitatea plasamentului său sau să procurare resurse în devize fără a apela la piaţa primară a acestor monede. Limite ale utilizării swap-ului Aceste limite au două cauze: - riscul de contrapartidă: eşecul unei contrapartide anulează beneficiul swap-ului de devize şi dobânzi pentru cealaltă contrapartidă. Aceasta este astfel din nou expusă la riscul de schimb şi de rată, mai puţin dacă încheie un nou swap cu condiţii mai mult sau mai puţin favorabile decât ale primului; - contractul de swap fiind ireversibil, o modificare a anticipării asupra cursului devizelor va avea consecinţe negative asupra rezultatelor întreprinderii. Încheierea unui swap de sens invers va diminua pierderile definitive. 5. Strategii de utilizare Ca şi swap-ul de dobândă, swap-ul de devize prezintă trei strategii de utilizare: acoperirea, gestiunea şi speculaţia. Operaţiunile de acoperire. Beneficiind de o durată de viaţă cuprinsă între un an şi zece ani, swap-ul de devize constituie un excelent instrument de acoperire a împrumuturilor sau a plasamentelor în devize pe termen lung. Swap-ul permite celor care se împrumută să se protejeze împotriva unei aprecieri a devizelor şi investiţiilor împotriva unei deprecieri. Operaţiunile de gestiune. O operaţiune de gestionare prevede profitarea de o scădere sau de o creştere anticipată a cursului de schimb pentru a diminua costul împrumutului sau randamentul plasamentului. Preluarea unor asemenea poziţii nu este lipsită de risc asupra structurii unui pasiv sau activ. Prin urmare, modificarea anticipărilor agravează costurile financiare ale întreprinderii (în cazul unui împrumut) sau deteriorează profitul (în cazul unui plasament). Operaţiunile speculative. Operaţiunea speculativă presupune preluarea unei poziţii seci, adică fără existenţa unui împrumut sau plasament, în funcţie de anticipările de creştere sau scădere a cursului de schimb (vezi anexa nr.5). Costul operaţiunii de schimb se determină prin una din următoarele relaţii: swap x 100 x 360 Cost swap =, (1) curs la vedere x durata (swap x rata dobanzii x durata) + (swap x 100 x 360) Cost swap =, (2) curs la vedere x durata 76

77 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Diferenţa între cele două relaţii utilizate pentru determinarea costului swapului constă în faptul că relaţia (2) permite şi asigurarea în ceea ce priveşte fluctuaţia ratei dobânzii. Operaţiunile swap se efectuează practic de toţi operatorii de pe piaţa valutară: băncile centrale, cu scopul susţinerii cursului monedei naţionale; băncile comerciale, pentru a-şi acoperi necesarul pentru o anumită valută; speculatorii, pentru a evita o eventuală pierdere; firmele financiare şi comerciale îşi acoperă nevoile de credite în valută prin swap. BIBLIOGRAFIE 1. Bessis, B Gestion des risques et gestion actif-pasif des banques, Dalloz, Paris, Cendrier, B Les noveaux instruments financiers. Mécanismes et stratégies pour gerer vos risques, Nathan, Paris, Mehta, D., Bank management, Blackwell Publishing, 2004 Fung, H.G. 4. Spulbăr C.M. Management bancar, Sitech, Craiova,

78 Revista Tinerilor Economişti SISTEMUL INTEGRAT AL CONTABILITĂŢII MEDIULUI Asist. univ. drd. Beţianu Leontina Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: System of Integrated Environmental and Economic Accounting (SEEA) developed as an extension of the world-wide adopted System of National Accounts. The System incorporates environmental assets and their use in monetary and non-monetary terms. As a result, physical flows of materials and residuals are recorded and environmentally adjusted economic aggregates, including capital, cost, value added, capital formation and net domestic product, are obtained. These indicators might permit the assessment of the sustainability of economic growth and underlying production and consumption patterns. Related economic and non-economic welfare effects affect the sustainable development. Key words: environmental accounting, SEEA, environmental account, environmental assets Adoptarea politicilor de dezvoltare durabilă, presupune utilizarea unor instrumente noi de analiză şi orientare a politicilor economice şi sociale astfel încât să se asigure conservarea resurselor naturale şi echilibrele ecologice. De fapt, cu instrumentele analizei economice tradiţionale decidenţii nu pot evalua eficienţa politicilor de mediu adoptate, nici impactul politicilor economice asupra mediului, deoarece sunt organizate în funcţie de creşterea economică, redistribuirea bogăţiei şi gestiunea serviciilor şi nu în funcţie de echilibrul între toţi aceşti factori şi resursele naturale ale planetei. În acest sens, contabilitatea mediului este un instrument ce permite identificarea, prelucrarea şi prezentarea datelor privind mediul. Sistemul Integrat al Contabilităţii Mediului - System of Integrated Environmental and Economic Accounting (SEEA) a fost dezvoltat de ONU în Acesta cuprinde conturi satelit care sunt legate direct de structura Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN) şi se bazează pe anumiţi indicatori care definesc fluxurile monetare şi stocul bogăţiilor luând în calcul efectele asupra mediului. Fluxurile monetare înglobează resursele şi utilizările producţiei totale, cererea finală, formarea capitalului reproductibil şi acumularea. Stocurile includ capitalul reproductibil şi cel nereproductibil. SEEA cuprinde indicatori specifici ce integrează anumite elemente de mediu în contabilitatea naţională şi anume [Commission de l environnement, de l agriculture et des questions territoriales, 2004, p.15-17]: capitalul natural nereproductibil, constituit din elemente economice care sunt legate direct de tranzacţiile de pe piaţă (de exemplu, minereuri, combustibili fosili etc.) şi din elemente non-economice ce sunt independente de schimburile monetare, cum este cazul solurilor ce nu mai pot fi utilizate; transferul de resurse de la capital natural non-economic la capital economic, de exemplu, achiziţia terenurilor poluate. SEEA permite determinarea şi punerea în evidenţă a fluxurilor şi stocurilor legate de mediu ce figurează în conturile tradiţionale (cum ar fi cheltuielile legate de 78

79 Secţiunea Finanţe - Contabilitate protecţia mediului şi reducerea resurselor naturale), integrând conturile de resurse produse cu resursele de mediu şi evaluând impactul negativ al activităţilor antropice asupra resurselor naturale. Sistemul nu ia în calcul fenomenele naturale care nu sunt integrate în sistemul economic şi nici efectele degradării mediului asupra capitalului uman (cheltuielile cu serviciile medicale, reducerea productivităţii, diminuarea calităţii vieţii etc.). SEEA completează SCN tradiţional (care tratează o parte din contribuţiile mediului la rezultatele economice), înregistrând separat cheltuielile de protecţie a mediului, activele de mediu şi modificările pe care acestea le determină în conturile de resurse, utilizări şi active din SCN, după cum se observă în figura nr. 1 (rubricile umbrite corespund extinderii contabilităţii clasice pentru a ţine cont de mediu). Din figură se poate observa cum conturile de utilizări şi resurse (prezentate pe orizontală), influenţează conturile de active (prezentate pe verticală) atunci când oferta şi utilizarea produselor modifică stocurile de active. APROVIZIO-NAREA CU PRODUSE UTILIZAREA PRODUSELOR UTILIZAREA RESURSELOR NATURALE Industrie Producţia internă din care: pentru protecţia mediului Cost economic (consum intermediar, consum de capital fix) STOCURI INIŢIALE Consumatori casnici/administra-ţii publice Consum final din care: pentru protecţia mediului Cost de mediu suportat de industrie Cost de mediu suportat de consumatorii casnici ALTE SCHIMBĂRI ALE ACTIVELOR STOCURI FINALE Active Active economice Formarea bru-tă de capital, consum de capital fix Active de mediu + Restul lumii Consum de capital natural + Alte schim-bări în active-le economice = Active economice Alte schim-bări în active-le de mediu Active de mediu Importul de produse din care: pen-tru protecţia mediului Export din care: pen-tru protecţia mediului Sursa: Bartelmus, P., Bringezu, S., Moll, S., Dematerialization, Environmental Accounting and Resource Management, int/comm/environment/ enveco/waste/demat_resource_ man.pdf, p. 44 Figura nr. 1 Conturi de flux şi de stocuri ce includ şi activele de mediu SEEA [Nations Unies, 2001, p ] a fost conceput astfel încât să poată fi foarte uşor adaptat condiţiilor specifice, permiţând adaptarea la priorităţile naţionale, la preocupările privind mediul şi la capacităţile statistice. Sistemul cuprinde 5 versiuni sau 79

80 Revista Tinerilor Economişti module (figura nr. 2) care corespund obiectivelor SEEA şi care urmează o secvenţă logică a activităţilor necesare atingerii acestor obiective. Cadrul central (SCN) Sistemul Contabilităţii Naţionale (SCN) Versiunea I Descrierea activităţilor economice Sistemul satelit (SEEA) Dezagregarea conturilor naţionale clasice în funcţie de mediu Versiunea II Date fizice privind interacţiunea dintre mediu şi economie (legătura cu conturile valorice) Versiunea III Evaluarea suplimentară a activelor de mediu şi utilizările acestora Versiunea IV Extinderea limitelor SCN Versiunea V Cadrul statisticilor şi indicatorilor de mediu Descrierea mediului şi a activităţilor sociodemografice şi economice Sursa: Nations Unies, 2001, Comptabilité environnementale et économique intégrée. Manuel des opérations, New York, p. 34 Figura nr. 2 Modulele SEEA şi legătura cu SCN Modulul I este cadrul contabil naţional al SEEA, obţinut prin restructurarea SCN clasic ce cuprinde conturile de resurse, utilizări şi active. Aceste conturi sunt modificate pentru a prezenta într-un mod detaliat activităţile economice care au incidenţe asupra mediului. Activităţile care nu afectează sau nu sunt influenţate de mediu vor fi agregate, nefiind necesară prezentarea lor separată. Modulul II descrie fluxurile şi stocurile din conturile clasice, individualizândule pe cele de mediu. Acestea sunt deduse din tabelul utilizări şi resurse clasic, în care apar în conturile de active nefinanciare. Deoarece, activităţile privind protecţia mediului vizează atenuarea degradării mediului natural este necesar să se realizeze, în acest sens, o înregistrare a acestora în conturi specifice. Modulul III asociază conceptele de bilanţ materie-energie şi conturi de resurse naturale, astfel încât să poată prezenta contrapartida în unităţi fizice a conturilor valorice din modulul IV. Modulul IV prezintă diferitele abordări utilizate pentru estimarea valorii activelor naturale şi a costurilor imputate acestora de utilizatori. Acest modul prezintă trei metode de evaluare: evaluarea de piaţă, evaluarea costului de conservare şi evaluarea preferinţelor exprimate [Hardi, P., Muyatwa, P., 2000, p.18-19]. Evaluarea de piaţă măsoară epuizarea resurselor naturale sau activelor care aparţin agenţilor economici şi care oferă avantaje economice reale sau eventuale 80

81 Secţiunea Finanţe - Contabilitate proprietarilor. Tehnicile utilizate în evaluarea de piaţă a resurselor naturale sunt valoarea actuală netă, metoda preţului net şi provizioane pentru costul de utilizare. Costul de conservare este o metodă bazată pe costurile care măsoară impactul direct al producţiei asupra mediului. Acestea cuprind în special cheltuielile ce vor fi plătite de întreprinderi pentru respectarea reglementărilor de mediu în vederea menţinerii calităţii mediului. În cazul unei poluări, de exemplu, costul de conservare corespunde costului teoretic care va fi plătit de poluator pentru prevenirea degradării mediului. Acest cost poate servi la evaluarea emisiilor. Evaluarea preferinţelor exprimate este o metodă bazată pe evaluarea distrugerii unor servicii de mediu sau degradarea mediului. Evaluarea preferinţelor exprimate presupune stabilirea preţului pe care o persoană este dispusă să îl plătească pentru servicii de mediu particulare (de exemplu, reducerea resurselor naturale sau a poluării) sau a sumei de compensaţie pe care o persoană o va accepta pentru a renunţa la anumite servicii de mediu. Această evaluare se poate aplica anumitor servicii de mediu care nu sunt evaluate pe piaţă, cerându-li-se persoanelor intervievate să precizeze sumele pe care sunt dispuse să le plătească sau să le accepte pe baza unui scenariu ipotetic. Pe baza acestor evaluări este posibil să se determine indicatori corectaţi în funcţie de mediu. Modulul V reprezintă a extindere a limitelor SCN. Acesta se referă la analiza activităţilor casnice şi a impactului acestora asupra mediului şi a bunăstării umane cu ajutorul celor trei metode de evaluare de la modulul IV. De asemenea, aceste limite pot fi extinse prin introducerea producţiei de servicii conexe ale cadrului natural, de ordin estetic şi recreativ. Este în curs de realizare şi modulul VI care urmăreşte principalele domenii de aplicare ale contabilităţii mediului, cuprinzând politicile fiscale, politicile de mediu, distrugerile ecologice şi controlul mediului, gestiunea resurselor, reglementările de mediu. Extinderea limitelor contabilităţii clasice în vederea includerii activelor naturale permite determinarea unor indicatori. În figura nr. 3 sunt prezentaţi indicatori ce iau în calcul mediul. În determinarea acestor indicatori se porneşte de le SCN tradiţional, respectându-se structura acestuia. Astfel şi în cadrul SEEA [Nations Unies, 2001, p ]: a) se păstrează egalitatea resurse utilizări: O + M = CI + C + FC + X unde: O oferta de bunuri şi servicii produse M import CI consum intermediar C consum final FC formarea capitalului X export b) se determină valoarea adăugată (corectată în funcţie de mediu) pentru industria i: VAE i = O i - CI i - CC i CE i = VAN i - CE i unde: VAE i valoarea adăugată generată de industria i VAN i valoarea adăugată netă a industriei i CE i costul de protecţie a mediului suportat de industria i C consum final 81

82 Revista Tinerilor Economişti PRODUS INTERN (industrie) STOCURI INIŢIALE CONSUM FINAL (consumatori casnici/ administraţii publice) Active economice FORMAREA DE CAPITAL + Active de mediu ACUMULA- REA DE CAPITAL RESTUL LUMII OFERTA DE PRODUSE Producţie (Oi) Importuri (M) UTILIZAREA PRODUSELOR Consum intermediar (CIi) Consum final (C) Formarea brută de capital (FC) Exporturi (X) UTILIZAREA CAPITALULUI FIX Consum de capital fix (CCi) Consum de capital (CC) Valoarea adăugată (VA)/PIN VANi=Oi-CIi-CCi UTILIZAREA ACTIVELOR NATURALE (epuizare şi degradare) Cost de protecţie a mediului suportat de industrie (CEi) Cost de protecţie a mediului suportat de consumatorii casnici (CEh) Consum de capital natural (CE) Indicatori corectaţi în funcţie de mediu VAEi=VANi-CEi PIE=VAEi-CEh EFC=(FC-CC)-CE STOCURI FINALE + Alte modificări în volum (reevaluare) = Active economice Active de mediu Sursa: Nations Unies, 2001, Comptabilité environnementale et économique intégrée. Manuel des opérations, New York, p. 47 Figura nr.3 Indicatori economici corectaţi în funcţie de mediu c) se determină produsul intern pe ansamblul economiei (corectat în funcţie de mediu), ca diferenţa dintre ecovaloarea adăugată de industrie şi costul de protecţie a mediului suportat de consumatorii casnici: PIE= EVA i CE h = PIN CE = C + FC CC CE + X M unde: PIE ecoprodusul intern net CE h costul de protecţie a mediului suportat de consumatorii casnici 82

83 Secţiunea Finanţe - Contabilitate d) se determină formarea capitalului indicator ce indică non-durabilitatea performanţelor economice: EFC= FC CC CE unde: EFC ecoformarea de capital Integrarea conturilor de active în figurile 1 şi 3 permite definirea unei serii de egalităţi care explică diferenţele între stocurile iniţiale şi cele finale. Aceste diferenţe sunt determinate de formarea brută de capital, consumul de capital produs şi natural, alte schimbări de volum, precum şi plus-valoarea şi minus-valoarea monetară înregistrate în contul de reevaluare. În cazul activelor naturale non-produse aceste stocuri reprezintă partea corespunzătoare a resurselor naturale. SEEA prezintă unele avantaje şi limite [Hardi, P., Muyatwa, P., 2000, p.23]. Avantajele SEEA: prezintă informaţii economice şi de mediu integrate; este un sistem foarte flexibil permiţând statelor să încorporeze datele în funcţie de priorităţile individuale ale acestora; flexibilitatea acestui sistem permite generarea unui ansamblu de indicatori privind epuizarea capitalului natural şi integrarea deciziilor economice; oferă un cadru care permite determinarea indicatorilor dezvoltării durabile; se bazează pe o evaluare monetară a activelor facilitând agregarea şi compararea diverselor dimensiuni ale dezvoltării durabile, evaluarea importanţei relative a acestora; la nivel microeconomic are capacitatea de a promova producţia şi eco-eficienţa mediului de afaceri. Limitele SEEA: nu există un consens internaţional privind maniera de încorporare a activelor de mediu şi a costurilor şi avantajelor acestora în SEEA; nu ţine cont de efectele capitalului social sau uman; dificultatea aplicării mai multor module, datorită caracteristicilor discutabile ale unor metode de evaluare a serviciilor naturale şi a efectelor acestora asupra bunăstării; cheltuielile de mediu sunt estimate pe baza costurilor ipotetice şi nu a costurilor reale; nu presupune neapărat dezvoltarea unor noi indicatori, ci oferă date care pot facilita corectarea unor indicatori luând în calcul mediul, cum ar fi produsul intern corectat cu elementele de mediu. SEEA [Commission de l environnement, de l agriculture et des questions territoriales, 2004, p.16] a fost adoptat în Columbia, Gana, Indonezia, Japonia, Mexic, Papua Noua Guinee, Filipine, Republica Coreea, Thailanda şi în SUA. Studii de caz mai complete s-au efectuat în Mexic, ca rezultat al colaborării Biroului de Statistică al ONU, cu Banca Mondială şi Institutul Naţional de Statistică din Mexic. În modelul mexican al contabilităţii mediului au fost integrate trei conturi satelit, privind reducerea rezervelor de petrol, despădurirea şi degradarea mediului. Rezultatele au arătat că în ţările a căror economie este dependentă de exploatarea resurselor naturale este necesar să se adopte un sistem de contabilitate a mediului care să ofere indicatori mai realişti privind starea de sănătate a economiei, mediului şi calităţii vieţii. Indicatorii macroeconomici corectaţi cu factorii de mediu care au fost luaţi în studiu sunt semnificativ mai mici în raport cu PIN clasic. Astfel valoarea PIN verde care se 83

84 Revista Tinerilor Economişti calculează prin corectarea PIN clasic cu costurile de mediu este mai mică cu 4% decât PIN tradiţional. BIBLIOGRAFIE 1 Bartelmus, P., Bringezu, S., Moll, S 2 Hardi, P., Muyatwa, P. 3 Commission de l environnement, de l agriculture et des questions territoriales 2002, Dematerialization, Environmental Accounting and Resource Management, environment/enveco/ waste/demat_resource_man.pdf 2000, Examen de cadres choisis pour les indicateurs de développement durable fondés sur le capital, l Institut International du Développement Durable, Current Programs/SDIndicatorsProgram_Research/IISD_F.pdf 2004, Comptabilité environnementale en tant qu instrument pour le développement durable, Working Docs/doc04/FDOC10071.htm 4 * * * Nations Unies, 2001, Comptabilité environnementale et économique intégrée. Manuel des opérations, New York 84

85 Secţiunea Finanţe - Contabilitate STUDIU ASUPRA EVOLUŢIEI ISTORICE A FINAŢELOR ROMÂNEŞTI SEC XIII-XX Asis.univ.drd.Rovinaru Flavius Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Abstract: The concept of finance, contemporary analyzed, has a large sphere of interest. To achieve this complex content, the finances had evolved trough some evolutive levels over the time. The finances had developed in the same time with the evolution of state, being indispensable to this. From this perspective we can observe that Romanian authors tried to periodize the evolution of Romanian finance over the time. We can observe that the first elements of finance showed up early in Romanian territory, and Romanian authors draw a few important steps of this evolution. Key words: finanţe, relaţii financiare, stat, structură statală, transfer de resurse financiare, periodizare. Primele elemente de finanţe pot fi întâlnite din cele mai vechi timpuri, din perioada Antichităţii. Ele erau legate de apariţia şi existenţa structurilor de organizare şi conducere ale colectivităţilor umane. Iniţial asemenea structuri au fost alcătuite din conducătorii ginţilor şi triburilor, apoi din comandanţii de armate, etc, pentru ca în final să ia forma aparatului statal chiar din Antichitate. Începând cu epoca modernă, dar cu precădere în prezent, structurile de organizare şi conducere ale colectivităţilor umane, se prezintă sub trei mari forme: - administrative, aparţinând structurilor aparatului statal; - politice, reprezentate de partide; - nonguvernamentale, ce îmbracă multiple arhetipuri existenţiale ca: sindicate, asociaţii diverse, etc. 60 Apariţia unor asemenea structuri, existenţa şi evoluţia lor, a determinat, ca o necesitate obiectivă dezvoltarea unor relaţii economice speciale şi specifice: relaţiile financiare. În consecinţă, categoria economică de finanţe era şi este legată de existenţa structurilor statale. Ce fel de relaţii economice sunt finanţele? Sunt ele identice cu toate celelalte relaţii economice din societate, sau se constituie într-o categorie distinctă prin prisma particularităţilor care le individualizează? Dacă da, atunci care sunt aceste particularităţi? Ce legături se manifestă între finanţe şi celelalte relaţii economice? Desigur că întrebările de asemenea fel ar putea continua. Însă, credem că, dacă vom reuşi să răspundem pertinent chiar numai la unele dintre aceste întrebări vom face un pas important înspre înţelegerea categoriei de finanţe. 60 Pentru simplificare vom proceda la fel ca G.N.Leon, şi vom denumi totalitatea structurilor de organizare şi conducere a colectivităţilor umane, la toate nivelele, locale sau centrale, structuri politice sau administrative, etc, prin noţounea de stat. 85

86 Revista Tinerilor Economişti Un prim răspuns a fost parţial exprimat prin intermediul faptului că finanţele reprezintă relaţii economice legate de existenţa şi funcţionarea structurilor statale. Din acest motiv opinăm că finanţele nu vizează totalitatea relaţiilor economice desfăşurate în societate, ci doar pe cele ocazionate de existenţa şi funcţionarea structurilor statale. Finanţele sunt o categorie economico-istorică, apărută pe acea treaptă a societăţii în care s-au agregat forme de organizare şi conducere a colectivităţilor umane. Apreciem că finanţele vor exista atâta vreme cât se vor menţine şi structurile şi condiţiile specifice care le-au generat. 61 Relaţiile financiare, condiţionate de existenţa statului, sunt parte integrantă a relaţiilor economice ale societăţii în ansamblul lor. Finanţele se integrează cadrului larg al relaţiilor economice, prin aceea că pot avea manifestări materiale şi valorice. Finanţele manifestă şi anumite particularităţi. Între acestea vom aminti câteva: - relaţiile financiare presupun un transfer de valori în legătură cu funcţionarea statului. Prin acesta ele se particularizează în interiorul relaţiilor economice din societate, reprezentând doar o parte a acestora. - finanţele reprezintă un transfer de valori fără echivalent direct, în momentul producerii lor. - finanţele include transferurile fără echivalent şi definitive de valori (finanţele în sens restrâns), precum şi transferuri fără echivalent temporare creditul (finanţele în sens larg). Finanţele au un caracter dual, ele fiind deopotrivă procese şi relaţii economice. Ca procese economice finanţele reprezintă transferurile definitive şi temporare de valori reclamate de existenţa şi funcţionarea statului. Ca relaţii economice finanţele desemnează totalitatea legăturilor societale generate de mobilizarea şi utilizarea la dispoziţia statului a valorilor provenite din transferurile de resurse financiare fără echivalent. Caracterul de relaţii economice poate fi atribuit finanţelor doar în legătură cu exercitarea funcţiilor statului. De-a lungul timpului relaţiile financiare au îmbrăcat şi îmbracă şi astăzi forma transferului de resurse în natură, în muncă sau valorice. Pe măsura generalizării formei bani, relaţiile financiare au îmbrăcat aproape exclusiv forma bănească. Diviziunea muncii tot mai accentuată, specializarea lucrătorilor a generat dezvoltarea economiei de schimb. Prin trecerea la economia de schimb se crea un cadru specific pentru ca statul să ceară supuşilor săi participarea la acoperirea cheltuielilor publice şi cu mijloace băneşti. 62 Aceste prime elemente de finanţe erau: impozite, împrumuturi, venituri din exploatarea domeniilor statului, exploatarea unor mine, etc. Între statele care au aplicat aceste instrumente financiare se face referire cu precădere la Roma şi Grecia. 61 Finanţele sunt anterioare producţiei marfare, dar sunt condiţionate teoretic de existenţa plusprodusului. 62 După G.Stâneanu, în Finanţele statelor capitaliste,cluj-napoca, 1982, pag.4. În opinia autorului iniţial contribuţiile cetăţenilor către Stat se făceau prin intermediul diferitelor bunuri materiale. Apariţia unor nevoi crescânde din partea Statului, precum şi trecerea la economia de schimb a dus la renunţarea treptată la contribuţiile în natură şi înlocuirea acestora cu contribuţii în bani. De altfel se observă că datorită evoluţiei societăţii se va renunţa aproape în totalitate la alte contribuţii decât cele financiare ale cetăţenilor. 86

87 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Profesorul Iulian Văcărel aprecia că Primele elemente de finanţe au apărut ca urmare a creării statului sclavagist, în condiţiile în care relaţiile marfă-bani căpătaseră o anumită dezvoltare. 63 În Grecia antică dintre impozitele cunoscute pot fi amintite: impozitul excepţional pe avere, capitaţia, taxele vamale, taxele de negoţ, veniturile domeniale. În Roma antică erau întâlnite: impozitul instituit asupra oamenilor bogaţi, taxa pe vânzarea-cumpărarea sclavilor, etc. În cadrul administraţiei romane se putea observa alcătuirea unui sistem funcţionăresc bine instruit pentru perceperea acestor impozite sau taxe. Explicaţia era găsită în faptul că Imperiul Roman a căutat să exploateze cât mai bine achiziţiile teritoriale făcute. În acest sens, Iulian Văcărel dă exemplul organizării Daciei după cucerirea de către romani. Indiferent de impozitele sau taxele percepute nu se poate discuta, la nivelul acelei perioade, despre existenţa finanţelor în accepţiunea lor modernă, ci doar despre elemente de finanţe. Evoluţia finanţelor este strâns legată de evoluţia sistemului social luat ca referinţă. Sub influenţa funcţiilor şi sarcinilor statului precum şi a dezvoltării producţiei de mărfuri, starea finanţelor a evoluat de la primele manifestări singulare, în orânduirea sclavagistă, la un sistem închegat şi riguros ordonat, în condiţiile capitalismului contemporan. 64 Trecerea de la elemente de finanţe la o ştiinţă a finanţelor, cu o practică financiară bine definită, s-a făcut în anumite condiţii: - existenţa statului cu sarcini şi funcţii bine precizate, care necesita repartiţia după dispoziţia sa a unei părţi din venitul naţional; - un anumit nivel de dezvoltare a relaţiilor marfă-bani, care să permită repartizarea în formă bănească a unei părţi din produsul social pus la dispoziţia statului. 65 Finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, s-au dezvoltat de la o orânduire la alta, lărgindu-se pe măsura dezvoltării şi generalizării relaţiilor marfă-bani şi a sporirii nevoilor de resurse băneşti solicitate de către stat. Finanţele s-au manifestat ca relaţii economice exprimate valoric, generate de procesul repartiţiei produsului social şi mai ales al venitului naţional, în scopul îndeplinirii scopurilor şi funcţiilor statului. Finanţele vor exista atâta timp cât vor exista şi factorii care le-au generat. Tocmai de aceea finanţele ne apar ca având un pronunţat caracter istoric. 66 De altfel, finanţele, au rol deosebit în realizarea politicii economice şi sociale statale. O altă observaţie poate fi făcută în legătură cu faptul că indiferent de epoca la care ne referim, statul, ca instituţie suprastructurală a folosit diferite categorii financiare în scopul întăririi şi dezvoltării bazei economice a orânduirii respective. Profesorul clujean Gheorghe Stâneanu aprecia că Finanţele reprezintă o ştiinţă care studiază acea parte a relaţiilor de repartiţie ca iau naştere în procesul mobilizării şi repartizării unei părţi a produsului social şi venitului naţional în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului I.Văcărel, Finanţe, Vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag G.Stâneanu, Op.cit, pag.9 65 După G.Stâneanu, Op.cit, pag.6 66 După C.Tulai, în Finanţe şi credit, Vol I, Cluj-Napoca, G.Stâneanu, Op.cit, pag.4 87

88 Revista Tinerilor Economişti Între funcţiile finanţelor profesorul Ioan Buftea 68 amintea următoarele: - funcţia de strângerea a resurselor băneşti; - funcţia de alocare a resurselor băneşti; - funcţia de redistribuire a venitului naţional; - funcţia de stabilizare a economiei naţionale; - funcţia de stimulare a economiei naţionale; - funcţia de mecanism coordonator al cererilor şi priorităţilor social-economice; - funcţia de control. 69 Evoluţia finanţelor a dus la apariţia unei ştiinţe care avea ca obiect tocmai aceste categorii, elemente, relaţii financiare. Acesta va fi cunoscută sub numele de ştiinţă financiară. Ştiinţa financiară are ca obiect evidenţierea conţinutului economic, apariţiei, evoluţiei şi perspectivelor de viitor ale relaţiilor financiare. Analizând o parte a relaţiilor socio-economice care apar în procesul constituirii şi repartiţiei venitului naţional, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor Statului, finanţele sunt parte componentă a economiei politice. 70 Ştiinţa financiară nu se limitează la evidenţierea funcţiilor şi rolului finanţelor în viaţa societăţii, ci urmăreşte aspecte concrete legate de creşterea eficienţei pârghiilor financiare, posibilităţi de modernizare a mecanismului financiar, precum şi noi tehnici sau practici prin care organele financiare îşi pot eficientiza activitatea. Locul central în cadrul sistemului finanţelor publice ale statului îl ocupă bugetul de stat, prin intermediul acestuia repartizându-se cel mai important volum de resurse băneşti la dispoziţia statului. În opiniile autorilor amintiţi reiese faptul că elementul central în jurul căruia se fundamentează noţiunea de finanţe este statul. Acest lucru ne apare cu atât mai evident cu cât Iulian Văcărel, în lucrarea sa Finanţe, face o periodizare foarte interesantă în legătură cu apariţia şi evoluţia finanţelor, parcurgând toate epocile evoluţiei societăţii umane. Opiniile converg, cu nuanţările caracteristice fiecărui autor, şi în privinţa rolului şi funcţiilor finanţelor, precum şi în definirea conceptul de ştiinţă financiară. Şi pe actualul teritoriu al României primele elemente de finanţe pot fi întâlnite destul de timpuriu şi sunt, de asemenea, strâns legate în evoluţia lor de dezvoltarea structurilor statale. Evoluţia istorică a finanţelor şi a ştiinţei financiare româneşti a făcut obiectul studiului economiştilor români. Printre aceştia o muncă de pionierat în stabilirea unei periodizări evolutive a finanţelor româneşti a întreprins profesorul G.N.Leon. Preocuparea pentru determinarea cât mai obiectivă a evoluţiei temporale a finanţelor în Principatele Române a avut în opinia noastră o motivaţie pragmatică. Această motivaţie ne este oferită de chiar G.N.Leon. Lucrând la alcătuirea unui manual de ştiinţă financiară, pentru uzul studenţilor de la Universitatea din Cluj, am fost oprit de a merge mai departe din cauza greutăţilor ce le-am întâmpinat la Istoria Finanţelor Româneşti, care trebuia să formeze un capitol special din manual I.Buftea, Curs de finanţe, Timişoara, După I.Buftea, Curs de finanţe, Timişoara, 1981, pag După C.Tulai, Op.cit. 71 G.N.Leon, Istoria economiei publice la români, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, pag.7 88

89 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Exegetul român opina că istoria financiară românească era extrem de puţin cunoscută. Necunoaşterea istoriei finanţelor româneşti era nefirească cu atât mai mult cu cât, în Principate de-a lungul vremii se manifestaseră relaţii financiare intense între autorităţi şi supuşi. În scopul clarificării aspectelor relevate mai sus G.N.Leon propunea o analiză temporală asupra relaţiilor financiare. În lucrările sale G.N.Leon structura istoria financiară românească în patru mari epoci: - de la întemeierea Principatelor până în veacul al XVIII-lea; - din secolul XVIII până la Regulamentele Organice; - de la Regulamentele Organice până la unirea Principatelor; - de la unirea Principatelor până în epoca interbelică. Între lucrările aparţinând profesorului Gheorghe N.Leon, în care regăsim studii asupra evoluţiei finanţelor româneşti, amintim: Istoria economiei publice la Români, Bucureşti, 1924 şi Elemente de ştiinţă financiară, Vol I şi II, Cluj-Napoca, Prima perioadă se întindea pe aproape patru sute de ani fără a cuprinde reforme sau schimbări majore. Odată cu căderea Principatelor sub dominaţie otomană a început să se exercite o presiune deosebită asupra gospodăriilor statului care erau obligate la biruri către Poartă. Obligaţii faţă de Poartă îngreunau situaţia financiară a ţării; acestea erau obţinute prin intermediul unor relaţii de factură financiară manifestate între stat şi supuşi. Veniturile Principatelor rezultau în principal din proprietăţile particulare ale Domnului, din confiscări, din obligaţiile oamenilor de a presta servicii, din impozite. Ţărănimea trebuia să facă servicii Domnului: caii de olac (rechiziţiile cailor ţăranilor pentru serviciile de corespondenţă ale Domnului); jold (obligaţia ţăranilor de a servi pe Domn cu plată ori de câte ori li se cerea); posada (obligaţia de a găzdui ostaşi sau funcţionari); boii de podvadă (transporturi făcute pentru cetăţi de oameni cu vitele lor). Pe lângă aceste servicii ţăranii erau obligaţi la plata în natură (dări) a unei zecimi din producţia agricolă: văcăritul sau cuniţa; albinăritul sau desetina; goştina sau gorştina (darea pentru oi sau porci); vinericiul domnesc; pripăşitul (taxa pe care o lua domnul când se găseau vite de pripas prin sate); tutunăritul; fumăritul; merticul (zeciuiala făinei); năpastea (supradare asupra celor existente). 72 Dările se stabileau în urma unei înţelegeri între grupurile de contribuabili (negustorii braşoveni) şi reprezentanţii domnitorului. Astfel de înţelegeri purtau numele de rupturi. 73 G.N.Leon considera că cea mai veche formă cunoscută a impozitelor în Principate este birul sau cisla, care după opinia sa exista încă din secolul al XIII-lea. Birul era plătit numai de către ţărani: de la fiecare sat se cerea o sumă de bani care era apoi repartizată între locuitorii satului respectiv. Faptul că birul se plătea de către comunitate atrăgea responsabilitatea solidară a tuturor locuitorilor satului. La început birul era egal ca valoare pentru toate satele, pentru ca apoi să devină proporţional cu posibilităţile materiale de satisfacere, diferite de la un sat la altul. 72 Vezi G.N.Leon, Elemente de ştiinţă financiară, Vol I, Editura Cartea Românească, Cluj, 1925, pag Vezi G.N.Leon, Op.cit, pag.87 89

90 Revista Tinerilor Economişti Pornind de la identificarea birului ca o primă formă rudimentară de impozitare, profesorul G.N.Leon sesiza astfel apariţia unei impunerii progresive în Principate, în raport cu averea fiecărei comunităţi în parte. Între cele mai cunoscute forme ale birului, având un pronunţat caracter de impozit în vremea lui Brâncoveanu se întâlneau o serie de contribuţii cu destinaţii speciale. Aceste contribuţii purtau numele de biruri având însă specificaţii exacte în privinţa destinaţiei acestora: birul pentru zahareaua Cameniţei (sume de bani destinate întreţinerii cetăţii Cameniţa din Podolia); birul pentru odăile turceşti (sume de bani destinate soldei gărzii domneşti formată din soldaţi turci); birul tătarilor (se plătea către an ca o taxă anuală în schimbul scutirii de invazie); birul slugeriei (plata servitorilor de la curtea domnitorului); birul sloboziilor (era plătit de către coloniile străine din ţară). 74 În privinţa comercianţilor şi a meşteşugarilor aceştia erau impozitaţi atât pentru activitatea desfăşurată în cadrul pieţei interne căt şi pentru activităţile comerciale cu străinătatea, relaţii care depăşeau sfera teritorială a Principatelor. Pentru comerţul intern în secolul al XVII-lea dările nu mai erau plătite individual de către meşteşugari sau comercianţi, ci locul acestor persoane private în relaţiile cu reprezentanţii statului era preluat de către breslele din care făceau parte. În vreme ce pentru activitatea economico-comercială desfăşurată pe teritoriul statal al Principatelor reprezentanţii domniei erau împuterniciţi pentru strângerea diversele dări, pentru comerţul exterior plata se făcea prin intermediul vămilor. G.N.Leon constata că: Încă din veacul al XV-lea întâlnim două feluri de vămi: vama mare şi vama mică. 75 Prin intermediul noţiunii de vamă mare se înţelegea vămuirea mărfurilor separat, individual, în vreme ce prin vama mică mărfurile erau supuse unei vămuiri globale. O situaţie întâlnită în vreme era aceea de a arenda unele vămi (de regulă cele interne) unor persoane private, care aveau obligaţia de a plăti o sumă, stabilită pe bază contractuală, către stat. Toate aceste dări erau percepute cu ajutorul unui vast aparat de funcţionari. Cea mai importantă persoană în cadrul coordonării activităţii aparatului financiar al statului era marele vistiernic (care ar putea fi asimilat unui ministru de finanţe), după care urma marele vameş ajutat în exercitarea obligaţiilor sale de vameşii de la vămile statului. Încasarea efectivă era făcută de către pârcălabii şi ispravnicii de ţinuturi ajutaţi de birari sau globnici. În această primă perioadă veniturile Domnului se confundau cu veniturile Statului. G.N.Leon consideră că cea mai mare parte a veniturilor Statului erau absorbite de către turci. Această perioadă se poate caracteriza printr-o lipsă totală a unui sistem financiar organizat. A doua epocă începea cu a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat în Muntenia. A fost primul domnitor care a încercat crearea unui sistemului financiar bine definit şi organizat, care să funcţioneze după reguli precise. În acest sens va face în 1741 o mare reformă în Muntenia, având ca puncte principale: - principiul generalităţii impozitelor, ceea ce însemna că toţi plăteau impozite cu excepţia invalizilor; 74 După G.N.Leon, Op.cit, pag G.N.Leon, Op.cit, pag.87 90

91 Secţiunea Finanţe - Contabilitate - pentru plata dărilor toţi locuitorii erau arondaţi unui centru administrativ, cu precizarea că doar evreii plăteau direct vistieriei sumele datorate; - impozitul era impus asupra întregii averi a individului; - dispărea responsabilitatea colectivă la plata dărilor, acestea fiind plătite individual de către fiecare contribuabil; - în scopul unei evidenţe clare a contribuabililor se interzicea ţăranilor dreptul de a se muta dintr-un sat în altul după bunul plac, ci doar cu acceptul prealabil şi radierea din evidenţa autorităţilor din satul în care locuia; - se desfiinţa impozitul asupra preoţilor, boierilor şi a mazililor (nepoţii marilor boieri); - s-a desfiinţat sistemul prin care în urma exercitării activităţii lor dregătorii aveau dreptul de a primi diverse venituri, în locul acestora introducându-se salariul plătit de la vistierie. De asemenea a scăzut numărul dregătorilor, mai mult chiar după încetarea activităţii aceştia erau supuşi la impozite; - dările erau plătite doar către pârcălabul satului şi nu în altă parte; - funcţionarii erau plătiti dintr-un fond special alimentat cu 4 parale la leu din veniturile generale ale tezaurului. 76 Reforma încercată de Mavrocordat a însemnat un pas înainte pe drumul constiuirii unui sistem financiar stabil şi puternic în Principate. Cu toate că are aspecte pozitive şi aducea un pronunţat caracter de modernitate în perioada la care ne referim. Dintre acestea putem remarca: încercarea de a se evita cheltuielile ascunse şi salarizarea funcţionarilor publici. Nu se poate face abstracţie şi de o serie de lipsuri ale acestei reforme. Mai întâi se pare că nu a fost respectată întocmai şi a fost încălcată cu noi biruri, dar cea mai remarcabilă scăpare constă în faptul că au fost păstrate neschimbare categoriile impozitate. Nici de această dată boierii nu erau supuşi impozitării, venitul statului constituindu-se în mare parte în urma taxelor sau impozitelor strânse de la ţărănime. Susţinerea vistieriei Statului cădea tot în sarcina celei mai defavorizate categorii sociale. G.N.Leon găsea o explicaţie convenabilă: Se pare însă că a fost nevoit să le acorde aceste privilegii pentru a putea obţine de la ei aprobarea reformelor sociale cari veneau în avantajul ţărănimii. 77 A treia epocă începea şi coincidea cu perioada ocupaţiei ţariste din Muntenia şi Moldova ( ). În această perioadă generalul Kiselef introducea Regulamentul Organic, aprobat în 1831, care devenea de altfel constituţia Principatelor. Conţinând reglementări şi precizări în legătură cu administraţia ţării era firesc să aibă precizări în legătură cu finanţele statului. Prin intermediul prevederilor conţinute în cadrul Regulamentelor Organice s-au desfiinţat toate dările existente înlocuindu-se cu două impozite noi: impozitul pe capitaţie şi un impozit asupra industriei şi comerţului. Mai mult chiar din 1858 apărea şi un impozit asupra mazililor. Conform Regulamentelor Organice impozitul asupra industriei şi comerţului era impus asupra comercianţilor şi meşteşugarilor. Existau trei categorii de comercianţi: - importatori şi exportatori care plăteau un impozit de 270 lei în Muntenia şi de 288 lei în Moldova; 76 După G.N.Leon, Op.cit, pag G.N.Leon, Op.cit, pag.90 91

92 Revista Tinerilor Economişti - comercianţi interni impozitaţi cu 138 lei în Muntenia şi 144 lei în Moldova; - micii comercianţi care plăteau aceeaşi sumă de 73 lei, pentru Muntenia şi Moldova. 78 Meseriaşii erau la rândul lor împărţiţi pe trei categorii în funcţie de mărimea producţiei obţinute. În concordanţă cu acest criteriu meseriaşii plăteau: - prima categorie 105 lei în Muntenia şi 120 lei în Moldova; - a doua categorie 51 lei în Muntenia şi 80 lei în Moldova; - a treia categorie suma de 30 lei pentru ambele Principate. 79 Marea carenţă a acestei reforme a fost scutirea boierilor de la plata impozitelor. Cu toate aceste era considerată ca un pas înainte atât de către G.N.Leon, cât şi de către Iulian Văcărel. A patra perioadă începe după unificarea Principatelor Moldova şi Muntenia în Prima lege financiară comună pentru toată ţara a fost promulgată după părerea lui G.N.Leon la 13 martie G.N.Leon credea că România se afla în această a patra perioadă de evoluţie, din punct de vedere al finanţelor, şi în perioada interbelică. În încercarea de a analiza cea de-a patra epocă a existenţei istorice a finaţelor româneşti, G.N.Leon aprecia că obţinerea şi gestionarea mijloacele financiare alcătuiau cea mai grea problemă a administraţiilor locale şi centrale în România. În demersul său prin care încearca realizarea unei diferenţieri între finanţele statului şi cele locale, G.N.Leon lua drept punct de pornire împărţirea şi dezvoltarea în profil teritorial a ţării. Întreaga sa analiză asupra ultimei perioade evolutive a finanţelor, se centra în jurul ideii de stat. Statul reprezenta în opinia sa o formă de colaborare activă şi permanentă a oamenilor aşezaţi pe un teritoriu determinat, această colaborare bazânduse, în cele din urmă, pe organizarea şi manifestarea puterii de constrângere a statului. Statul ne apare ca exponent general al tuturor nevoilor şi idealurilor comune ale naţiunii. Prin existenţa sa se constituia într-o punere în practică a ideii de progres al spaţiului naţional unitar. Autorul nu pierdea din vedere faptul că întregul spaţiul naţional unitar se fundamenta pe unităţi primare. În cazul de faţă statul, ca întreg, se fundamenta pe centrele locale ca părţi componente. De aceea existenţa unei armonii perfecte între puterea centrală şi administraţiile locale apărea ca fiind vitală pentru stabilirea echilibrului şi cadrului de dezvoltare pe care-l reclama naţiunea. De la cea mai mică aşezare rurală până la cel mai mare municipiu, statul trebuia să-şi exercite puterea astfel încât cultura, civilizaţia să fie împărţite echitabil pentru toţi. După părerea sa în cadrul statului coeziunea socială era dată de unitatea de bază administrativ-teritorială comuna: Comunele sunt întemeiate pe familii iar familiile pe indivizi. Aşa dar Statul ca organizare politică este rezultatul unor forţe sociale pe care nu le putem nesocoti. 80 De-a lungul operelor lui G.N.Leon se poate observa faptul că autorul era foarte apropiat, din punct de vedere al discursului său, de istorismul german. Mai mult chiar, la fel ca în cazul autorilor germani, G.N.Leon plasa statul în centrul vieţii economicosociale, individul renunţând la o parte a libertăţilor sale în favoarea statului. Statul se constituie într-un garant al dezvoltării prospere a întregii societăţi. Nimic nu se desfăşoară în afara cadrului economico-social dat de organizarea de Stat. 78 După G.N.Leon, în Op.cit, pag După G.N.Leon, în Op.cit, pag G.N.Leon, Finanţele administraţiilor locale, Bucureşti, 1940, în Prefaţă. 92

93 Secţiunea Finanţe - Contabilitate G.N.Leon identifica prin termenul de comună centrele urbane sau rurale, întrun sens mai larg formele de organizare, sub egida puterii Statului, în teritoriu ale populaţiei: prin comună se înţelege o unitate administrativă formată din unul sau mai multe centre de populaţie, aflate pe un teritoriu determinat, şi căreia legea îi recunoaşte personalitatea morală. 81 G.N.Leon considera că atât centrele rurale cât şi cele urbane se caracterizau prin: - erau organizaţii politice, legea dându-le dreptul de a emite: regulamente, ordonanţe, decizii. Vom face precizarea că sfera de acţiune a acestora era limitată la teritoriul şi la persoanele care intrau sub incidenţa formei administrative în cauză; - erau organizaţii teritoriale, acţiunea lor limitându-se la un spaţiu bine definit; - aveau personalitate juridică de drept public, puterea acestora emanând de la Stat. De buna organizare şi administrare a vieţii locale depindea şi buna organizare a statului. Localităţile urbane şi rurale alcătuiau forma primară de organizare a statului, aşezarea dezvoltării şi funcţionării acestor localităţi pe baze solide asigurând dezvoltarea întregii naţiuni. În realizarea dezideratelor expuse mijloacele financiare erau cea mai mare problemă a administraţiilor financiare. Modul de organizare a sistemul financiar statal era determinat de poziţia pe care o lua statul faţă de serviciile publice şi faţă de nevoile colective. Din clasificarea nevoilor după importanţa pe care o aveau, sau după suprafaţa teritorială pe care o cuprindeau, erau determinate în mare măsură raporturile dintre finanţele statului şi finanţele locale, subiect pe care însă ne propunem să-l abordăm într-un articol viitor. Studiu întreprins ne permite să sesizăm apariţia primelor elemente de finanţe româneşti încă din secolul al XIII-lea. De asemenea sesizăm continuitatea în timp a acestora, continuitate coroborată cu o evoluţie perpetuă. Mai putem afirma că elementele de finanţe româneşti au dovedit o mare originalitate a formelor de existenţă ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că finanţele româneşti de proveninţă autohtonă şi au răspuns cerinţelor spaţiului românesc. BIBLIOGRAFIE 1 Buftea, I. Curs de finanţe, Timişoara, Leon, G.N. Elemente de ştiinţă financiară, Vol I, Editura Cartea Românească, Cluj, 1925, 3 Leon, G.N. Finanţele administraţiilor locale, Bucureşti, Leon, G.N. Istoria economiei publice la români, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, Stâneanu, G. Finanţele statelor capitaliste,cluj-napoca, Tulai, C. Finanţe şi credit, Vol I, Cluj-Napoca, Văcărel, I. Finanţe, Vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, G.N.Leon, Op.cit, pag.13 93

94 Revista Tinerilor Economişti CONSIDERATII PRIVIND CONSECINTELE MODIFICARILOR LEGISLATIVE ADUSE DE LEGEA CONSOLIDATA A PIETEI DE CAPITAL Asist.univ.dr. Cristian STANCIU Lect. univ. drd. Narcis MITU Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract. This paper tries to establish the consequences of the changes in legislation brought by the consolidated law of the capital market. Key words: capital market, investors, banks, brokers, mutual funds Intrarea băncilor pe segmentul de prestări de servicii de investiţii financiare O dată cu adoptarea Instrucţiunii nr. IV, CNVM a dat undă verde băncilor să presteze pe piaţa de capital servicii de investiţii financiare care până acum au fost numai monopolul SSIF-urilor, fapt care va determina mişcări interesante pe piaţa. Noile reglementări ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare stabilesc condiţiile in care băncile pot presta aceleaşi servicii financiare care până acum erau doar apanajul societăţilor de servicii de investiţii financiare. Această posibilitate va determina mişcări importante pe piaţa de capital: fuziuni şi preluări de SSIF-uri "independente" (cele care nu fac parte dintr-un grup bancar), specializarea acestora numai pe anumite servicii. Dacă până acum SSIF-urile aveau sediul sau agenţii/sucursale numai în marile oraşe ale ţării, de obicei municipiile reşedinţă de judeţ, după intrarea băncilor pe segmentul de intermediere de acţiuni, investitorii vor putea beneficia de reţeaua extinsă de agenţii şi sucursale ale băncilor (aproape în fiecare oraş fiind cel puţin o bancă). Pe investitori, acest lucru nu ar trebui decât să-i bucure: creşte competiţia dintre intermediari, ceea ce va determina creşterea calităţii serviciilor prestate, iar dacă vor apela la bănci, pe lângă avantajele unei reţele extinse, vor avea posibilitatea să beneficieze de toate instrumentele financiare într-un singur loc. Astfel, băncile pot duce piaţa de capital în toate oraşele ţării, acolo unde au agenţii, contribuind astfel la creşterea culturii investiţionale a populaţiei, acum precară şi determinând creşterea numărului de investitori pe piaţă. Totul va depinde de politica băncilor, care va fi stabilită de tipul de clienţi ţintă pe care vor să-i aibă. Pe lângă concurenţa băncilor, SSIF-urile va trebui sa facă faţă şi cheltuielilor suplimentare necesare pentru a se alinia la noile cerinţe ale legii pieţei de capital, astfel ca vom asista la o "selecţie naturală" a acestora. Până la sfârşitul anului 2006, SSIFurile care vor presta toate serviciile financiare prevăzute de lege vor trebui să aibă un capital social de minimum de euro (la cursul actual aproximativ 30,75 miliarde de lei), în timp ce capitalul social minim care permite unui SSIF să intermedieze pe piaţa va fi de de euro (doua miliarde de lei), însă este greu de crezut că acestea din urma vor face faţă concurenţei. Mai mult, conform noilor reglementări, SSIF-urile vor trebui să facă faţă şi cheltuielilor ocazionate de contribuţia la fondul de compensare 94

95 Secţiunea Finanţe - Contabilitate a investitorilor, fond asemănător cu cel care garantează, într-o anumită limită, depozitele bancare Chiar dacă prin prevederile noii Legi a pieţei de capital vor creşte cheltuielile SSIF-urilor, concurenţa acerbă pe piaţă nu va determina creşterea comisioanelor percepute. În perioada următoare, SSIF-urile vor avea nevoie de sume importante de bani pentru adecvarea capitalului social la noile cerinţe ale Legii pieţei de capital şi pentru participarea la fondul de compensare a investitorilor. Pe lângă acest lucru, concurenţa în creştere pe acest segment, care se va accentua când pe piaţa intermediarilor vor intra băncile, va obliga SSIF-urile să crească standardele ca să nu piardă clienţii şi să atragă alţii noi. Toate aceste măsuri vor spori cheltuielile (costurile) de operare ale acestora şi mulţi se întreabă, pe bună dreptate, dacă vor avea ca efect mărirea comisioanelor. Atât brokerii, cât şi oficialii pieţei spun că nivelul comisioanelor va rămâne constant sau chiar va scădea. Concurenţa obligă SSIF-urile să dezvolte serviciile. În ultima vreme, ca urmare a accentuării concurenţei, SSIF-urile au început să ridice standardele calitative ale serviciilor incluse în comisionul pe care îl percep de la clienţi. La multe SSIF-uri sunt în proces de construcţie site-uri pe Internet unde clienţii firmei şi cei potenţiali au acces la analize fundamentale şi analize tehnice, ştiri de ultimă oră despre emitenţi şi domeniile în care activează. De asemenea, societăţile de intermediere au început să se extindă teritorial pentru atragerea a câţi mai mulţi clienţi. Pe lângă cheltuielile cu capitalul social şi fondul de compensare a investitorilor, noua Lege a pieţei de capital prevede şi descentralizarea activităţii posttranzacţionale, care până acum era integrată la Bursă. Ce mişcări vor avea loc pe piaţa intermediarilor după intrarea băncilor pe acest segment? Putem vorbi de două situaţii: băncile internaţionale vor avea de optat între a avea separat un SSIF şi a integra în interiorul băncilor activitatea de intermediere, în timp ce băncile mici şi mijlocii, care în prezent nu au SSIF propriu, îşi vor înfiinţa o divizie de pieţe de capital sau vor face achiziţii dintre SSIF-urile mici/mijlocii. O altă posibilitate a acestor bănci este să opereze prin SSIF-urile mari. Totul depinde de cum îşi vor stabili strategia privind tipul de clienţi ţintă. La bănci vor apela investitorii instituţionali, care, în cea mai mare parte, se regăsesc şi ca parteneri actuali ai SSIF-urilor controlate de băncile ce fac parte din grupurile internaţionale. Desigur, băncile vor presta, diferenţiat, şi servicii de retail, dar predominant pentru clienţii din zona superioară a clasei mijlocii. SSIF-urile care nu au capacitatea să majoreze capitalul social, mai ales la nivelul la care sunt obligate pentru anii 2005/2006, vor fuziona, vor fi preluate sau îşi vor înceta activitatea. De asemenea, vom asista la fuziuni/preluări între SSIF-urile strict locale, care, în prezent, se concurează dur în cadrul regiunilor geografice istorice. Astfel vor apărea SSIF-uri "independente" cu acoperire teritorială regională, care vor avea o orientare mai clară spre deservirea unor investitori şi emitenţi dintr-o zona geografică bine stabilită. Mai mult, pentru anumite servicii de investiţii financiare derulate în zonele geografice unde activează, aceste SSIF-uri regionale vor putea fi subcontractate de către SSIF-uri/bănci de top. Consider că, deşi prin intrarea băncilor pe piaţa de capital se va ascuţi concurenţa între intermediari, comisioanele nu se vor diminua, pentru că şi pentru o bancă există costuri. Totuşi, comisioanele s-ar putea micşora mult mai rapid dacă managerii din domeniu vor adopta un sistem de taxare cu suma fixă pe tranzacţie, sistem care ar permite cuantificarea mult mai precisă a costurilor indirecte aferente 95

96 Revista Tinerilor Economişti tranzacţiilor. Pentru intermediere, clienţii instituţionali se vor adresa băncilor, deoarece acestea pot să le ofere toate serviciile financiare de care au nevoie, de la tranzacţii, servicii de custodie, împrumuturi etc., astfel ca vor avea costuri mai mici pentru investiţii pe piaţa de capital. Brokerii "independenţi" vor trebui să se axeze pe activitatea de retail. De asemenea, vor exista brokeri care se vor specializa numai pe anumite tipuri de operaţiuni: tranzacţii online, servicii corporate (operaţiuni financiare oferite emitenţilor). Numărul specializărilor va depinde de instrumentele financiare care vor exista pe piaţa de capital la un moment dat. Adecvarea capitalului societăţilor de servicii de investiţii financiare Aşa cum am menţionat, o altă noutate adusă de legea consolidată a pieţei de capital este cea legată de majorarea capitalului social a societăţilor de servicii de investiţii financiare. În acest sens, una dintre priorităţile Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM) se referă la definitivarea regulamentului privind adecvarea capitalului societăţilor de servicii de investiţii financiare (SSIF). Noul regulament urmează să stabilească limitarea riscurilor pentru SSIF, prin respectarea de către aceştia a unor coeficienţi de capital şi limite de concentrare. Coeficienţii de capital sunt prevăzuţi pentru mai multe categorii de risc, printre care riscul de poziţie pe titluri de credit şi acţiuni, riscul de contraparte, riscul de decontare, riscul de credit, riscul de schimb valutar, expunerile mari sau riscul de concentrare şi riscul de poziţie pe mărfuri. Capitalul social al unui SSIF trebuie stabilit în conformitate cu noul act normativ şi va fi cuprins între de euro şi de euro, în funcţie de serviciile financiare pe care societăţile respective le prestează pe piaţa de capital. În cazul în care o SSIF aparţine unui grup, aceasta va trebui să implementeze sisteme de monitorizare care să-i permită să fie informată rapid şi complet cu privire la sursele de capital şi fondurile celorlalte instituţii financiare din grup. Proiectul de regulament al CNVM precizează că riscul de poziţie asumat de o SSIF este cel intervenit ca urmare a schimbării preţurilor instrumentelor financiare, din cauza unor factori legaţi de mişcările pieţei şi de situaţia emitenţilor. Riscul de poziţie va fi calculat separat, pentru titlurile de credit, acţiuni şi titlurile de participare ale organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare. În ceea ce priveşte acţiunile şi titlurile de credit, riscul de poziţie va fi divizat în risc specific şi risc general. Riscul specific reprezintă riscul de modificare a preţului instrumentului financiar din cauza emitenţilor. Riscul general implică modificarea ratei dobânzii, dacă este vorba de un titlu de credit tranzacţionat sau un instrument derivat pe un titlu de credit, sau o modificare substanţială care nu are însă legătură cu atributele specifice instrumentului financiar în cauză. Organismele de plasament colectiv care investesc în valori mobiliare emise sau garantate de administraţia centrală nu vor avea o cerinţă de capital anume, dat fiind că aceste valori mobiliare au un grad de risc foarte scăzut. Daca investiţiile se fac, însă, în valori emise sau garantate de persoane calificate sau alte valori mobiliare sau active, coeficientul de capital va fi de 0,016, respectiv 0,08. Riscul de schimb valutar când poziţia valutară totală neta depăşeşte 2%. Riscul de decontare, adică nelivrarea de către contraparte a acţiunilor, numerarului sau mărfurilor deţinute la data stipulată în contract, se va calcula în funcţie de numărul de zile lucrătoare care depăşesc data expirării contractului respectiv, iar coeficientul de capital a fost stabilit între 0,08 şi 1. Riscul de incapacitate al contrapărţii implicat în tranzacţiile incluse în portofoliul 96

97 Secţiunea Finanţe - Contabilitate tranzacţionabil se referă la valorile mobiliare sau mărfurile tranzacţionate pentru care termenul de decontare nu a trecut încă, contractele de report sau report inversat şi de dare cu împrumut de valori mobiliare şi mărfuri, expunerea sub forma drepturilor, comisoanelor, dobânzilor, dividendelor şi marjelor pentru contracte options şi futures pe rata schimbului valutar şi instrumentele financiare derivate, tranzacţionate în afara pieţelor reglementate. Cerinţa de capital va fi de 8% din cuantumul valorilor mobiliare, mărfurilor sau numerarului deţinute de societate. Acelaşi procent se va aplica şi în cazul riscului de credit cauzat de falimentul debitorilor, adică 8% din valoarea activelor riscante. În ceea ce priveşte riscul de schimb valutar, reprezentat de expunerea SSIF la fluctuaţiile ratei de schimb a valutelor şi a preţului aurului, societăţile trebuie să calculeze acest risc numai atunci când poziţia valutară totală netă şi poziţia sa netă depăşeşte nivelul de 2% din totalul fondurilor proprii. Organizarea fondului de compensare a investitorilor O altă noutate adusă de legea consolidată a pieţei de capital este cea legată de oganizarea Fondului de compensare a investitorilor. Conform legii, Fondul de compensare a investitorilor este persoană juridică, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, în baza actului constitutiv, aprobat în prealabil de C.N.V.M. Acţionarii Fondului vor fi intermediarii şi societăţile de administrare a investiţiilor, care au în obiectul de activitate administrarea portofoliilor individuale de investiţii. Pot fi acţionari ai Fondului operatorii de piaţă, depozitarul central şi alte entităţi reglementate şi supravegheate de C.N.V.M. Intermediarii autorizaţi să presteze servicii de investiţii financiare şi societăţile de administrare a investiţiilor, care administrează portofolii individuale de investiţii, trebuie să fie membri ai Fondului. Scopul Fondului este de a compensa investitorii, în situaţia incapacităţii membrilor Fondului de a returna fondurile băneşti şi/sau instrumentele financiare datorate sau aparţinând investitorilor, care au fost deţinute în numele acestora, cu ocazia prestării de servicii de investiţii financiare sau de administrare a portofoliilor individuale de investiţii. În programul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), regulamentul privind Fondul de compensare a investitorilor reprezintă una dintre priorităţi, comisia propunându-şi definitivarea acestuia în cel mai scurt timp. În acest sens, Comitetul Comun de Dezvoltare al Bursei de Valori Bucureşti (BVB) şi Bursei Electronice Rasdaq (BER) a coordonat activitatea unor colective de lucru în cadrul cărora s-au identificat principiile pe care să se constituie Fondul de compensare a investitorilor şi capitalul iniţial, urmând ca acestea să fie comunicate brokerilor pentru observaţii şi mai apoi CNVM. În baza observaţiilor primite de la societăţile de servicii de investiţii financiare (SSIF), s-a realizat o simulare a fondului pentru a avea o imagine preliminară asupra efectelor pozitive sau negative care se vor ivi o dată cu apariţia acestei entităţi. În general, SSIF au fost foarte reticente la înfiinţarea fondului, iar simularea, după câte se pare, a creat probleme mai multor societăţi. Una dintre explicaţii ar fi ca anumite SSIF nu vor putea să suporte din punct de vedere financiar contribuţiile la fond şi, în consecinţă, ar putea dispărea de pe piaţa de capital. Fondul de garantare bancară va sta la baza celui de pe piaţa de capital. Intenţia Comitetului Comun de Dezvoltare al BVB şi BER este de a crea un regulament de funcţionare a Fondului de compensare a investitorilor foarte detaliat, urmând ca acesta să-l completeze pe cel al CNVM, care va cuprinde principiile generale de aplicare. 97

98 Revista Tinerilor Economişti Apariţia acestui fond este o adaptare la normele europene. Pentru a stabili principiile de funcţionare a Fondului de compensare a investitorilor CNVM se va inspira atât din fondul de garantare prezent în sistemul bancar, cât şi cel din domeniul asigurărilor. Simularea acestui fond va duce la o dimensionare preliminară a impactului pe care acesta îl va avea asupra entităţilor implicate. Din păcate, s-a observat o reticenţă a societăţilor de servicii de investiţii financiare în constituirea fondului, asta şi pentru că, probabil, unele dintre aceste societăţi vor dispărea. Direcţia de specialitate din cadrul CNVM a întocmit cu ceva timp în urma un document de lucru pentru elaborarea regulamentului privind autorizarea, organizarea şi funcţionarea Fondului de compensare a investitorilor. Propunerea CNVM conţine şi valoarea plafoanelor pe care entităţile implicate trebuie să le verse la acest fond. Ca şi în cazul majorărilor de capital, valoarea acestora se va aplica gradat, începând de la de euro/investitor, la sfârşitul lui 2005, si atingând de euro, in ultima luna a anului Fondul va asigura compensarea creanţelor investitorilor, dacă CNVM va constata că un intermediar sau o societate de administrare a investiţiilor care se ocupă de portofolii individuale de investiţii, din motive ce sunt legate direct de situaţia financiară, nu este în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile rezultate din creanţele investitorilor şi nici nu există perspectiva de a-şi onora aceste obligaţii în cel mai scurt timp. De asemenea, compensaţia va fi asigurată pentru drepturile decurgând din incapacitatea unui membru al fondului de a returna sumele băneşti aparţinând investitorilor şi deţinute în numele acestora sau de a returna investitorilor orice instrument financiar ce le aparţine şi este deţinut şi administrat în numele lor, în legătură cu activitatea de investiţii. Fondul de compensare a investitorilor va avea ca obiect exclusiv de activitate colectarea contribuţiei membrilor şi plasarea acestora în active cu risc scăzut, precum şi compensarea creanţelor investitorilor care provin din incapacitatea unui membru de a restitui anumite fonduri băneşti sau instrumente financiare care sunt în posesia investitorilor. CNVM nu a stabilit încă nivelul capitalului social minim şi al celui care urmează a fi împărţit în mod egal între societăţile de servicii de investiţii financiare (SSIF), instituţiile de credit autorizate de către Banca Naţională a României (BNR), precum şi societăţile de administrare a investiţiilor care au ca obiect de activitate administrarea de portofolii individuale. Resursele financiare aflate la dispoziţia fondului pot fi investite, până la sfârşitul acestui an, exclusiv în titluri de stat sau în alte instrumente cu venit fix, garantate integral de stat. De la începutul anului viitor, situaţia se va schimba, în sensul că resursele financiare vor putea fi plasate şi în titluri de valoare emise de BNR, depozite la termen la instituţii de credit şi titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene sau de Trezoreria Statelor Unite ale Americii. Activitatea fondurilor mutuale Legea consolidată a pieţei de capital aduce noutăţi şi în ceea ce priveşte activitatea fondurilor mutuale. Noile reglementări privind administrarea fondurilor mutuale asigură, pe lângă un management mai eficient al activelor şi simplificarea procedeelor prin care sunt atraşi investitorii, ceea ce va permite dezvoltarea acestui segment de activităţi financiare. Potrivit acestor reglementări sunt permise, în mod expres, investiţiile în instrumente derivate, strategiile de tranzacţionare a instrumentelor derivate care vor fi posibile de acum înainte ducând la creşterea randamentelor fondurilor. Dacă până acum fondurile puteau doar să deţină valută, acum acestea pot 98

99 99 Secţiunea Finanţe - Contabilitate investi şi în instrumente financiare în valută, ceea ce deschide noi orizonturi fondurilor, prin plasarea disponibilităţilor pe pieţe financiare extrene. O altă noutate este aceea că fondurile pot investi în instrumente financiare derivate şi titluri de participare la alte fonduri. În ceea ce priveşte resticţiile impuse de noua lege precizăm că nu mai sunt acceptate investiţiile în bilete la ordin şi cambii, lucru ce va conduce probabil la o redefinire a politicii de investiţii pentru fondurile ce alocau o parte din resurse în această direcţie. De asemenea, o altă restricţie ce o găsim în noua lege este aceea de a deţine titluri de stat din şase emisiuni diferite pentru fondurile de tip monetar. Unii specialişti susţin că această prevedere nu este de bun augur, deoarece societăţile de administrare nu au posibilitatea să negocieze dobânzi foarte avantajoase cu băncile, din cauza divizării sumei disponibile pentru a fi plasată în certificate de trezorerire. Relativa simplificare a procedurilor de finanţare de pe piaţa de capital Dacă la prima vedere prevederile legii consolidate a pieţei de capital referitoare la emitenţi şi la ofertele publice de preluare par să simplifice procedurile, lucrurile nu stau chiar aşa. Procedura de finanţare prin piaţa de capital a societăţilor listate pe piaţa reglementată rămâne în continuare foarte greoaie. În noua lege se stipulează ca orice majorare a capitalului social al societăţilor listate pe pieţe reglementate trebuie să fie aprobată de AGA, iar administratorii vor putea decide, în urma delegării de atribuţii, majorarea capitalului social în limitele nivelului fixat de actul constitutiv sau adunarea generală extraordinară a acţionarilor. Chiar dacă, la o primă vedere, prin aceste prevederi se poate micşora timpul în care o societate se poate finanţa de pe piaţa de capital prin majorarea capitalului social, tot va dura câteva luni până când societatea poate să dispună de bani, pentru că şi înainte de apariţia acestei prevederi consiliul de administraţie al societăţii putea fi delegat pentru a decide majorarea capitalului social. Pentru ca o societate să se finanţeze de pe piaţa de capital este nevoie de o perioada minimă de cinci luni, în condiţiile în care toate etapele se desfăşoară în cel mai scurt timp. Singura noutate este că acţionarii vor putea fixa, în linii generale, strategia de finanţare a societăţii, iar consiliul de administraţie va decide când este oportun să se finanţeze. Majorarea capitalului social prin aport în natură Majorarea capitalului social prin aport în natură a fost deseori o măsură controversată, din cauza unor abuzuri realizate de acţionarii majoritari care aprobau o astfel de acţiune. Un exemplu clasic este aportul unui elicopter la capitalul social al unei societăţi cu activităţi de comerţ. Tocmai din aceasta cauză, în legea precedentă această posibilitate de majorare a capitalului social a fost interzisă. În noua lege sunt acceptate, din nou, majorările de capital social prin aport în natură; de asemenea, nu mai este obligatoriu sa fie precedată de reevaluarea patrimoniului, însă au fost introduse condiţii mult mai stricte. Potrivit CNVM, deşi nu mai este obligatorie reevaluarea patrimoniului, în lege sunt mai multe elemente prin care se poate controla o astfel de acţiune: evaluarea aporturilor se face de către experţi independenţi, numărul de acţiuni se determina ca raport între valoarea aportului dată de experţi şi cea mai mare valoare dintre: preţul de piaţă al unei acţiuni, valoarea pe acţiune calculată în baza activului net contabil sau valoarea nominală a acţiunii. Mai mult, decizia de majorare a capitalului social prin aport în natură poate fi luată numai în adunarea generală extraordinară a acţionarilor, la care participă cel puţin 3/4 din numărul acţionarilor şi cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 75% din drepturile de vot. Aceste

100 Revista Tinerilor Economişti condiţii sunt greu de îndeplinit doar în cazul unor societăţi cu structuri ale acţionariatului foarte dispersate şi în cazul majorărilor de capital prin aport în numerar este o prevedere care în prima instanţă poate speria: dreptul de preferinţă a acţionarilor de a subscrie noile acţiuni poate fi ridicat prin decizia AGA extraordinară. Însă şi aici sunt întâlnite aceleaşi reguli: participă cel puţin 3/4 din numărul acţionarilor şi cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 75% din drepturile de vot. Eliminarea restricţiei privind vânzarea pachetelor de acţiuni mai mari de 10% prin ofertă publică C.N.V.M. a emis, imediat după apariţia legii consolidate a pieţei de capital, instrucţiuni cu privire la modalitatea în care un acţionar care dorea să vândă un pachet mai mare de 10% din acţiunile unei companii putea să o facă. Până la intrarea în vigoare a noii legi, o persoană putea să vândă un pachet de acţiuni reprezentând cel puţin 10% din capitalul social numai prin ofertă publică de vânzare, subscria în cadrul unei oferte publice de cumpărare sau prin tranzacţii, cu condiţia ca volumul cumulat al acestora să nu depăşească, într-un interval de şase luni, 10% din totalul acţiunilor emise de societate. Acum aceste restricţii au fost eliminate, astfel că un acţionar poate să vândă pe piaţă şi 90% din companie. Limita maximă de deţinere la SIF-uri Una din cele mai aşteptate reglementări care urma să apară în noua lege a pieţei de capital era cea legată de limita maximă de deţinere. Cu toate acestea, aşteptările investitorilor au fost zadarnice, CNVM considerând că acţionarii SIF-urilor sunt cei mai în măsură a lua o asemenea decizie. Aşadar, actionarii societatilor de investitii financiare (SIF) vor fi cei care vor hotarî asupra celor mai importante prevederi ale statutelor SIF, printre care si limita maxima de detinere, conform unui proiect de instructiune al Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare (CNVM).Discutiile din ultimii doi ani asupra majorarii pragului maxim de detinere de la SIF-uri, în prezent de 0,1%, au avut un impact major asupra cotatiei SIF-urilor la Bursa, multi dintre brokeri si investitori considerând ca o eventuala ridicare a pragului ar aduce mai multi cumparatori pentru actiuni SIF si deci preturi mai mari. Noua lege a pietei de capital îi obliga pe administratorii SIF-urilor sa convoace Adunari Generale ale Actionarilor pentru a modifica statutele societatilor în conformitate cu noile prevederi ale legii pâna la finalul lunii septembrie. CNVM vrea ca actionarii SIF sa discute si puncte din statut pe care legea nu îi obliga sa le modifice. Printre acestea se numara limitarea detinerilor de actiuni, oportunitatea administrarii de catre un consiliu de administratie sau de o societate specializata sau reguli privind o eventuala emisiune de actiuni preferentiale.în prezent, statutele celor cinci SIF-uri contin o prevedere potrivit careia nici un actionar nu poate detine mai mult de 0,1% din actiuni, fapt criticat de multi dintre investitorii de pe piata de capital. Dupa ce a dorit initial sa ridice prin lege pragul maxim de detinere la 1%, CNVM a renuntat la idee, considerând ca o eventuala hotarâre în acest sens poate fi luata doar de actionarii societatilor.cel putin teoretic, în functie de hotarârile actionarilor, pragurile de detinere ar putea fi ridicate sau chiar eliminate. Însa practic va fi foarte greu ca Adunarile sa poata schimba statutele. Este aproape imposibil sa se întruneasca cvorumul la o Adunare Generala Extraordinara la SIF-uri. Pentru ca Adunarile Generale Extraordinare sa poata lua decizii trebuie ca la a doua convocare sa fie prezenti actionari care detin cel 100

101 Secţiunea Finanţe - Contabilitate putin jumatate din numarul total de actiuni, iar doua treimi din acestia sa voteze în favoarea modificarilor. SIF-urile au milioane de actionari, iar nici un actionar nu poate detine mai mult de 0,1% din capitalul social. CNVM a introdus în proiectul de instructiune si prevederi privind procedura de vot prin corespondenta sau prin reprezentanti, care ar putea atrage în AGA mai multe voturi din partea actionarilor.reprezentantii SIF-urilor sunt de acord cu faptul ca problema limitei maxime de detinere trebuie discutata, dar spun ca nu s-au hotarât ce vor propune actionarilor. Există unele inadvertenţe în acest proiect, ne referim în special la procedura votului prin corespondenta, foarte greoaie, în special în privinta identificarii actionarilor.proiectul de instructiune mai prevede introducerea în statutul SIF-urilor a posibilitatii de rascumparare a actiunilor reziduale, distribuite ca dividende de la fostele Fonduri ale Proprietatii Private, si a unor reguli privind limitarea cheltuielilor de administrare si a cazurilor de incompatibilitate ale conducerii SIF-urilor. Este important, de asemenea, de menţionat că, după apariţia legii pieţei de capital, C.N.V.M. a emis instrucţiuni cu privire la restricţiile privind investiţiile ce pot fi efectuate de acum înainte de către societăţile de investiţii financiare. Prevederile instrucţiunii nu se aplică retroactiv, evitând astfel schimbarea bruscă a politicii de investiţii a SIF-urilor. În linii generale, condiţiile cu privire la plasamentele SIF-urilor nu sunt altceva decât principii de baza pentru o diversificare prudenţială a portofoliului de active financiare deţinute şi sunt aproape similare cu cele respectate de fondurile deschise de investiţii. Cea mai importantă dintre limitările cu privire la politica de plasamente a SIF-urilor este interzicerea de a efectua investiţii pe pieţele externe de capital. BIBLIOGRAFIE 1. *** Legea 297/2004 privind piaţa de capital, 2. *** Colecţia revistei Capital, *** Colecţia revistei Piaţa finaciară,

102 Revista Tinerilor Economişti CONSIDERAŢII ACTUALE PRIVIND SUPRAVEGHEREA PRUDENŢIALĂ BANCARĂ Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Lect. univ. dr. Cătălina SorianaSitnikov Lect. univ. dr. Mirela Cristea Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: Through the bank supervision process, the national authorities settle up regulations in order to reduce ex-ante the risks assumed by the banks and then check these institutions for insuring that they respect the banking prudential rules and do not have high risk exposures. By the mechanism which it is focused on the solvability, liquidity and profitability of the banks, it is intend to keep the financial health of the credit institutions. Key words: bank supervisions, banking risks, credit provisions Potrivit teoriei economice, principalele obiective ale reglementării şi supravegherii financiar-bancare sunt următoarele: menţinerea stabilităţii şi sănătăţii financiare a instituţiilor de credit pentru a se preveni riscul de sistem (riscul ca prăbuşirea unei instituţii să ducă la o criză a întregului sistem); protecţia deponenţilor/investitorilor împotriva pierderilor atunci când o instituţie financiară dă faliment; protecţia clienţilor împotriva abuzurilor din partea instituţiilor financiare şi de credit; asigurarea unui sistem financiar eficient şi competitiv. Acestor obiective le corespund, în general, principalele tipuri de reglementare şi supraveghere: reglementarea şi supravegherea sistemică, ce se concentrează asupra stabilităţii şi sănătăţii sistemului financiar în ansamblul său, apanajul băncilor centrale şi include evaluarea riscurilor la care este supus sistemul financiar, funcţia de împrumutător de ultimă instanţă şi monitorizarea sistemului de plăţi; reglementarea şi supravegherea microprudenţială, care se concentrează asupra stabilităţii instituţiilor financiare, deci ea urmăreşte cu precădere asigurarea solvabilităţii şi lichidităţii acestora. În acest scop sunt emise reglementări prudenţiale care să limiteze riscurile pe care şi le asumă instituţiile financiare; reglementarea şi supravegherea regulilor de conducere a afacerilor ("conduct of business rules") 82, care se concentrează asupra modului în care instituţiile îşi desfăşoară activitatea cu clienţii lor şi urmăreşte aspecte ce privesc furnizarea de informaţii, onestitatea conducătorilor şi personalului instituţiilor financiare şi de credit, existenţa unor practici corecte de derulare a afacerilor. 82 Bichi, C. "Modele de supraveghere financiar[", Pia\a financiar[ nr. 10/oct. 2003, pag

103 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Aceste tipuri de supraveghere se aplică în mod diferenţiat sectoarelor componente ale sectorului financiar. Autorităţile de supraveghere ale sectorului bancar sunt preocupate, în primul rând, de riscul de sistem, din cauza naturii băncilor care sunt vulnerabile la retrageri bruşte şi masive de depozite. Stabilitatea sistemului bancar este recunoscută ca o problemă de interes public, ceea ce explică de ce băncile sunt supuse, în cadrul tuturor economiilor moderne, unui grad mai ridicat de reglementare şi supraveghere din partea autorităţilor naţionale decât celelalte entităţi economice. Prin procesul de supraveghere bancară prudenţială, cunoscut şi sub numele de supraveghere microprudenţială, autorităţile naţionale stabilesc reglementări pentru a reduce ex-ante riscurile asumate de bănci şi apoi monitorizează aceste instituţii ca să se asigure că ele respectă reglementările de prudenţă bancară şi nu au expuneri de risc excesive. Prin acest mecanism care se concentrează asupra solvabilităţii, lichidităţii şi profitabilităţii fiecărei bănci în parte, se urmăreşte menţinerea sănătăţii financiare a acestor instituţii de credit în vederea protejării intereselor creditorilor lor şi asigurării stabilităţii întregului sistem bancar. Existenţa supravegherii bancare apare, la prima vedere, ca fiind în contradicţie cu funcţionarea economiei de piaţă, ce se bazează pe principiul libertăţii comerţului şi industriei. Unii economişti liberali consideră că impunerea de reglementări prudenţiale nu se justifică întrucât creează mai multe probleme decât rezolvă, generează risc moral şi costuri excesive care sunt suportate, în ultimă instanţă de consumatori. Argumentele în favoarea supravegherii rezidă în faptul că piaţa are o serie de slăbiciuni ("market failures") care o împiedică să funcţioneze adecvat sau rezolvă în mod sălbatic unele dezechilibre. Principalele puncte slabe ale pieţei care fac necesară supravegherea bancară sunt: asimetria informaţională - care apare în condiţiile existenţei unor firme care oferă servicii înalt specializate către clienţi cu foarte puţine cunoştinţe în domeniul respectiv. În această situaţie, în care clientul este expus unui risc, este evident că supravegherea prudenţială în domeniul bancar va fi necesară pentru a se înlătura exploatarea clienţilor; externalităţile - apar atunci când costurile, pentru întreaga societate, ale prăbuşirii unei bănci sunt mai mari decât costurile private suportate de acţionarii sau deponenţii acelei instituţii. O importantă externalitate în domeniul bancar este riscul sistemic, care se referă la posibilitatea ca insolvabilitatea unei bănci să ducă la o criză de încredere a populaţiei în întregul sistem bancar şi, astfel printr-un efect de domino, la prăbuşirea în lanţ a altor bănci, cu efecte negative asupra economiei reale. Ţinând cont de reglementările internaţionale în materie de prudenţialitate bancară, aliniate la standardele internaţionale, în concordanţă cu principiile stabilite de Comitetul de la Basel privind activitatea de supraveghere bancară, cât şi Directivele UE privind reglementarea activităţii instituţiilor financiare şi de credit, BNR trebuia să le adopte imediat după Dar, BNR a început să adopte aceste reglementări abia începând cu anul 1992 şi procesul continuă şi în prezent. Ansamblul acestor reglementări internaţionale în materie de prudenţialitate pornesc de la o abordare a rolului băncii centrale fundamental diferită de cea practicată de economiile centralizate. Una dintre cele mai frecvente critici aduse în ultimii ani autorităţii naţionale de supraveghere bancară este aceea că nu a luat măsuri de salvare a băncilor cu probleme. Trebuie însă precizat că, într-o economie de piaţă, oricât de eficient ar fi sistemul de supraveghere prudenţială, se vor înregistra întotdeauna falimente bancare. În asemenea 103

104 Revista Tinerilor Economişti situaţii, obiectivul supravegherii nu este de a garanta supravieţuirea unei bănci, ci de a minimiza riscul apariţiei unei crize sistemice care ar putea afecta stabilitatea întregului sistem bancar. După falimentele de la sfârşitul anilor '90 care au scos în evidenţă, pe lângă clare erori manageriale sau chiar fraude şi anumite lipsuri ale sistemului de supraveghere al băncii centrale, în anii care au urmat însă, această activitate s-a îmbunătăţit mult, inclusiv pe baza experienţelor negative din trecut. Implementarea unor sisteme performante de raportare şi urmărire a principalilor indicatori financiari şi de prudenţă bancară, precum şi inspecţiile efectuate, cel puţin anual, au permis BNR să identifice la timp iminenţa apariţiei problemelor serioase pentru bănci. De altfel, sistemul de supraveghere este apreciat ca performant atât în luările de poziţie ale reprezentanţilor organismelor financiare internaţionale, cât şi prin faptul că ultimele misiuni tehnice ale FMI nu şi-au mai propus să monitorizeze acest segment. Spre deosebire de modul de organizare din alte ţări, în România, cele trei servicii de inspecţie ale Direcţiei de Supraveghere realizează supravegherea on-site şi off-site a băncilor arondate pe toate categoriile de riscuri. Astfel, sistemul este mai eficient pentru că permite cunoaşterea activităţii băncii supravegheate în ansamblu, şi nu doar anumite aspecte ale activităţii ei. De altfel, BNR ca autoritate de supraveghere a sistemului bancar, a acţionat în ultima perioadă în vederea asigurării unui echilibru între două obiective potenţial contradictorii: pe de o parte, menţinerea unui ritm ridicat de creştere a intermedierii bancare, care să asigure restrângerea decalajului semnificativ care desparte România de ţările UE la acest indicator; pe de altă parte, menţinerea sănătăţii financiare a sistemului bancar, în vederea asigurării unei creşteri substanţiale pe termen lung. Indicatorii prudenţiali agregaţi s-au menţinut la niveluri acceptabile conform standardelor internaţionale, pe fondul măsurilor adoptate pe linie de reglementare şi supraveghere şi al unui comportament responsabil al acţionarilor şi conducătorilor instituţiilor de credit. Identificarea unor eventuale lacune în procesul de administrare de către băncile comerciale a principalelor riscuri bancare a constituit o preocupare majoră a autorităţii de supraveghere. În acest sens, a fost reglementat cadrul legal privind organizarea activităţii şi sistemul de control intern al băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi funcţionarea compartimentului de audit intern al acestora (Normele BNR nr. 17/2003), respectiv cel privind limitarea riscului la creditul de consum (Normele BNR nr. 15/2003) şi ipotecar (Normele BNR nr. 16/2003). Un rol important în protejarea siguranţei şi stabilităţii sistemului bancar l-au avut efectele aplicării reglementărilor emise în anul 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei (Normele BNR nr. 3/2002, cu modificările şi completările ulterioare), precum şi cele de clasificare şi provizionare a creditelor prin introducerea unor criterii mai exigente (Regulamentul nr. 7/2002). O preocupare majoră a băncii centrale a constituit-o concentrarea acţiunilor de inspecţie on site pe analiza riscurilor din activitatea bancară. În acest context, autoritatea de supraveghere monitorizează acele bănci concentrate preponderent pe activitatea de creditare, cu accent asupra structurii şi calităţii portofoliului de credite şi garanţiilor aferente. Astfel, activităţile BNR de supraveghere on site şi off site în anul 2003 s-au materializat prin: transmiterea la BNR a normelor interne adaptate noului regulament de 104

105 Secţiunea Finanţe - Contabilitate clasificare a creditelor; comunicarea strategiei privind atingerea nivelului minim stabilit pentru capitalul social şi fondurile proprii, privind poziţia valutară, lichiditatea, rezerva minimă obligatorie, expunerile mari faţă de un singur debitor. Alte măsuri în direcţia îmbunătăţirii actului de supraveghere s-au concretizat în: achiziţionarea unei noi aplicaţii software pentru dezvoltarea actualului sistem de monitorizare off site a riscurilor bancare; introducerea unei noi componente în procesul de evaluare CAMPL (S) - senzitivitatea la evoluţia pieţei; perfecţionarea sistemului de avertizare timpurie a potenţialelor falimente bancare în cadrul programelor cu finanţare PHARE, aflate în curs de derulare. O altă măsură cu efecte pozitive asupra activităţii de creditare a reprezentat-o dezvoltarea nivelului de cultură bancară a populaţiei, prin punerea la dispoziţia acesteia a informaţiilor cu privire la riscurile la care se expune atunci când alege o bancă sau un anumit produs atât din punct de vedere al credibilităţii cât şi al veniturilor din economisire - prin aprobarea proiectului de lege privind statutul juridic al creditelor. De asemenea, o importanţă deosebită se acordă şi pregătirii personalului bancar în domeniul creditării, cu accent pe riscul de credit şi creditul ipotecar. În vederea alinierii cadrului românesc de supraveghere bancară la cele mai bune practici internaţionale în domeniu, se practică principiul protecţiei juridice pentru supraveghetorii bancari care reprezintă unul dintre principiile fundamentale de la Basel pentru o supraveghere bancară eficientă. Necesitatea protecţiei invocate de principiul respectiv îşi are justificarea în efectul pe care îl poate avea ameninţarea cu acţiuni în justiţie asupra eficienţei activităţii autorităţilor de supraveghere bancară. Pe parcursul anului 2005 vor intra în vigoare noile norme privind principiile supravegherii pe bază consolidată a instituţiilor de credit, adică se iau în analiză nu numai cifre rezultând din activitatea băncii, ci şi din cea de asigurări sau leasing. Conform Legii 58/1998, republicată în ian. 2005, instituţiile de credit cuprind: bănci, organizaţii cooperatiste de credit, instituţii emitente de monedă electronică şi case de economii pentru domeniul locativ. Băncile trebuie să se încadreze în nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de risc. De asemenea, trebuie respectat şi un nivel minim de lichiditate, determinat în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii (banca trebuie să deţină în portofoliul ei un anumit procent de active uşor lichide sau uşor realizabile). Noile norme de supraveghere bancară consolidată prevăd că valoarea investiţiilor pe termen lung ale unei bănci în valorile mobiliare emise de o societate comercială nonbancară nu poate depăşi: - 20% din capitalul social al societăţii comerciale respective; - 15% din fondurile proprii ale băncii; - totalul investiţiilor pe termen lung ale băncii în valorile mobiliare emise de societăţile comerciale nebancare nu poate depăşi 60% din fondurile proprii ale băncii. Noile provocări ale prezentului şi viitorului care privesc evoluţia tehnologiilor informatice şi creşterea continuă a volumului tranzacţiilor electronice desfăşurate de bănci şi care au condus, la modificarea sensibilă a profilului de risc al instituţiilor bancare, ridică probleme suplimentare în faţa autorităţilor de supraveghere bancară. 105

106 Revista Tinerilor Economişti Apariţia activităţiilor şi produselor electronice bancare şi pe internet (ebanking, m-banking etc.) oferă băncilor şi clienţilor o serie de oportunităţi, dar generează şi numeroase riscuri pentru aceştia. Activitatea bancară electronică sporeşte ponderea specifică a riscurilor legate de tehnologiile informatice în profilul de risc al unei bănci. Totodată, ea modifică natura riscurilor bancare clasice (riscul de credit, de piaţă, de rată a dobânzii, de lichiditate), acestea manifestându-se cu rapiditate sporită şi având consecinţe mult mai importante. Băncile implicate în activităţi bancare electronice operează în zone geografice îndepărtate, condiţii în care, modalităţile de contact cu clienţii aflaţi la distanţă pot determina o evaluare inadecvată a bonităţii, ceea ce sporeşte riscul de credit al băncilor respective. De asemenea, uşurinţa sporită de efectuare a operaţiunilor în valută pe o piaţă globală poate creşte riscul de piaţă, inclusiv cel valutar. La rândul său, volatilitatea sporită a depozitelor care derivă dintr-o mai mare sensibilitate a clienţilor faţă de preţuri şi calitatea serviciilor poate să conducă la amplificarea riscurilor de rată a dobânzii şi de lichiditate. Utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informatice în cadrul activităţii electronice şi informatice bancare impune ca autorităţile de supraveghere bancară şi instituţiile de credit să acorde o atenţie deosebită următoarelor riscuri specifice: riscul strategic - rezultă din deciziile inadecvate luate de către management; principala sa cauză rezidă în alegerea unor tehnologii care nu asigură condiţii de paritate cu alţi competitori; riscuri operaţionale - cuprind acele riscuri ce derivă din erori umane şi defecţiuni tehnice, probleme IT, fraudă, structuri organizatorice inadecvate, ineficienţa procedurilor de control, etc. Un aspect al riscului operaţional căruia supraveghetorii îi acordă o mare atenţie este cel privind securitatea infrastructurii informatice; riscul de reputaţie rezultă din acţiuni ale băncii sau ale unor terţe persoane care creează o pierdere a încrederii publicului în respectiva instituţie, cu posibile repercusiuni asupra abilităţii acesteia de a stabili sau menţine relaţii de afaceri; riscul de outsoucing se poate manifesta în pierderea capacităţii băncii de a guverna variabilele tehnologice, fenomen care se poate amplifica în condiţiile activităţii de e-banking care sporeşte volumul de activităţi care sunt încredinţate spre derulare unor entităţi externe; riscul legal rezultă din inexistenţa în alte ţări a unui cadru legal care să reglementeze aspecte privind derularea tranzacţiilor electronice. De asemenea, lipsa familiarităţii cu alte sisteme juridice poate duce la încălcări ale legislaţiilor naţionale privind protecţia consumatorilor sau a datelor de interes personal. Profilul de risc în schimbare al instituţiilor bancare a determinat autorităţile de supraveghere bancară din ţările dezvoltate să întreprindă o serie de iniţiative care urmăresc adaptarea reglementărilor şi practicilor de supraveghere la noile evoluţii. În primul rând, supraveghetorii s-au concentrat asupra analizei şi controlului riscurilor generate de e-banking, emiţând reglementări ce solicită fiecărei bănci să dispună de proceduri adecvate de gestiune a acestora sub controlul consiliului de administraţie şi al managementului său. În egală măsură, supraveghetorii acordă atenţie aspectelor legate de securitatea operaţiunilor desfăşurate prin internet. De asemenea, recunoscând caracterul transfrontalier al activităţii de e-banking şi faptul că reglementările bancare naţionale pot fi eludate cu uşurinţă, autorităţile de supraveghere au intensificat coordonarea şi colaborarea lor pe plan internaţional. 106

107 BIBLOGRAFIE 1 Berea A. O., Stoica E. 2 Bichi C., Dumitru Secţiunea Finanţe - Contabilitate Creditul bancar, coordonate actuale şi perspective, Ed. Expert, Bucureşti, 2003 Reglementare şi supraveghere bancară, Ed. ASE, Bucuresti, 2003 I., Moinescu B. 3 Dănilă N. Retail banking, Ed. Expert, Bucureşti, Song I. Foreign Bank Supervisions and Challenges Emerging Market Supervisors, IMF Working paper nr. 82,

108 Revista Tinerilor Economişti PREMISE PRIVIND REALIZAREA MISIUNII DE AUDIT FINANCIAR ÎN MEDIILE INFORMATIZATE Lect.univ.dr.Cristian Drăgan Lect.univ.dr.Valeriu Brabete Asist.univ.drd.Daniel Goagără Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Abstract: This paper investigates some aspects related to the mission of the auditor in the presence of information technology environment. We present both the advantages and disadvantages associated with the information technologies, and the careful details that the auditors must take care of both in the phase of mission planning and during the mission, taking into account that the information technology brought significant changes in the way the data are collected and processed. Key words: information technology, CIS environment, audit around the computer, inherent risks, automatic authorization În etapa actuală majoritatea entităţilor economice utilizează tehnologiile informaţionale (TI) pentru gestionarea operaţiunilor pe care le realizează. Această preocupare presupune utilizarea echipamentelor moderne pentru culegerea şi prelucrarea complexă a datelor şi obţinerea de informaţii, în centrul cărora se află calculatorul electronic. Dacă în trecut calculatorul era utilizat, în majoritatea situaţiilor, pentru îndeplinirea automată a sarcinilor curente de către angajaţi, în prezent accentul s-a mutat pe deţinerea de informaţii. O serie de factori, dintre care amintim reducerea costurilor, necesitatea alinierii la anumite standarde, posibilitatea accederii la pieţele de capital, fenomenul de globalizare ş.a., au impus un ritm accelerat în introducerea tehnologiilor informaţionale şi transformarea acestora în veritabile instrumente de gestionare a proceselor sau activităţilor organizaţiei. Utilizarea accentuată a tehnologiilor informaţionale determină, în mod inevitabil, o serie de schimbări care, raportate la mediul de afaceri, pot fi structurate astfel 83 : creşterea posibilităţilor de procurare, memorare, analiză şi procesare a datelor şi informaţiilor, cu consecinţe directe asupra creşterii eficienţei procesului decizional. Cu toate că pe ansamblu procesul amintit devine mai eficient, considerăm importantă menţionarea faptului că, pe de altă parte, o mare parte a specialiştilor apreciază că utilizarea tehnologiilor informaţionale contribuie la scăderea considerabilă a responsabilităţii angajaţilor, cu implicaţii negative asupra calităţii informaţiilor furnizate în vederea luării deciziilor; schimbarea manierei de exercitare a controlului la nivelul organizaţiei. Din această perspectivă se poate aprecia că, deşi obiectivele gnerale ale controlului intern al acesteia au rămas nechimbate, prin apariţia noilor tehnologii atingerea lor se realizează în mod 83 R. Vasant, Today s Information Systems Audits: Opportunities and Challenges, IS Audit & Control Journal, mai,

109 Secţiunea Finanţe - Contabilitate diferit comparativ cu metodele tradiţionale utilizate în cadrul prelucrărilor manuale, ceea ce presupune implementarea unor mecanisme de control specifice la nivelul organizaţiei; necesitatea dobândirii de noi cunoştinţe de către auditori, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a misiunilor contractate. În altă ordine de idei, menţionăm că tehnolologiile informaţionale au adus modificări considerabile şi în ceea ce priveşte atât culegerea datelor care urmează să fie prelucrate, cât şi gestionarea acestora. Astfel, în absenţa procesării automate a datelor, tranzacţiile erau iniţiate în baza documentelor scrise, care ulterior erau utilizate pentru colectarea şi prelucrarea datelor pe care le conţineau. În prezent, veriga documentelor scrise este înlăturată în majoritatea situaţiilor, iar sistemele care efectuează prelucrarea preiau datele direct de la utilizatori. La rândul său, gestionarea datelor la nivelul organizaţiei a marcat trecerea de la suportul clasic (hârtia) la suporţi optici sau magnetici, care facilitează actualizarea sau modificarea lor, dar în acelaşi timp le măreşte riscurile de accesare neautorizată. În asemenea condiţii este evident că procesul de audit nu putea rămâne în afara evoluţiei fireşti a acestor fenomene. Astfel, au apărut concepte noi, cum sunt cele de optimizare a procesului de audit prin utilizarea tehnologiei informaţionale, considerarea riscurilor aferente noilor tehnologii, auditarea sistemelor informatice 84 ş.a., care au generat dezbateri în rândul specialiştilor în vederea găsirii celor mai adecvate căi de soluţionare. În accepţiunea normelor profesionale, un auditor desfăşoară o misiune într-un mediu de sisteme de informaţii computerizate (CIS), atunci când un computer de orice tip sau mărime este implicat în prelucrarea de către entitate a informaţiilor financiare cu semnificaţie pentru audit, indiferent dacă acel calculator este operat de către entitate sau de o terţă parte. 85 Deoarece majoritatea organizaţiilor apelează la computere pentru înregistrarea şi prelucrarea operaţiilor economice şi financiare, putem considera că, în prezent, un auditor se confruntă în cele mai multe situaţii cu medii informatizate. Principalul aspect care trebuie reţinut îl constituie, în opinia noastră, faptul că obiectivul şi scopul unei misiuni de audit nu se modifică în contextul enunţat, numai că auditorul trebuie să ia în considerare influenţele exercitate de aceste condiţii, în principal, asupra sistemului contabil şi de control intern al organizaţiei. Ca atare, un mediu de sisteme de informaţii computerizate ar putea influenţa elaborarea planului de audit şi maniera de evaluare a riscurilor inerente şi a celor de control. Pentru a realiza o planificare adecvată a misiunii este necesar ca auditorul să cunoască atât avantajele concrete pe care le oferă tehnologiile informaţionale pentru sistemul de contabilitate al organizaţiei, cât şi principalele elemente potenţial generatoare de riscuri cu consecinţe asupra conţinutului situaţiilor financiare. Aşa cum este cunoscut, tehnologiile informaţionale oferă o multitudine de avantaje în ceea ce priveşte executarea marii majorităţi a operaţiunilor unei organizaţii, însă pentru sistemul contabil considerăm că este justificat să amintim doar trei dintre avantajele deosebit de importante pe care le oferă aceste tehnologii. 84 D.Gheorghe, Impactul tehnologiilor informaţionale asupra activităţilor de audit financiar, Revista Audit financiar, nr.4/2003, Camera Auditorilor Financiari din România. 85 Standardul de Audit nr.401 Auditul într-un mediu de sisteme de informaţii computerizate. 109

110 Revista Tinerilor Economişti În primul rând se realizează eliminarea procedurilor manuale de prelucrare a datelor, care în condiţiile unui volum de activitate ridicat şi cu operaţiuni economice complexe nu ofereau rapiditate procesului decizional. Astfel, managerii utilizează o paletă largă de informaţii de natură contabilă pentru susţinerea deciziilor privind activităţile de exploatare, de investiţii, de finanţare, de gestiune a trezoreriei ş.a., dar şi pentru elaborarea situaţiilor financiare anuale. În condiţiile prelucrării manuale, toate aceste informaţii sunt oferite cu operativitate redusă, însă prin intermediul unui sistem informatic bine controlat se realizează o creştere a operativităţii şi o diminuare considerabilă a erorilor, datorită trăsăturilor aplicaţiilor informatice de prelucrare într-o manieră consecventă a datelor contabile; Pe de altă parte se contribuie în mod substanţial la creşterea calităţii şi cantităţii informaţiilor oferite de sistemul contabil, deoarece, în prezent, majoritatea mediilor CIS sunt gestionate cu eficacitate, printr-o organizare bazată pe proceduri şi documentare adecvate; În acelaşi context menţionăm că se creşte potenţialul de supraveghere al conducerii asupra sistemului contabil, facilitat de diversitatea de instrumente ce pot fi utilizate în acest sens în mediile informatice; Totodată, se impune sublinierea că mediile CIS prezintă şi unele dezavantaje, oarecum inerente, ce privesc riscurile caracteristice controalelor interne, care sunt asociate, în general, mai multor condiţii:, care se amintesc în cele ce urmează: O primă consecinţă a utilizării tehnologiilor informaţionale care, în opinia noastră, are un impact deosebit asupra misiunii auditorului este reprezentată de reducerea considerabilă şi uneori chiar eliminarea documentelor justificative şi a evidenţelor sursă şi aceasta din cauza faptului că majoritatea informaţiilor sunt introduse direct în computer. Acest aspect determină creşterea preocupărilor pentru găsirea de noi modalităţi prin care să se poată compara informaţiile rezultate cu datele înscrise pe un suport fizic. Înlocuirea procedurilor manuale cu cele care fac apel la tehnologiile moderne crează posibilitatea apariţiei de erori determinate procedurilor specifice programelor informatice, în sensul că, deşi calculatorul prelucrează informaţiile într-o manieră consecventă specifică aplicaţiei utilizate, există posibilitatea unor greşelilor de concepere a acesteia sau de modificare a ei de către persoane neautorizate. Reducerea sau în cazul organizaţiilor de dimensiuni mai mici eliminarea separării sarcinilor, deoarece o serie de atribuţii sunt cumulate în cadrul unei singure funcţii în cadrul departamentelor de tehnologii informaţionale care se crează la nivelul entităţii, cu consecinţe negative sub aspectul efectuării controalelor interne. Posibilitatea pierderii datelor în cazul apariţiei unor incidente neprevăzute, îndeosebi în situaţiile în care s-a optat optează pentru un sistem centralizat de stocare a acestora. Lipsa experienţei personalului care utilizează aceste tehnologii care, în opinia noastră, are două implicaţii cu consecinţe majore: prima vizează faptul că un personal mai puţin calificat poate utiliza necorespunzător aplicaţiile şi, în consecinţă, apar erori indiferent de calitatea programelor folosite, iar cea de-a doua se referă la apelarea de consultanţi în domeniu, care, în virtutea cunoştinţelor pe care le posedă pot modifica datele organizaţiei. Posibilitatea autorizării automate a anumitor tipuri de operaţiuni care este influenţată atât de procedurile concepute în acest scop, cât şi de exactitatea datelor 110

111 Secţiunea Finanţe - Contabilitate utilizate în luarea unei asemenea decizii, care schimbă radical condiţiile tradiţionale privind luarea deciziilor exclusiv de către factorul uman. Diminuarea considerabilă a posibilităţilor de verificare a anumitor elemente în cursul prelucrării lor, deoarece majoritatea aplicaţiilor informatice sunt concepute să realizeze independent prelucrarea datelor, utilizatorul având acces în foarte puţine situaţii la rezultatele finale, iar când acest lucru este posibil informaţia rezultată are un caracter foarte sintetic ce nu permite identificarea erorilor de prelucrare. Dependenţa efctuării anumitor proceduri manuale de rezultatele procesării computerizate, care atunci când nu este supusă unor controale generale adecvate poate conduce la obţinerea unor rapoarte necorespunzătoare ce vor afecta conţinutul procedurilor manuale care se bazează pe acestea. În acelaşi context general al analizării riscurilor implicate de tehnologiile informaţionale avem în vedere şi categoriile specifice de riscuri inerente, dintre care se menţionează cele mai relevante în acest sens, şi anume: - experienţa, cunoştinţele şi integritatea responsabililor departamentelor care gestionează problamatica tehnologiilor informaţionale; - apariţia de noi tehnologii, precum şi lipsa specialiştilor care să deţină noile cunoştinţe, fiind cunoscut ritmul rapid al schimbărilor în acest domeniu; - gradul de influenţă exercitat de terţi, în măsura în care sunt externalizate într-o proporţie semnificativă astfel de servicii; - existenţa hackerilor ce pot exercita presiuni asupra diferitelor componente ale sistemelor implementate; - complexitatea sistemului; - gradul de combinare a procedurilor manuale cu cele automatizate ş.a. În altă ordine de idei, auditorul trebuie să dobândească cunoştinţe suficiente pentru a realiza o analiză pertinentă a condiţiilor specifice mediilor CIS, iar în măsura în care sunt necesare aptitudini specializate se impune consultarea unui profesionist, care poate fi membru al echipei sau o persoană din afara acesteia. În ceea ce priveşte planificarea activităţii de audit aferente aspectelor care îi sunt influenţate direct de mediile CIS subliniem necesitatea ca acestea să fie cunoscute, înţelese şi utilizate cu multă atenţie. În acest sens, în standardele de audit 86 sunt menţionate mai multe aspecte relevante, dintre care amintim pe cele ce privesc: nivelul pragului de semnificaţie ce poate fi ataşat elementelor afectate de procesarea computerizată; gradul de complexitate al activităţii, analizat prin prisma volumului şi generărilor automate a tranzacţiilor, a complexităţii calculelor efectuate şi, totodată, a schimburilor electronice de date înte organizaţii; structura organizatorică specifică mediului CIS, care poate fi una centralizată sau descentralizată, cu consecinţe directe asupra separării sarcinilor la nivelul organizaţiei; gradul de disponibilitate a datelor, deoarece este cunoscut că în mediile CIS o serie de documente primare, fişiere sau alte informaţii solicitate de auditor sunt disponibile o scurtă perioadă de timp sau doar în formă electronică. În opinia noastră, în strânsă legătură cu problematica înţelegerii mediilor CIS se află şi analiza atentă şi detaliată ce se impune a fi efectuată sub aspectul complexităţii acestora. În acest sens, avem în vedere faptul că sunt frecvente situaţiile în care 86 Standardul de Audit nr. 401 Auditul într-un mediu de sisteme de informaţii computerizate. 111

112 Revista Tinerilor Economişti organizaţia păstrează majoritatea documentelor justificative tradiţionale, iar aplicaţiile informatice utilizate la prelucrarea acestora oferă versiuni imprimate ale documentelor de evidenţă contabilă. Aceste aspecte sugerează ideea că procesul de audit se realizează în asemenea cazuri într-o manieră similară cu cea specifică mediilor tradiţionale caracterizate prin ponderea semnificativă a procedurilor manuale. Ca atare, auditorul va urmări înţelegerea controalelor generale şi de aplicaţie, pentru a realiza o identificare a riscurilor ce pot afecta conţinutul situaţiilor financiare, însă nu va efectua teste ale controalelor efectuate de mediul informatizat. Acest tip de misiune este întâlnit frecvent în literatura de specialitate şi sub denumirea de auditare în jurul computerului. O ilustrare a acestei maniere de auditare, inspirată din literatura în domeniu 87, se prezintă în figura ce urmează: Fişiere Procesări automate Date de ieşire (deţinute Date de intrare Verificare şi comparare rezultate Identificare a datelor de intrare Procesări manuale Date de ieşire (deţinute Fig. 1 Auditarea în jurul calculatorului 87 Munteanu A., Auditul sistemelor informaţionale contabile, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag

113 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Un alt aspect semnificativ pe care auditorul trebuie să-l aibă în vedere atunci când realizează demersul în cadrul unui mediu informatizat îl constituie maniera în care particularităţile diferitelor medii CIS influenţează atât procedurile de audit ce vor fi apelate, cât şi modul de derulare a operaţiunilor economice în cadrul sistemului contabil al organizaţiei. Din această perspectivă literatura de profil şi standardele de audit reliefează o serie de trăsături ale mediilor informatizate, dintre care amintim pe cele care, în opinia noastră, sunt cele mai relevante în acest scop. Astfel, într-un mediu bazat pe microcomputere se are în vedere faptul că majoritatea controalelor generale au o complexitate mai redusă, existând chiar riscul confundării lor cu cele de aplicaţie, ceea ce facilitează, în mod deosebit, auditarea în jurul computerului, aşa cum a fost descrisă anterior. Pe de altă parte, mediul bazat pe microcomputere, datorită caracterului relativ simplu de organizare, predispune conducerea la reţinere în ceea ce priveşte implementarea controalelor suficiente pentru a reduce riscurile şi erorile nedectate la un nivel minim. Această situaţie conduce la evaluarea riscului de control la un nivel ridicat, în cadrul acestor sisteme, ceea ce determină auditorul să nu efectueze o analiză a controalelor generale sau de aplicaţie, ci să se axeze pe testele de fond, efectuate, cu precădere, la finele anului, combinate cu proceduri de examinare fizică şi confirmare a activelor organizaţiei. În aceeaşi ordine de idei menţionăm şi vulnerabilitatea ridicată a microcomputerelor în privinţa protecţiei fişierelor de date, a pierderilor de date şi programe, precum şi a dificultăţilor cauzate de atacurile de viruşi informatici. O analiză a mediului de afaceri din ţara noastră relevă utilizarea frecventă a microcomputerelor în configuraţii de reţele locale la nivelul organizaţiei. Totodată, se poate constata utilizarea unor programe de contabilitate care nu îndeplinesc criteriile minimale impuse prin legislaţie, ceea ce facilitează, între altele, posibilitatea modificării datelor contabile la un moment ulterior procesării acestora. O altă categorie de medii CIS reţinută de standardele de audit este reprezentată de sistemele on-line, definite ca fiind acele sisteme computerizate ce permit utilizatorilor să acceseze date şi programe prin dispozitive terminale 88. Realizarea unei misiuni adecvate în astfel de condiţii presupune înţelegerea mai multor trăsături ale sistemelor amintite, dintre care reţinem pe cele ce pot fi considerate ca fiind semnificative, şi anume: existenţa unui număr relativ mare de utilizatori; caracterul specific al exigenţelor acestora; importanţa deosebită a sistemului pentru activităţile curente ale organizaţiei. Totodată, în contextul enunţat se impune a fi examinată atent modalitatea de introducere şi validare a datelor, posibila lipsă a unei probe vizibile a tranzacţiilor, precum şi accesul programatorului la sistem. Toate aceste aspecte se evaluează din perspectiva fiecărui tip de sistem on-line, şi anume: în timp real, memo, interogare. În ceea ce priveşte controalele interne specifice acestor sisteme auditorul urmăreşte, în mod deosebit, controlul accesului şi jurnalele tranzacţiilor, care constituie rapoarte proiectate în scopul generării de probe de audit. O consecinţă directă a specificului controalelor interne este aceea a ghidării procedurilor de audit către aspectele privind autorizarea, exhaustivitatea şi acurateţea tranzacţiilor, precum şi integritatea procesării acestora. Totodată, datorită complexităţii 88 Standardul de Audit nr.1002 Medii CIS Sisteme computerizate on-line. 113

114 Revista Tinerilor Economişti relativ ridicate a acestor medii se impune utilizarea tehnicilor de audit asistate de calculator, aspect ce va fi dezbătut distinct pe parcursul acestui capitol. Un alt mediu CIS care poate influenţa activitatea auditorului pe parcursul desfăşurării misiunii sale, este reprezentat de sistemele de gestiune a bazelor de date, care, în esenţă, reprezintă o colecţie de date care este împărţită şi utilizată de un număr de diferiţi utilizatori în diverse scopuri 89, ce poate fi caracterizată prin două aspecte reprezentative: utilizarea în comun a datelor şi independenţa datelor. Comparativ cu alte medii informatizate, în cadrul sistemelor de baze de date au importanţă covârşitoare controalele generale şi, în consecinţă, este necesar să fie urmărite în plan principal pe parcursul misiunii. Totodată, un aspect important în opinia noastră este reprezentat de faptul că, în mod frecvent, din raţiuni ce ţin de diminuarea costurilor, managementul optează pentru instalarea unor sisteme de gestiune a bazelor de date la nivelul întregii organizaţii. În acest fel, fişierele de date pot să fie accesate de foarte multe persoane din afara departamentului de contabilitate, ceea ce duce la creşterea riscurilor de apariţie a unor fişiere de date neautorizate, inexacte şi incomplete. În plus, generalizarea datelor într-un singur fişier, face mai dificilă asigurarea copiilor de securitate. Având în vedere elementele prezentate anterior, considerăm că este justificat ca auditorul să urmărească, cu precădere, următoarele probleme referitoare la mediul de baze de date, a căror sistematizare este sugerată de standardele de audit 90, după cum urmează: verificarea manierei de abordare în privinţa dezvoltării şi menţinerii programelor de aplicaţii, cunoscându-se că utilizarea metodei standard în acest scop asigură acurateţea, integritatea şi exhaustivitatea bazei de date la un nivel ridicat; examinarea modului în care administratorul bazei de date defineşte riguros responsabilităţile referitoare la exactitatea şi integritatea fiecărui element de informaţie. Îndeplinirea acestor exigenţe determină înlăturarea aspectelor negative menţionate anterior cu privire la constituirea unei singure baze de date la nivelul organizaţiei, deoarece sunt desemnaţi proprietari pentru fiecare segment individualizat de date din cadrul bazei; analizarea accesului propriu-zis al utilizatorilor la baza de date. În cadrul procedurilor de audit utilizate se au în vedere, în principal, tehnicile de audit asistate de calculator, deoarece sistemul de gestionare al bazelor de date oferă facilităţi în acest sens. Mediile informatizate expuse anterior (microcomputere, on-line şi baze de date) exercită influenţă asupra sistemului contabil al organizaţiei prin prisma a trei factori consideraţi esenţiali, şi anume: gradul de utilizare a acestora pentru procesarea aplicaţiilor contabile, tipul şi importanţa operaţiilor supuse prelucrării şi natura fişierelor de date şi aplicaţiilor utilizate. În mod similar altor activităţi din cadrul organizaţiei, din raţiuni ce ţin în principal de costuri, funcţia tehnologiilor informaţionale poate fi supusă externalizării (outsourcing), problematică ce generează elemente cu caracter de noutate în ceea ce priveşte misiunea auditorului. 89 Standardul de Audit nr.1003 Medii CIS Sisteme de baze de date. 90 Standardul de Audit nr.1003 Medii CIS Sisteme de baze de date. 114

115 Secţiunea Finanţe - Contabilitate Literatura de profil americană utilizează pentru furnizorii de astfel de servicii denumirea de centre de servicii, iar standardele de audit 91 conţin o serie de recomandări în această privinţă. Modalitatea concretă de derulare a activităţilor de subcontractare vizează, în principiu, punerea la dispoziţia prestatorului de servicii a pachetului de date de intrare, care sunt supuse prelucrării de căre acesta din urmă, urmând apoi a fi restituite unităţii beneficiare rezultatele prelucrării, împreună cu datele originale care au făcut obiectul acesteia. Datorită acestui specific, auditorul are un acces limitat în privinţa obţinerii informaţiilor referitoare la controalele generale şi de aplicaţie instituite de prestator. În acest sens, standardele de audit anterior menţionate prevăd posibilitatea ca un auditor independent să efectueze testarea mecanismelor de control din cadrul centrului de servicii şi să emită, la finele demersului, un raport care să conţină concluziile obţinute cu privire la controalele interne ale acestuia, raport care să poată fi utilizat de către toţi auditorii ce desfăşoară misiuni la organizaţii ce au externalizat serviciile în cauză acelui centru. Cu toate că elementul principal adus de mulţi specialişti pentru a argumenta aceste situaţii îl reprezintă diminuarea costurilor pentru organizaţia beneficiară, în opinia noastră soluţia externalizării serviciilor de această natură nu duce în mod sigur la îndeplinirea acestui deziderat şi, în plus, prezintă şi alte dezavantaje, după cum se va putea observa în continuare. Astfel, auditorului care beneficiază de rezultatele expertului independent trebuie să colecteze probe suplimentare în acest scop, crescând implicit costul auditului, ceea ce poate anula economia făcută prin externalizare. Pe de altă parte, transferul datelor spre prestatorul de servicii şi a informaţiilor obţinute de acesta către beneficiar reprezintă un aspect delicat, dificil de controlat din punct de vedere al securităţii operaţiunii în sine, crescând riscul accesului neautorizat şi probabilitatea apariţiei erorilor care să afecteze semnificativ conţinutul situaţiilor financiare. Acest aspect implică, la rândul său, colectare de elemente probante suplimentare ce influenţează direct proporţional costurile. Ca atare, decizia managerială în privinţa externalizării serviciilor în cauză este dificilă şi impune luare în calcul a unor potenţiale riscuri viitoare. BIBLIOGRAFIE 1. Munteanu, A. 2. Gheorghe, D. 3. Vasant, R. 4. * * * Auditul sistemelor informaţionale contabile, Editura Polirom, Iaşi, 2001, Impactul tehnologiilor informaţionale asupra activităţilor de audit financiar, Revista Audit financiar, nr.4/2003, Camera Auditorilor Financiari din România Today s Information Systems Audits: Opportunities and Challenges, IS Audit & Control Journal, mai, 1998 Standardul de Audit nr.1003 Medii CIS Sisteme de baze de date 91 SAS

116 Revista Tinerilor Economişti COTA UNICĂ ISTORIE, ACTUALITATE, VIITOR Asist. Univ. Drd. Octavian JULA Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Abstract: Many more countries adopt lately the flat tax or at least they are thinking of adopting it, and if it represents a real alternative to the actual system. The faith irony is that the very countries that adopted that flat tax are ex-communist one (with only one exception Hong-Kong). Keywords: cotă unică de impozit, reformă fiscală, economii în tranziţie, taxe, impozite Tot mai multe ţări adoptă în ultimul timp cota unică de impozit sau cel puţin se gândesc dacă un asemenea model ar putea reprezenta o reală alternativă la actualul sistem de impozitare progresivă. Ce este de remarcat că deşi acest concept pare de dată recentă trebuie precizat că această cotă unică era predominantă în Europa când Karl Marx în al său manifest comunist din 1848 a fost printre primii care propuneau un sistem progresiv de impunere fiscală 92. Ironia sorţii este că toate ţările care aplică astăzi sistemul cotei unice sunt foste ţări comuniste (cu excepţia Hong Kong-ului). În acel moment cota unică a început să fie abandonată şi s-a propagat sistemul progresiv de impunere fiscală. Ce s-a întâmplat însă în ultimul timp în materie de taxe şi impozite în Europa de est reprezintă o adevărată revoluţie fiscală. Dacă în Statele Unite avocaţii cotei unice Steve Forbes şi Alvin Rabushka, un membru marcant al Institutului Hoover, se străduiesc de câţiva ani să impună măcar o dezbatere pe această temă, în Europa de est acest flagel al cotei unice prinde din ce în ce mai multă putere, ajutat de realele succese ale ţărilor care deja au implementat acest sistem. Ideea unui asemenea sistem e relativ simplă şi anume o cotă unică şi în acelaşi timp mai mică decât media cotei de impunere va determina o creştere a veniturilor bugetare prin aducerea la suprafaţă a economiei negre. Această idee ca o cotă mai mică de impunere va fii determinantă pentru creşterea veniturilor bugetare este demonstrată şi de creşterea încasărilor bugetare in anii 80 în timpul preşedinţiei Reagan, în momentul în care Statele Unite au procedat la o reducere a taxelor. Iar poate cel mai bun exemplu în acest sens este adoptarea şi aplicarea acestei cote unice în ţările foste comuniste din Europa de est, caz pe care îl voi aborda în cele ce urmează. Acum câţiva ani Martin Bruncko, un slovac azi în vârstă de 28 de ani, a început studiul unei cote unice la Universitatea din Harvard, ca mai apoi sa aplice această idee în ţara de baştină, în Slovacia. El spunea că în teorie această idee părea foarte interesantă însă nu credea că aceasta putea fi folosită în practică cu atâta succes 93. În luna ianuarie trecut Slovacia a adoptat cota unică, făcând astfel posibil ca toţii plătitorii 92 It was Karl Marx who, in his Communist Manifesto of 1848, was among the first to call for "a heavy progressive or graduated income tax," at a time when across the early industrializing countries the flat rate was the norm

117 Secţiunea Finanţe - Contabilitate de taxe pe venit să aibă aceeaşi cotă de impunere în locul celor cinci cote de 10, 20, 25, 35 şi 38%. De atunci alte ţări printre care şi România şi Georgia au făcut acelaşi lucru însă în dimensiuni diferite în România o cotă de 16 % atât asupra veniturilor din salarii şi asupra profiturilor companiilor iar in Georgia o cotă de doar 12 % de asemenea aplicată asupra veniturilor din salarii şi aspra profiturilor companiilor. Să revenim însă la Slovacia, caz extrem de interesant din prisma rezultatelor aplicării acestei cote de 19 %. La fel ca celelalte ţări foste comuniste şi Slovacia a privit spre vest în încercarea de a revoluţiona sistemul de taxe ţi impozite, însă aplicare unor cote progresive în cinci trepte a determinat un sistem foarte complicat mai ales pentru firmele mici şi mijlocii. Odată cu aplicarea acestei taxe în Slovacia deopotrivă bogaţii şi săracii plătesc aceeaşi cotă de 19 %. Un membru al opoziţiei din parlamentul slovac, Pavol Pasca, spunea că nu e sigur că această metodă este corectă mai ales faţă de cei cu venituri reduse. Acest sistem însă a primit un suport din partea investitorilor, care de pildă prin vocea lui Ivan Kocis, copreşedinte al Euro Valley Industrial Park, de lângă Praga spunea că acum Slovacia are un sistem mult mai curat. Experţii în comerţ internaţional spun de asemenea ca o dată cu implementare cotei unice Slovacia devenit mult mai atractivă din punct de vedere al capitalurilor străine. Agenţia guvernamentală pentru dezvoltarea comerţului SARIO făcea un raport în care în dreptul anului 2003 erau trecute 22 proiecte de noi investiţii care au creat 7,500 de locuri de muncă în timp ce în anul 2004 după adoptarea cotei unice s-au dezvoltat încă 47 de proiecte noi care au mai creat încă 12,700 de noi locuri de muncă. Martin Bruncko afirmă că această cotă unică este foarte bună şi necesară pe termen scurt pentru realizarea unei creşterii economice rapide, însă pe termen lung se va pierde acest avantaj. Prezentăm mai jos cotele de impunere asupra veniturilor personale accentuând ţările care au adoptat cota unică în comparaţie cu cele care încă folosesc sistemul progresiv (comparaţie cu ratele marginale de impunere). 0-9% 10-19% 20-29% Bosnia-Hertegovina Georgia Macedonia România Rusia Serbia Slovacia Ucraina Albania Bulgaria Danemarca Estonia Letonia Moldova 30-39% 40-49% 50%+ Marea Britanie Austria Croaţia Belgia Germania Franţa Grecia Olanda Irlanda Norvegia Italia Slovenia Polonia Suedia Portugalia Spania Turcia Bielorusia Cipru Republica Cehă Finlanda Ungaria Lituania Luxemburg Malta Monaco *Sursa: 2005 Index of Economic Freedom, The Heritage Foundation 117

118 Revista Tinerilor Economişti Anul trecut fostul ministru francez de finanţe Nicolas Sarkozy spunea că dacă noile state (na. cele integrate in Uniunea Europeană în ultimul val) sunt suficient de bogate ca să îşi permită introducerea unui sistem cu cotă unică înseamnă că nu mai au nevoie de ajutor de la bugetul uniunii. Astfel bogaţii Franţa şi Germania încearcă să armonizeze sistemul de taxe în Uniunea Europeană aducându-i pe rebeli sub un preferabil cod unic de taxe. Cu asemenea obligaţii la bugetul Uniunii ţări ca Franţa şi Germania, ţări cu contribuţii deosebit de importante la acest buget, au trebuit să respingă acest sistem de taxe deoarece nu îşi permiteau o reducere a veniturilor bugetare care ar fi urmat introducerii unei cote unice. Wolfgang Wiegard, preşedintele Consiliului German al Experţilor Economici, a propus introducerea unei cote unice de 30 %. Această decizie a fost luată pentru a înlocui media de 38 % existentă în Germania, lucru care ar fi făcut din această ţară una extrem de competitivă pe plan internaţional 94. De asemenea inclusiv în Rusia aplicarea cotei unice de 13 % a dat rezultate semnificative. Astfel cota unică adoptată în iunie 2000 a determinat în anul următor o creştere de 46 % a încasărilor bugetare, creştere care corectată cu rata inflaţiei de 18 % duce la o creştere reală de 28 %, iar contribuţia la bugetul consolidat a crescut de la 12,1% în 2000 la 12,7 % în In ceea ce priveşte creşterea economică de 5,2 % din 2001 comparativ cu o creştere mai mare în 2000 de 8,3 % s poate spune fără a greşi că această creştere a încasărilor bugetare se datorează exclusiv reformei în domeniul taxelor 95. Daniel J. Mitchell, expert în taxe şi politici economice la The Heritage Foundation, spunea într-un articol că deşi Statele Unite ale Americii au câştigat războiul rece Rusia a adoptat cota unică în timp ce ţara sa încă rămâne la un sistem bizantin de taxe pe clase sociale 96. Pentru aceste decizii luate de diferite guverne în ultimele luni preşedintele George W. Bush a subliniat că apreciază că aceste ţări au meritul de a face totul pentru a încerca o creştere a veniturilor bugetare, venituri din impozitul pe veniturile obţinute din muncă. Ceea ce a lăudat spre exemplu preşedintele american în Slovacia, atragerea investitorului german Volkswagen, a enervat oficialii europeni. Aceste reduceri de taxe în mod evident au atras ca un veritabil magnet investitorii, făcându-i să părăsească în grabă economiile veste europene, economii în care nivelul impozitării a devenit dublu. Ceea ce este de remarcat însă este faptul că această cotă unică cucereşte tot mai mulţi adepţi. Astfel opoziţia din Polonia şi Cehia propun introducerea acestei cote unice şi în ţările lor. De asemenea se vorbeşte tot mai mult de introducerea unei astfel de cotă unică şi în China iar în Statele Unite ale Americii această idee prinde tot mai mult contur. În România această cotă unică deşi pusă în practică de abia din acest an îşi arată colţii. Astfel dacă într-o primă fază implementarea ei va determina o reducere a veniturilor bugetare, mai târziu prin scoaterea la iveală a unei baze impozabile tot mai mari va duce probabil la o creştere substanţială a gradului de colectare în primul rând şi

119 Secţiunea Finanţe - Contabilitate de asemenea la încasări mai mari şi în volum. Deşi această cotă pare la o primă vedere un avantaj fiscal ea va putea atrage investiţii străine directe. Ce este cert că această decizie de politică fiscală este una dintre cele mai curajoase, o decizie care pe lângă certele aprecieri cu siguranţă va aduce şi o serie de criticii, în special ale oficialilor europeni, oficiali care probabil vor aprecia introducerea ei în România la fel ca şi în celelalte ţări Est-europene. BIBLIOGRAFIE 1. * * * 2. * * * 3. * * * 4. * * * 119

120 Revista Tinerilor Economişti PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT OPŢIUNE STRATEGICĂ PREDILECTĂ CU IMPACT MAJOR ASUPRA DEZVOLTĂRII LOCALE Prof. univ. dr. Armenia Androniceanu Prep. univ. Ştefan Gabriel Burcea Facultatea de Management Administraţie Publică Academia de Studii Economice Bucureşti Abstract: Public-Private Partnerships (PPPs) covers a full range of projects and services involving private-sector resources in the delivery of services or facilities for public use. Advantages include cost-reducing solutions that maintain the same or better levels of quality, and successfully leveraging of the increasing limited resources of government agencies to complete high-cost, high need projects. In many cases, a partnership can save as much as 40% of the total cost of the program, while maintaining or even improving the quality when compared to prepartnership performance benchmarks. This paper provides a more complete picture of how and where public-private partnerships work. Key words: public private partnership, project financing, BOT (Build, Operate, Transfer), Joint ventures, procedures, PPP advantages În România primele contracte de parteneriat între instituţiile din administraţia publică şi organizaţiile din sectorul privat au fost încheiate în a doua jumătate a anilor 90, odată cu definirea şi stabilirea cadrului strategic general de dezvoltare economică materializat în strategii naţionale şi sectoriale. În majoritatea statelor europene parteneriatele public-privat au contribuit în timp la dezvoltarea unui mediu de colaborare eficientă între actorii sociali şi cei politici, cu implicaţii majore şi benefice asupra colectivităţilor locale. La nivel local însă, abia în ultimii doi ani, autorităţile au început să încheie parteneriate cu sectorul privat şi societatea civilă, îndeosebi pentru derularea unor proiecte de investiţii în infrastructura edilitară şi pentru îmbunătăţirea prestării unor servicii de interes local. Noua orientare se înscrie într-un trend general pe plan european şi ţine de contextul în care se dezvoltă noul management public. În România finanţarea proiectelor de infrastructură prin parteneriat este posibilă şi datorită reglementărilor legale care au fost emise începând cu anul 2002 şi care au permis autorităţilor locale să cunoască particularităţile parteneriatului public-privat ca modalitate ce poate să susţină dezvoltarea locală, în general, şi soluţionarea mai rapidă şi eficientă a unor probleme locale de interes public. Succesul realizării unor parteneriate între organizaţiile din sectorul public şi cel privat nu ţine numai de cunoaşterea caracteristicilor specifice ale acestui mod de abordare, ci depinde în principal de intensitatea relaţiilor de colaborare între administraţie şi reprezentanţii mediului de afaceri de pe plan local. În statele dezvoltate un rol semnificativ în derularea parteneriatelor public-privat îl au nu doar părţile direct implicate în contractul de parteneriat, ci şi unele instituţii de la nivel local şi central care 120

121 Secţiunea Management Marketing - Turism deţin o responsabilitate semnificativă vis-à-vis de realizarea parteneriatelor între sectorul public şi cel privat. Avantajele parteneriatului public-privat Din perspectiva managementului organizaţiilor din administraţia publică parteneriatul public-privat este una din principalele opţiuni strategice cu impact major asupra dezvoltării economiei locale. Câteva dintre beneficiile majore ale comunităţii locale derivate din această opţiune strategică sunt: furnizarea de servicii de o calitate superioară şi la costuri mai scăzute şi mai accesibile pentru cetăţeni; crearea condiţiilor favorabile modernizării economiei locale; asigurarea continuităţii în derularea proiectelor (în ciuda riscurilor pe care le presupune asocierea sectorului public cu cel privat); îmbunătăţirea din punct de vedere tehnic şi tehnologic a infrastructurii sectorului public (autoritatea publică nu ar putea obţine astfel de beneficii decât în parteneriat cu organizaţii private); facilitarea accesului autorităţilor publice la piaţa financiară (combinat cu dezvoltarea pieţelor financiare locale). Dintr-o cercetare 97 efectuată de Institutul pentru Politici Publice în anul 2004 rezultă că, cel puţin la nivelul consiliilor judeţene, se resimte lipsa oportunităţilor pentru încheierea unor parteneriate. Motivul este, în opinia a 43 % dintre cei intervievaţi, existenţa unor obstacole de natură legală. Deci, dincolo de avantajele parteneriatului public-privat şi de argumentele recurgerii la această opţiune strategică, se pare că majoritatea decidenţilor din sfera serviciilor publice nu au capacitatea de a identifica oportunităţile parteneriatului public-privat şi de a beneficia astfel de avantajele sale ca principal instrument de finanţare a proiectelor de investiţii în infrastructură. Conceptul de Parteneriat Public-Privat (PPP) Având în vedere complexitatea şi diversitatea formelor de colaborare între autorităţile publice şi partenerii privaţi, dar şi modalităţile specifice prin care se poate derula parteneriatul public-privat, considerăm oportună explicarea şi prezentarea, atât din perspectivă teoretică, cât şi practică a acestei opţiuni. În ţările europene nu există un sistem standard de parteneriat, dar formele de realizare a parteneriatului public-privat convenite de părţi susţin în cele mai multe situaţii două obiective principale: creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi dezvoltarea locală în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale. Rezultă de aici că parteneriatul public-privat este un instrument de colaborare ce contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare şi la dezvoltarea locală, depinzând însă în mare măsură de gradul de descentralizare a administraţiei publice. 97 Parteneriatul public-privat. Ghid practic pentru consiliile judeţene 121

122 Revista Tinerilor Economişti Literatura de specialitate, dar şi documente oficiale publicate în statele membre ale Uniunii Europene reunesc suficiente detalii despre conţinutul PPP. Comisia Europeană printr-un raport 98 al Directoratului General pentru Politici Regionale consideră PPP un acord între sectorul public şi cel privat în scopul elaborării unui proiect ori furnizării unui serviciu, care, de obicei, este oferit de organizaţiile din sectorul public. Legea irlandeză 99 ce reglementează raporturile de parteneriat, apărută în 2002, defineşte PPP ca fiind un contract între o autoritate publică şi o persoană juridică privată încheiat cu scopul de a proiecta şi construi un obiectiv împreună cu prestarea serviciilor legate de acel obiectiv sau pentru a transfera către o persoană privată un interes sau părţi din interesul legat de un obiectiv. Într-o lucrare 100 editată de Biroul Primului Ministru şi a Vice Prim- Ministrului din Irlanda de Nord, referitoare la oportunităţile parteneriatului public-privat se face referire la această opţiune ca la o relaţie pe termen mediu şi lung între sectorul public şi cel privat (incluzând aici şi voluntariatul) ce implică repartizarea echitabilă a riscurilor şi beneficiilor şi utilizarea expertizei, resurselor financiare şi a altor capabilităţi multi-sectoriale ale părţilor în vederea furnizării unor servicii de interes public. Legislaţia din România conţine o serie de proceduri referitoare la parteneriatul public-privat din punct de vedere al sistemului de contractare. Ordonanţa Guvernului nr. 16/2002 nu defineşte conceptul propriu-zis de parteneriat, ci se rezumă la descrierea modului de proiectare, finanţare, întreţinere şi transfer a oricărui bun public (actul normativ face referire îndeosebi la infrastructura fizică ce facilitează furnizarea unui serviciu public). Conform legiuitorului 101 român contractul de parteneriat public-privat se încheie între o autoritate publică şi un investitor privat în vederea pregătirii şi aplicării unui proiect pentru realizarea unor bunuri sau servicii şi exploatarea acestora pe durată determinată. Referirea strictă doar la realizarea unei investiţii într-un bun public sau privat al statului şi la exploatarea acestui bun îngustează sfera de aplicare a parteneriatului public-privat în România, în comparaţie cu celelalte ţări europene. Parteneriatul public-privat este o modalitate legală specifică de cooperare între o autoritate publică şi o organizaţie din sectorul privat (sau organizaţii neguvernamentale, asociaţii ale oamenilor de afaceri, companii) pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piaţa forţei de muncă şi în dezvoltarea locală şi care contribuie la rezolvarea unor probleme de interes public. 98 Guidelines for successful public-private partnerships, European Comision, Directorate General Regional Policy, Bruxelles, Public Private Partnership Arrangements Act, 2002, Paragraful 3. (1). 100 Review of opportunities for public private partnerships in Nothern Irland, Nothern Irland, U.K.: The Offiece of the First Minister and Deputy First Minister 101 O.G. nr. 16 / publicată în M.O. partea I nr. 94 /

123 Modalităţile de realizare a parteneriatului public-privat Secţiunea Management Marketing - Turism Datorită faptului că domeniile de cooperare între sectorul public şi privat sunt diverse, se produce în practică o confuzie majoră între conceptul de parteneriat şi formele şi modalităţile concrete prin care se poate derula parteneriatul public-privat. Societăţile comerciale cu capital mixt public-privat sau asociaţiile în participaţiune sunt tipuri de organizaţii în care se poate realiza parteneriatul şi, prin urmare, nu pot fi asimilate cu sensul propriu al conceptului de parteneriat sau cu tipurile de parteneriat existente. Pe de altă parte nu întotdeauna activităţile ce se desfăşoară sub titulatura de parteneriat au ca scop obţinerea de profit. Chiar dacă obiectivul iniţial al autorităţii publice este maximizarea profitabilităţii socio-economice a investiţiei publice şi operatorul privat urmăreşte să maximizeze profitul financiar, există şi excepţii de la această regulă, în special în cazul serviciilor sociale sau a activităţilor de întreţinere, conservare şi/sau amenajare a parcurilor şi grădinilor publice derulate pe bază de parteneriat public-privat. În continuare sunt prezentate câteva dintre formele de realizare a parteneriatului. Concesiunea este forma clasică prin intermediul căreia se poate realiza un contract de parteneriat public-privat. Acest tip de contract presupune ca investiţiile iniţiale să aparţină sectorului public. Chiar şi aşa sarcina financiară a investiţiilor de reabilitare, întreţinere sau de renovare a obiectivului, în cazul în care aceasta face obiectul contractului, poate fi transferată sectorului privat. Durata contractului poate atinge şi chiar depăşi 10 ani, iar contractul poate avea angajamente de performanţe tehnice, economice şi de mediu, din partea operatorului privat. Reglementările O.G. nr. 16/2002 nu iau în considerare concesiunea, ci se axează pe alte tipuri de contracte prin care se realizează PPP care derivă din concesiune. Controlul privat al lucrării este adesea cunoscut sub numele de BOT (Build, Operate, Transfer). Este un contract încheiat de o autoritate publică cu un concesionar pentru finanţarea şi construirea unei facilităţi sau a unui sistem de infrastructură ce conferă concesionarului dreptul de a dispune de facilitatea creată pentru o perioadă determinată de timp, urmând ca la terminarea perioadei să returneze facilitatea autorităţii contractante. În Ordonanţa Guvernului nr. 16/2002 se explică o serie de concepte, printre care şi BOT precum şi principalele lui forme particulare. Acest tip de asociere este perfect adaptat pentru investiţiile destinate creării unor infrastructuri complexe, pe care autorităţile publice, din lipsă de resurse, nu pot sau nu doresc să le suporte. În cele mai multe cazuri realizarea parteneriatului prin asocieri de tip BOT presupune existenţa unei garanţii minime din partea autorităţii publice cu care partenerul privat lucrează (contract de tip take or pay ). Există şi cazuri în care apar clauze contractuale referitoare la obligaţia colectivităţii locale de a asigura şi dezvolta clientela partenerului privat cu care s-a asociat. Societatea economică mixtă o găsim în literatura străină sub numele de Joint ventures. Este un model de realizare a parteneriatului public-privat extrem de dezvoltat în statele europene, mai ales în Franţa. Autoritatea locală şi întreprinderea privată se asociază şi formează o societate comună (în general cu capital majoritar public) care administrează şi prestează corespunzător serviciul de interes public şi decide în legătură cu momentul, volumul şi costul investiţiilor necesare. 123

124 Revista Tinerilor Economişti Acest tip de parteneriat are mare succes în ţările aflate într-o perioadă de tranziţie economică, cum este cazul ţărilor din Europa de Est, inclusiv România. Colaborarea internă între cele două părţi este mult mai eficientă şi poate asigura colectivitatea locală de capacitatea sa de control. În acelaşi timp acest mod de realizare a parteneriatului permite autorităţii publice să profite de avantajele oferite de sistemul de gestionare privată. Preluarea unei societăţi ori achiziţia de acţiuni într-o societate comercială, fie de către o persoană de drept privat, fie prin participarea statului în calitate de acţionar într-o societate comercială este o formă de realizare a parteneriatului prezentă îndeosebi în Irlanda. Legea 102 privind contractele de parteneriat conţine toate coordonatele necesare derulării unui asemenea tip de parteneriat public-privat. Altă modalitate de realizare a parteneriatului este achiziţia publică, care în România însă, în comparaţie cu legislaţia altor ţări, este exclusă din sfera PPP (conform art. 13, alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2002). Contractarea de către administraţie a diferitelor responsabilităţi pe care ea însăşi le îndeplineşte în mod normal şi încheierea de contracte de delegare de gestiune sunt alte forme particulare de realizare a parteneriatului public-privat. Etapele procesului de încheiere a unui parteneriat public-privat Cadrul legislativ din ţara noastră conţine procedurile specifice de pregătire şi încheiere a unui contract PPP. Două sunt etapele ce trebuie parcurse în acest demers: prima, în care se creează premisele fundamentării deciziei şi se finalizează chiar cu adoptarea deciziei de a iniţia un parteneriat şi a doua, mult mai formală, urmăreşte procedura administrativă care asigură implementarea deciziei adoptată anterior. Cele două etape se materializează într-o succesiune de faze pe care trebuie să le parcurgă autoritatea publică pentru a încheia un contract de parteneriat public-privat. 1. Într-o primă fază autoritatea publică iniţiază proiectul de parteneriat pe baza unui studiu de prefezabilitate întocmit pe cheltuială proprie. Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 621/2002 fac referire la studiul de prefezabilitate ca la actul care are rolul de a fundamenta decizia de realizare a PPP şi care cuprinde informaţii tehnice, economice şi financiare legate de viitorul proiect. Un rol important în realizarea studiului de prefezabilitate se acordă identificării cât mai obiective a efectelor pe care le generează parteneriatul. Studiul poate fi întocmit fie de autoritatea publică, fie de către un consultant, persoană fizică sau societate comercială. 2. În continuare autoritatea contractantă decide asupra publicării anunţului de intenţie în Monitorul Oficial partea a VI-a, manifestându-şi astfel dorinţa de a derula proiectul în condiţii de parteneriat public-privat. Obligativitatea publicării anunţului de intenţie revine autorităţii publice, în calitate de unic iniţiator de realizare a unui parteneriat public-privat. Anunţul de intenţie va cuprinde informaţii despre autoritatea publică, informaţii referitoare la proiectul ce urmează a fi derulat şi despre criteriile în baza cărora se evaluează scrisorile de intenţie trimise de ofertanţi. 102 Public Private Partnership Arrangements Act,

125 Secţiunea Management Marketing - Turism 3. După ce s-a decis publicarea anunţului de intenţie în Monitorul Oficial (şi în unele cazuri şi în presa scrisă) autoritatea contractantă stabileşte programul şi procedura de selecţie şi numeşte comisia de evaluare a scrisorilor de intenţie. Legiuitorul specifică unele aspecte extrem de importante referitoare la componenţa comisiei: printre persoanele numite în comisia de evaluare este obligatoriu să se numere cel puţin un specialist tehnic, unul financiar şi un consilier juridic specializat în contracte comerciale. 4. Ulterior publicării anunţului autoritatea publică poate organiza întâlniri pregătitoare cu agenţii economici interesaţi de o colaborare sub forma parteneriatului. Aceste întâlniri sunt destinate explicării de către autoritatea contractantă a rolului şi scopului pentru care s-a iniţiat realizarea unui PPP. 5. În interval de 60 de zile de la data publicării anunţului de intenţie autoritatea publică primeşte scrisorile de intenţie şi documentele ce însoţesc oferta agenţilor privaţi interesaţi în realizarea proiectului de parteneriat. Dacă se depăşeşte termenul legal de 60 de zile şi nu sunt depuse scrisori de intenţie din partea nici unui agent privat interesat, se reia procedura. Prevederile legale în vigoare reglementează obligativitatea autorităţii publice de a asigura securitatea şi integritatea ofertelor primite. 6. Urmează evaluarea scrisorilor de intenţie şi a documentelor anexate ofertei în urma întrunirii comisiei de evaluare la o dată stabilită de autoritatea contractantă. În termen de 30 de zile comisia analizează ofertele, rezultatele finale prezentându-se sub forma unui proces verbal care cuprinde lista partenerilor privaţi selectaţi şi motivele pentru care au fost respinse celelalte oferte. În urma parcurgerii procedurii legale comisia întocmeşte un raport de evaluare care-l înmânează autorităţii publice în vederea aprobării. 7. În termen de 15 zile de la comunicarea raportului de evaluare, autoritatea contractantă încheie cu agenţii privaţi selectaţi un acord de proiect. Actul încheiat în această fază este de fapt un precontract, întrucât după semnarea sa autoritatea contractantă continuă negocierile cu ceilalţi ofertanţi rămaşi în cursă şi totodată întocmeşte studiul de fezabilitate. 8. În următoarea fază, autoritatea contractantă numeşte, prin decizie, una sau mai multe comisii de specialişti care să analizeze toate aspectele economice, financiare, tehnice şi juridice ale proiectului. Comisiile astfel întocmite au scopul de a continua negocierile cu ofertanţii preselectaţi până la desemnarea câştigătorului, primul clasat pe lista celor selectaţi pe baza punctajului primit funcţie de criteriile stabilite iniţial în termeni tehnico-economici şi financiari. În paralel cu negocierile purtate, autoritatea publică trebuie să elaboreze studiul de fezabilitate (care va conţine şi informaţii desprinse din selecţia iniţială şi din negocierile derulate cu ofertanţii selectaţi). 9. În baza rezultatelor negocierilor şi a informaţiilor cuprinse în studiul de fezabilitate, autoritatea publică emite o decizie care cuprinde lista investitorilor ierarhizaţi pe criteriul celei mai bune oferte din punct de vedere economic şi financiar. Obligativitatea comunicării către ceilalţi participanţi a rezultatului selecţiei revine autorităţii publice, conform prevederilor legale. În termen de 10 zile de la 125

126 Revista Tinerilor Economişti comunicare se primesc eventualele contestaţii, cărora li se va răspunde în următoarele 10 zile calendaristice. 10. După expirarea termenului legal de depunere a contestaţiilor autoritatea contractantă trece la negocierea clauzelor contractuale cu agentul privat selectat şi abia apoi la semnarea contractului de parteneriat public-privat. Argumente în favoarea recurgerii la parteneriatul public-privat În contextul descentralizării administrative şi financiare, tendinţă evidentă a ultimilor ani, se constată o preocupare mai accentuată a reprezentanţilor statului pentru descentralizarea serviciilor publice. Din păcate însă se constată că autorităţile locale nu sunt suficient pregătite să asigure managementul unor astfel de provocări şi întâmpină dificultăţi majore în stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte dezvoltarea locală. În acelaşi context restructurarea economiei locale şi/sau regionale creează condiţii favorabile pentru restructurarea sectorului public, urmând ca unele servicii publice şi chiar activităţi care, până nu de mult, erau monopolul statului să fie preluate total sau parţial de către agenţii privaţi. Încheierea unui contract de parteneriat public-privat poate interveni în situaţii extrem de diverse. Cea mai delicată este atunci când a fost depăşită limita legală de îndatorare a autorităţii publice în urma contractării de împrumuturi sau emiterii de obligaţiuni. Conform prevederilor legale în vigoare autorităţile publice nu mai au dreptul de a contracta credite interne sau externe dacă acele cheltuieli privind serviciul anual al datoriei publice depăşesc 20 % din veniturile curente înregistrate în anul de bază. Principalele motive pentru care autorităţile publice ar trebui să ia în considerare opţiunea parteneriatului public-privat se constituie în argumente pro parteneriat şi în acelaşi timp în avantaje ale recurgerii la această opţiune. În lucrarea 103 The United States experience with outsourcing, privatization and public private partnerships referitoare la experienţa Statelor Unite legată de parteneriatul public-privat, sunt prezentate câteva motive pentru care administraţia ar trebui să recurgă la această opţiune strategică: reducerea costului proiectului (partenerul privat poate accesa mai uşor împrumuturi şi cu o rată a dobânzii mai scăzută decât cea pe care ar obţine-o instituţiile publice într-o negociere cu o instituţie financiară); lipsa de competenţă tehnică specifică a personalului din administraţie; flexibilitatea mai mare a cadrului legislativ pentru firmele private (în ceea ce priveşte conceperea şi derularea proiectelor în parteneriat); dinamismul firmelor private faţă de schimbările mediului extern. Cu toate că în România dezvoltarea parteneriatelor între organizaţiile sectorului public şi privat se află încă într-o fază incipientă, acesta este momentul în care se pot întreprinde cu maximă eficacitate măsurile necesare pentru apropierea sectorului public de cel privat. 103 The United States experience with outsourcing, privatization and public private partnerships, Seader, David L., S.U.A.,

127 Secţiunea Management Marketing - Turism În cele din urmă contractele de partenerit public-privat vor fi analizate funcţie de tipul prestaţiei agentului privat, de modalitatea de remuneraţie, de mărimea contractului, de durata contractului etc. Indiferent de modalităţile de realizare a parteneriatului, posibilitatea de a contacta sectorul privat într-un astfel de demers depinde în mare măsură de obiectul parteneriatului public-privat şi mai ales de disponibilitatea şi intenţia autorităţilor publice de a se asocia cu agenţii privaţi, în demersul lor comun de a soluţiona în colaborare probleme de interes public general şi specific. BIBLIOGRAFIE 1. Androniceanu, A. Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, Revees, E. An economic analysis of public private partnerships, University of Limerick, Ireland, Ryan, R. Partnership in the public service, New Zeeland, *** 5. *** 6. *** Working together in financing our future Policy framework for public private partnerships in Nothern Ireland, Office of Minister and Deputy First Minister, Nothern Ireland, 2003 For the good of the people: using public-private partnerships to meet America s essential needs, The National Council for Public-Private Partnerships, SUA 2003 O.G. nr. 16/ publicată în M.O. nr. 94/ aprobată şi modificată prin Legea 470/

128 Revista Tinerilor Economişti GÂNDIREA DE GRUP IMPLICAŢII ASUPRA PROCESULUI DECIZIONAL Asist. univ. drd. Radu Ogarcă Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Abstract: This paper tackles the concept of groupthink and its main implications for the decision-making process at the firm level. In the first part of this paper we present a few famous situations that generated the theoretical debates regarding the groupthink, and in the end, we discuss the situations in Romania. Key words: Groupthink, Groupthink Antecedent Conditions, Symtoms of Groupthink, Decision Makuing Defects Motto: străduindu-se să nu vadă sau să nu înţeleagă orice argument care ar demonstra contrariul. Nu e simplu. Îi trebuie o mare putere de gândire şi de improvizaţie. (G. Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru ) Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile la toţi. De câte ori nu ni s-a întâmplat să auzim această propoziţie? Dar câţi dintre noi ştim că aceasta este o descriere empirică a efectelor negative ale unui fenomen îndelung studiat de psihologia şi sociologia organizaţională în ultimul timp, gândirea de grup (numită şi grupism sau conştiinţă de grup)? De asemenea toată lumea cunoaşte tragedia cunoscutei navete americane Challenger. Şi ea a fost atribuită gândirii de grup. Astfel în ciuda primirii unor informaţii negative oficialii de pe nivelurile superioare au decis să meargă înainte cu misiunea. Decidenţii au fost managerii de vârf de la NASA şi din compania Morton Thiokol, cea care a fabricat aripile solide de sprijin ale rachetei. Oficialii au avut tendinţa de a neglija şi ignora informaţiile inginerilor de la Morton Thiokol şi a altora care atrăgeau atenţia că acele aripi pot funcţiona rău datorită unor condiţii de temperatură deosebit de rece. Mânaţi (sau chiar orbiţi?) de dorinţa de a asigura continuitatea finanţării în programul Teacher in Space, decidenţii au format un grup cu o puternică coeziune care a dovedit o indisponibilitate mare în a analiza faptele contrare. Din nefericire, toţi cei şapte membrii ai echipajului au fost ucişi în explozia care a avut loc. La fel de spectaculoase şi cu aceeaşi cauză sunt distrugerea flotei americane la Pearl Harbour, distrugerea ofensivei militare din Vietnam, invazia din Golful Porcilor. În aceste trei cazuri membrii comisiilor decizionale nu au ţinut cont de informaţiile care le parveniseră atunci când ele nu coincideau cu propria lor analiză şi au desconsiderat ezitările şi îndoielile unora dintre membri. Ei au menţinut primele argumente dezvoltate, şi anume că flota americană este suficient de protejată la Pearl Harbour, că bombardamentele, distrugerea vegetaţiei, percheziţiile vor aduce Vietnamul de Nord la masa negocierilor, că debarcarea în Golful Porcilor nu va întâmpina rezistenţă. În toate cazurile, în momentul procesului de luare a deciziei, a primat dorinţa de a prezerva unitatea, solidaritatea, spiritul de echipă, astfel încât, în numele armoniei, dezbaterea şi disensiunea au fost evitate, loialitatea faţă de grup dezvoltându-se în defavoarea eficacităţii 128

129 Secţiunea Management Marketing - Turism Gândirea de grup poate fi abordată prin prisma conformismului în cadrul social. În vederea studierii conformismului, au fost puse la punct mai multe metode. Procedura lui Solomon Asch este, cu siguranţă, cea mai cunoscută dintre ele. Asch (1951) studiază un grup de şase participanţi, dintre care cinci complici ai experimentatorului şi un subiect naiv, reunit într-un laborator pentru un experiment psihologic asupra judecăţii vizuale. Experimentatorul îi informează că sarcina lor constă în a aprecia comparativ lungimea unor linii. Li se arată două planşe: pe una este trasată o singură linie (etalonul), pe cealaltă sunt trasate trei linii de lungimi diferite, notate cu 1, 2, 3. Subiecţii urmează să decidă care dintre cele trei linii este egală cu etalonul. Aceasta din urmă avea 10 inch (1 inch = 2,54 cm), iar liniile de comparaţie 8,75 inch, 10 inch şi, respectiv, 8 inch. Sarcina este, prin urmare, extrem de bine structurată şi total neambiguă. Participanţii îşi rostesc aprecierile pe rând, subiectul naiv fiind plasat în aşa fel încât are, de fiecare dată, posibilitatea să audă estimările pe care le fac alţi patru înaintea lui. Există 18 variante de perechi de planşe, astfel că participanţii emit în total 18 judecăţi. Primele încercări se desfăşoară fără incidente. Complicii furnizează în mod unanim aprecieri eronate, începând cu cea de-a şasea încercare. Subiectul naiv se trezeşte brusc în opoziţie cu întregul grup. Susţinerea unanimă de către grup a unei judecăţi în total dezacord cu realitatea fizică îl determină pe subiect să-şi abandoneze propria judecată şi să adere, cel puţin manifest, la norma colectivă. [1] Leon Festinger a asigurat primul cadru teoretic cercetărilor asupra conformismului. În articolul Informal social communication el dezvoltă o teorie a funcţionalităţii grupului social, tratând şi problemele influenţei exercitate de majoritate. Potrivit lui Festinger, grupurile tind spre consens de opinie şi spre uniformitate comportamentală. În mod corespondent, membrii tind spre corectitudine în judecăţile pe care le fac şi spre concordanţă atitudinală şi comportamentală cu grupul. O opinie, o credinţă sau o atitudine, scria Festinger, sunt corecte, valide şi adaptate în măsura în care sunt ancorate într-un grup care are credinţe, atitudini şi opinii similare (Festinger, 1950). Individul foloseşte aşadar, pentru a determina realitatea socială, informaţii despre opiniile şi comportamentele celorlalţi. Atunci când constată un dezacord cu grupul, trăieşte o stare de incertitudine, iar judecăţile sale devin instabile. Incertitudinea se poate reduce prin renunţarea la propria judecată şi aderarea la cea promovată de majoritate. [1] După cum este de aşteptat, conformitatea poate avea o influenţa puternică în deciziile pe care le ia grupul. Influenţa extremă este vizibilă când apare gândirea de grup. [7] Aceasta se întâmplă când presiunile grupului conduc la o eficienţă mentală redusă, slabă examinare a realităţii şi judecată morală laxă. Acceptarea unanimă a deciziilor este realizată în dauna calităţii lor. Gândirea de grup poate fi definită ca deteriorarea capacităţii membrilor grupului de a analiza obiectiv toate alternativele posibile pentru soluţionarea unei situaţii problematice, generând decizii nerealiste şi ineficiente. [2] Michael A. Hogg (1992) consideră că gândirea de grup nu constituie o proprietate emergentă a proceselor de grup, ci o agregare a proceselor decizionale individuale defectuoase, ca răspuns la stresul individual determinat de luare deciziei. [2] Psihologul Irving Janis, care a introdus şi a dezvoltat conceptul de gândire de grup, a intuit că rădăcina este o mare coeziune a grupului. Recent cercetările sugerează că grupismul poate apărea chiar atunci când grupurile nu prezintă o coeziune deosebită (De altfel, coeziunea nu ar putea fi mai degrabă consecinţa decât cauza gândirii de 129

130 Revista Tinerilor Economişti grup? [3]). Problema poate să fie generată şi de o directivă a liderului care emite sau decretează o preferinţă anume înainte ca decizia să fie elaborată şi luată de către grup.[4] Pe lângă aceştia se pare că alţi factori pot fi de egală importanţă. Ei se referă la preocuparea pentru a obţine aprobarea grupului, izolarea grupului de sursele de informare, lipsa unor proceduri, a unor norme clare şi ferme de adoptare a deciziei de grup. În plus gândirea de grup poate fi determinată şi/sau facilitată de existenţa unei stări de tensiune, a unei presiuni în jurul situaţiei decizionale şi a decidenţilor. Importanţa unei decizii, antecedentele nefaste ale grupului, posibile repercursiuni în cazul unui eşec se pot constitui în astfel de elemente de presiune. Janis oferă o listă detaliată asupra simptomelor gândirii de grup: iluzia invulnerabilităţii; raţionalizarea (problemelor şi contrargumentelor de neignorat li se dau interpretări raţionale spre a fi îndepărtate); iluzia moralităţii; stereotipizarea celor din afară; presiune pentru conformitate (membrii se presează reciproc să intre în rând şi să se conformeze vederilor grupului); autocenzurarea; iluzia unanimităţii; protecţia mentală (unii dintre membri grupului pot adopta rolul de a păzi grupul de informaţii care merg în sens opus deciziilor). [5] Principalele deficienţe induse de gândirea de grup procesului decizional dintr-o firmă sunt: obiectivele procesului decizional transcend din sfera economicului, a bunului mers al firmei spre sfera restrânsă, a interesului de grup sau chiar a interesului individual, personal. Fiecare membru al grupului urmăreşte mai întâi să nu aibă de suferit, să nu fie marginalizat de grup, apoi ca grupul din care face parte să nu-şi piardă privilegiile, statutul în cadrul firmei şi abia în final se gândeşte la bunul mers al firmei; căutarea superficială a alternativelor decizionale. Grupul identifică una-două alternative decizionale, din care, într-o măsură aproape hotărâtoare, se va alege varianta optimă. Pe lângă acestea se identifică şi alte alternative, dar mai mult dintr-o necesitate procedurală, de respectare a metodologiilor. Cele două categorii de alternative decizionale sunt diferit tratate. Astfel pentru primele se caută argumente în favoare, în timp ce, pentru celelalte, se caută argumente pentru a fi eliminate rapid; examinarea sumară, superficială a riscurilor variantei selectate care poate conduce uneori la concluzii eronate ce pot periclita implementarea alternativei decizionale preferate; în cazul unor probleme ivite la implementare, greşelile se repetă, varianta decizională selectată este în general ajustată şi nu se încearcă o reevaluare a alternativelor ignorate în prima fază; informarea greşită în procesul decizional, obiectivul acesteia fiind mai degrabă diminuarea disonanţei cognitive la nivelul fiecărui individ decât stăpânirea cognitivă a tuturor elementelor situaţiei decizionale; procesarea selectivă şi discriminatorie a informaţiilor disponibile. În opinia noastră se mai impun cel puţin două precizări cu privire la gândirea de grup. Mai întâi este un proces neconştientizat (sau cel puţin conştientizat doar de o minoritate a grupului). În momentul în care grupul adoptă, spre exemplu, o decizie 130

131 Secţiunea Management Marketing - Turism despre care, de la bun început, membrii grupului ştiu că s-ar putea să nu fie benefică firmei, dar care serveşte intereselor grupului sau indivizilor, nu avem de-a face cu gândire de grup. De gândire de grup putem vorbi doar atunci când, la o privire retrospectivă asupra deciziei adoptate, fiecare membru poate exclama cu sinceritate, asemenea lui J. F. Kennedy, după evenimentele din Golful Porcilor: Cum de am putut fi atât de proşti?. De asemenea gândirea de grup nu conduce întotdeauna la o decizie proastă, însă riscul apariţiei unor decizii eronate, slab fundamentate este semnificativ, datorită nerespectării unor elemente procedurale, general valabile pentru procesul decizional. În final, ce-ar putea preveni gândirea de grup? Liderii trebuie să fie atenţi la a nu exercita presiuni nejustificate pentru un anume rezultat al deciziei, concentrându-se pe calitatea procesului decizional. De asemenea ar trebui chiar să stabilească norme care să încurajeze şi să recompenseze pe dizidenţii responsabili. Pe lângă acestea, cel puţin în teorie, sunt formulate şi alte direcţii de acţiune care pot contracara gândirea de grup: grupuri paralele care să dezbată aceeaşi temă; stimularea gândirii critice, desemnându-se un avocat al diavolului ; evaluarea deciziei grupului de către persoane ce nu au luat parte la discuţii; divizarea periodică a grupului în subgrupuri care să lucreze la diferite probleme; invitarea periodică a unor outsideri la dezbaterile grupului. [6] În România, la nivelul managementului firmelor, gândirea de grup este o chestiune aproape necunoscută. Nu înseamnă însă că fenomenul în sine nu este prezent în firmele româneşti. Stilul autoritar specific directorilor menţinuţi din perioada anterioară anului 1989 dar şi noilor patroni, lipsa de iniţiativă, inhibiţiile, comoditatea salariaţilor, culturile organizaţionale existente înainte de 1989 care în multe întreprinderi nu au fost schimbate în liniile lor fundamentale, climatul social general existent înainte de 1989 dominat de teamă, lipsă de implicare, conformism, sunt elemente favorizante pentru existenţa fenomenului gândirii de grup. Cartea lui Orwell, din care am extras motto-ul materialului, ne poate oferi argumente subtile în acest sens. BIBLIOGRAFIE 1. Boncu Şt. Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, Chelcea S. Iluţ P. Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti, De Visscher P. Dinamica grupurilor, Editura Polirom, Iaşi, 2001 Neculau A. 4. Ionescu Gh.Gh. şi colectiv Management organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, Janis I. L. Groupthink, după Barry M. Staw Psihological Dimensions of Organizational Behavior, MacMillan Publishing Company, Jennings D. Wattam S. Decision Making. An integrated approach., Pitman Publishing, London, Johns G. Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti,

132 Revista Tinerilor Economişti FORMELE ALTERNATIVE DE TURISM ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ Lect. univ. dr. Ruxandra-Gabriela ALBU Lect. univ. dr. Sanda CONSTANTIN Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea Transilvania din Braşov Abstract: This paper has the purpose of defining `Alternative Tourism`. The different tourism types are characterized by the experiences that tourists want to share; such are the cases of the community-based tourism, nature based tourism, ecotourism or sustainable tourism. The `Alternative Tourism` is a viable alternative for the sustainable development at the regional level. Tourists are looking for an `alternative tourism`, more personal and authentic. Under the alternative tourism concept we can find a series of classifications and types of tourism. What characterizes the concept of `Alternative` is the existence of small or medium companies, created by families or friends, the concern for the people and the environment and the possibility to obtain more benefits for the host communities. Key words: tourism, alternative tourism, community based tourism, nature based tourism, ecotourism, pro-poor tourism, sustainability. Turismul se manifestă ca o componentă distinctă a economiei, fiind prezent atât în viaţa economică cât şi în cea socială, participând astfel la progresul general, fiind un pilon potenţial al dezvoltării durabile. Programele Organizaţiei Mondiale a Turismului (OMT) prevăd pentru anul 2010 o creştere a numărului de turişti cu circa 77%, estimându-se un număr de 937 milioane de turişti faţă de 528 milioane de turişti în anul 1994; dintre aceştia 51%, adică 476 milioane, se vor îndrepta spre Europa, 107 milioane fiind interesaţi şi de estul şi centrul Europei. Uniunea Europeană reprezintă astăzi principala zonă turistică din lume cu aproape 50% din totalul sosirilor de turişti internaţionali, iar aderarea României la Uniunea Europeană este condiţionată şi de integrarea ei din punct de vedere turistic. Locul turismului în dezvoltarea durabilă este dat de rolul acestei activităţi economice care vinde mediul fizic şi uman ca produs al său. Turismul este una dintre industriile care trebuie să se implice în dezvoltarea durabilă, ca industrie a resurselor, dependentă de potenţialul natural şi antropic, de moştenirea culturală a societăţii. Turismul vinde aceste resurse ca pe nişte părţi ale produsului său, dar în acelaşi timp împarte anumite resurse cu alţi utilizatori, printre care comunităţile locale trebuie să ocupe unul dintre rolurile principale. Este esenţial ca turismul să fie activ în problemele dezvoltării durabile şi să coopereze cu alte industrii în asigurarea calităţii şi longevităţii resurselor pe care se bazează întreaga activitate turistică. Dezvoltarea durabilă în turism este o necesitate, iar legătura între turism şi mediu este mult mai puternică decât în cazul altor industrii. De multe ori turismul a creat efecte economice, sociale sau ecologice negative iar contracararea acestora nu se poate realiza decât printr-un management profesional care să atragă în procesul decizional toţi factorii implicaţi în dezvoltarea turismului. 132

133 Secţiunea Management Marketing - Turism Formele alternative de turism sunt considerate, aşa cum reiese şi din denumirea acestora, alternative viabile de dezvoltare turistică durabilă pentru o anumită regiune, ţară etc. 1. Turismul orientat spre comunităţile locale Community-based tourism (CBT). Această formă de turism are ca principal obiectiv implicarea comunităţilor locale în toate activităţile turistice care sunt desfăşurate într-o anumită regiune sau identificarea acelor regiuni în care turismul poate deveni o sursă de prosperitatea pentru comunitate. Scopul acestui gen de turism este pe de-o parte maximizarea beneficiilor populaţiei gazdă, datorate turismului (sociale, economice, culturale etc.) şi pe de altă parte minimizarea efectelor negative asupra populaţiei rezidente şi a mediului în general, care pot apărea în urma unei dezvoltări necontrolate a activităţilor turistice. Prin această formă de turism se propune înlăturarea repartizării inechitabile a câştigurilor provenite din turism între actorii implicaţi în acest gen de activitate, industria turistică, turiştii şi populaţia gazdă. Din păcate, de cele mai multe ori, populaţia gazdă nu are nimic de câştigat de pe urma exploatării resurselor turistice existente într-o anumită regiune În literatura de specialitate se vorbeşte de aşa numitele pierderi de capital apărute într-o anumită regiune turistică. Veniturile directe reprezintă aceea parte a sumelor cheltuite de către turişti care rămâne în regiune. Un studiu recent, realizat în Thailanda, a atras atenţia asupra faptului că 70% din banii cheltuiţi de către turişti în această ţară părăsesc Thailanda prin intermediul tour-operatorilor străini, companiilor aeriene, hotelierilor, importatorilor de băuturi şi produse alimentare etc. Aceleaşi situaţie există şi în alte regiuni considerate ca făcând parte din lumea a treia cum ar fi India şi Caraibe, unde aceste pierderi se ridică la 40% şi respectiv 80% din veniturile realizate din turism [WTO, 2002]. În planificarea, dezvoltarea şi gestionarea unui turism durabil la nivel regional este recomandabilă existenţa unui parteneriat între industria turistică reprezentată prin proprietarii firmelor din domeniul turismului, mediul înconjurător, comunitatea locală, diferitele grupuri de interese, liderii locali şi autorităţile locale. Acest parteneriat va determina dezvoltarea unui turism durabil şi eficient, care să conducă la creşterea calităţii vieţii comunităţilor locale, asigurând totodată protejarea mediului înconjurător şi a resurselor turistice precum şi beneficii rezonabile industriei turistice. Dintre posibilităţile de dezvoltare ale unei regiuni, turismul reprezintă o alternativă demnă de luat în considerare. Pentru a stabili dacă regiunea are acele caracteristici necesare lansării unei strategii de dezvoltare turistică, este necesar să analizăm care sunt particularităţile ofertei turistice ce caracterizează o anumită destinaţie turistică potenţială. Tipurile de capital de care dispun, în general regiunile sunt prezentate în figura 1. Termenul de capital este în general asociat cu resursele naturale şi financiare. În contextul, asigurării dezvoltării durabile, comunităţilor li se asociază diferite tipuri de capital care trebuie luate în considerare ori de câte ori se pune problema strategiilor de dezvoltare turistică durabilă aplicabile într-o anumită regiune. Aceste tipuri de capital sunt: capitalul natural, uman, social şi antropic (infrastructura), care creează capitalul general al unei anumite regiuni, care trebuie analizat cu atenţie atunci când se doreşte alegerea unei strategii de dezvoltare a regiunii (inclusiv strategia de dezvoltare turistică). 133

134 Revista Tinerilor Economişti Pentru a avea o piaţă turistică viabilă, o anumită comunitate trebuie să analizeze care sunt elementele sistemului turistic care caracterizează regiunea respectivă. Componentele sistemului turistic, la nivel de comunitate sunt: atracţiile turistice, serviciile turistice, infrastructura generală, ospitalitatea localnicilor şi eforturile de promovare a regiunii. În momentul în care se hotărăşte că o anumită regiune poate fi dezvoltată turistic iar comunitatea poate fi implicată în acest proces de dezvoltare, apare problema alegerii celei mai adecvate strategii care să ducă la obţinerea succesului dorit. Cele mai importante componente ale sistemului turistic la nivelul comunităţii locale sunt: Capital natural Capital uman şi social Hrană, Apă, Metale, Lemn, Energie Resurse naturale Clădiri, Echipament, Informaţii, Infrastructură Material antropic Sănătate, Educaţie, Abilităţi Populaţia Familie, Vecini, Comunitate, Guvern Pescuit şi vânătoare, Soluri fertile, Apă epurată, CO 2? Oxigen Interdependenţe Relief, Peisaj, Zile însorite, Faună, Vegetaţie Serviciile Frumuseţi naturale furnizate de ecosistem Atracţiile turistice: reprezintă elementul de bază pe care trebuie să se sprijine produsul turistic al unei anumite comunităţi. Acestea includ potenţialul natural, cultural, oportunităţile de petrecere a timpului liber şi de distracţii etc. Serviciile turistice şi infrastructura sunt elemente esenţiale pentru atragerea unui număr mare de turişti şi mai ales pentru realizarea unui turism de calitate. Acestea se referă la deţinerea unui spaţiu excedentar, confortabil, care să permită într-o primă fază cazarea în gospodării proprii, până la dezvoltarea unor structuri independente de cazare, străzi asfaltate, accesibilitate în regiune, spaţii de parcare. etc. Ospitalitatea localnicilor. Turiştii trebuie să se simtă bine în regiunile unde aleg să îşi petreacă vacanţele. Eforturi substanţiale trebuie direcţionate spre asigurarea pregătirii şi perfecţionării celor care lucrează în turism, indiferent dacă sunt simplii angajaţi sau proprietari de pensiuni turistice. Comunitatea are de asemenea nevoie de acţiuni de promovare adecvate, care să ajute la popularizarea ofertei sale turistice, a zonei şi la atragerea potenţialilor turişti. Comunităţile locale trebuie să-şi concentreze atenţia pe nevoile turiştilor aflaţi în regiune şi să le satisfacă într-o măsură cât mai mare. Acest lucru se poate realiza cu uşurinţă în cadrul destinaţiilor deja consacrate, care dispun de o bază materială adecvată activităţilor turistice, dar este dificil de realizat în cadrul unor noi destinaţii, care nu dispun de o infrastructură turistică corespunzătoare cerinţelor turiştilor. Aceste neajunsuri pot fi însă suplinite de amabilitatea şi ospitalitatea oamenilor care trăiesc în cadrul comunităţilor locale. Desigur aceste calităţi, vor fi recunoscute şi apreciate de către turişti, care vor reveni aducând în regiune şi alţi cunoscuţi, rude sau prieteni. Capital antropic Figura 1. Tipurile de capital de care dispun comunităţile locale 134

135 Secţiunea Management Marketing - Turism Alegerea turismului ca o componentă a unei viitoare strategii de dezvoltare necesită într-o primă fază o analiză de impact a viitoarelor activităţii turistice asupra mediului socio-cultural, economic sau asupra mediului natural. Există multe regiuni în România, care dispun de un potenţial turistic remarcabil, dar care în lipsa unei iniţiative concrete prin care să se iniţieze proiecte în această direcţie, nu pot valorifica această mare oportunitate care ar aduce prosperitate respectivelor regiuni şi implicit locuitorilor acestora. 2. TURISMUL ORIENTAT SPRE NATURĂ ( NATURE-BASED TOURISM ) ŞI ECOTURISMUL. Mediul este mijlocul şi modul în care se desfăşoară turismul, calitatea acestuia putând favoriza sau defavoriza activităţile turistice. În figura 2 este prezentată schematic legătura dintre mediul înconjurător, economia locală şi turism. Tipologiile variate de turişti demonstrează faptul că există diferenţe în ceea ce priveşte aprecierea factorilor de mediu şi ponderea pe care aceştia o au în gradul de satisfacere a turiştilor. Totuşi, cercetări empirice, demonstrează importanţa deosebită pe care un mediu nealterat o are în practicarea unui turism de calitate. Ecoturismul îşi are începuturile în America de Nord, la mijlocul anilor 1980, ca urmare a dezvoltării turismului în locuri cu natură sălbatică, în locurile cele mai fragile şi mai retrase ale planetei. Cuvântul ecoturism se află în atenţia multor agenţii de turism care sunt în căutare de noi idei pentru evadări active în mijlocul naturii. Foarte mulţi turişti sunt atraşi de aventura pe care o asociază cu zonele naturale izolate. Alţi turişti încurajează practicile de conservare a zonelor sensibile din punct de vedere ecologic, utilizând profitul pentru a schimba, prin educaţie, atitudinile oamenilor şi pentru a contribui la dezvoltarea comunicaţiilor locale. Cele două categorii de factori esenţiali care afectează calitatea mediului sunt: factori subiectivi cauzaţi de activităţi umane şi factori obiectivi rezultaţi din manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile. Spre deosebire de rezultatele nocive pentru mediu, generate de alte activităţi economice turismul are o contribuţie semnificativă nu numai la stoparea degradării cadrului natural, dar şi la protejarea mediului prin adoptarea unor reglementari specifice în domeniu. Atracţia turistică este dependentă de componentele mediului ambiant (siturile arheologice şi istorice, monumente de arhitectură şi artă, resurse naturale de factură balneară, relieful, reţeaua hidrografică, peisajul etc.). Condiţia primordială de desfăşurare şi dezvoltare a turismului o constituie ocrotirea şi conservarea mediului ambiant. Protecţia patrimoniului turistic şi a mediului înconjurător este influenţată într-o foarte mare măsură şi de conştiinţa ecologică a populaţiei şi a sentimentului de respect şi dragoste pentru natură, pentru monumentele de artă şi arhitectură, pentru locurile istorice create de-a lungul timpului. 135 Succesul strategiei de dezvoltare turistică Calitatea mediului înconjurător Satisfacerea nevoilor turiştilor Figura 2. Relaţia dintre mediul înconjurător, economia locală şi turism

136 Revista Tinerilor Economişti 3. Turism durabil (Sustainable Tourism) Turismul durabil (figura 3) presupune asigurarea durabilităţii turistice în sens larg, cu cerinţe asemănătoare celor din alte domenii economice, privitoare la protejarea mediului înconjurător şi a patrimoniului cultural existent într-o anumită regiune. Turismul orientat spre natură cuprinde activităţile de turism durabil legate de natură direct sau indirect, cu scop de realaxare, Figura 3. Relaţia dintre turism durabil, turism orientat spre comunităţile locale, turism orientat spre natură şi ecoturism descoperire, aventură (de exemplu: călărit, ciclism în pădure,drumeţii montane etc.) Ecoturismul este o formă de turism orientat spre natură, motivaţia turistică fiind legată de un proces de învăţare privind aprecierea şi conservarea naturii. Acesta este specializat, practicat în grupuri mici, discret, educativ, având în vedere conservarea şi returnarea beneficiilor spre comunităţile locale (resurse naturale). 4. Turismul pentru ajutorul populaţiei sărace PPT (Pro-poor tourism) Turismul pentru săraci PPT ( Pro-poor tourism ) îşi propune să crească beneficiile nete ale populaţiei sărace, rezultate din activităţile turistice desfăşurate în anumite regiuni cu potenţial turistic ridicat şi să asigure prin promovarea şi dezvoltatrea turismului reducerea sărăciei. Strategiile care însoţesc PPT-ul îşi propun facilitarea obţinerii beneficiilor economice, creşterea nivelului de trai, participarea la procesul de luare a deciziilor pentru populaţiile sărace ale lumii. Nu am optat pentru traducerea în limba română a termenului de pro-poor tourism deoarece traducerea acestui termen ( turismul pentru săraci ) ar putea crea confuzii în ceea ce priveşte scopul şi esenţa acestei strategii turistice. Iniţiativa PPT nu se referă la încurajarea formelor de turism social, cu menirea de a creşte posibilităţile populaţiilor cu venituri mici de a practica turismul, ci la acele populaţii care trăiesc în anumite regiuni dezvoltate din punct de vedere turistic dar care paradoxal se află la limita sărăciei. PPT nu este considerat formă propriu-zisă de turism şi s-a născut datorită discrepanţelor sesizate între excentricitatea unor destinaţii turistice de lux şi nivelul de viaţă scăzut al majorităţii populaţiei rezidente în unele dintre aceste destinaţii. Acest gen de turism îşi propune să evidenţieze posibilităţile prin care turismul poate deveni benefic pentru populaţiile foarte sărace. Realizarea acestui deziderat reclamă participarea diferiţilor factori de decizie (actori) implicaţi în dezvoltarea turismului şi anume: companii turistice, guvern, ONG -uri, asociaţii caritabile şi comunităţile locale. Obiectivele internaţionale au ca deziderat reducerea la jumătate a numărului de oameni care trăiesc în prezent în sărăcie (persoanele care trăiesc cu mai puţin de 1$ pe zi) până în anul Acest deziderat poate fi atins prin lansarea unor strategii care să aibă ca principal obiectiv diminuarea sărăciei prin stimularea creşterii economice a zonelor defavorizate ale lumii. Turismul poate să constituie o sursă importantă de creştere; el influenţează stilul de viaţă şi nivelul de trai al multor populaţii aflate în zonele turistice ale lumii. Totuşi reducerea sărăciei nu reprezintă, în mod obişnuit, una dintre preocupările principale ale factorilor de decizie din turism. 136 Turism durabil Turism orientat spre comunităţile locale Turism orientat spre natură Ecoturism

137 Secţiunea Management Marketing - Turism PPT este definit ca fiind turismul care generează beneficii nete săracilor. Aceste beneficii pot fi sociale, ecologice sau culturale. În această definiţie nu se precizează cu exactitate cum se realizează distribuţia beneficiilor provenite din turism. În această ordine de idei nu putem vorbi de PPT decât în situaţia în care populaţia săracă dobândeşte beneficii nete de pe urma turismului, chiar dacă în realitate populaţia bogată câştigă mult mai mult comparativ cu săracii. Principala preocupare a PPT-ului trebuie să fie favorizarea şi încurajarea obţinerii acestor beneficii de către săraci şi nu dezvoltarea cantitativă (ca dimensiune) a acestui nou sector [Nicanor, 2001]. PPT, nu reprezintă un produs turistic nou, ci un nou mod de abordare a fenomenului turistic. Acesta include o multitudine de grupuri de interese care operează atât la nivel micro cât şi macroeconomic: guvernul, sectorul privat şi societatea civilă şi nu în ultimul rând săracii care au dubla calitate de producători şi factori de decizie. Iniţiativa PPT propune două caracteristici cheie ale creşterii bunăstării populaţiei prin turism, creşterea cererii pentru bunuri şi servicii oferite de către populaţie şi creşterea resurselor la care aceştia au acces. Prin contrast, formele tradiţionale de turism, se asociază de cele mai multe ori cu limitarea accesului la resurse pentru populaţiile locale (în special terenurile, pământurile). Din acest punct de vedere PPT, reprezintă o formă clară de turism durabil, care are ca principal obiectiv reducerea sărăciei. In acelaşi timp strategiile de dezvoltare turistică durabilă nu trebuie să piardă din vedere nici aspectele legate de gestionarea echitabilă a resurselor în vederea reducerii sărăciei. Recunoaşterea oamenilor săraci ca o componentă legitimă în procesul de luare a deciziilor legate de viitorul destinaţiilor turistice, însoţită de schimbarea atitudinilor factorilor de decizie din domeniul public sau privat vor duce la obţinerea unor importante beneficii cu influenţă şi semnificaţie pe termen lung. BIBLIOGRAFIE 1. Buttler R.W. Tourism, Environment and Sustainable Development, Environmental Conservation, Nicanor N. Practical Strategies for Pro-Poor Tourism, London, *** World Tourism Organisation,

138 Revista Tinerilor Economişti PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE PIEŢELOR DE TRANSPORT ÎN CURS DE LIBERALIZARE drd. Bocean Andreea Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Abstract: The main aim of this paper is to underline the features of the national transport markets during liberalization process. Liberalization of national transport markets, to permit easy entry and exit, and open competition on the basis of costs that reflect externalities as well as market values, is partially underway in many countries. It has yielded good initial results, and needs to be deepened and extended. Key words: Liberalization of national transport market, accessibility, externalities costs. Liberalizarea iniţiativelor a fost o decizie luată de majoritatea ţărilor la sfârşitul anilor 1980 şi apoi s-a extins în anii Dacă aceşti 20 de ani au fost în principal o perioadă de liberalizare a pieţelor de transport naţional, perioada care a urmat a fost una de deschidere a pieţelor la nivel regional şi internaţional. Politicile de transport şi investiţiile în acest sector trebuie în prezent analizate în context regional. Având în faţă perspectiva unor schimbări majore, sarcina principală pentru guverne şi societăţi va fi aceea de a se asigura că deciziile luate sunt cele mai bune date fiind circumstanţele naţionale şi internaţionale, şi că eficienţa câştigată nu va fi alterată de consecinţele negative ale transformărilor implicate. Au fost identificate şase dimensiuni principale ale construcţiei pieţelor liberalizate, fiecare din acestea putând fi cauza unui eşec dacă nu sunt corect aplicate: intrările şi ieşirile, principiile de stabilire a preţurilor, accesibilitatea, logistica, externalităţile, managementul infrastructurii. 1 Intrările şi ieşirile Unele pieţe sunt mai bine organizate când există ofertanţi unici pentru servicii exclusive (este cazul serviciilor de transport urban de pasageri), iar pe altele este necesar să se manifeste competiţia deschisă (cum este cazul majorităţii serviciilor care asigură transportul mărfurilor). Dar experienţa mondială aduce dovezi puternice ale meritelor minimizării cererilor care trebuie îndeplinite de noii intraţi pe aceste pieţe în ceea ce priveşte toate aspectele industriei serviciilor de transport, ca de altfel şi de facilitarea unei ieşiri facile în caz de eşec. Cerinţele de intrare pot fi în mod normal limitate la cele esenţiale de siguranţă şi de respectare a standardelor de mediu, competenţă profesională şi siguranţă financiară, dar trebuie foarte bine delimitate şi menţinute. Capacităţile de reglementare şi de stabilire a procedurilor de urmat în multe ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie trebuie întărite şi menţinute la anumite standarde stabilite pe plan internaţional, dar procesul trebuie să fie astfel conceput încât să nu aibă consecinţe negative grave asupra acestora. Multe din reglementările care există în Statele Unite, Europa şi multe alte ţări au dus la reducerea obstacolelor la intrarea pe piaţă dar există multe economii în tranziţie sau în curs de dezvoltare în care intrările şi ieşirile de pe piaţă prin faliment au 138

139 Secţiunea Management Marketing - Turism încă nevoie de simplificare, luarea unor asemenea decizii devenind un pas important în crearea unei pieţe competitive de transport. Introducerea unor formalităţi corecte de intrare şi ieşire de pe piaţă la nivel regional şi internaţional va constitui una din problematicile anilor care vor urma. Începând din 1997/1998 operatorii de transport aerian şi cei rutieri de marfă din UE au drept de operare pe întreg teritoriul acesteia; în 1998 operatorii de transport rutier de mărfuri din Canada au obţinut pentru prima dată drepturi limitate de a se ocupa de expediţii pe teritoriul SUA. În domeniul transportului aerian, Australia şi Noua Zeelandă au creat Piaţa Unică Aviatică iar în 1999 o decizie similară a fost luată de ţările din Africa. Trebuie să se ajungă la un echilibru pe o piaţă regională deschisă,având asigurarea că ţări cu costuri reale scăzute pot beneficia de acest atu în competiţia dintre ele, şi în acelaşi timp, să se evite denaturarea standardelor de intrare stabilite de legislaţiile diferite ale fiecărei ţări. Lipsa unor standarde unificate într-o ţară se adaugă adeseori la complexitatea creării unei pieţe regionale realmente deschise. Experienţa europeană în acordarea unor drepturi de cabotaj între ţări va conduce din fericire la o schimbare din ce în ce mai mare a unor asemenea drepturi la nivel internaţional. Crearea unei pieţe regionale deschise este şi mai dificilă când ţările implicate se situează la nivele de dezvoltare economică şi socială foarte diferită, aşa cum a fost cazul Mexicului în NAFTA, sau a ţărilor candidate la aderarea în UE. Pătrunderea camioanelor mexicane pe teritoriul Statelor Unite este şi în prezent supusă unor restricţii mult mai mari decât s-a intenţionat la început, datorită dificultăţilor întâmpinate de acestea în asigurarea unor standarde de siguranţă satisfăcătoare şi a necesităţii de a obţine acordul privind respectarea normelor de securitate de la autorităţile federale sau statale implicate. Fostele ţări comuniste din Europa de Est întâmpină şi ele greutăţi în dezvoltarea unor servicii internaţionale de transport rutier care să poată intra în competiţie cu cele din vest. Au loc eforturi deosebit de susţinute de aducere a serviciilor acestor ţări la standardele şi performanţele necesare pentru a fi competitive la nivel internaţional. S-a răspândit cu repeziciune credinţa că serviciile de transport sunt mai bine organizate în sectorul privat, iar aceasta contribuie la transformarea competiţiei din industria transporturilor într-una efectivă. Multe ţări sunt de asemenea puternic interesate de atragerea investitorilor privaţi în aceste servicii şi în infrastructură, pentru a reduce povara asupra bugetului guvernamental. Chiar şi în ţările în care statul exercită o putere destul de puternică în toate sectoarele economice, transportul rutier de mărfuri şi asigurarea transportului cu autobuzul între diferite localităţi, şi chiar unele servicii de transport urban sunt din ce în ce mai mult oferite de sectorul privat aşa cum se întâmplă în India, China şi multe dintre ţările fostei URSS. Se preconizează că majoritatea căilor ferate şi a liniilor aeriene din America Latină vor fi deţinute de companii private în viitorul apropiat, iar acest val al privatizării se întinde deja destul de rapid în Africa şi în ţările Europei de Est; în Asia de Est unele companii reprezentative au fost deja privatizate şi au loc experimente importante în acest domeniu, de exemplu în China, pentru transportul pe calea ferată şi cel aerian. Când intră în discuţie fuziunile, consolidările, alianţele şi expansiunile diverselor firme, trebuie luate măsuri anti-trust la nivel regional şi naţional, şi analizate cu mare atenţie propunerile privind realizarea noilor structuri pentru asigurarea unei competiţii constructive între operatori. Autorităţile publice trebuie să menţină supravegherea atentă a operatorilor diferitelor servicii de transport şi să reacţioneze 139

140 Revista Tinerilor Economişti prompt atunci când aceştia utilizează practici neloiale pentru a împiedica pătrunderea unor noi competitori pe piaţă. Un domeniu care are nevoie de o atenţie deosebită în unele din ţările cu venituri medii este crearea unei mai bune coordonări între diversele agenţii care să ducă la adoptarea unor decizii mai bine fundamentate pentru depăşirea graniţelor deja trasate în industria respectivă şi la combinarea diferitelor moduri de transport şi a serviciilor oferite de acestea, la care să se adauge serviciile de comunicaţie specifice care au devenit disponibile la nivel mondial. 2 Principiile de stabilire a preţurilor Un ţel major al liberalizării pieţelor serviciilor de transport naţional în ultima parte a secolului trecut a fost înlocuirea controlului guvernamental asupra preţurilor cu o formare a acestora datorită acţiunii forţelor normale care acţionează pe piaţă, adică la presiunea competitorilor şi a substituenţilor. Controlul public care a devenit necesar când posibilităţile de alegere erau reduse iar operatorii de transport deţineau adeseori monopolul pe plan local a tins mai degrabă să exercite constrângeri asupra inovaţiilor şi îmbunătăţirilor. Reglementarea directă a preţurilor este posibilă numai în cazuri de monopol când este posibilă şi uneori este dorită menţinerea unor preţuri sub costuri. Din ce în ce mai mult este agreată ideea că acordarea de subvenţii pentru anumite servicii publice necompetitive nu este o soluţie. Compensări şi subsidii ar trebui acordate numai operatorilor care desfăşoară contracte în mod competitiv pentru îmbunătăţiri tehnice sau tehnologice şi nu pentru subvenţionarea preţurilor sau a pierderilor înregistrate. O piaţă de transport liberalizată înseamnă mai mult decât pur şi simplu bilete de trecere, care să acopere transportul efectuat de diferiţi transportatori sau scrisori de trăsură unice. Este de asemenea necesar ca preţurile pentru utilizarea infrastructurii publice să reflecte în mod corect costurile (inclusiv pe acelea ale externalităţilor mai ales ale poluării, congestiei traficului şi accidentelor cauzate) dacă competiţia devine primordială în determinarea consumatorului la alegerea celui mai eficient mod de transport pentru un transport cu cerinţe particulare. Aceste principii trebuie să fie aplicate în mod asemănător în întreaga piaţă. Având în faţă problemele ridicate de existenţa unei pieţe de transport unice europene şi fiind preocupată de stimularea unei competiţii intermodale mai efective, Comisia UE a făcut muncă de pionierat pentru obţinerea unui set de principii de bază pentru stabilirea preţurilor, având în vedere în principal utilizarea infrastructurii. Principii de bază asemănătoare sunt acceptate în mod gradual în ţările în curs de dezvoltare care le-au transformat în obiective de atins. Anii care vor urma vor fi martorii aplicării practice a acestor principii pe seama cărora s-a discutat foarte mult dar care au fost puţin utilizate, din motive foarte variate printre care unele tehnologice. Primul dintre aceste motive este acela că revoluţia informatică a generat mijloacele electronice care fac posibilă reflectarea mai precisă a costurilor în preţurile calculate pentru timpul şi locaţia utilizată, conform specificului transporturilor. Al doilea, este acela că utilizatorii şi consumatorii vor fi atât de obişnuiţi prin intermediul comerţului electronic, cu preţurile flexibile, de tip licitaţie ale bunurilor şi serviciilor încât vor accepta mult mai rapid decât până acum ideea, de exemplu, de a plăti în plus pentru evitarea congestiilor în trafic. Experimentele din prezent care au în vedere decongestionarea traficului rutier de exemplu prin transportul camioanelor pe anumite porţiuni de drum cu ajutorul vagoanelor pe căile ferate se vor extinde. Este foarte probabil ca generaţia care va urma să aplice în mod constant aceste practici care în prezent sunt considerate experimentale. 140

141 Secţiunea Management Marketing - Turism În viitorul apropiat se aşteaptă ca taxele percepute asupra vehiculelor de mare tonaj să fie cât mai apropiate de valoarea costurilor reale care le sunt atribuite, inclusiv externalităţile. Comisia UE a elaborat deja un plan care are în vedere aplicarea unei baze de calcul comune pentru stabilirea costurilor utilizării infrastructurii pentru toate modurile de transport tradiţionale: rutier, feroviar, aerian şi portuar. În ceea ce priveşte transportul rutier, preocuparea principală trebuie să aibă în vedere costurile implicate de infrastructură şi congestia traficului. Aceste cheltuieli ar putea fi colectate cu ajutorul sistemului existent al eurovignetelor, dar el poate fi îmbunătăţit prin intermediul mijloacelor electronice, fie folosind tehnologia microundelor în care unităţi situate la bordul mijloacelor de transport comunică cu echipamentele situate de-a lungul autostrăzilor, sau, alternativ, poziţionarea prin satelit, sistemele de navigaţie şi GSM în care se comunică cu un satelit sau un telefon mobil pentru efectuarea plăţilor. Urmarea logică a acestor măsuri va fi distribuirea asupra cheltuielilor a costurilor altor externalităţi, mai ales ale poluării. Se aşteaptă ca aceste sisteme să devină operabile la nivelul UE începând din Cele mai recente cercetări privind repartizarea externalităţilor asupra costurilor serviciilor de transport au în vedere utilizarea veniturilor adiţionale pentru diminuarea impozitelor plătite de angajatori pentru personalul utilizat, acesta fiind considerat unul dintre cele mai distorsionante elemente ale sistemului modern de stabilire a taxelor. Distribuirea veniturilor adiţionale rezultate din plata de către operatorii de transport a costurilor externalităţilor este o problemă majoră de rezolvat în anii care vor urma introducerii acestui sistem. 3 Accesibilitatea Sute de milioane de oameni în special în ţările în curs de dezvoltare dar şi în cele mai bogate rămân în afara economiei moderne, fie ca rezultat al neglijării întreţinerii infrastructurii publice, a localizării în zone greu accesibile, şi încă, în unele cazuri, datorită absenţei unei infrastructuri de transport minime. Sistemele de taxe locale depăşite şi diferitele tulburări care afectează legea şi ordinea în multe regiuni duc la supunerea călătorilor şi a cărăuşilor la numeroase opriri şi inspecţii legale, semilegale sau ilegale. Unele ţări care îşi menţin în continuare graniţele închise suferă datorită izolării şi a discriminărilor monopolistice din partea vecinilor lor. În timp ce transporturile liberalizate şi desfăşurate în cele mai bune condiţii nu ating în comunităţile mai izolate timpul standard care se atinge în coridoarele cu o populaţie densă este evident că ele pot fi îmbunătăţite radical pentru a atinge o viteză normală de desfăşurare, modificările care pot interveni în aceste situaţii putând fi spectaculoase. Multe zone şi oamenii care le populează ar putea beneficia substanţial de pe urma unei mai raţionale distribuţii a fondurilor bugetare care sunt deja direcţionate către transporturi. Pentru a ajuta la obţinerea unui progres real în acest domeniu, multe guverne ar trebui să urmeze exemplul firmelor care şi-au stabilit ţinte de accesibilitate. Cooperarea între ţări privind transportul în regiunile relativ izolate, cum sunt Asia Centrală şi Caucazul, Nord Estul Asiei, părţi din Africa, s-a îmbunătăţit, ele fiind asistate de UNCTAD şi alte organisme regionale. Faptul că, cu costuri relativ scăzute datorate Internetului, chiar şi cele mai izolate zone ale lumii pot acum pentru prima dată să participe direct la licitaţii desfăşurate oriunde în lume ar trebui să genereze presiuni puternice pentru îmbunătăţirea deplasării fizice a mărfurilor. Îmbunătăţirea infrastructurii şi a standardelor legale de bază trebuie totuşi să fie sprijinită şi de măsuri care să ducă la creşterea calităţii prestaţiilor furnizorilor de 141

142 Revista Tinerilor Economişti servicii şi este foarte evident că acest lucru poate fi realizat prin realizarea unei competiţii reale între operatori. Temerile anterioare dereglementării serviciilor de transport nu s-au dovedit în general justificate iar aplicarea lor ar fi condus la creşterea izolării unor zone; anterior adoptării acestui pachet legislativ serviciile de transport feroviar sau aerian subvenţionate tindeau să fie substituite cu servicii mai economice, cum erau cele oferite de căile ferate de scurtă distanţă, transportul cu avioane mici, cu autobuzul, etc. Pe de altă parte, în timp ce ameninţarea competiţiei are cu siguranţă un cuvânt de spus, analizele rezultatelor actuale ale pieţei liberalizate a transporturilor tind să arate că, cel puţin atunci când există mai mult de trei sau patru cărăuşi pe o rută, preţul plătit de clienţi este mai scăzut. Pe viitor trebuie găsite moduri originale pentru creşterea competiţiei dintre serviciile de transport în zonele mai puţin accesibile: de exemplu în cazul în care o ţară este dependentă de un singur sistem de căi ferate ar putea fi aplicată ideea europeană de a liberaliza concesionarea acesteia asigurând astfel prezenţa mai multor operatori pe piaţă. Transportul rutier al mărfurilor ar trebui încurajat ori de câte ori acest lucru este posibil. Utilizarea unor terminale deschise care să fie împărţite între mai mulţi operatori trebuie sprijinită. De esenţa inaccesibilităţii rămâne totuşi faptul că multe rute vor rămâne foarte puţin exploatate cel puţin în viitorul apropiat. Acolo unde există cerere numai pentru un singur operator, sau mai mulţi operatori îşi desfăşoară activitatea la tarife fixate de comun acord, sau preţurile de intrare sunt prea ridicate pentru a împiedica pătrunderea unui nou operator pe piaţă, trebuie monitorizate cu mare atenţie performanţele pieţei şi trebuie asigurate în acelaşi timp, cadrul legal şi autorităţile cărora clienţii acestor servicii de transport să li se poată adresa pentru cercetarea abuzurilor şi luarea măsurilor pentru limitarea consecinţelor lor. Când anumite rute sunt atât de puţin rentabile încât subvenţionarea operatorilor este o necesitate socială, guvernele au la dispoziţie aşa numitele concesiuni negative când activitatea transportatorilor este susţinută prin plata unor sume convenite care să asigure acoperirea costurilor de exploatare. Până când structura sistemului administrativ şi informaţional va permite livrarea efectivă a unor vaucere sau carduri direct celor care au nevoie de ele, sistemul bazat pe preţul de cost al transportul este singurul pe baza căruia pot fi calculate ajutoarele guvernamentale acordate. 4 Logistica Logistica (analiza integrată şi managementul activ al lanţului aprovizionării unei întreprinderi, de la sursele intrărilor până la livrarea produsului finit) şi sistemul Just-in-time (JIT) au avut deja un efect uriaş asupra serviciilor de transport a bunurilor în ţările mai avansate ale lumii. Rezultatul combinat al utilizării acestor metode în întreprinderile americane este reducerea cu aproximativ 40% a costurilor cu logistica (sunt cuprinse aici costurile cu transportul şi depozitarea). Liberalizarea, în special a transportului rutier, a jucat un rol important datorită preţurilor scăzute derivate din restricţiile reglementate şi competiţiei ascuţite dintre cărăuşi pentru stabilirea unor preţuri minime pentru serviciile prestate, dar şi datorită competiţiei sporite pentru creşterea calităţii acestora. Caracteristicile principale ale transportului au devenit controlul efectiv, sincronizarea cu celelalte procese şi precizia, pentru a permite reducerea timpului de depozitare, manipulare, inventariere, mişcarea materiilor şi materialelor, evitarea surplusurilor, erorilor şi chiar a pierderilor. Companiile japoneze au fost primele care au 142

143 Secţiunea Management Marketing - Turism aplicat procedeul Just-In-Time şi probabil vor rămâne şi pe viitor cele care îl vor aplica cel mai bine, ele fiind urmate de cele din SUA, în timp ce companiile din Europa deşi au recuperat mult în acest domeniu sunt încă puţin rămase în urmă. Cele mai bune avantaje trebuie obţinute şi din noile posibilităţi pe care Internetul le-a creat prin accesul instantaneu simultan, la costuri foarte scăzute, la informaţia anterior disponibilă numai pe hârtie sau prin sistemele electronice de schimb de date foarte costisitoare. Internetul se poate spune că stabileşte noi standarde pentru viitor, dar deschide în acelaşi timp posibilităţi nebănuite anterior, pentru o viitoare piaţă de transport deschisă în care serviciile operatorilor de transport să aducă valoarea adăugată previzionată deja de specialişti în economiile statelor la nivel global. Cererile de transport vor urmări în viitor sincronizarea, precizia şi schimbul continuu de informaţii, dar, în plus, pentru o mai bună adaptare la cererile specifice formulate pe pieţele diferitelor bunuri, şi posibilitatea de răspuns flexibil şi rapid la schimbările de preferinţă sau la noile necesităţi ale consumatorilor. Noi posibilităţi trebuie găsite pentru a spori capacitatea de răspuns a cărăuşilor la cererile pe termen scurt şi acest deziderat ar putea fi realizat prin intermediul unor prearanjamente cu subcontractorii pentru a avea mereu la dispoziţie vehicule şi personal care să îşi adapteze cu uşurinţă activităţile la cerinţele ce apar pe diferite pieţe. Optimizarea logistică tinde să crească şi partea din preţul serviciilor de transport care răspunde unor cerinţe cum sunt cele de flexibilitate sau de încredere. Transportul aerian şi cel rutier de mărfuri au fost cele care au răspuns cu promptitudine acestor cerinţe devenind totodată principalele beneficiare ale preţurilor încasate pentru satisfacerea acestor cerinţe. Cât de mult vor putea căile ferate să profite de pe urma modificărilor intervenite pe piaţa transporturilor va depinde de capacitatea lor de a oferi posibilităţi de încărcare la un nivel de competitivitate superior care să fie comparabil cu cel al transportatorilor cu o mare experienţă din domeniul privat. Modul în care sunt administrate multe căi ferate şi performanţele financiare slabe prelungite le-au pus în multe ţări în imposibilitatea de a răspunde nevoilor transportului modern multimodal. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul operatorilor din transportul maritim şi fluvial. Un alt efect al preocupărilor legate de logistică ale clienţilor este legat de depunerea unor eforturi susţinute pentru reducerea întârzierilor la trecerea frontierelor. Fie că aceste întârzieri sunt măsurate în zile, aşa cum se întâmplă în multe ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie, sau în ore ori minute, în majoritatea statelor dezvoltate, nu există aproape nici o ţară în care să nu se fi auzit critici la adresa acestui fenomen, mai ales în ceea ce priveşte progresul destul de încet înregistrat în rezolvarea unor probleme vizibile. În ceea ce priveşte transportul aerian de mărfuri sunt deja în plină desfăşurare experimente de cooperare, de exemplu între Australia şi Noua Zeelandă, pentru a dezvolta sisteme în care cu ajutorul unei singure notificări a codurilor să se realizeze transferul bunurilor, fără îndeplinirea altor formalităţi. Majoritatea economiilor în tranziţie sau în curs de dezvoltare se confruntă cu probleme fundamentale de reformă şi restructurare a Vămilor, urmărind să ajungă la aplicarea unui sistem statistic modern care să permită inspecţiile fizice selective, simplificarea documentelor şi standardizarea lor, precum şi o mai bună coordonare cu sistemele similare din ţările vecine. 143

144 Revista Tinerilor Economişti 5 Externalităţile O piaţă a transporturilor liberalizată trebuie să fie în mod evident şi una care să acorde atenţia cuvenită problemelor de mediu. În prezent omenirea se confruntă cu creşterea rapidă a congestiei traficului rutier în statele dezvoltate şi cu probleme chiar mai serioase în marile oraşe ale statelor în curs de dezvoltare. Aceasta este o problemă creată mai ales de autovehiculele personale decât de cele de transport în comun sau de transport rutier de mărfuri şi poate fi depăşită prin adoptarea unei politici corecte privind utilizarea maşinilor personale. Schimbarea majoră în politica generală a statelor priveşte extinderea încorporării în preţul transportului a costurilor externalităţilor la care se adaugă îmbunătăţirea construcţiei autovehiculelor din ce în ce mai ecologice. În măsura în care oamenii pot fi convinşi să se deplaseze pe jos în marile arii metropolitane, transportul public va avea de câştigat, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani în numeroase oraşe cu un trafic congestionat din Europa. Este deosebit de important să se găsească abordările fiscale cele mai convenabile pentru a asigura această decongestie a traficului în două tipuri de oraşe: zonele metropolitane foarte puternic populate din ţările în curs de dezvoltare, în special din Asia, şi majoritatea oraşelor din fostele ţări comuniste care au moştenit sisteme publice de tranzit foarte puternice care acum sunt în declin şi în pericol de distrugere. Pentru a reduce poluarea sonoră la decolarea şi aterizarea aeronavelor pe aeroporturi au fost luate o serie de măsuri de către aeroporturile din Europa şi din Asia pentru a se trece de la stadiul actual de restricţie a mişcărilor de zbor la un adevărat buget de zgomot care prevede anumite nivele ale acestuia în anumite momente ale zilei, el fiind alocat între liniile aeriene. Liniile aeriene iau decizii de management incluzând alegerea aeronavelor, factorii de încărcare, etc, în cadrul acestui buget. În mare măsură ca rezultat al îmbunătăţirii tehnologiei de alimentare cu combustibili, ţările dezvoltate au reuşit să atingă ţintele pe care şi le stabiliseră pentru reducerea poluării datorită emisiilor motoarelor autovehiculelor şi este de aşteptat ca aceste măsuri să continue. Parcurile vechi de autovehicule ale ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie continuă să fie o problemă. Poluarea cauzată de vehiculele comerciale poate fi redusă în anumite limite printr-o mai bună întreţinere şi impunerea unor inspecţii tehnice mai amănunţite dar şi prin printr-un control sporit asupra calităţii carburanţilor distribuiţi. Dar soluţia pentru diminuarea poluării o reprezintă numai înlocuirea parcului depăşit de autovehicule şi introducerea unor noi tehnologii de fabricaţie care să producă noi tipuri de maşini curate ecologic. 6 Managementul infrastructurii În întreaga lume a început deja un proces de privatizare şi concesionare a locaţiilor şi infrastructurilor portuare din întreaga lume şi un proces similar va avea loc şi în cazul aeroporturilor, specialiştii previzionând că până în 2010 cele mai multe aeroporturi mari vor fi proprietatea unor companii internaţionale. Guvernele vor continua totuşi să deţină responsabilitatea în ceea ce priveşte reglementarea facilităţilor publice şi o responsabilitate directă pentru infrastructura rutieră, cea feroviară şi să stabilească multe dintre facilităţile intermodale. Se consideră totuşi că cel puţin în Europa unde există o necesitate limitată de extindere a reţelelor existente, introducerea unui mecanism de încărcare mai eficient, va genera nu numai fondurile necesare investiţiilor viitoare, dar va atrage şi investiţii din sectorul privat pentru construcţia unor noi facilităţi. 144

145 Secţiunea Management Marketing - Turism În ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, pe de altă parte, paşii care trebuie făcuţi pentru crearea unor pieţe de transport competitive rămân managementul orientat către satisfacerea necesităţilor clienţilor şi găsirea capitalului necesar extinderii reţelelor existente. Nu numai că trebuie făcute noi construcţii şi modernizate cele existente dar multe ţări se află la capătul unei perioade prelungite de subfinanţare a activităţilor de întreţinere şi de întârzieri în restructurarea sectoarelor se transport. Importanţa depăşirii acestor probleme este subliniată de experienţa liberalizării serviciilor de transport din ultimii douăzeci de ani, care demonstrează că una dintre cele mai mari ameninţări la adresa competiţiei create între modurile de transport este capacitatea insuficientă a infrastructurii în punctele cheie. Cea mai promiţătoare soluţie pentru rezolvarea acestei probleme este în primul rând recunoaşterea naturii esenţialmente comerciale a infrastructurii de transport, pentru a atrage veniturile din onorariile utilizatorilor în fonduri centrale al căror management să fie asigurat de parteneriate public-privat. Asemenea aranjamente au produs deja efecte benefice în ţările dezvoltate, în special în ceea ce priveşte calitatea întreţinerii infrastructurii, controlul supraîncărcării autovehiculelor de mare tonaj şi au crescut randamentul utilizării diferitelor sume încasate de la întreprinderile de transport. Soluţia aceasta nu asigură capitalurile necesare investiţiilor dar constituie un punct de plecare pentru măsurile care vor fi luate în viitor. Serviciile de transport au demonstrat o bună capacitate de adaptare la nevoile în continuă schimbare ale economiei când cei implicaţi în desfăşurarea acestor sunt interesaţi de găsirea unor modalităţi mai bune de servire a clienţilor. Marea provocare a secolului în care trăim o constituie crearea unei pieţe de transport liberalizate, pentru mărfuri şi pasageri, pe baze regionale şi internaţionale, care să beneficieze din plin de Revoluţia Informatică care defineşte noua economie. BIBLIOGRAFIE 1. Abend, J. New Takes on Transportation, Bobbin, Forsyth, P. The Gains from the Liberalisation of Air Transport, Journal of Transport Economics and Policy vol. 32, partea 1, Kinnock, N. Transport Policy Needs at the Turn of the Century, European Business Journal, vol. 10 (no. 3),

146 Revista Tinerilor Economişti COMUNICAREA UNUI MESAJ ÎN AFACERI Conf.univ.dr. Sorina Gîrboveanu Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Abstract The problem-solving approach needs to get answers to the following questions: "What is the purpose of the message?", "How does the communicator involve the receiver?", "How should the message be sent?" and "How to structure and organize the message?". The last question in the problem-solving approach is: "How to communicate the message?". This paper aims to this last question; effective communication requires an appropriate balance of clarity, conciseness, correctness, and coherency. The message must contain just the right balance among these elements. Key words: clarity, conciseness, correctness, coherency După stabilirea obiectivelor comunicării, a modului de implicare a receptorului şi a modalităţii de expediere a mesajului, trebuie acordată importanţă structurării şi organizării acestuia. Ultima etapă într-o asemenea abordare este comunicarea mesajului. Comunicarea eficientă presupune un echilibru adecvat între claritate, precizie, corectitudine şi coerenţă. 1. Claritatea Unul dintre cele mai importante elemente ale unui mesaj este claritatea. Claritatea asigură ca mesajul să fie înţeles de receptor. Se referă la felul în care sunt asamblate cuvintele într-o propoziţie ca şi structura şi organizarea generală a mesajului. Câteva reguli generale pot fi avute în vedere pentru a îmbunătăţi claritatea comunicării. a) Folosirea cuvintelor simple Ideea conform căreia cu cât este mai lung cuvântul, cu atât mai bine nu este aplicabilă. În comunicarea de afaceri, nu se folosesc cuvintele de trei sau patru silabe, atâta timp cât cele de o silabă sunt de ajuns. Cuvintele lungi nu impresionează, aşa cum s-ar putea crede; acestea nu fac decât să producă mesaje greu de înţeles. Oricând este posibil, folosiţi cuvinte simple, nu sofisticate aşa cum este exemplificat în tabelul 1. Folosirea cuvintelor simple Tabel 1. Recomandabil Nerecomandabil - a contempla - a gândi, a plănui - echitabil - corect - magnitudine - mărime - facilitează - ajută - subsemnatul - eu - cititorul - tu De asemenea, când se aleg cuvintele, se impune atenţie pentru a nu folosi cuvinte jargon ce nu au nici un înţeles pentru cititor. Jargonul se referă la un set de 146

147 Secţiunea Management Marketing - Turism simboluri, de cuvinte care au semnificaţii specializate pentru un anumit grup, dar care pot să nu prezinte semnificaţie pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu interesele acelui grup sau domeniu. Avocaţii, oamenii de ştiinţă şi academicienii au fost adesea criticaţi pentru că cei de alte profesii întâmpină dificultăţi în înţelegerea jargonului lor profesional. Părinţii şi profesorii se plâng adesea că le este dificil să traducă jargonul tinerilor. Atunci când este posibil, este bine să evităm folosirea frazelor şi cuvintelor care nu au înţeles pentru receptor. Când se impune folosirea "jargonului" tehnic, trebuie definite clar noţiunile pentru a fi înţelese de receptor. Aceasta nu înseamnă că jargonul trebuie evitat. Când comunicăm cu grupuri care cunosc anumite fraze sau cuvinte tehnice, folosirea jargonului poate fi mai eficientă în transmiterea mesajului. În alegerea cuvintelor este nevoie să ne adaptăm obiectivului, situaţiei şi în mod special receptorului. b) Conceperea de propoziţii inteligibile Multe comunicări eşuează în transmiterea mesajelor, deoarece propoziţiile sunt prea lungi, prea complexe, iar cuvintele depăşesc nivelul de înţelegere al cititorului. Una dintre cele mai bune metode pentru a asigura înţelegerea comunicării este ca aceasta să fie inteligibilă. Pentru a face ca o comunicare să fie inteligibilă putem folosi formula matematică "Gunning fog index". Cu ajutorul acesteia se determină nivelul educaţional de care are nevoie cititorul pentru a înţelege materialul. Aceasta presupune următoarele acţiuni: 1) Numărarea cuvintele. 2) Numărarea propoziţiile. Propoziţiile complexe se numără ca fiind cât două simple. 3) Stabilirea lungimii medii a propoziţiei împărţind numărul de cuvinte la numărul de propoziţii. 4) Stabilirea numărului de cuvinte dificile. Aici se includ cuvintele cu trei sau mai multe silabe. Nu se includ: numele proprii (Regina Elizabeta, Argentina) şi combinaţiile de cuvinte scurte şi uşoare. 5) Determinarea coeficientului reprezentând cuvintele dificile. Se împarte numărul de cuvinte dificile la numărul total de cuvinte. 6) Se adună lungimea medie a propoziţiei (pasul3) cu coeficientul ce reprezintă cuvintele dificile (pasul5) şi rezultatul se înmulţeşte cu constanta (pasul 4). Rezultatul este index-ul "Fog". c) Folosirea diatezei active Comunicarea va fi mai clară şi mai uşor înţeleasă dacă este "activă", respectiv dacă se foloseşte diateza activă, în locul diatezei pasive. Care este diferenţa dintre diateza activă şi diateza pasivă? În cazul diatezei active, subiectul acţionează asupra complementului. De exemplu: "Vânzătorul trimite comanda." - (subiect, verb, complement). În cazul diatezei pasive, subiectul suportă acţiunea din partea complementului. De exemplu: "Comanda este trimisă de vânzător." - (subiect, verb, complement). Folosirea diatezei active asigură o ordine clară şi uşor de urmărit. Diateza pasivă produce de multe ori confuzie, din cauza ordinii schimbate. De exemplu: "O copie din formularul X va fi trimisă unui client de către inginerul proiectant." - (diateza pasivă). În cazul acestei propoziţii, folosirea diatezei pasive îngreunează înţelegerea. 147

148 Revista Tinerilor Economişti Rescrisă în diateza activă, aceeaşi propoziţia sună astfel: "Inginerul proiectant va trimite clientului o copie a formularului X." Putem folosi diateza activă destul de des în majoritatea comunicărilor. Totuşi, diateza pasivă se recomandă atunci când nu vrem să punem accentul pe un anumit lucru sau când vrem să acţionăm cu tact şi diplomaţie. De exemplu, dacă anunţăm un client că a întârziat să plătească o rată la un credit cu o săptămână, folosind diateza activă, mesajul poate fi prea direct: "Nu v-aţi achitat rata pentru luna trecută. Aţi întârziat cu plata." În schimb, poate fi mai adecvată, în acest caz, folosirea diatezei pasive: "Rata aferentă lunii trecute nu a fost plătită. Banii nu au fost încă viraţi." 2. Concizia În comunicările de afaceri, concizia este esenţială pentru a avea succes. Cuprinderea în cât mai puţine cuvinte a ceea ce avem de spus sporeşte claritatea mesajului; în plus, mesajul va fi mai uşor de înţeles de către receptor. De asemenea, o comunicare va fi mai rapid citită dacă este concisă şi la obiect. Următoarele recomandări pot conduce la obţinerea conciziei mesajelor scrise: 1) Folosirea de propoziţii scurte Propoziţiile lungi şi complicate creează bariere în obţinerea succesului. Este bine să evităm propoziţiile prea lungi şi să nu ne temem să le scurtăm, dacă acest lucru este posibil. În exemplul următor, lungimea propoziţiilor condiţionează claritatea şi gradul de înţelegere a textului. Propoziţii scurte Tabel 2. Text ambiguu Text scurt şi clar "Înainte să începeţi procedura de corectare, asiguraţi-vă că aveţi două copii din formularul A, pe care le veţi găsi în birou. Apoi completaţi prima jumătate a colii, luaţi semnătura şefului şi trimiteţi formularul la compartimentul X." 148 "Aduceţi două copii din formularul A. Completaţi prima jumătate a formularului şi luaţi semnătura şefului. Trimiteţi apoi formularul la departamentul X." Folosirea propoziţiilor nu mai lungi de 8 cuvinte face ca mesajul să fie redus aproape la jumătate din lungimea sa iniţială. Deşi propoziţiile se scurtează, instrucţiunile devin mai clare. 2) Evitarea aglomerărilor de cuvinte Prea multe cuvinte ce nu sunt necesare pot face ca mesajul sa fie mai greu înţeles. În exemplul următor, observaţi concizia ce rezultă atunci când este eliminat excesul de cuvinte. Evitarea aglomerărilor Tabel 3. Recomandabil Nerecomandabil - "Dacă aveţi întrebări în legătură cu cele spuse anterior, vom fi încântaţi să le revizuim încă o dată pentru a fi dvs. mai convinşi." - "Aş dori să-mi iau libertatea să vă rog să-mi acordaţi un interviu." - "Este important ca toţi managerii să urmeze liniile generale afirmative din manualul de procedură." - "Vom revizui cu plăcere întrebările dvs. - "Am putea stabili o dată pentru un interviu?" - "Toţi managerii trebuie să urmeze linii generale afirmative."

149 Secţiunea Management Marketing - Turism 3) Evitarea expresiilor prea des folosite Comunicările scrise în afaceri par să se caracterizeze printr-un exces de expresii. Asemenea expresii nu sunt eficiente şi nu ar trebui să facă parte din arsenalul nostru. Iată câteva din cele mai des folosite expresii. Evitarea expresiilor prea des folosite Tabel 4. Recomandabil Nerecomandabil - La cererea dvs. - Aşa cum aţi cerut - A ajuns în atenţia mea - Am aflat - Aş dori să aflaţi că - A se elimina complet - Autorul, cel care semnează - Eu - Daţi-mi voie să spun - A se elimina complet - Vă sfătuiesc - Vă informez - Vă rog să nu ezitaţi să - Vă rog să sunaţi, să scrieţi 4) Evitarea redundanţei S-a recomandat anterior că putem repeta anumite idei pentru a ne asigura că receptorul înţelege şi reţine anumite informaţii. Repetiţia este una dintre metodele de obţinere a elocinţei. Totuşi, ea nu trebuie să ducă la redundanţă. Observaţi cuvintele nefolositoare din propoziţiile următoare: "Am rezistat cu succes presiunii din afară. "; "Planificând în avans am evitat multe probleme."; "Şedinţa a fost programată pentru ora 19, seara."; "Ajungând la un consens de grup, avem mai multe şanse să dezvoltăm un angajament pentru echipă."; "Elementele esenţiale importante trebuie evidenţiate." 3. Corectitudinea Când spunem corectitudine în comunicarea scrisă de afaceri, trebuie să ne gândim la scrierea corectă din punct de vedere gramatical şi la o punctuaţie corespunzătoare. Pentru eficienţa comunicării în afaceri este esenţial să fie luate în considerare aceste elemente. Totuşi, pentru ca mesajul să-şi atingă scopul, trebuie avute în vedere şi alte aspecte ale corectitudinii. Este folositor să respectăm următoarele linii generale atunci când evaluăm corectitudinea unui mesaj. 1) Adoptarea un nivel adecvat de limbaj Înainte de a scrie o comunicare trebuie să determinăm nivelul de limbaj cel mai adecvat pentru mesajul nostru. Există trei nivele de bază de limbaj: Limbajul formal este folosit pentru comunicările academice sau în cazul scrierilor ce folosesc mult jargonul profesional, precum în documentele guvernului. Limbajul informal asigură comunicarea folosind expresii uzuale specifice conversaţiei. Acest limbaj este considerat adesea ca fiind spontan şi personal. Este cel mai potrivit pentru notele informative, scrisori şi rapoarte. Limbajul non-standard nu urmează liniile generale ale limbii române formale acceptate. Un astfel de limbaj se foloseşte în comunicarea orală standard, dar cuvinte şi expresii precum "nu-s", "nu-i" sunt considerate inacceptabile în comunicarea scrisă. 2) Folosirea, în mod adecvat, a propoziţiilor şi a paragrafelor În comunicarea scrisă de afaceri, una dintre cele mai frecvente greşeli este încercarea de a dezvolta prea multe idei într-un singur paragraf. Fiecare paragraf trebuie să conţină o 149

150 Revista Tinerilor Economişti singură idee. Când într-un paragraf se dezvoltă mai multe idei fără legătură între ele, în mintea cititorului se produce o confuzie în ceea ce priveşte principala idee a mesajului. Paragraful este un grup de una sau mai multe propoziţii care dezvoltă o idee; conţine explicaţii, detalii şi informaţii relaţionate cu aceasta. Când dorim să dezbatem o altă idee importantă, este necesar să începem un nou paragraf. Cititorul înţelege că se trece la o altă idee. Citiţi următoarea scrisoare şi veţi observa că este dificil să descoperiţi ideea principală a comunicării, deoarece paragrafele nu sunt folosite în mod corespunzător. După aceea, citiţi versiunea revizuită; folosirea corespunzătoare a paragrafelor şi a propoziţiilor principale o fac mai uşor de citit şi de înţeles. Folosirea paragrafelor Tabel 5. În mod necorespunzător În mod corespunzător Dragă domnule Ionescu, Datorită faptului că poliţa dvs. conţine clauza de împrumut "automat", putem să aranjam ca suma să fie plătită din acest fond în condiţiile în care poliţa conţine suficienţi bani. Apoi puteţi efectua pur şi simplu plăţi către împrumutul dvs. şi totul va fi în ordine. Ne pare rău că nu puteţi efectua plăţi lunare, aşa cum aţi cerut, dar valoarea acestora se ridică la valoarea de 10$. Totuşi, poliţa "împrumutul automat" va avea în final acelaşi rezultat. Anunţaţi-ne, vă rugăm, dacă doriţi să procedaţi astfel. Va fi o plăcere pentru noi să ne ocupăm de acest lucru. Dragă domnule Ionescu, Veţi fi încântat să aflaţi că, datorită faptului că aveţi o clauză "împrumutul automat" în valoare de 1200$, puteţi plăti poliţa din această sumă. Dacă poliţa este de peste 10$, am putea aranja să fie plătită lunar. Deoarece suma este de 6$ pe lună, aveţi în total 72$ pe an şi puteţi plăti atunci când doriţi. Tot ce trebuie să faceţi este să semnaţi cardul ataşat la scrisoare şi săl trimiteţi astăzi. 3) Folosirea corectă a regulilor gramaticale, de punctuaţie şi de scriere a cuvintelor Studenţii au adesea impresia că profesorii pun prea mare accent pe unele aspecte ale scrierii, cum ar fi gramatica, punctuaţia şi scrierea cuvintelor. Aceste reguli trebuie luate în considerare în comunicarea de afaceri din mai multe motive. În primul rând, folosirea în mod corespunzător a acestor reguli contribuie mult la asigurarea clarităţii textului şi favorizează înţelegerea ideilor. De asemenea, respectarea sau nu a regulilor de scriere pot avea impact şi asupra credibilităţii comunicatorului. Acesta poate avea cele mai bune idei, dar dacă sunt comunicate incorect din punct de vedere gramatical, greşelile ies în evidenţă. Oamenii fac aprecieri şi îşi formează primele impresii după aparenţa lucrurilor. Dacă mesajul nostru pare corect, ideile comunicate au mari şanse să fie înţelese şi acceptate. Solicitantul unui loc de muncă, a cărui scrisoare de intenţie este plină de greşeli gramaticale şi de punctuaţie comunică ceva angajatorului. Chiar şi atunci când calificarea şi recomandările candidatului sunt remarcabile, greşelile îl vor determina să se orienteze spre alte solicitări. 4. Coeziunea Comunicările eficiente în afaceri sunt caracterizate prin coeziune. Mesajul are propoziţii şi paragrafe corelate într-un mod armonios şi logic astfel scopul, obiectivele şi direcţia mesajului sunt mai uşor de dedus. 150

151 Secţiunea Management Marketing - Turism Un exemplu de text lipsit de coeziune este următorul paragraf: "Programul nostru de asigurare are mai multe avantaje. Costul este de numai 3$ pe lună şi conduce la dublarea sumei actuale. Pentru ca să vă fie mai uşor, puteţi plăti în rate lunare". Coeziunea unui paragraf poate fi îmbunătăţită aplicând o serie de tehnici. 1) Folosirea de propoziţii paralele Structuri paralele înseamnă să exprimăm idei similare în structuri similare. Structuri paralele Tabel 6. NERECOMANDABIL - "Proiectul nu poate fi acceptat pentru că este prea costisitor, necesită mult timp şi nu este practic." Recomandabil - "Deoarece proiectul este atât de costisitor, nu poate fi acceptat. Ar lua foarte mult timp pentru că nu este practic." - "Ne-a luat mult timp să constituim echipa. Întâi am elaborat un plan şi apoi am luat o decizie. Toate acestea au durat 6 luni." "Alcătuirea echipei, elaborarea planului şi adoptarea deciziilor a durat 6 luni." 2) Folosirea cuvintelor şi a expresiilor de legătură Cuvinte ca "de asemenea", "în plus", "totuşi", "astfel", "aşadar" pot fi de ajutor in legarea ideilor. Cuvinte şi expresii de legătură Tabel 7. Recomandabil NERECOMANDABIL - "Acţiunea se bazează pe schimbarea metodelor folosite în contabilitate şi va avea ca rezultat aplicarea unei metode mai eficientă." - "Avantajele managerilor sunt evidente. Angajaţii vor beneficia de mai multe oportunităţi de implicare." - "Acţiunea se bazează pe schimbarea metodelor folosite în contabilitate. Astfel, ne aşteptăm la o îmbunătăţire a eficienţei de operare." - "Avantajele managerilor sunt evidente. În plus, angajaţii vor beneficia multe oportunităţi de implicare." 3) Folosirea de cuvinte scrise evidenţiat şi separat pentru sublinierea ideilor importante Cuvinte scrise evidenţiat şi separat Tabel 8. Recomandabil NERECOMANDABIL - "Mai multe motive justifică decizia noastră. Nevoia de personal calificat a fost de primă importanţă." - "Şedinţa se va ţine în sala de consiliu, joi, 30 mai la ora 16,00." - "Mai multe motive justifică decizia noastră. În primul rând, nevoia de personal calificat a fost de primă importanţă." - "Data: 30 mai ora: 16,00 locul: sala de consiliu" Aplicând aceste reguli, programul de asigurare prezentat la începutul acestei secţiuni poate fi îmbunătăţit. Iată o variantă: "Programul nostru de asigurare are mai multe avantaje. În primul rând plătiţi numai 3$ lunar. Pe deasupra, vă veţi dubla suma ce reprezintă cheltuiala actuală. De asemenea, puteţi plăti lunar."

152 Revista Tinerilor Economişti Concluzie: În ceea ce priveşte comunicarea mesajului, s-au abordat următoarele aspecte: claritatea, concizia, corectitudinea şi coeziunea mesajului. Conceptele au fost definite şi în legătură cu fiecare aspect s-au făcut o serie de recomandări menite să contribuie la creşterea eficienţei comunicării în afaceri. După stabilirea obiectivelor comunicării, a modului de implicare a receptorului şi a modalităţii de expediere a mesajului, trebuie acordată importanţă structurării şi organizării acestuia. Ultima etapă într-o asemenea abordare este comunicarea mesajului. Comunicările eficiente trebuie să conţină combinaţia optimă dintre aceste caracteristici: claritate, concizie, corectitudine şi coerenţă. BIBLIOGRAFIE 1. Baird, J., Stull, J., Business Communication: Strategies and Solutions, Ed. McGraw-Hill, Gîrboveanu, S., Comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Universitaria, Craiova, Popescu, D., Arta de a comunica, Ed. Economica, Bucureşti, Prutianu, Şt., Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iaşi, Williams, F., The New Communications, Ed. Wadsworth, California,

153 Secţiunea Management Marketing - Turism MONITORIZAREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA PRODUSULUI TURISTIC Lect.. univ. dr. Ramona Gruescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: At this publication will have illustrated throughout, tourism is a dynamic and ever changing industry heavily dependent on a number or factors outside the control of those involved. Only by heaving a finger on the pulse, through regular monitoring and feedback, will it be possible to react to issues early enough before they become problems. Key words: monitoring, feedback, sustainability Turismul este o industrie dinamică şi în continuă schimbare, foarte dependentă de un număr mare de factori externi. Este inevitabil ca turismul să evolueze în timp. Un ciclu normal al unei destinaţii turistice trece în mod normal prin cinci etape (vezi diagrama). Pentru a putea răspunde acestor schimbări şi a evita ultimele etape de stagnare şi declin este vital ca strategia de turism să aibă un program de monitorizare. Doar fiind la curent cu monitorizările şi impresiile despre acesta este posibil să se reacţioneze din timp, înainte de a apărea probleme, şi să se creeze o destinaţie dinamică, care să fie capabilă să se adapteze nevoilor pieţei şi schimbării preferinţelor. Acest lucru se potriveşte de obicei pieţelor relativ mici şi specializate. Din nefericire, acest element este foarte des uitat sau nu i se alocă suficiente resurse. Exista patru elemente importante în jurul cărora programul de monitorizare şi managementul trebuie dezvoltate. Acestea reprezintă, bazele susţinerii: - impactul asupra economiei locale; - impactul asupra mediului; - impactul asupra societăţii; - nevoile şi aşteptările turiştilor. Figura 1. Ciclul normal al unei destinaţii turistice Dezvoltarea unui program de monitorizare în jurul acestor factori va ajuta la: - identificarea efectelor pozitive ale strategiei asupra acestor elemente; 153

154 Revista Tinerilor Economişti - identificarea efectelor negative; - stabilirea de tendinţe în timp; - obţinerea unor informaţii folositoare pentru iniţia un management corespunzător. Programul însuşi trebuie să determine de ce informaţii e nevoie pentru a răspunde acestor întrebări, cum pot fi acestea obţinute, cine este implicat, cât de des vor fi colectate şi cu ce costuri. Ultima joacă un rol important în acurateţea monitorizării. Nu are rost să dezvolţi un sistem de monitorizare foarte complex dacă nu există şi resurse suficiente pentru că acesta să funcţioneze corect. Studiile de turism sunt cea mai potrivită metodă pentru a obţine un progres, dar ele sunt scumpe şi este necesar ca ele să se intersecteze cu alte tehnici de monitorizare cum ar fi testele de performanţă sau indicatorii de menţinere. Acestea sunt un mijloc tot mai însemnat de fixare a parametrilor măsurabili care ajută la determinarea impactului turismului în zona respectivă. Ei pot indica dacă efectele pozitive pot fi prevăzute sau nu (indicatorii de performanţă), sau chiar dacă există indicatori neşteptaţi ai impactului negativ (indicatorii de stres). Indicatorii sunt foarte dificil de stabilit. Indicatori universali încă nu există deşi Organizaţia Mondială de Turism împreună cu alţi participanţi lucrează la aşa ceva. Fiecare destinaţie va avea nevoie de dezvoltarea propriului set de indicatori, în funcţie de circumstanţele particulare şi de informaţiile necesare. Următorii indicatori pun la dispoziţie câteva idei despre ce e necesar a lua în considerare. Indicatori de performanţă În primul rând, sunt necesare statistici primare despre turişti şi despre folosirea facilităţilor de către aceştia, pentru a creea o imagine exactă a turismului în zonă şi a impactului şi performantei. Printre elementele care pot fi determinate din aceste statistici amintim următoarele: - Numărul total de vizitatori pe an care va ajuta la monitorizarea progresului în timp şi va determina dacă numărul vizitatorilor este în creştere, dacă au ocupat sau depăşit capacitatea cuprinsă în strategia de turism sau dacă începe să stagneze sau să descrească. - Fluctuaţiile lunare vor determina sezonul optim de turism, dacă există diferenţe semnifcative între sezonul de vârf şi celelalte sau ce se întâmplă între diferite perioade. - Profilele de vacanţă vor arăta ce fel de oameni ajung la destinaţie, dacă ei vin pentru perioade scurte sau lungi de timp, pentru activităţi specifice zonei, pentru relaxare sau pentru a căuta anumite particularităţi ale naturii şi mediului înconjurator. - Profilul vizitatorilor va descrie o imagine a tipului turiştilor care vizitează zona respectivă, de unde vin ei, cum călătoresc, în grup sau individual, din ce grupă de vârstă şi din care clasă socială fac parte. - Succesul diverselor puncte de atracţie, informaţie obţinută pentru fiecare punct de atracţie, care va ajuta să se identifice care din ele are mai mult succes şi din ce motive. Cum vor fi obţinute aceste date depinde de managementul destinaţiei respective. Este posibil că managementul să aibă câteva chei de atracţie şi un centru de informaţii turistice, unde date statistice pot fi colectate şi unde se pot contoriza vizitatorii. Poate exista o echipă specială de cercetare care să fie în stare să obţină singură diverse statistici. Acesta este un scenariu ideal. În cele mai multe cazuri opţiunile sunt limitate astfel încât trebuie făcut orice efort pentru a lucra cu toţi cei implicaţi în acest proces atunci când este posibil. Acest lucru înseamnă că fiecare afacere trebuie încurajată pentru a-şi evidenţia propriile date turistice. Nu numai că acest lucru poate ajuta la obţinerea performanţelor 154

155 Secţiunea Management Marketing - Turism şi satisfacerea vizitatorilor, dar va folosi şi ca o bază de date pentru corpul managerial, necesară pentru a evalua performanţele globale ale acelei destinaţii. Dacă folosirea de chestionare pentru a obţine aceste informaţii este ruşinoasă pentru unele afaceri, atunci punerea la dispoziţia vizitatorilor a unei cutii pentru sugestii sau a unei cărţi a vizitatorilor unde aceştia îşi pot scrie propriile impresii despre locul respectiv este o alternativă folositoare sau chiar un avantaj. O verificare periodică a acestora va ajuta la identificarea impresiei generale sau dacă se semnalează o creştere a comentariilor negative. La un anumit nivel ar trebui realizată o chestionare detaliată asupra vizitatorilor. Importanţa acesteia nu poate fi subestimată. Este singura cale pentru a obţine impresia exactă asupra efectelor turismului şi o evaluare a efortului financiar. Cumularea informaţiilor provenite din diverse surse va accentua cele mai evidente tendinţe dar va rata problemele delicate pe care o cercetare mult mai detaliată ar fi în stare să le descopere, dar care sunt foarte importante pentru a obţine un răspuns managerial corespunzător. Ideal, această trecere în revistă ar trebui făcută la fiecare doi ani pentru a se putea determina progresul în timp. Ar trebui implicaţi profesionişti din turism, care au experienţă în stabilirea chestionarelor şi interpretarea rezultatelor. O astfel de cercetare va ajuta la găsirea problemelor prin intermediul statisticilor turistice şi la obţinerea părerilor asupra: - Impactului economic pentru întreprinzătorul turistic individual şi pentru comunitatea locală, în general. Interviuri şi cercetări asupra acestei activităţi, cuplate cu analiza generală economică şi tendinţele de angajare vor ajuta la stabilirea puterii impactului economic. Va ajuta pentru a determina, spre exemplu, dacă afacerea este profitabilă şi competitivă, dacă economia locală s-a diversificat, imaginea angajaţilor s-a îmbunătăţit şi investiţiile iniţiale s-au acoperit. - Impactul asupra mediului, determină protejarea şi conservarea naturii şi culturii mediului înconjurător pe care turismul este bazat. Arată dacă sunt într-o stare bună sau au suferit odată cu trecerea timpului. Se observă o tendinţă pentru conservarea naturii - politici mai sensibile, fonduri adiţionale, etc. - Impactul social asupra comunitaţii locale în termenii unor standarde de viaţă mai bune, locuri de muncă mai bune sau o mai buna instruire sau partea negativă, determinată de creşterea preţurilor. Mai sunt de interes şi aspectele mai puţin materialiste cum ar fi revitalizarea artelor tradiţionale, care se poate observa din intervievarea localnicilor. - Nivelul de satisfacţie al vizitatorilor. Informaţiile despre gradul de staisfacţie al vizitatorilor vor ajuta la descoperirea a ceea ce apreciază turiştii cel mai mult, ce le-a plăcut ultima oară şi dacă intenţionează să-şi petreacă şi altă vacanţă la aceeaşi locaţie. De asemenea, acesta arată şi cum calitatea standardelor afectează alegerea destinaţiilor turistice. - Succesul marketingului. În sfârşit, succesele şi eşecurile strategiilor de marketing trebuie tratate cu mare atenţie. Detaliile asupra a cum îşi aleg turiştii o destinaţie de vacanţă şi cum îşi organizează călătoria, luând în calcul transportul, acomodarea, rezervarea locurilor, vor determina dacă strategia de marketing a fost performantă conform aşteptărilor. Odata ce statisticile anuale şi chestionarele ocazionale sunt complete, va fi important ca acestea să fie puse la dispoziţia celor implicaţi. Acest lucru îi va ajuta să 155

156 Revista Tinerilor Economişti fie informaţi la zi despre performanţele unei destinaţii şi să ia în considerare eventualele ajustări pentru a se adapta la schimbări şi oportunităţi. Indicatorii de stres Indicatorii de stres sunt un alt element al programelor de monitorizare şi servesc la completarea statisticilor primare de turism şi a evaluărilor complexe, prin introducerea unui mecanism timpuriu de avertizare în acest proces. Esenţial, aceştia necesită selectarea după factori care pot fi uşor de monitorizat. Dacă sunt activaţi vor trimite un semnal că e timpul să se treacă la investigaţii mai detaliate. Comisia Europeană a publicat recent un raport privind sistemele de avertizare timpurie pentru destinaţiile de turism, care este foarte des consultat de către participanţii din acest domeniu. Indicatorii de mediu Pentru turismul durabil indicatorii de stres ai mediului sunt esenţiali. Chiar dacă suntem atenţi cu mediul înconjurător, nu este întotdeauna posibil să prevedem impactul turismului asupra acestuia. Este foarte important să fim capabili să observăm tendinţele negative din timp, pentru a le preveni înainte de a deveni probleme. Tipul impactului depinde de tipul activităţilor dar, în general, include o arie largă de factori, de la apă şi poluare la modificarea vieţii animale. Semnificaţia efectelor va depinde de vulnerabilitatea mediului înconjurător şi de intensitatea folosirii acestuia. Eventualii indicatori de stres ai mediului se vor calcula în funcţie de aceşti factori. Spre exemplu, în cazul apelor şi poluării, monitorizarea regulată a calităţii apei va ajuta la descoperirea oricăror modificări în nivelurile de poluare. De asemenea, eroziunile şi semnele vizibile de degradare vor fi un indicator de stres. În toate cazurile este esenţial să se stabilească o legătură între impactul asupra mediului şi densitatea vizitatorilor (volumul vizitatorilor dintr-un an), intensitate (numărul maxim de vizitatori într-o perioadă dată de timp) şi tipul de activitate (consumatoare/ neconsumatoare, pasivă/activă). Aceasta va ajuta la determinarea nivelului de vizitatori şi a unor şabloane care pot fi tolerate de mediul înconjurător fără pagube semnificative. O evaluare a acestor capacităţi a fost deja estimată în faza de dezvoltare a strategiei de turism. Acum este timpul să verificăm dacă aceste estimări au fost corecte şi dacă este necesar să fie revizute. Indicatorii de satisfacţie ai vizitatorilor Indicatorii psihologici de stres produc un sistem de avertizare timpurie pentru nivelul de satisfacţie redus al vizitatorilor. Dacă turiştii sunt mai puţin satisfăcuţi în timpul vizitelor lor, este puţin probabil că ei să revină sau să recomande locul şi altora. Indicatorii de stres trebuie să fie structuraţi pentru a observa aceste probleme din timp şi a determina de ce nivelul de satisfacţie este aşa de scăzut. Cauzele comune pot fi congestiile de trafic din zonă, aglomeraţia, pierderea autenticităţii evenimentelor şi locurilor şi supraco-mercializarea destinaţiilor şi resurselor. Cea mai simplă cale pentru aflarea acestor indicatori de stres este de a pune la dispoziţia vizitatorilor cutii pentru sugestii care dau turiştilor şansa de a înregistra comentarii şi reacţii spontane. Dacă numărul comentariilor negative creşte, atunci este timpul pentru a realiza un studiu mult mai complex. Indicatorii sociali În final indicatorii de stres sunt aplicabili şi la populaţia locală dar, bineînţeles, factorii cheie sunt mai greu de indentificat pentru acest grup. Două posibile semnale sunt creşterea raporturilor negative din presa locală şi modificarea raportului dintre numărul de turişti şi numărul populaţiei locale. Conform cu Organizaţia Mondială de 156

157 Secţiunea Management Marketing - Turism Turism dacă acest raport este mai mare de 1(unu) atunci este posibilă apariţia problemelor şi conflictelor. Diferitele tehnici de monitorizare: indicatorii de stres, statisticile de turism şi studiile speciale vor furniza toate informaţiile necesare pentru a fi capabil de un răspuns managerial satisfăcător. Unele dintre probleme pot corespunde doar unor atracţii individuale sau servicii. Altele pot fi mai complicate şi pot necesita un răspuns mult mai complex de la toate grupurile implicate şi chiar o posibilă schimbare de politică. Acest lucru se poate întâmpla spre exemplu daca destinaţia a ajuns la capacitate maximă. Din această cauză ciclul informaţiilor este aşa important. Doar prin respectarea şi folosirea acestui proces circular va fi posibil să se asigure că aceste destinaţii turistice rămân încă atractive şi dinamice. BIBLIOGRAFIE 1. R. Gruescu Turism internaţional 2. R.Minciu Economia turismului 3. N. Neacşu (coord.) Turismul şi dezvoltarea durabilă 157

158 Revista Tinerilor Economişti REFORMA INSTITUŢIONALĂ A PIEŢEI MUNCII Asist. univ. drd. Bocean Claudiu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This paper explores the characteristics of actual unemployment insurance and employment protection. It then sketches potential paths for reforms in both rich and middle-income countries. Can these reforms protect workers against unemployment risk, while achieving low unemployment, and high productivity growth? The experience of successful European countries, from the Nether- lands to the Scandinavian countries, gives some ground for optimism. Key words: unemployment risk, unemployment insurance, employment protection. Economiile moderne sunt caracterizate printr-un nivel mare al creării şi dispariţiei locurilor de muncă, realocarea fiind unul din principalele motive. Odată cu dispariţia locurilor de muncă apare şi un risc ridicat de şomaj pentru angajaţi. Dacă avem în vedere experienţa ţărilor dezvoltate, există motive să afirmăm că pieţele private oferă o slabă protecţie muncitorilor împotriva şomajului. Acest fapt sugerează că statul trebuie să-şi asume un rol mai important pentru asigurarea bunăstării muncitorilor prin intervenţia sa în ceea ce priveşte modelarea sistemului de asigurări de şomaj şi a protecţiei salariaţilor. Modelarea şi atribuirea asigurărilor de şomaj şi a protecţiei salariaţilor unor anumite instituţii create în acest scop este o sarcină complexă. Multe ţări dezvoltate, în special din Europa, înregistrează un şomaj ridicat. De aceea este esenţial să se facă paşi în direcţia regândirii sistemului instituţional al pieţei muncii, fără a fi împiedicaţi de consideraţii istorice sau de economie politică. Ţările Europei au deja un set complex de instituţii în cadrul pieţei muncii, care însă trebuie să sufere un proces de reformare. Ţările în curs de dezvoltare aflate în tranziţia la economia de piaţă, printre care şi România, abia acum îşi creează un sistem instituţional care să reglementeze piaţa muncii. 1. Raţionamentele intervenţiei statului Câţiva economişti şi politicieni încearcă să aducă argumente împotriva intervenţiei statului pe piaţa muncii. Negocierile colective pot conduce la efecte sociale inacceptabile, necesitând intervenţia statului pentru a defini regulile negocierii. Muncitorii necalificaţi pot avea o productivitate mai scăzută, care nu le poate aduce ceea ce societatea numeşte salariu decent. De aceea este necesară intervenţia statului pentru a completa veniturile. Piaţa nu poate oferi suficientă protecţie salariaţilor împotriva şomajului, implicând astfel intervenţia statului pentru a oferi asigurări de şomaj şi a defini regulile de funcţionare a pieţei. Datele istorice (din ţările dezvoltate) împreună cu datele actuale din ţările în curs de dezvoltare sugerează că piaţa muncii nu protejează îndeajuns muncitorii împotriva şomajului. Pentru a vedea cum statul poate face mai bine această protecţie este necesar, mai întâi, să identificăm sursele acestui eşec. Prima sursă de protecţie se referă la muncitorii înşişi. Proporţia propriei 158

159 Secţiunea Management Marketing - Turism asigurării din partea muncitorilor, prin acumularea şi utilizarea economiilor, este limitată. Economiile pot face faţă cu succes în cazul unor pierderi mici pe termen scurt, cu probabilitate mică de apariţie. De asemenea, pot face faţă în cazul evenimentelor predictibile, cum ar fi pensionarea. În cazul pierderii locurilor de muncă, însă, economiile nu mai fac faţă mai ales când acest eveniment se produce în prima parte a vieţii. Firmele sunt următorii candidaţi care pot oferi asigurări de şomaj pentru muncitorii pe care îi concediază. Dar aceşti candidaţi, de asemenea, au de înfruntat o serie de constrângeri. Firmele mici cu un singur deţinător au, ele însele, probleme în ceea ce priveşte asigurarea proprietarului, de aceea nefiind în stare să realizeze o protecţie bună a salariaţilor. Firmele mari, adesea înfruntă constrângeri financiare care le determină să aloce puţine fonduri pentru astfel de scopuri. Chiar şi firmele care îşi permit să facă acest lucru nu realizează o bună protecţie lăsând muncitorul pe care l-au concediat să-şi caute singur de lucru. În aceste condiţii, oferirea unei asigurări, a unei protecţii directe, nu este atractivă. Al treilea sector ce poate oferi protecţie este cel al asigurărilor private care se găsesc într-o poziţie mai bună pentru o diversificare a riscurilor. Totuşi, nici acest sector nu are o capacitate mai bună de monitorizare decât firmele, înregistrând probleme în procesul de verificare a status-ului muncitorului (ocupat sau neocupat), precum şi a comportamentului de căutare al şomerului. De aceea, şi această sursă de protecţie este neatractivă. Majoritatea statelor actuale au un sistem de asigurare de stat împotriva şomajului, deci este destul de greu de evaluat care din formele private de asigurare ar face faţă în absenţa acestui sistem. (Înainte de existenţa asigurărilor de stat, sindicatele şi alte organizaţii muncitoreşti care au jucat uneori rolul unei a treia forţe, oferea o protecţie limitată însoţită de o monitorizare atentă a membrilor neocupaţi.) În ţările sărace asigurările de stat pentru şomaj sunt adesea inexistente. În aceste cazuri, firmele oferă o serie de plăţi compensatorii pe care le efectuează către muncitorii concediaţi (plăţi impuse de lege sau realizate prin politica firmei). Totuşi, aceste plăţi nu oferă protecţie împotriva şomajului de lungă durată. 2. Eşecurile Europei În ceea ce priveşte protecţia locurilor de muncă s-a urmărit o protejare a posturilor existente şi o reducere a desfiinţării posturilor. Deşi este o idee bună, acţiunea privind protejarea posturilor de muncă existente are nevoie de un puternic suport politic. Surprinzător, ideea nu este atât de bună pe cât pare. Este mai uşor şi mai puţin costisitor să creezi noi locuri de muncă (protecţie activă), decât să încerci să le protejezi pe cele existente (protecţie pasivă). Protecţia locurilor de muncă modifică natura şomajului. Un proces mai redus de dispariţie a locurilor de muncă micşorează posibilitatea apariţiei şomajului, în timp ce un proces mai redus de creare a noi locuri de muncă creşte durata medie de şomaj. Odată cu creşterea duratei medii a şomajului va spori şi şomajul de lungă durată. Aceste fenomene au drept consecinţă costuri umane uriaşe datorate pierderii de abilităţi, de încredere în sine şi de moral. De asemenea, protecţia locurilor de muncă are un impact advers asupra productivităţii. Multe studii din domeniul macroeconomic au evidenţiat faptul că în creşterea productivităţii un rol central îl au procesele de creare a noi locuri de muncă şi de dispariţie a locurilor de muncă. Firme mai productive cu un potenţial mare 159

160 Revista Tinerilor Economişti înlocuiesc, astfel, firmele mai puţin productive. Procese mai reduse de creare a noi locuri de muncă şi de dispariţie a locurilor de muncă au un efect contrar asupra nivelului productivităţii, şi chiar asupra creşterii acesteia. În general, distingem trei forme de protecţie a locurilor de muncă: plăţi compensatorii către muncitori plăţi directe către stat constrângeri administrative şi judiciare şi costuri, care să meargă fie către muncitori fie către stat. Majoritatea costurilor percepute pentru protecţia locurilor de muncă în multe ţări europene provin din a treia sursă. În Franţa, de exemplu, firmele care concediază mai mulţi muncitori decât un număr prestabilit (concedieri considerate colective) trebuie să parcurgă o serie de paşi. Acestea includ întâlniri cu reprezentaţii muncitorilor, realizarea unui plan care îşi propune găsirea de noi locuri de muncă în alte firme. În domeniul judiciar, deciziile de concediere pot fi adesea aduse în jurisdicţia unui tribunal al muncii. De exemplu, raţionamentul economic dat de firmă pentru concedierea angajaţilor poate fi respinsă de un judecător al muncii. Luaţi individual, aceşti paşi pot părea rezonabili ei fiind adoptaţi pentru a uşura efectele dureroase ale şomajului. Totuşi, ei au ca efect inducerea unei substanţiale incertitudini în ceea ce priveşte venitul final şi costul deciziei de concediere. Această incertitudine are un mare impact asupra deciziilor de creare a posturilor de muncă Asigurările de şomaj urmăresc să ajute pe şomeri să supravieţuiască pe durata şomajului şi nu să le redea un loc de muncă. Natura şomajului în Europa şi proporţia mare a şomerilor pe termen lung au creat o presiune puternică pentru a extinde cât mai mult sprijinul acordat şomerilor prin intermediul asigurărilor sociale şi asistenţei sociale. Agenţiile de ocupare au acuzat însă lipsa de interes în căutarea unui loc de muncă a şomerilor indemnizaţi. Mai mult decât atât au arătat că aceştia au reticenţe în a ocupa locuri de muncă acceptabile, datorită indemnizaţiilor substanţiale acordate pe termen lung. Acest fenomen a contribuit substanţial la creşterea şomajului de lungă durată şi a ratei şomajului în general. După cum se poate constata, existenţa unei pieţe a muncii puternic reglementată (cu instituţii bine definite cu un rol însemnat în societate) dă naştere la un cerc vicios. O protecţie ridicată are ca efect un şomaj de lungă durată. Şomajul de lungă durată solicită realizarea unei protecţii din ce în ce mai ridicate. În acest context, reformele au fost greu de realizat şi de multe ori s-au dovedit contraproductive. Expansiunea contractelor pe durată determinată oferă un exemplu interesant în acest sens. Având ca scop scăderea protecţiei locurilor de muncă fără a intra în opoziţie cu muncitorii deja protejaţi, multe ţări europene au încercat să realizeze o reducere a protecţiei locurilor de muncă în sectorul marginal al pieţei muncii. Aceste ţări au permis firmelor să ofere, în anumite condiţii stabilite, contracte pe durată determinată pentru noii lor angajaţi. La sfârşitul acestor contracte firma putea să concedieze aceşti angajaţi cu plăţi compensatorii mai mici, mai puţini paşi de parcurs, şi cu mai puţine probleme judiciare. În unele ţării, condiţiile în care firmele puteau încheia astfel de contracte au fost generoase, astfel că proporţia acestor contracte a ajuns să fie ridicată. În Spania, de exemplu, contractele pe durată determinată reprezintă 30% din totalul contractelor, respectiv 90% din numărul contractelor noi încheiate. În alte ţări, condiţiile au fost mai limitative şi proporţia contractelor pe durată determinată este mai mică. În Franţa, de exemplu, aceste contracte reprezintă 12% din totalul contractelor, respectiv 75% din 160

161 Secţiunea Management Marketing - Turism numărul contractelor noi încheiate. Această idee a părut a fi iniţial foarte bună. Aceste ţări care au aplicat-o au crescut flexibilitatea ocupării la nivel de firmă, mai ales în cazul angajărilor sezoniere. A scăzut riscul firmelor în ceea ce priveşte noile angajări, permiţându-le să încadreze mult mai facil muncitori fără nici un fel de experienţă. Dar acest proces a presupus două categorii de costuri substanţiale. În primul rând, muncitorii cu contracte pe durată nedeterminată au fost izolaţi de fluctuaţiile pieţei muncii, mărindu-le puterea de negociere. În al doilea rând, este costisitoare pentru firmă prelungirea contractelor la finele termenului de scadenţă. O prelungire a acestuia presupune de fapt un nou contract, de această dată pe durată nedeterminată, însoţit de protecţia pe care o presupune. Numai dacă muncitorul este excepţional firma îi va încheia un nou contract şi nu va angaja o altă persoană. Probabilitatea de a nu reţine un muncitor după încheierea contractului fiind mare, firma nu va fi stimulată să investească în perfecţionarea sa. Rezultatul nu poate fi decât o piaţă duală în continuă creştere. În Franţa, experienţa a demonstrat că, după introducerea acestor reglementări, noii intraţi pe piaţa muncii parcurg o lungă succesiune de contracte pe durată determinată şi perioade de şomaj până când reuşesc să obţină un loc de muncă permanent. 3. Modelul optim de asigurări împotriva şomajului şi de protecţie a locurilor de muncă Deşi nu poate exista pretenţia că se poate stabili un model perfect de asigurări împotriva şomajului şi de protecţie a locurilor de muncă, problema poate avea soluţii viabile şi obiective dacă eliminăm constrângerile politice care duc lucrurile într-o direcţie greşită. 3.1 Sistemul de asigurări împotriva şomajului În prima parte am prezentat motivele eşecului pieţelor private în a oferi soluţii adecvate pentru asigurările împotriva şomajului, arătând că statul este sigurul care poate face acest lucru. Ca parte terţă ce mediază între forţa de muncă şi patronate, statul are o capacitate mai mare de a diversifica riscul de şomaj. În al doilea rând, statul dispune de o infrastructură administrativă, situându-se în poziţia unică de a monitoriza statutul muncitorilor (dacă sunt angajaţi sau sunt şomeri) şi de a condiţiona acordarea ajutorului pentru şomaj de căutarea unui loc de muncă. Toate aceste argumente însă nu trebuie să conducă la ideea că asigurările împotriva şomajului trebuie să ţină exclusiv de domeniul statului. Statul poate oferi posibilitatea unor firme specializate din domeniul privat să completeze activitatea sa. Totuşi, cel mai important rol în oferirea acestei categorii de asigurare trebuie să aparţină statului. Statul se confruntă, însă, cu multe probleme. Trebuie nu numai să monitorizeze statutul muncitorilor (ocupaţi sau şomeri), ceea ce în ţările dezvoltate este relativ uşor, ci trebuie să monitorizeze şi eforturile de căutare a unui loc de muncă. Raportul dintre ajutorul de şomaj şi salariul minim trebuie realizat cu mare atenţie pentru a nu încuraja nemunca. Pentru a evita preferinţa pentru un venit nemuncit (ajutorul de şomaj) în dauna unui salariu foarte mic, acordarea ajutorului de şomaj trebuie condiţionată de acceptarea posturilor disponibile considerate acceptabile pentru persoana respectivă. Acest principiu este simplu, nu şi implementarea sa. Este necesară, în primul rând, definirea noţiunii de loc de muncă acceptabil. Aria de căutare a unui loc de muncă acceptabil trebuie să fie largă. Este mai bine să forţezi o persoană să accepte un loc de muncă mediocru, poziţie de pe care poate căuta apoi un post mai bun, decât să-i permiţi să rămână şomer. O măsură necesară pentru o ocupare 161

162 Revista Tinerilor Economişti mai bună constă în acordarea de stimulente şomerilor la angajare, dar şi persoanelor care mediază încadrarea (salariaţi ai serviciului public de ocupare). Se poate observa (din experienţa agenţilor privaţi) că stimulentele acordate agenţilor de ocupare din sistemul public cresc interesul acestora în realizarea unei rate mai mare a ocupării. Statul trebuie, de asemenea, să ţină cont şi de distorsiunile pe care le poate produce sistemul de asigurări împotriva şomajului în cadrul pieţei muncii. Un nivel mare al ajutorului de şomaj determină firmele să renunţe mai uşor la muncitori. Dacă productivitatea muncitorului se situează sub nivelul ajutorului de şomaj este normal ca firma să renunţe la muncitorul respectiv. În acest fel firma şi muncitorul primesc un transfer de la agenţia de asigurare publică, transfer ce apare sub forma ajutorului de şomaj plătit muncitorului disponibilizat. Pentru a limita aceste distorsiuni statul poate apela la firmele angajatoare. Dacă firmele au o situaţie financiară bună, statul poate încărca firmele care concediază cu realizarea plăţilor compensatorii şi a ajutoarelor de şomaj către muncitori. În acest caz, statul joacă un rol de mediator ( a treia forţă ) între angajator şi muncitorii disponibilizaţi. Dacă însă firmele au însă o situaţie financiară dificilă, încărcarea lor cu noi plăţi nu face decât să accentueze dificultăţile financiare. O soluţie ar fi separarea în timp a plăţii realizate de agenţia de ocupare către muncitorii disponibilizaţi de plata realizată de firme către agenţia de ocupare. Acest sistem în care firmele care concediază trebuie să contribuie mai mult la asigurările de şomaj combină oferirea asigurărilor de şomaj cu stimulente mai bune. Consider că taxele de concediere (contribuţia firmelor către agenţia de ocupare) ar trebui să fie ridicate. Situaţiile în care concedierile sunt însoţite de probleme financiare grave nu sunt majoritare în ţările dezvoltate. Majoritatea concedierilor nu sunt realizate de firmele aflate în dificultate financiară. Acesta este principiul sistemului utilizat în multe din statele S.U.A. Fiecare firmă se află în relaţii cu agenţia publică de ocupare plătind contribuţii către aceasta, pe de o parte, şi beneficiind de plăţi efectuate de agenţie către şomerii disponibilizaţi. Mărimea plăţilor efectuate către agenţia de ocupare este în funcţie de puterea financiară a firmei mergând până la suportarea în întregime a costurilor de concediere. În concluzie, sistemul de asigurări împotriva şomajului trebuie administrat de stat. Acordarea ajutorului de şomaj trebuie condiţionată de acceptarea posturilor de muncă disponibile, iar suportarea lor trebuie finanţată în parte sau chiar total prin contribuţiile firmelor care concediază. 3.2 Protecţia locurilor de muncă Taxele de concediere pe care trebuie să le plătească firmele reprezintă nu numai o componentă a asigurărilor de şomaj dar şi o componentă a protecţiei locurilor de muncă. Firmele vor fi mai reticente atunci când vor întreprinde acţiuni de concediere. Trebuie făcută distincţia între aceste taxe de concediere şi plăţile compensatorii. Taxele de concediere se plătesc către agenţia de ocupare, în timp ce plăţile compensatorii se efectuează direct către muncitori. Necesitatea acordării plăţilor compensatorii ca recompensă adiţională la ajutorul de şomaj rezidă din faptul că există două tipuri de costuri: costul asociat pierderii unei slujbe şi costul asociat dezocupării (şomajului). Pierderea unei slujbe are, adesea, un cost psihologic. Pierderea unui loc de muncă în care lucrătorul avea o vechime mare, chiar şi atunci când nu este urmată de şomaj, poate conduce la pierderea cadrului social pe care şi-l crease (a cercului de 162

163 Secţiunea Management Marketing - Turism prieteni), la deteriorarea sănătăţii, la pierderea încrederii în sine. Plăţile pecuniare nu pot compensa aceste costuri psihologice. Acesta este un argument în sprijinul unor taxe de concediere mai mari care să descurajeze acest fenomen. Aceste taxe, pentru a obţine un efect mai mare, ar trebui să fie proporţionale cu vechimea muncitorilor (aşa cum se întâmplă în România în cazul plăţilor compensatorii). Pierderea unei slujbe poate avea şi consecinţe financiare. Experienţa ne demonstrează că în cazul multor posturi muncitorii cu vechime mare sunt plătiţi mai bine în raport de productivitatea lor. Cu alte cuvinte, muncitorii sunt plătiţi mai prost când au vechime mică şi sunt supraplătiţi când au vechime mai mare. În acest caz, muncitorii cu vechime mare suferă importante pierderi financiare cu ocazia concedierii. Acest cost poate lua forma plăţilor compensatorii. Mărimea plăţilor compensatorii trebuie, deci să crească proporţional cu vechimea muncitorului şi să scadă proporţional cu cât muncitorul este mai aproape de vârsta pensionării. Consider că sunt necesare includerea în contractele dintre muncitori şi angajatori a unor astfel de clauze care să prevadă cuantumul plăţilor compensatorii în caz de concediere. Statul trebuie să reglementeze prin instrumentele sale legislative acest lucru, stabilind o valoare minimă ce trebuie acordată. În concluzie, protecţia locurilor de muncă sub forma taxelor de concediere care să acopere în întregime sau parţial ajutoarele de şomaj plătite muncitorilor este o măsură complementară asigurărilor de şomaj. Aceste taxe de concediere trebuie să crească odată cu vechimea, să fie reduse la începutul perioadei de şomaj şi să crească după câţiva ani. Plăţile compensatorii sunt, de asemenea, justificate pentru a compensa costurile financiare asociate cu pierderea locului de muncă, în opoziţie cu costurile financiare generate de statusul de şomer. În cea mai mare parte a lor, ele trebuie să facă obiectul negocierii dintre muncitori şi angajatori şi chiar să fie impuse de către stat. 4. Reforma în ţările dezvoltate Comparând sistemul instituţional optim propus cu cel actual din ţările bogate ale Europei Occidentale pot fi sugerate trei domenii principale în cadrul cărora să se realizeze o reformă: 1) O reformă a sistemului de asigurări de şomaj, pentru a creşte stimulentele acordate pentru şomerii care se încadrează. În prezent, sunt prea mici având în vedere diferenţa dintre salariile mici pe care le-ar obţine muncitorii dacă s-ar reîncadra şi ajutoarele de şomaj. Există două căi prin care şomerii pot fi aduşi înapoi la muncă. Prima constă în scăderea valorii ajutorului de şomaj şi a duratei de acordare a acesteia (ceea ce s-a realizat în ţara noastră la insistenţa organismelor europene). Această cale determină o deprotejare tocmai a celor care au nevoie mai mare de ajutor. Venitul minim garantat acordat în prezent, în ţara noastră, celor care au încheiat perioada de plată a ajutorului de şomaj, nu este suficient pentru un trai decent. Această stare de fapt poate conduce la situaţii tragice. O a doua cale constă în forţarea lucrătorului să accepte locurile de muncă disponibile ce îi sunt oferite de agenţia de ocupare, în mod contrar întrerupându-se plata indemnizaţiei de şomaj. Din punct de vedere tehnic această reformă este dificilă pentru că presupune definirea noţiuni loc de muncă acceptabil şi a relaţiei care trebuie să existe între acesta şi durata şomajului. Unele ţări au experimentat astfel de măsuri şi s-a constat o creştere a ocupării. Această reformă ar fi eficientă deoarece pe lângă economiile realizate prin acordarea unor indemnizaţii pe perioade mai mici, s-ar reduce şomajul de lungă durată care presupune costuri cu recalificarea muncitorilor (ce îşi pierd în timp abilităţile). 163

164 Revista Tinerilor Economişti 2) O reformă a protecţiei locurilor de muncă, cu un rol mai mare acordat stimulentelor financiare (sub forma taxelor de concediere) şi o reducere a rolului statului în alte direcţii ale protecţiei locurilor de muncă. În majoritatea ţărilor europene, la ora actuală, sistemul de asigurări pentru şomaj este finanţat din contribuţiile ce revin asupra salariilor. Aşa cum am văzut, acest sistem ar trebui finanţat cel puţin parţial din taxele de concediere. Pe de altă parte, multe aspecte în ceea ce priveşte sistemul actual de protecţie a locurilor de muncă ar trebui eliminate, sau trecute în sarcina negocierii şi încheierii contractelor dintre muncitori şi angajatori. De exemplu, nu există nici o justificare pentru a lăsa decizia de concediere în seama judecătorilor de muncă. Atâta timp cât angajatorii respectă contractele încheiate cu angajaţii lor sau cu sindicatele, firmele ar trebui să fie libere să-si hotărască nivelul propriu de ocupare. Această reformă nu este dificilă din punct de vedere tehnic, însă necesită voinţă politică şi schimbări majore ale legislaţiei. Contrapartida care s-ar realiza între creşterea sau introducerea taxelor de concediere şi descreşterea rolului decizional al sistemului judiciar în acest domeniu poate fi atractivă atât pentru angajatori cât şi pentru angajaţi. 3) O reformă care să vizeze reechilibrarea protecţiei acordată muncitorilor cu contracte pe durată determinată şi al celor cu contracte pe durată nedeterminată După cum am arătat, sistemul dual al contractelor pe durată determinată şi al celor pe durată nedeterminată introdus în multe ţări ale Europei are efecte perverse, creând două clase de muncitori şi făcând din obţinerea unui loc de muncă pe durată nedeterminată un lucru foarte greu. Sursa problemei este aşa-numitul efect de prag care se formează datorită creşterii protecţiei locurilor de muncă cu care se confruntă angajatorul dacă doreşte menţinerea definitivă a angajatului înainte de expirarea contractului pe durată determinată. Soluţia cea mai bună ar consta în eliminarea acestui efect de prag, prin realizarea unei tranziţii graduale, în care drepturile muncitorilor să crească o dată cu vechimea. De exemplu, dacă am reveni la problema studiată anterior privind taxele de concediere, ar fi stimulativă stabilirea unui nivel mic al acestor taxe în primul an (20% din totalul cheltuielilor pe care le înregistrează agenţia de ocupare cu muncitorul devenit şomer), mergând până la un nivel de 100% începând după cinci ani de vechime. Printr-o astfel de programare firmele ar fi obligate nu doar să angajeze, ci să păstreze angajaţii. De asemenea, va creşte responsabilitatea în ceea ce priveşte recrutarea şi selecţia pe criterii de competenţă. O firmă nu-şi va mai permite să angajeze un muncitor (absolvent, cu vârstă peste 45 de ani) în vederea obţinerii de stimulente o dată cu crearea locului de muncă, pentru ca după 2-3 ani să-l concedieze pentru a repeta operaţia. În concluzie, este necesară o creştere a protecţiei muncitorilor care au încheiate contracte pe durată determinată şi o reducere a protecţie muncitorilor cu contracte pe durată nedeterminată şi cu o vechime mai mică, pentru a nu crea acel efect de prag la trecerea de la o forma la alta. 5. Reforma în ţările în curs de dezvoltare Ţările în curs de dezvoltare se află într-o poziţie diferită faţă de cele din Europa Occidentală. În multe dintre ele sistemul de asigurări de şomaj nu poate face faţă numărului mare de şomeri, fondurile provenind în majoritatea lor din bugetul statului, iar ajutoarele de şomaj sunt la un nivel foarte mic. În schimb, ele se bazează pe o protecţie a locurilor de muncă ridicată, combinată cu un sistem de plăţi compensatorii 164

165 Secţiunea Management Marketing - Turism şi constrângeri judiciare şi administrative. Datorită capabilităţii instituţionale scăzute este nerealistă introducerea bruscă a sistemului de monitorizare a eforturilor de căutare a unui loc de muncă sau a legării nivelului indemnizaţiei de şomaj de acceptarea unui post de muncă. Acest lucru sugerează introducerea unui sistem mai simplu în care ajutoarele de şomaj scad odată cu creşterea duratei şomajului şi, eventual, sunt sistate la un anumit moment dat. Acest sistem ar fi o îmbunătăţire faţă de cel al plăţilor compensatorii, eliminând unul din riscurile cu care se confruntă muncitorii, când firmele nu au capacitatea financiară de a realiza aceste plăţi. Acest risc este transferat statului care are posibilitatea de a urmării mai eficient pe cei care se află la un moment dat în incapacitate de plată. Pentru motivele arătate mai sus consider că finanţarea ajutoarelor de şomaj ar trebui să se facă măcar parţial din taxele de concediere. (Contribuţia la fondul de şomaj, mai mică decât în prezent, să reprezinte un abonament, iar taxele de concediere să fie contravaloarea serviciilor de asigurare pe care trebuie să le suporte firmele care concediază). Este deci necesară renunţarea graduală la plăţi compensatorii şi înlocuirea lor cu taxele de concediere. Un număr de ţări au explorat şi posibilitatea implementării unui sistem de asigurare privată a muncitorilor ca o alternativă la asigurările de stat. Acest sistem presupune existenţa unui organism privat mandatar (bancă, firmă de asigurări, instituţie financiară) care să preia şi să capitalizeze o contribuţie lunară a salariatului, pe care să o returneze sub forma unor indemnizaţii atunci când muncitorul este concediat. Este destul de uşoară apelarea la o astfel de soluţie. Ea necesită ca muncitorul să se asigure singur, ne mai fiind nevoie de un sistem public de asigurări contra şomajului, eliminându-se distorsiunile pe care acesta le presupune. Din păcate, din motivele pe care le-am expus mai sus (la punctul 1), gradul în care aceste economii pot asigura pe muncitori contra riscurilor este destul de scăzut. Probabilităţile sunt mici, suferinţa este prea mare, pentru ca aceste economii să absoarbă toate riscurile. Un astfel de sistem nu poate funcţiona decât opţional şi doar în paralel cu cel public. Ţările în curs de dezvoltare deţin un puternic sector informal (economia gri). Decizia firmei de a opera în sectorul formal sau în cel informal este în primul rând o decizie economică, bazată pe avantajele şi costurile pe care le presupune informalitatea. Problema introducerii unor noi reglementări trebuie gândită în termeni de efecte asupra opţiunii firmelor, ele putând conduce la o migrare a firmelor către sectorul formal. Introducerea sistemului de taxare a concedierilor, însoţită de o reducere substanţială (până la 50%) a contribuţiilor lunare poate fi un stimulent puternic pentru a trece în sectorul formal, deoarece statul furnizează servicii de asigurare doar muncitorilor şi firmelor care activează în acest sector. 6. Concluzii Rigiditatea, imperfecţiunile pieţei muncii sunt argumente suficiente care să statueze un rol central al statului în oferirea unor asigurări împotriva şomajului eficiente şi pentru realizarea unei protecţii optime a locurilor de muncă. În ţările dezvoltate, o provocare constă în găsirea combinaţiei optime dintre asigurările împotriva şomajului şi stimulentele acordate pentru a accepta un loc de muncă. Stimulentele financiare nu vor fi suficiente pentru a accepta o slujbă mai prost plătită. De aceea, acordarea indemnizaţiei de şomaj ar trebui condiţionată de acceptarea unui post de muncă. O altă provocare constă în redefinirea protecţiei locurilor de muncă, sub forma introducerii sau creşterii taxelor de concediere şi în redimensionarea 165

166 Revista Tinerilor Economişti contractelor dintre firme şi muncitori. În ţările în curs de dezvoltare, provocarea constă în renunţarea graduală la sistemul de plăţi compensatorii, introducerea unui sistem puternic de asigurări împotriva şomajului şi redimensionarea contractelor dintre firme şi muncitori. BIBLIOGRAFIE 4. Blanchard O., Tirole J. Contours of employment protection reform, Report to the French Conseil d Analyse Economique, September Heylen, F. Labour Market Structures, Labor Market Policy and Wage Formation in the OECD, Labour, Summer, Vol. 7, No. 2, pp , Nickell, S. A Picture of European Unemployment: Success and Failure, CEP Discussion Paper No. 577, Nickell, S. and R. Layard Labor Market Institutions and Economic Performance, in O. Ashenfelter and D. Card (eds.), Handbook of Labor Economics, Elsevier Science,

167 Secţiunea Management Marketing - Turism ISO 9000:2000 NOUA VIZIUNE ASUPRA STANDARDELOR Lect. univ. dr. Cătălina Soriana Sitnikov Lect. univ. Laura Giurcă Vasilescu Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: With the new vision, ISO 9000 standards got a new structure and new characteristics. Regarding the changes that simplified and enriched the way of application it must be underlined the fact that the new ISO 9000:2000 standards are process and not product standards and they can be used in any type of organization, branch or area. Key words: ISO 9000:2000, new structure, new characteristics Odată cu modificarea care a avut loc în anul 2000 (noiembrie 1999), standardele ISO 9000 au căpătat o nouă structură. Astfel, în prezent standardele care alcătuiesc familia ISO 9000 sunt trei: ISO 9000:2000, ISO 9001:2000 şi ISO 9004:2000. Ca şi în trecut, ISO 9001:2000 cuprinde cerinţe care trebuie respectate, incluzând fostele ISO 9001, 9002 şi 9003, iar standardele ISO 9000 şi 9004:2000 cuprind linii orientative (directoare). Ceea ce trebuie subliniat este faptul că aceste trei standarde sunt standarde de proces şi nicidecum standarde de produs, aplicându-se tuturor tipurilor de organizaţii din toate ramurile şi ariile. Conform ISO, noile standarde ISO 9000:2000 se bazează pe cele 8 principii ale managementului calităţii (tabelul 1.). Tabelul 1. Principiile managementului calităţii ISO 9000: Orientare spre clienţi Organizaţiile se bazează pe clienţi 2. Leadership Organizaţiile se bazează pe leader-i 3. Implicarea angajaţilor Organizaţiile se bazează pe oameni 4. Utilizarea unei abordări procesuale 5. Utilizarea unei abordări sistemice 6. Încurajarea îmbunătăţirii continue 7. Înţelegerea faptelor înainte de a lua decizia Organizaţiile desfăşoară o activitate mult mai eficientă şi productivă dacă utilizează o abordare procesuală Organizaţiile desfăşoară o activitate mult mai eficiente şi productivă dacă utilizează o abordare sistemică Organizaţiile desfăşoară o activitate mult mai eficientă şi productivă dacă urmăresc o îmbunătăţire continuă Organizaţiile desfăşoară o activitate mult mai eficientă dacă deciziile lor sunt bazate pe fapte 8. Implicarea furnizorilor Organizaţiile depind, în crearea valorii, de furnizorii lor. 167

168 Revista Tinerilor Economişti ISO a ales aceste principii deoarece ele pot fi utilizate pentru a îmbunătăţi performanţa organizaţiei şi pentru a atinge succesul previzionat. Aceste principii sunt aplicate de către o organizaţie, în mod automat, în cazul în care aceasta va implementa un sistem de management al calităţii care să respecte cerinţele noului standard ISO 9001:2000 deoarece ele se întrepătrund cu noul standard şi vor fi, astfel, aplicate în orice sistem al calităţii, bazat pe cerinţele acestui standard. În concluzie, orice organizaţie care doreşte să-şi îmbunătăţească performanţa, va trebui să creeze şi să implementeze un sistem de management al calităţii ISO 9001:2000 care aplică cele 8 principii. Noile elemente ale standardului ISO 9001:2000 Nou standard În trecut, ISO avea trei standarde: 9001, 9002 şi Acum, există un singur standard, ISO 9001:2000, în timp ce 9002 şi 9003 au fost eliminate dar înglobate în ISO Noua structură Standardul ISO 9001:2000 a eliminat structura cu cele 20 de clauze, reducânduse la o structură de 5 clauze. Din acest punct de vedere ISO a reorganizat standardul ISO 9001 creând astfel o structură mult mai logică, care se doreşte a fi compatibilă şi cu standardul managementului mediului ISO Noua orientare Noul standard este mult mai orientat către client decât cel vechi, urmărind, în detaliu, atingerea cerinţelor clienţilor şi satisfacerea acestora, printr-o comunicare permanentă, monitorizând şi evaluând satisfacerea acestora. De asemenea, noul ISO 9001:2000 subliniază importanţa îmbunătăţirii continue, prin evaluarea eficienţei şi adecvării sistemului de management al calităţii şi prin identificarea şi implementarea îmbunătăţirilor sistematice. Noi definiţii În trecut, organizaţiile care doreau să fie certificate erau numite furnizori deoarece ele furnizau produse şi servicii clienţilor. Datorită confuziei create, ISO a decis să utilizeze cuvântul organizaţie, în timp ce furnizorul se referă, conform ISO 9001:2000, la furnizorii organizaţiei. Noi cerinţe şi o nouă flexibilitate Noul ISO 9001:2000 a introdus cerinţe noi şi a modificat unele dintre cerinţele vechi. În cadrul acestui standard unele dintre cerinţe pot fi excluse sau ignorate. Cerinţele care pot fi ignorate în anumite circumstanţe sunt cunoscute ca excluse. Această excludere permisivă reprezintă o îmbunătăţire importantă deoarece face implementarea mult mai flexibilă şi conformitatea mai puţin rigidă. Pe această bază, o organizaţie va putea aplica un sistem de management al calităţii care nu numai că este conform cu standardele ISO 9000 dar îndeplineşte cerinţele unice ale organizaţiei. De asemenea, flexibilitatea acestei noi abordări poate fi dedusă şi dacă se observă că noul standard este mai puţin prescriptiv decât cel vechi. În general, acesta subliniază ceea ce trebuie realizat şi nicidecum cum trebuie realizat dând mult mai multă libertate de decizie. Noua abordare Pentru a înţelege mai bine ISO 9001:2000 trebuie cunoscut că ISO utilizează o abordare procesuală a managementului calităţii. Conform acestei abordări, un sistem de management al calităţii poate fi privit ca un unic şi amplu proces care utilizează 168

169 Secţiunea Management Marketing - Turism numeroase elemente de intrare (date) pentru a genera numeroase elemente de ieşire (rezultate). Acest proces este alcătuit, la rândul lui, din procese mai reduse ca dimensiuni. Fiecare dintre acestea utilizează intrări ale altor procese pentru a genera ieşiri care, la rândul lor, vor fi utilizate de alte procese. O analiză detaliată a standardului evidenţiază faptul că un sistem al managementului calităţii ISO 9001:2000 este alcătuit din 21 de procese (22 dacă se ţine seama de faptul că sistemul de management al calităţii, ca întreg, este un proces). Pentru a crea un sistem de management al calităţii care îndeplineşte cerinţele ISO 9001:2000, fiecare dintre cele 21 de procese trebuie creat sau modificat prin: design; documentare; implementare; susţinere; monitorizare; control; îmbunătăţire. Fiecare proces utilizează intrări şi ieşiri, iar toate procesele sunt interconectate pe baza relaţiilor intrare-ieşire. Ieşirea unui proces reprezintă intrarea altui proces astfel încât intrările şi ieşirile reprezintă, de fapt, acelaşi lucru. Pe scurt, un sistem de management al calităţii ISO 9001:2000 este alcătuit din mai multe procese legate unele de celelalte prin intermediul relaţiilor intrări-ieşiri. Aceste relaţii transformă o listă de procese într-un sistem integrat, iar fără ele, sistemul de management al calităţii nu ar exista. Noi caracteristici ale standardului ISO 9004:2000 Acest standard depăşeşte aria lui ISO 9001 datorită faptului că furnizează elemente de orientare în ceea ce priveşte modul cum se poate realiza îmbunătăţirea continuă a sistemului de management al calităţii, aplicat în cadrul organizaţiei astfel încât, de acesta să nu beneficieze doar clienţii ci şi: angajaţii; acţionarii; furnizorii; societatea. Ca şi 9001, ISO 9004 este construit pe baza celor 8 principii ale managementului calităţii, dar spre deosebire de acesta, el cuprinde un set de recomandări şi linii orientative, pe baza cărora o organizaţie nu poate fi certificată sau înregistrată. BIBLIOGRAFIE 1 Bergman, B., Kroslid, D., ISO 9000:2000 new changes and characteristics, Proceedings of the Third International Conference on Building People and Organizational Excellence, Hellsten, U., Klefsjö, B. TQM as a management system consisting of values, techniques and tools, The TQM Magazine, 12, Reed, M. ISO 9000: future challenges, Quality Australia, 15, 1, 10,

170 Revista Tinerilor Economişti CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEPTUL DE CAPITAL FICTIV ŞI CEL DE CAPITAL FINANCIAR Lect.univ.dr. Dana BAKO Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Abstract: Fictious capital could be defined as the capital taking form of securities. Having this form the fictious capital gives its owners the possibility to appropriate an income taking the form of dividends or interest. The fictious capital is not a result of social work, does not have an intrinsic value, it only accompanies the real capital and gives its owners the property rights over the real capital. The financial capital is a concept often brought in the discussions about fictious capital and seldom, overlapped. This could be easily understood if the financial capital is considered to be the opposite of real capital. Key words: Financial capital, fictious capital, real capital, equities, securities Capitalul fictiv este definit ca fiind capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni şi alte active financiare). Sub această formă a titlurilor de valoare (de proprietate sau de credit) capitalul fictiv dă posibilitatea posesorilor săi de a-şi însuşi un venit sub formă de dividend sau dobândă. Capitalul fictiv nu este un produs al muncii sociale, nu are o valoare proprie reală, de sine stătătoare şi nu este folosit în procesul reproducţiei şi la crearea profitului; el reprezintă numai însoţitorul capitalului real şi conferă titlul de proprietate asupra acestui capital. Creşterea capitalului fictiv este expresia dezvoltării instituţiilor şi operaţiunilor specifice pieţelor financiare, a proceselor şi tranzacţiilor ce au loc în economia nominală (simbolică) în strânsă interdependenţă de cele din economia reală. Capitalul fictiv nu afectează economia reală, el constituie numai un titlu asupra unui venit viitor şi are o valoare de piaţă dată de preţul la care sunt tranzacţionate titlurile pe piaţa financiară. Prin urmare creşterea sau scăderea cursului titlurilor de valoare la bursă nu afectează capitalul real al întreprinderii 104. Preţul capitalului fictiv, dat de cursul hârtiilor de valoare, se calculează prin capitalizarea venitului adus de ele, dobânzi sau dividende. Valoarea acestor hârtii (cursul) lor la bursă are o tendinţă de creştere o dată cu scăderea ratei dobânzii, ca o consecinţă a tendinţei de scădere a ratei profitului, ceea ce înseamnă că, o dată cu dezvoltarea producţiei, capitalul fictiv - ca avuţie imaginară - creşte ca urmare a creşterii cursului hârtiilor de valoare faţă de valoarea lor nominală. În timpul crizelor, capitalul fictiv se reduce enorm, iar odată cu el scade şi posibilitatea pe care o aveau posesorii de a-şi procura banii de pe piaţă. Scăderea cursului hârtiilor de valoare nu reduce cu nimic capitalul real pe care îl reprezintă, dar afectează foarte mult capacitatea de plată a posesorilor lui. În prezent, asistăm la o creştere mult mai rapidă şi amplă a 104 Angelescu, Coralia, (coord), Dicţionar de Economie, (ed.2) Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p

171 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale volumului capitalului fictiv faţă de creşterea capitalului real datorită tendinţei de scădere relativă a ratei dobânzii, transformării întreprinderilor private individuale în societăţi pe acţiuni. Acest fapt înseamnă că emiterea acţiunilor se poate face fără să aibă loc o creştere a capitalului real, precum şi ca urmare a creşterii datoriei publice. În timpul crizelor se agravează disproporţia dintre creşterea rapidă a capitalului fictiv şi ritmul mult mai lent al acumulării capitalului real, şi se înregistrează totodată o modificare a structurii emisiunii hârtiilor de valoare, în favoarea celor emise pentru scopuri neproductive. Capitalul fictiv creşte şi datorită ridicării cursului titlurilor de valoare. Într-o accepţiune mai restrânsă se consideră 105 că forma tipică sub care apare capitalul fictiv o constituie obligaţiunile împrumuturilor de stat care pot trece de le un posesor la altul. Prin lansarea de împrumuturi publice statul primeşte mijloace băneşti pe care de regulă le foloseşte în scopuri neproductive. În acest fel, o acumulare de datorii apare drept o acumulare de capital, ceea ce denaturează conţinutul sistemului de credit. Creanţele emise în schimbul capitalului împrumutat şi consumat continuă să circule, reprezentând de fapt un capital inexistent, iluzoriu, iar valoarea sa poate să scadă sau să crească cu totul independent de variaţiile capitalului real asupra căruia ele reprezintă titluri. Pentru posesorii lor, aceste obligaţiuni funcţionează drept capital, atâta timp cât ele sunt mărfuri care pot fi vândute şi prin urmare pot fi retransformate în capital. Conceptul de capital fictiv este mai rar utilizat astăzi de economişti. Indiferent de diferenţele existente între diverşi autori ce au utilizat conceptul, toţi fac distincţia între capitalul real ce include mijloacele de producţie (eventual şi capitalul bănesc în accepţiunea marxistă) şi capitalul fictiv. Un grup de autori pune în opoziţie finanţarea prin intermediul capitalului fictiv cu economisirea voluntară (deci nu forţată) de mijloace de producţie. Hayek (1939) este un membru al acestui grup şi se referă 106 la scurtul expozeu al lui Viner (1937) privind utilizarea de către economiştii englezi (spre exemplu Ricardo şi Lauerdale) a acestui termen 107. Pe de altă parte Marx 108 (1894) şi Hilferding 109 (1910) analizează conceptul de capital fictiv, în legătură cu diferite forme de capital împrumutat şi cu semnificaţia valorii de piaţă a titlurilor de valoare şi legătura cu valoarea produsă prin muncă. Hayek argumentează că, în fapt, capitalul fictiv este produsul unei creşterii a creditului bancar care distorsionează piaţa capitalului. Când planurile consumatorilor şi ale antreprenorilor coincid, creditul oferit de cei dintâi celor din urmă corespunde plasării economiilor şi atunci capacitatea pieţei de capital este asigurată. Însă o creştere a creditului bancar care încurajează întreprinzătorii să investească fără a exista o creştere corespunzătoare a economiilor are ca rezultat ceea ce Hayek denumeşte o criză de supraconsum, în acelaşi timp cu o lipsă de capital şi o ofertă în exces de bunuri de capital neutilizat. În acest context, noţiunea de capital fictiv nu mai reprezintă doar sursa unei stimulări iluzorii, ci o sursă de perturbare şi crize. 105 Bistriceanu, Gheorghe, Lexicon de finanţe,bănci, asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, vol.i, p Hayek, F.A von, Price expectations, money disturbances and malinvestments în Hayek, Profits, Interest and Investment, Routledge, London, Viner, J. Studies in the Theory of International Trade, London, Harper, Marx, K., Capitalul, vol. 3 part.5, Moscova, Hilferding, R., Finance Capital, Routledge&Kegan Paul, London, 1981, pt.2 171

172 Revista Tinerilor Economişti Capitalul fictiv violează necesara neutralitate a banilor prin stabilirea unei relaţii directe între bănci şi firme în loc de rolul de intermediar al băncii. Interpretarea acestei relaţii ca iluzorie sau dăunătoare se leagă de o concepţie cantitativă a ofertei de bani 110. Marx are o poziţie complet diferită privind capitalul fictiv în contextul teoriei sale privind banii şi creditul. Astfel, capitalul productiv a cărui valoare este creată de muncă, apare în diferite forme în primul rând cea de capital bănesc care e necesar pentru a plăti salariile şi cumpărarea de bunuri de capital. Acest capital bănesc aflat în proprietatea unui capitalist poate fi împrumutat unui întreprinzător. Dobânda este plătibilă, dar aceasta este doar un venit financiar derivat din profitul brut şi nu are un caracter natural. Potrivit formulei sale B-B care exprimă ciclul capitalului împrumutat, capitalul pare să producă bani la fel cum un păr produce pere, separat de procesul de producţie sau de exploatare a muncii. Din acest motiv, conform lui Marx, capitalul purtător de dobândă reprezintă cea mai fetişizată formă a capitalului. Noţiunea de capital fictiv derivă din cea de capital bănesc împrumutat şi sugerează un principiu de evaluare care este opus celui bazat pe valoare-muncă. Formarea capitalului fictiv poartă numele de capitalizare. Capitalizarea are loc prin calcularea sumei de capital care la o rată medie a dobânzii va produce regulat profit 111. Conform lui Marx, veniturile financiare reglementează evaluarea tuturor celorlalte forme de încasări. Este complet absurd sa capitalizezi salariile ca şi când ar fi un venit al capitalului uman, şi o iluzie sa faci acest lucru cu o dobânda la datoria publică căreia nu-i corespunde vreo investiţie productivă. Cu toate acestea emisiunea de obligaţiuni dă dreptul la o parte din surplusul ce va fi creat de munca viitoare. Hilferding îi rămâne fidel lui Marx când spune că la bursa de valori proprietatea capitalistă apare în forma sa pură în afara procesului de producţie 112. Deşi dublu fetişizat în circuitul B-B şi pe pieţele financiare, acest capital fictiv are anumite rădăcini reale necesitatea să fie capital bănesc, creditul şi mijloacele de circulaţie financiară ca o expresie a funcţionării modului capitalist de producţie. Deşi mai puţin utilizat, acest concept de capital fictiv se situează în centrul unor probleme majore: relaţiile dintre producţie şi circulaţie, bănci şi întreprinderi şi fundamental, distribuţia veniturilor. Deseori întâlnit în discuţiile referitoare la capitalul fictiv şi cu care este uneori parţial suprapus, este conceptul de capital financiar. Această interpretare e uşor de înţeles în contextul în care se consideră capitalul financiar ca fiind opus capitalului real. Capitalul financiar restabileşte legătura cu averea, făcând însă necesară integrarea în capital a cantităţii de monedă şi a altor creanţe deţinute de un individ, o întreprindere sau alt agent economic" 113 Rezultat din contopirea capitalului monopolurilor bancare şi industriale, capitalul financiar constituie un produs al concentrării producţiei şi al formării monopolurilor. Formarea capitalului financiar are loc pe o anumită treaptă a concentrării şi centralizării producţiei şi a capitalului bancar. Apariţia capitalului financiar are un caracter obiectiv, el dezvoltându-se pe baza dominaţiei monopolurilor 110 Eatwell, John, Milgate, Murray, Newman, Peter, (ed) The New Palgrave: Dictionary of Economics,, Macmillan, London, 1996, p Marx, op. cit. 112 Hilferding, op. cit. 113 Encyclopaedia Universalis, corpus 4, Encyclopaedia Universalis France SA, Editeur de Paris, 2002, p

173 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale industriale şi bancare pentru obţinerea unui profit cât mai mare. Datorită faptului că băncile devin coproprietare ale întreprinderilor industriale, comerciale, de transport, sau de alt tip, achiziţionând acţiunile şi obligaţiunile lor, iar monopolurile industriale posedă la rândul lor acţiuni ale băncilor, are loc o împletire, o îngemănare a capitalului monopolist bancar cu capitalul monopolist industrial, formându-se în acest mod capitalul financiar. Formarea capitalul financiar se manifestă în uniunea personală a conducătorilor monopolurilor bancare şi industriale; aceleaşi persoane se află în fruntea celor mai mari uniuni monopoliste din aparatul bancar, din industrie, din comerţ, şi alte ramuri economice. Dominaţia monopolurilor se transformă inevitabil în dominaţie a oligarhiei financiare 114. Iar capitalul financiar este o formă fluidă, intangibilă a capitalului, utilizat pentru investiţii 115. Pe baza teoriei lui Marx, Hilferding a elaborat o argumentaţie sistematică, considerând capitalul financiar ca fiind cel mai înalt stadiu al capitalismului. Acesta prezintă o istorie teoretică a evoluţiei relaţiilor dintre bani şi capitalul productiv (industrial). Relaţiile sunt văzute ca trecând printr-o serie de transformări, în special pe baza schimbărilor în forma creditului şi a instituţiilor care acordă credite. Circulaţia creditului este văzută ca forma iniţială a creditului, născută din întreruperile în ciclul capitalului şi legând crearea creditului, direct de producţie şi de vânzarea de mărfuri. Această formă a creditului a facilitat mărirea seriilor de fabricaţie prin utilizarea de fonduri ce stăteau nefolosite. Ca urmare s-au dezvoltat bănci care nu doar au reciclat fondurile nefolosite ale capitaliştilor, dar au luat bani şi din alte surse pe care i-au pus apoi la dispoziţia industriaşilor. Când procesul de expansiune a creditului a cuprins şi finanţarea capitalului fix, relaţia băncilor cu capitalul industrial a început să se schimbe, în sensul că băncile au început să aibă nu doar un interes momentan, ci unul permanent privind evoluţia firmelor cărora le împrumutau capital. Astfel a apărut legătura caracteristică de tip german între bănci şi industrie, cu băncile controlând blocuri masive de valori mobiliare în domeniul industrial şi având în comun un mare număr de directori. Schimbarea acestei relaţii a încurajat creşterea unor bănci mai mari care să-şi permită plasarea fondurilor în acest mod şi care datorită dimensiunii puteau să finanţeze o mulţime de firme pentru a-şi diversifica riscul. Dezvoltarea acţiunilor, despre care Hilferding accentuează că trebuie văzute ca fiind o altă formă a creditului (nerambursabil), reprezintă o precondiţie a dezvoltării firmelor pe acţiuni, care la rândul ei reprezintă o precondiţie a deplinei utilizări a posibilităţilor de avans tehnologic 116. Aceste companii pe acţiuni devin din ce în ce mai concentrate ducând la o tendinţă de eliminare a liberei concurenţe. Acest fenomen e dublat de o şi mai intimă relaţie între bănci şi capitalul industrial: prin intermediul acestei relaţii capitalul îmbracă forma suprema şi cea mai abstractă a capitalului financiar. Iar profiturile produse iniţial de capitalul industrial sunt acum însuşite de capitalul financiar. Pornindu-se de la ideea că valoarea şi profitul se obţin doar în sectorul industrial, se ajunge ca în caracterizarea capitalului sub formă de acţiuni, acesta să fie considerat capital fictiv în comparaţie cu capitalul industrial cu funcţionare autentică. 114 Bistriceanu, op. cit. 115 The New Encyclopaedia Britannica, vol.2, Encyclopaedia Britannica Inc, Chicago, 2003, p Eatwell, John, Milgate, Murray, Newman, Peter, (ed) The New Palgrave: Dictionary of Economics,, Macmillan, London, 1996, p

174 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1 Angelescu, C. (coord), Dicţionar de Economie, (ed.2) Ed. Economică, Bucureşti, Bistriceanu, Gh. Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, vol.i, Eatwell, J, Milgate, M, Newman, P, (ed) The New Palgrave: Dictionary of Economics,, Macmillan, London, Hayek, F.A von, Price expectations, money disturbances and malinvestments în Hayek, Profits, Interest and Investment, Routledge, London, Hilferding, R., Finance Capital, Routledge&Kegan Paul, London, Marx, K., Capitalul, vol. 3 part.5, Moscova, Viner, J. Studies in the Theory of International Trade, London, Harper, Encyclopaedia Universalis, corpus 4, Encyclopaedia Universalis France SA, Editeur de Paris, The New Encyclopaedia Britannica, vol.2, Encyclopaedia Britannica Inc, Chicago,

175 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale O ABORDARE ETICĂ ŞI ECONOMICĂ A BELIGERANŢEI MODERNE DIN PERSPECTIVA LIBERALISMULUI CLASIC Asist. univ. drd. Octavian-Dragomir Jora Academia de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Abstract: The modern justifications for warfare are extremely doubtful both from an ethical perspective, as well as from a purely economic one. During the American interventions in Afghanistan and Iraq and even afterwards, there were repeatedly stated and promptly delivered to the public opinion apparently solid moral arguments in favor of military involvement in the name of democracy or human rights together with the idea that the cost of military escapade (a bargain in itself) would be paid off relatively soon and this would benefit all. Even so, there are much more rational proofs that can invalidate the thesis of the morality of war, as well as the preconception that war could somehow function as a motor of economic growth for the human society as a whole. In both directions, classic liberalism has many things to say which may be labeled by some as old-fashioned rhetoric, but never completely refuted. Key words: Property rights, ethics, economics, just war Proprietatea privată şi consecinţele sale pentru ordinea socială Dacă e să reducem programul liberalismului la un singur cuvânt, acesta ar fi proprietatea, cu alte cuvinte, deţinerea în proprietate privată a mijloacelor de producţie. (Proprietatea privată asupra mărfurilor gata de a fi consumate este firească şi nu este contestată nici măcar de socialişti sau de comunişti.) Toate celelalte exigenţe ale liberalismului sunt consecinţa acestui precept fundamental." (Ludwig von Mises, "Property", Liberalism) În consecinţă, o societate întemeiată pe principii liberale este identificată, în mod comun, cu aşa-numitul laissez faire: limitarea, pe cât este cu putinţă, a puterii statului la recunoaşterea proprietăţii private dobândite prin mijloace paşnice, protecţia şi garantarea liberei ei tranzactibilităţi. Pentru dezvoltarea conceptului de proprietate este necesar ca bunurile să fie rare (iar raritatea este vrem, nu vrem, un dat al structurii realităţii în care omul acţionează), astfel încât să poată apărea conflicte în privinţa folosirii acestor bunuri. Funcţia drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita astfel de ciocniri posibile pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de posesiune exclusivă 117. Prin urmare, proprietatea este un concept normativ, adică un concept creat pentru a face posibilă o interacţiune non-conflictuală prin stipularea unor reguli (norme) de comportament care creează obligaţii reciproce în privinţa unor resurse rare. 117 Pentru o discuţie elaborată despre necesitatea raţională a unei ordini sociale bazate pe proprietate privată a se vedea Hoppe, Hans-Hermann, The Ethics and economics of Private Property, dar mai ales Rothbard, Murray N., The Ethics of Liberty. 175

176 Revista Tinerilor Economişti Alături de conceptul de acţiune, proprietatea este cea mai fundamentală categorie a ştiinţelor sociale. De fapt, toate conceptele care descriu ordinea socială - agresiune, contract, capitalism, socialism - pot fi definite în termenii proprietăţii: agresiunea fiind agresiune împotriva proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă între posesorii de proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune împotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor [Hoppe, 1989]. Este absolut de neconceput iar istoria se încăpăţânează să probeze ceea ce filosofii au demonstrat pornind de la buna înţelegere a naturii omului, că o ordine socială în care principiul proprietăţii private este faultat sistematic este sortită eşecului atât pe latura urmăririi cu sens a bunăstării, cât şi pe cea a întemeierii societăţii pe ideea de dreptate 118. În sprijinul ideii de ordine socială a proprietăţii private pot fi aduse deopotrivă argumente economice (de eficienţă), dar şi etice (de dreptate socială). În articolul său Calculul economic în societatea socialistă, economistul austriac Ludwig von Mises avea să elaboreze pe marginea raţiunilor pentru care un sistem socialist (adică bazat pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie) nu poate menţine pe termen lung o economie complexă modernă în stare de funcţionare, ci se soldează, în cele din urmă, cu un consum însemnat de capital care împinge economia înapoi spre stadiile rudimentare. Argumentul avansat de Mises ar putea fi rezumat astfel: în absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie lipseşte piaţa factorilor de producţie (schimburi voluntare între proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele acestor tipuri de bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de producţie; absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (în termeni monetari) 119 şi prin urmare şi al profiturilor. De aici şi iraţionalitatea oricărei decizii investiţionale într-un astfel de regim Subsumaţi ideii de dreptate, termenii de etică şi morală sunt consideraţi a fi sinonimi. Totuşi, vom face aici diferenţa între comportamentul (acţiunea) etic(ă) (sensul restrâns al dreptăţii să nu iei dreptul altuia, adică respectarea cu sfinţenie a proprietăţii) şi comportamentul moral ( să lucrezi toată virtutea sensul larg al dreptăţii). Aceste două concepte sunt indispensabile pentru a înţelege atât viziunea liberală, laică, cât şi pe cea creştină despre societate. Pentru o dezvoltare a acestei abordări a se vedea Spiridon, Marius, Statul şi biserica, articol publicat în revista Ordinea proprietăţii private, disponibilă la Altfel spus, unde nu există preţuri monetare, este practic imposibil orice calcul de rentabilitate, pentru că nu există uneltele necesare comparării valorilor istorice sau anticipate ale cheltuielilor şi încasărilor. Decretele statului (care stabilesc preţul energiei electrice, de pildă) nu sunt preţuri veritabile. Sunt valori arbitrare necorelate cu raritatea bunurilor. Datorez această explicaţie lui Mihai-Vladimir Topan. O interesantă discuţie pe marginea socialismului ca ordine bazată pe proprietatea comună a mijloacelor de producţie în Vraiştea socialistă (recenzia cărţii Socialism, subiectivism însemnări sub regimul ceauşist ale unui fermier, scrisă de Gheorghe Dragomir), publicată de Mihai-Vladimir Topan în revista Ordinea proprietăţii private. 120 Imposibilitatea socialismului (ad litteram!) a fost argumentată magistral de economistul austriac Ludwig von Mises în Economic Calculation in a Socialist Commonwealth, articol apărut în F.A. Hayek ed., Collectivist Economic Planning (London: George Routledge & Sons, 1935; reprint, Clifton, N.J.: Augustus M. Kelley, 1975), pp Ediţia germană originală Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen în Archiv für Sozialwissenschaften, vol. 47 (1920). 176

177 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Şi din punct de vedere etic proprietatea se dovedeşte a fi o instituţie cardinală, pentru că circumscrie limitele justificate, legitime, ale utilizării forţei 121. Un sistem politic în care constrângerea nu este limitată la contracararea sau repararea unor încălcări ale proprietăţii (legitime) intră automat în spaţiul arbitrarului. Spaţiul public devine scena unei lupte perpetue între diversele grupuri de interese pentru a acapara puterea şi a impune acele reglementări şi alocări ale resurselor care le convin. Pentru a evita o astfel de luptă hobbesiană a tuturor împotriva tuturor, programul liberal clasic propunea în principal un sistem legal strict conform cu un drept al proprietăţii private, lăsând spaţiului public numai o sferă restrânsă de probleme (şi fiind oarecum inconsecvent prin asta): apărarea externă (armata) şi cea internă (poliţia şi justiţia). Moştenirea doctrinară a liberalismului în politica externă Orice acţiune a statului, atât în ceea ce priveşte politicile interne, dar şi în relaţiile internaţionale, echivalează, în genere, cu o imixtiune implicită în drepturile de proprietate ale indivizilor, fie ei cetăţeni ai statului respectiv, ori ai unui stat terţ. Iar în lumina discuţiei deschise anterior, orice astfel de intervenţie deci oricum altcumva decât în sensul ocrotirii şi garantării efective a drepturilor legitime de proprietate ale indivizilor, nu poate cum să nu fie criticabilă, atât din considerente etice, cât şi economice. Cultul pentru redistribuţie (înţeleasă ca transfer non-voluntar de proprietate) frânează acumularea de capital ingredientul natural al creşterii economice, după cum conduce şi la politizarea societăţii deturnând energiile productive ale oamenilor înspre procesul de împărţire politică a avuţiei, ambele consecinţe fiind finalmente nefericite social, deşi produse tocmai ân virtutea unei preocupări de acest tip. Excesul de etatism (intervenţionism) nu are cum fi o cale viabilă atât timp cât nu adecvează scopurilor sale, altfel generoase, mijloacele potrivite. [Mises, 1966] Doctrina liberală clasică, împărtăşită şi rafinată de ideologia libertariană 122, a demonstrat cum principiul dezetatizării poate da roade în multe dintre chestiunile interne, acolo unde reculul intervenţiilor guvernamentale poate permite energiilor voluntare ale indivizilor să fie valorizate prin interacţiune paşnică în perimetrul unei economii de piaţă libere. Multe dintre domeniile considerate multă vreme ca fiind bunuri publice (educaţia, sănătatea) par să îşi găsească sensul în sfera privată, demonstrând mai degrabă un eşec al intervenţiei decât unul al pieţei. În afaceri externe, principiul este similar: limitarea imixtiunilor guvernului în treburile altor state. Conducerea unei politici externe într-o manieră care să limiteze presiunea coercitivă şi constrângătoare asupra cetăţeanului de rând se înscrie în aceeaşi 121 Poate cea mai rafinată tratare a teoriei proprietăţii o reprezintă, după ştiinţa noastră, lucrarea The Ethics of Liberty aparţinând economistului şi filosofului american Murray N. Rothbard. De acelaşi autor, o la fel de valoroasă lucrare anterioară, dar mai degrabă una de popularizare a discuţiei generoase în consecinţe pe marginea drepturilor de proprietate, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto. Ambele lucrări sunt disponibile şi on-line la Libertarianismul este o filozofie politică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a forţei. Premisa ei fundamentală este aceea că ar trebui să fie ilegal să se ameninţe sau să se iniţieze violenţa împotriva unei persoane sau a proprietăţii sale, fără permisiunea acesteia; forţa este justificată numai în apărare sau ca retaliere. Walter Block, Libertarianism şi libertinism, (Prefaţa cărţii Pledoarii imposibile, traducere după Defending the Undefendable: The Pimp, Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler, Moneylender, and Other Scapegoats in the Rogue's Gallery of American Society ). 177

178 Revista Tinerilor Economişti retorică a degrevării individului de presiunile inutile aplicate de stat în numele unor pretinse şi impersonale raţiuni colective, naţionale. Astfel, izolaţionismul politic şi coexistenţa paşnică ar reprezenta echivalentul politicii de laissez-faire din interior, adică al limitării intervenţionismului statal şi al lăsării libere a exerciţiului opţiunilor voluntare şi non-violente ale indivizilor. Începând cu Adam Smith, David Ricardo sau Frederic Bastiat, simpatizanţii liberului schimb au decretat fără dubii că libertatea de a face comerţ reprezintă o premisă a prosperităţii, iar concentrarea statelor pe cultivarea, iar nu pe imperfectarea, unui astfel de principiu reprezintă în acelaşi timp o şi mai credibilă garanţie a păcii internaţionale. Este limpede că pe lângă lucrurile bune cu care se îndeletnicesc statele adică acelea dintre ele consecvente cu ideile de libertate individuală şi proprietate privată, ele sunt şi sursa unor poveri şi sacrificii inutile solicitate propriilor cetăţeni în numele unor interese pretins superioare, deşi extrem de dificil de explicitat coerent. Mitul interesului comun, un agregat la fel de legitim ca orice agregat explicabil prin orice altceva decât opţiune voluntară, este în suficient de multe cazuri fluturat fraudulos şi abuziv de către conducerea politică, dornică mai degrabă să capitalizeze imagine şi putere sporite. Pledoariile pentru implicarea proactivă în modelarea scenei internaţionale ar reprezinta o astfel de practică care ar ţine de interesul tuturor. Prin urmare, un adept consecvent al ideii liberale neadulterate nu ar avea altceva de făcut decât să îşi constuiască o pledoarie fermă în favoarea limitării, într-o primă instanţă, a comportamentelor intrusive ale aparatului statal la teritoriul naţional, evitându-se în orice chip atacarea altor state sau agresiunea cetăţenilor acestora. Prin cultivarea unei conjugări a unor astfel de atitudini, liberalul consecvent contribuie la procesul prin care indivizii se securizează reciproc împotriva comportamentelor belicoase ale statelor terţe, eliminând cel puţin spectrul unei presiuni constrângătoare suplimentare. Ei scapă, totodată, şi de o povară internă indusă de nevoia guvernului propriu de a obţine mijloacele necesare susţinerii unor astfel de stări de beligeranţă. Cu alte cuvinte, acesta înseamnă urmărirea consecventă a evitării totale a războiului. Populaţiile fiecărui stat în parte ar trebui să-şi determine propriile guverne să nu se atace între ele, iar dacă un conflict ar fi pe cale să izbucnească, să le determine să se retragă dintr-o astfel de posibilă confruntare fără întârziere, spune economistul, filosoful şi istoricul american Murray N. Rothbard în capitolul dedicat războiului şi politicii externe ca forme de relaţionare interstatală într+o carte intitulată For a New Liberty. Rothbard propune în aceeaşi lucrare un model ipotetic de relaţii între două state şi prin care lasă să se întrevadă contradicţiile principiale ale unei politici externe prea proactive : statul X atacă (preemptiv sau nu) statul Y, iar un stat terţ Z intervine, chipurile, în virtutea bunei cauze de partea statului X. Obţinem un exemplu simplu de securitate colectivă, practică despre a cărei natură conceptuală discutabilă vom dezvolta ulterior. În acest moment putem formula cel puţin câteva judecăţi. Armata statului X, apărându-se preemptiv de agresiunea statului Y(!?), ca să uzităm de arsenalul explicativ oficial recent, provoacă victime colaterale, masacrând civili nevinovaţi, oameni neimplicaţi în pretinsele crime comise de guvernul ţării lor. Nu este greu de înţeles de ce putem spune, fără a greşi, că războiul între state conduce la genocid, invazie masivă în dreptul la viaţă, în dreptul la proprietatea sinelui, o crimă, crima supremă. Toate guvernele îşi obţin veniturile în principal prin impozitare (mai există şi varianta finanţării prin emisiune de monedă ceea ce vom denumi în cele ce urmează 178

179 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale prin inflaţie, riscantă însă în contextul financiar-valutar internaţional pentru că poate duce la scurgere de avuţie în afara graniţelor naţionale). Orice mobilizare de trupe şi lansare a ostilităţilor implică, deci, o inevitabilă escaladare a impozitării, o presiune asupra avutului personal, o cheltuială a cărei utilitate pentru contribuabil este în cel mai bun caz inegală, dacă nu destul de greu, în general, de corelat şi care, în plus, are şi consecinţe sociale de ansamblu nefaste. Ambele argumente invalidează războiul din perspectiva libertăţii individuale. Această topică a conflictului nu a fost însă mereu aceeaşi. Conflictele Evului Mediu erau de multe ori construite ca operaţiuni precedate de un aranjament contractual între suveran/nobil, ca angajator, şi soldaţi (mercenari), ca forţă de muncă, raporturi determinate nu într-atât de vreun exerciţiu agresiv al primilor (luare la oaste cu arcanul alias serviciu militar obligatoriu), cât de opţiunea voluntară şi remunerată a unor indivizi specializaţi, în conformitate cu diviziunea socială a muncii, în purtarea operaţiunilor militare 123. Doctrina războiului just şi principiile dreptului internaţional clasic Chiar dacă pretenţia de a elimina complet războiul din arsenalul de exprimare al statelor rămâne încă cel puţin iluzorie, ţinând cont de predispoziţia înspre conflict a statelor şi în condiţiile în care instrumentele legale ale relaţiilor internaţionale sunt şubrede, există, însă, limite între care o acţiune militară poate fi etichetată ca justă. Doctrina războiului just regăsită în teoria relaţiilor internaţionale dezvoltată de catolicii scolastici, în principal de cei spanioli din secolul al XVI-lea precum Vitoria şi Suarez, ulterior de scolasticul protestant olandez Grotius şi apoi de juriştii secolelor XVIII-XIX este un concept de origine creştină, iniţiat încă de pe vremea Sf. Augustin. Un război just presupune, printre altele, faptul că războiul se poartă doar în ultimă instanţă, când toate opţiunile paşnice s-au epuizat, presupune existenţa unei autorităţi legitime a iniţiatorului, presupune existenţa unei cauze juste (ex: îndreptarea unui rău făcut anterior), presupune ca obiectiv final aducerea păcii, presupune proporţionalitate în utilizarea forţe, şi discriminare între combatanţi şi civili etc. 123 During the Middle Ages, the scope of wars was far more limited. Before the rise of modern weapons, armaments were so limited that governments could and often did strictly confine their violence to the armies of the rival governments. It is true that tax-coercion increased, but at least there was no mass murder of the innocents. Not only was firepower low enough to confine violence to the armies of the contending sides, but in the premodern era there was no central nation-state that spoke inevitably in the name of all inhabitants of a given land area. If one set of kings or barons fought another, it was not felt that everyone in the area must be a dedicated partisan. Moreover, instead of mass conscript armies enslaved to their respective rulers, armies were small bands of hired mercenaries. Often, a favorite sport for the populace was to observe a battle from the safety of the town ramparts, and war was regarded as something of a sporting match. But with the rise of the centralizing State and of modern weapons of mass destruction, the slaughter of civilians, as well as conscript armies, have become a vital part of inter-state warfare. [Rothbard, 1978]. În plus, chiar şi în vremea Revoluţiei americane, notează istoricul Josef Dorfman, citat de Rothbard, a face comerţ cu inamicul era un lucru la ordinea zilei. Strategii războiului priveau comerţul ca pe singurul mod în care civilii ambelor părţi puteau fi compensaţi pentru pagubele produse de către izbucnirea războiului. 179

180 Revista Tinerilor Economişti Pe scurt, un război just 124 există atunci când un grup de oameni încearcă să îndepărteze ameninţarea cu dominaţia coercitivă venită din partea altui grup de oameni sau să răstoarne o astfel de dominaţie deja existentă. Simetric, un război este injust atunci când unii încearcă să-şi impună dominaţia asupra altora ori să perpetueze o dominaţie în curs. Drept moştenire de la teoria clasică a dreptului internaţional, legislaţia internaţională dispune de două instrumente rezonabile cu care să se lupte împotriva extinderii fără temei a stării de beligeranţă în teritorii care nu au o legătură directă cu focarul de conflict: legile războiului şi legile neutralităţii sau drepturile neutrilor. Legile neutralităţii sunt menite a limita conflictul la statele combatante, fără agresiuni împotriva unor state non-beligerante ori asupra popoarelor lor. Un corolar al acestor legi îl reprezintă principiul american, astăzi ignorat cu brio, al libertăţii mărilor, care interzice restricţiile impuse de unul dintre statele beligerante în calea comerţului paşnic derulat de cetăţenii statelor neutre cu cei ai statului inamic (blocade, embargouri). Se recomandă statelor neutre să rămână aşa faţă de orice dispută interstate, precum şi statelor combatante să respecte pe deplin drepturile cetăţenilor neutri. Legile războiului sunt menite a limita, pe cât posibil, invadarea de către statele beligerante a drepturile civililor din statul inamic. După cum spune juristul britanic F. J. P. Veale, citat de Rothbard, în cazul unui conflict armat o distincţie este mai mult decât necesară. Principiul fundamental al acestui cod [al războiului n.n.] este acela că ostilităţile purtate între popoare civilizate trebuie să se restrângă la forţele armate angajate în conflict. El fixează o distincţie între combatanţi şi non-combatanţi, trasând ca unică sarcină pentru primii aceea de a se lupta unii cu alţii, şi, pe cale de consecinţă, necesitatea excluderii non-combatanţilor dintre ţintele operaţiunilor militare. În prezent conceptul este uitat în mod voit, de vreme ce însăşi natura războiului total modern constă în anihilarea în masă a civililor. Securitate colectivă şi misiune civilizatoare. Natura conceptuală discutabilă În perimetrul cazului ipotetic al izbucnirii unui conflict între statele X şi Y, presupunem că, alimentat de justeţea cauzei democratice, un stat terţ, Z, ar purcede la angajarea trupelor sale în conflict de partea combatantului virtuos. Este justificabilă această atitudine? 124 Rothbard susţine, într-un articolul intitulat Just War, că în istoria Americii dintre toate războiaiele care au avut ca parte implicată Statele Unite, numai două îşi pot revendica justeţea: Revoluţia americană şi Războiul pentru independenţa Sudului. Explicaţia unei astfel de teze este următoarea: în primul caz era vorba despre înlăturarea unei dominaţii străine cea a coroanei britanice asupra cetăţenilor care populau fosta colonie, în al doilea, statele sudiste, care au contractat la formarea federaţiei, nu s-au mai simţit reprezentate de turnura pe care a luat-o politica federală la vremea respectivă şi au cerut desfacerea contractului uniunii. Un comentariu al lui Rothbard: dacă în primul caz era vorba de o dominaţie în virtutea unui principiu, chiar dacă inconsistent, dar măcar aplicat consecvent cel expus de Hume potrivit căruia puterea îşi are originea în darul divin, prin urmare ruprea legăturii dintre coroana britanică şi supuşii din colonii însemna o profanarea a sacrului, injusteţea celei de a doua cauze era de-a dreptul flagrantă. Câteva state din federaţie care au contractat prin voinţa cetăţenilor lor pentru formarea uniunii erau ţinute legate de o hârtie, negând însăşi natura contractului care permite părţilor să poată desface înţelegerea în momentul în care scopurile pentru care a fost încheiată nu se mai regăseau! 180

181 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Într-un astfel de demers stă, în practică, originea unuia dintre cele mai discutabile teorii moderne, aceea a securităţii colective, concept lansat de preşedintele american Woodrow Wilson şi perpetuat de toate administraţiile de la Casa Albă până în prezent ideea potrivit căreia în cazul în care un stat îl agresează pe un altul, ţine de obligaţia morală a altor guverne ale lumii să facă front comun întru apărarea statului-victimă. Sunt însă câteva hibe în cazul securităţii colective împotriva unui act de agresiune pentru că: 1. statul altruist ar contribui la uciderea în masă a civililor statului agresor; 2. cetăţenii statului altruist sunt supuşi unei creşteri a impozitării necesară desfăşurării de trupe în conflict; 3. statul altruist îşi expune cetăţenii, ale căror vieţi şi proprietăţi ar trebui, teoretic, să le protejeze, represaliilor statului agresor; 4. cetăţenii statului altruist vor fi chemaţi sub arme împotriva voinţei şi intereselor lor, fiind victime ale unui soi de sclavie militară. Un astfel de comportament solidar al unor state neimplicate în conflict poate da naştere, prin antrenare, la un conflict de proporţii cu efecte nefaste asupra cetăţenilor acestor state, de a căror siguranţă personală şi patrimonială guvernele lor ar trebui să se preocupe. Mai există o altă mare scăpare în coerenţa discursivă a securităţii colective: analogia dintre intervenţia în sprijinul statului agresat şi intervenţia organului poliţienesc în cazul agresiunii unui individ asupra altuia. După cum am discutat, însă, termenul de agresiune are sens numai la nivel individual, fiind o noţiune definită prin raportare la cea de proprietate privată. 1. Statele interveniente devin ele însele agresori asupra populaţiei nevinovate a statului agresor Atunci când X-ulescu îl molestează ori îi fură proprietatea lui Y-ulescu, putem identifica pe cel de-al doilea personaj ca fiind agresorul persoanei şi proprietăţii celui dintâi. Dar atunci când un stat îl agresează pe altul este inconsistent logic să definim agresiunea în aceiaşi termeni, de vreme ce nici un stat nu are vreun drept de proprietate asupra unei arii teritoriale aflate de drept în proprietatea cuiva anume. Acţiunea reparatorie a unui stat terţ este în fapt tot un act de agresiune fie împotriva civililor din statul atacator, fie în raport cu proprii cetăţeni forţaţi să lupte şi eventual să îşi sacrifice viaţa şi avutul pentru o cauză care nu este a lor. 126 Reacţia statului de a riposta ca un întreg nu lasă loc solidarităţii voluntare, prin care cetăţenii pot decide să participe la acţiunile de retaliere legitimă împotriva unui agresor al unui seamăn de-al lor, păstrând însă principiile proporţionalităţii şi personalizării ripostei. Să presupunem,totuşi, existenţa unor circumstanţe pentru statul agresor. Acesta iniţiază acţiunea pentru a îndrepta un rapt teritorial întreprins în trecut şi pentru a ajuta 125 The correct analogy to individual action would be: Smith beats up Jones, the police rush in to help Jones, and in the course of trying to apprehend Smith, the police bomb a city block and murder thousands of people, or spray machine-gun fire into an innocent crowd. This is a far more accurate analogy, for that is what a warring government does, and in the twentieth century it does so on a monumental scale. But any police agency that behaves this way itself becomes a criminal aggressor, often far more so than the original Smith who began the affair. [Rothbard, 1978]. 126 Hence the [Aggresor] State's invasion is necessarily a battle between two sets of thieves and aggressors: the only problem is that innocent civilians on both sides are being trampled upon. [Idem] 181

182 Revista Tinerilor Economişti la reunirea unei comunităţii de aceeaşi etnie care a fost, împotriva voinţei comune, ruptă de la patria-mamă. În această situaţie deşi este condamnabilă acţiunea ambelor state de a recurge la război şi de a ucide cetăţeni nevinovaţi statul care iniţiază conflictul în scopul reparării unei situaţii nefavorabile ar deţine o pretenţie mai justă, ori mai puţin injustă. Dar nu oricum. În eventualitatea în care două ţări s-ar antrena într-un conflict armat cu (a) arme folosite astfel încât să nu lezeze civilii în privinţa persoanelor şi proprietăţilor lor, (b) armate constituite prin opţiune voluntară şi nu prin serviciu militar obligatoriu şi (c) finanţate prin metode voluntare în loc de impozitare obligatorie, atunci, şi numai atunci, liberalul clasic va ţine partea statului care revendică revenirea în graniţele sale a unui teritoriu luat cu forţa de un alt stat agresor. 127 Un alt concept de sorginte wilsoniană, invocat ca scuză pentru perpetuarea beligeranţei, probează o şi mai mare ipocrizie: ideea că ţine de obligaţia morală a Americii şi a tuturor celorlalte naţiuni civilizate de a impune democraţia şi drepturile omului în lume. Asta înseamnă că într-o lume în care democraţie este deturnată de prea multe ori în favoarea unor privilegiaţi şi în care drepturile omului sunt subiect facultativ pentru mulţi dictatori, dar şi în multe regimuri democratice, a scoate baioneta şi de a decreta război orb împotriva tuturor acestor nefericiri ar fi o cale raţională. O acţiune care nu ţine cont de toate consecinţele pe care le implică în privinţa oamenilor nevinovaţi cu siguranţă nu se poate afla nicicum sub imperiul moralei. Războiul fără discernământ nu este umanitarism. 128 Câteva aprecieri finale Intervenţiile armate în Afghanistan sau Irak au costat vieţi nevinovate şi proprietatea agonisită de oameni având ca unică vină faptul că s-au născut în ţările lui Oussama ori Saddam. În plus, şi în ţările coaliţiei asupra contibuabililor presează cel puţin costurile extrem de mari ale intervenţiei sute de milioane de dolari storşi de la nişte contribuabili care nu prea au cum vedea roadele investiţiei lor forţate, dacă nu şi riscul pierderii vieţii departe de casă. Este bine de priceput că într-un război, mult uzitatul interes naţional nu este uniform, ceea ce înseamnă că acţiunea care la debit îi implică pe toţi, la credit înseamnă plus doar pentru unii, deci pretenţia de justeţe, precum şi cea de eficienţă, a acţiunii militare nu are cum fi legitimă sau raţională de vreme ce nu îi protejează/afectează pe toţi în mod identic. Fireşte că războiul este o afacere bună pentru unii, dar investiţia nu se restrânge doar la aceştia. Războiul implică cheltuieli militare uriaşe obţinute nu prin 127 O pledoarie pentru indulgenţă în ipoteza unei stări de beligeranţă poate fi găsită atunci când este vorba despre luptele de guerilla, care se încadrează în circumstanţele enunţate anterior: limitează ţintele la cadrele militare ale armatei oficiale, înrolarea se face pe bază voluntară, finanţarea unei astfel de campanii este asigurată din fonduri voluntare, private şi nu din impozitare. 128 The humanitarian wishes to be a prime mover in the lives of others. He cannot admit either the divine or the natural order, by which men have the power to help themselves. The humanitarian puts himself in the place of God [He is] confronted by two awkward facts: first that the competent do not need his assistance; and second, that the majority of people, if unperverted, positively do not want to be done good by the humanitarian Of course, what the humanitarian actually proposes is that he shall do what he thinks is good for everybody. It is at this point that the humanitarian sets up the guillotine Humanitarian in theory is the terrorist in action. [Isabel Paterson, The God of the Machine, citată în [Rothbard, 1978]]. 182

183 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale subscripţie voluntară, ci de la buget, prin impozitare (transparent) sau prin inflaţie (adică expansiune monetară - pervers). Însă atât impozitarea, cât şi inflaţia, induc invariabil consecinţe grave asupra gradului de acumulare a avuţiei într-o societate. Din fericire pentru ea, America pare să fi găsit deocamdată calea de a se purta de multe ori iresponsabil fără a se expune economic 129. Ordinea economică mondială pe care o orchestrează, sistemul financiar-valutar mondial dependent de dolar, sunt instrumentele prin care SUA au reuşit să finanţeze uriaşul potenţial militar fără pierderi interne de bunăstare. Dar asta este o singularitate istorică derivată din puterea de negociere pe scena internaţională dată de bogăţia acumulată datorită regimului liberal intern şi de slăbiciunea altor state care au achiesat fără prea multe obiecţii la ordinea mondială propusă. Războiul nu este o investiţie productivă, ci una fundamental distructivă, deci nu are cum avea un efect de creator net de bunăstare. Pentru economia internaţională în ansamblul ei războiul rămâne un devorator al bunăstării generale şi, totodată, un instrument de privilegiere a unora (al celor pentru care conflictul este profitabil subiecţii redistribuţiei prin impozite sau inflaţie) în detrimentul tuturor celorlaţi (cotizanţii involuntari obiectele redistribuţiei, respectiv victime ale agresiunii). Putem înţelege mai limpede această stare de fapt urmărind un raţionament. Pentru statul agresat (dar şi pentru agresorul-pacificator), există pierderi de vieţi omeneşti şi distrugerea unor bunuri, elemente care completează reculul de bunăstare provocat de finanţarea efortului de război. Resursele rare, care în absenţa agresiunii ar fi fost orientate optim de către piaţă înspre utilizările cele mai preţuite de consumatori, acum vor fi implicate în reconstruirea bunurilor distruse ori nu vor mai fi nicicând recuperate dacă este vorba despre vieţile pierdute, în a căror educaţie s-a investit şi care nu mai pot întoarce serviciile societăţii. Din nou, este limpede că în procesul de reconstrucţie unele industrii au de câştigat, dar aceasta cu preţul satisfacţiei acelor consumatori care, în absenţa pagubelor, s-ar fi bucurat de bunuri mai multe şi mai ieftine dintr-acelea a căror cantitate a fost corespunzător diminuată prin deturnarea factorilor necesari producerii lor înspre procesul de reconstrucţie. 130 Acest tip de politică externă pe care o putem defini ca libertariană, dar şi ca liberală clasică, nu este neapărat una pacifistă. Ea nu exclude ab intio violenţa, acceptând-o doar în cazul unor situaţii anume apărare împotriva unui act de violenţă, repararea unui prejudiciu produs anterior printr-un act de violenţă, protejarea unei persoane lipsite de apărare şi supusă unui act de violenţă. Teza este însă că nimeni nu are dreptul să înroleze forţat, să impoziteze sau să ucidă ori să facă uz de violenţă împotriva altora pentru a se apăra pe sine împotriva unor terţi. În cel mai bun caz, conflictele trebuie, dacă eradicarea lor este cu neputinţă, măcar să se concentreze doar la armatele combatante, să facă uz de metode voluntare de înregimentare şi de finanţare a unor atare operaţiuni. În orice caz, exonerarea războiului de toate relele de care este vinovat este la fel de neiertat ca şi iniţierea lui. 129 A se vedea articolul Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională: o reconstrucţie sociologică a ordinii economice actuale, scris de Hans-Hermann Hoppe, în fapt o explicare neromanţată a istoriei financiar-valutare recente. 130 A se vedea discuţia de principiu făcută de Diana Costea în articolul Ce se vede şi ce nu se vede... pe panourile electorale, o reluare a celebrei discuţii a lui Bastiat sintetizată în formula broken window fallacy şi care poate fi folosită pentru dărâma dogma potrivit căreia războiul ar putea reprezenta cumva un factor economic dinamizator : 183

184 Revista Tinerilor Economişti Privind în maniera schiţată evoluţiile recente din Afghanistan sau Irak, putem dobândi o înţelegere mai bună a justeţii războaielor duse în numele concepţiei intime despre pace a unor policy makers, autoproclamaţi unici depozitari ai bunei morale. Repararea unei agresiuni printr-o alta este o nederminare morală pe care mintea umană, teoretic, nu o poate procesa. BIBLIOGRAFIE 1. Alterman, E. Who Speaks For America? Why Democracy Matters In Foreign Policy, Cornell University Press, Block, W. Libertarianism şi libertinism, (Prefaţa cărţii Pledoarii imposibile, traducere după Defending the Undefendable: The Pimp, Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler, Moneylender, and Other Scapegoats in the Rogue's Gallery of American Society ), Editura Nemira, Bucureşti, Costea, D. Ce se vede şi ce nu se vede... pe panourile electorale, în revista Ordinea proprietăţii private, nr. 8/2004, disponibilă la 4. Hoppe, H.H. A Theory of Socialism and Capitalism, Boston, Hoppe, H.H. Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională: o reconstrucţie sociologică a ordinii economice actuale, (traducere după Banking, Nation States and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order, în The Review of Austrian Economics, Vol. 4, 1990,) disponibil la 6. Hoppe, H.H. The Ethics and Economics of Private Property în The Elgar Companion to the Economics of Property Rights, edited by Enrico Colombatto, Johnson, P. O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, Kennedy, J. P. Present Policy is Politically and Morally Bankrupt, Vital Speeches, January 1, Mises, L. von Economic Calculation in a Socialist Commonwealth, articol apărut în F.A. Hayek ed., Collectivist Economic Planning (London: George Routledge & Sons, 1935; reprint, Clifton, N.J.: Augustus M. Kelley, 1975). 10. Mises, L. von Human Action, Henry Regnery, 3rd rev. ed., Chicago, Nordlinger, Isolationism Reconfigured: American Foreign Policy For A New E. A. 12. Rothbard, M. y N. Century, Princeton University Press, For a New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, A Division of Macmillan Publishing Co., Inc., New York, Collier Macmillan Publishers, London, Rothbard, M. Just War, in Denson, John V, Just War, Mises Institute, y N. 14. Rothbard, M. y N. Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1993 [1962]. 15. Rothbard, M. y N. Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, Rothbard, M. The Anatomy of the State, în Egalitarianism as a Revolt 184

185 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale y N. Against Nature and Other Essays, (Auburn: Mises Institute, 2000 [1974]). 17. Rothbard, M. y N. The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, N.J. : Humanities Press, Rothbard, M. y N. The Foreign Policy of the Old Right, în Journal of Libertarian Studies, Vol. 2, no. 1, pag , Pergamon Press, Spiridon, M. Statul şi biserica, în revista Ordinea proprietăţii private, nr. 2/2004, disponibilă la Topan, M.V. Vraiştea socialistă (recenzia cărţii Socialism, subiectivism însemnări sub regimul ceauşist ale unui fermier, scrisă de Gheorghe Dragomir), în revista Ordinea proprietăţii private, nr. 1/2004, disponibilă la 185

186 Revista Tinerilor Economişti NOŢIUNEA DE CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI PRINCIPALII SĂI DETERMINANŢI Asist. univ. drd. Monica Pop-Silaghi Universitatea Babeş-Bolay Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: Economic growth is one of the essential macroeconomic phenomena which characterize an economy. It is said that economic growth is the quantitative aspect of the more complex subject, named economic development. In this context, we will analyze in this paper the concept and the main determinants of growth. Our purpose is to view the main factors that determine economic growth and to identify the possible explanation for the gap between countries in what concerns economic development. Keywords: endogenous growth, human capital, technical progress, innovations 1. Introducere Întrebările de genul: de ce o ţară este mai dezvoltată decât cealaltă, respectiv de ce nivelul de trai dintr-o ţară este mai ridicat decât în alta, sunt foarte frecvente. Răspunsul la această întrebare este destul de dificil de dat dacă nu se analizează procesul dezvoltării economice, respectiv procesul creşterii economice. Procesul creşterii economice, ca etapă în procesul de amploare mai mare numit dezvoltare economică, este un proces extrem de important într-o ţară. A studia acest proces prin prisma evoluţiei conceptului de creştere economică şi a principalilor factori ai creşterii economice, constituie un prim pas în înţelegerea fenomenului. Literatura dedicată creşterii economice este extrem de densă, mai ales datorită noilor teorii ale creşterii economice, care spre deosebire de teoriile tradiţionale, aduc în discuţie factori mai complecşi şi mai variaţi. În cele ce urmează vom începe prin a urmări evoluţia acestui concept şi a surprinde principalii factori care determină creşterea economică. 2. Evoluţia conceptului de creştere economică Incursiunea în bibliografia creşterii relevă faptul că fondatorii economie politice moderne, şi anume autorii clasici englezi A. Smith (1776) şi David Ricardo (1819) au pus primele jaloane pe traiectoria teoriei creşterii. Creşterea economică era considerată ca fiind rezultatul acumulării capitalului, respectiv cantitatea de instrumente aflate la dispoziţia muncitorilor. Progresul tehnic chiar dacă nu a fost ignorat total, efectele sale au fost judecate doar pe termen scurt. Concluziile lui Marx s-au adăugat celor clasice doar că analiza lui este, fără îndoială, mai bogată pe tema creşterii decât ale clasicilor. Pe de o parte, declinul creşterii economice şi-a găsit explicaţia la Marx în randamentele de scară descrescătoare în industrie şi nu în agricultură iar pe de altă parte, Marx a identificat progresul tehnic ca fiind factor de productivitate. Marx a pus pe prim plan rolul instituţiilor politice, sociale şi economice. Aceasta este o temă asupra căreia revin teoriile moderne, chiar dacă aceasta se face într-o optică diferită. 186

187 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Schumpeter (1912) a răsucit total atenţia dinspre creşterile în stocurile de capital şi mărimea populaţiei spre inovaţie, care era, în opinia lui, motorul creşterii în economiile contemporane şi viitoare [Guellec, 2001, p.28]. Mai târziu, Keynes analiza creşterea economică prin prisma a tot ceea ce determină la un moment dat mărimea PIB şi utilizarea forţei de muncă, într-un sistem economic. [Brasseul, 1989, p.26]. Punctele slabe ale teoriei au fost folosirea unor parametrii prin intermediul cărora se determina creşterea PIB fără a se face o analiză a aspectelor cauzale şi a se ţine seama de progresul tehnic, care chiar înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, era un factor de creştere important. Paralel cu Keynes, au fost aduse contribuţii importante la teoria creşterii de către matematicieni. Ramsey [1928] a definit o formulă a acumulării numită regula lui Ramsey care specifică proporţiile optimale în care outputul economiei trebuie divizat între consum şi investiţii, luând în considerare utilitatea marginală a consumului şi dezutilitatea marginală a muncii în economie, precum şi funcţia agregată de producţie. John Von Neuman (1937) a studiat modelul dezagregat asemănător cu modelul lui Leontief. În perioada anilor 60 şi 70 odată cu apariţia dereglărilor în economiile capitaliste cauzate de inflaţie, şomaj, şi a ritmurilor scăzute de creştere, conceptul de creştere este privit din perspectiva elaborării unor modele macroeconomice din ce în ce mai complexe. Analiza dinamică pe o perspectivă lungă a proceselor economice şi a proceselor de producţie pune probleme deosebite faţă de abordarea statică sau pe termen mediu. Au existat opinii că ţările aflate în acelaşi stadiu de dezvoltare au aceleaşi structuri şi ca produsul naţional brut pe locuitor este o măsură rezonabilă pentru stadiul dezvoltării. Rostow [1960] a criticat acest lucru afirmând că fiecare ţară are o experienţă unică de creştere. Contribuţii importante au fost făcute în ideea de a demonstra că outputul naţional din secolul XIX şi XX a crescut mult mai mult decât creşterea forţei de muncă şi acumularea capitalului 131. Creşterea economică era considerată ca fiind exogenă, depinzând de o serie de factori externi, dintre care cei mai importanţi : progresul tehnic şi populaţia. Imperfecţiunile acestor modele a fost faptul că au lăsat aceşti factori neexplicaţi, deşi ei, la rândul lor depindeau de alţi factori. Începând cu anii 80, s-a dezvoltat un nou trend în evoluţia conceptului de creştere economică pentru a explica reziduul care nu depinde de volumele factorilor muncă şi capital. S-a trecut astfel de la creştere exogenă la creştere endogenă, care constă în argumentarea rolului factorilor interni. Sursele autentice ale creşterii endogene au fost: creşterea considerabilă a stocului de cunoştinţe; transformarea într-o măsură tot mai mare a producţiei într-un proces de aplicare tehnologică a ştiinţei, ca urmare a obiectualizării ei în echipamente şi instrumente de producţie şi în tehnologii superioare, cu performanţe mai ridicate; personificarea ştiinţei în forţa de muncă [Negucioiu, 1998, p. 261]. O creştere endogenă este o creştere care nu depinde de volumul factorilor muncă şi capital dar depinde de un mediu al întreprinderilor care favorizează procesul de creştere autoîntreţinută, respectiv o creştere cu randamente crescătoare şi productivitate marginală pozitivă a capitalului independentă de stocul de investiţii [Mokhtar, 1999, p. 206]. 3. Principalii factori ai creşterii economice Teoria tradiţională a creşterii a identificat o singură sursă de creştere endogenă, şi anume capitalul fizic. Teoreticienii nu au ignorat celelalte surse, dar nu le-au integrat 131 Contribuţii importante au avut Kuznets (1955), Chenery (1960) şi Solow (1957) 187

188 Revista Tinerilor Economişti în mod explicit în modelele de creştere. Ei au considerat că variabila exogenă numită progres tehnic captează toate efectele creşterii. Noii pionieri ai creşterii economice iau însă în considerare o varietate mare de factori şi anume investiţiile în capitalul public, investiţii în capitalul fizic; investiţii în capitalul uman; procesul de învăţare prin experienţă şi anume "learning by doing"; diviziunea muncii; cercetarea şi inovaţia tehnologică. Aceste surse au fost demult identificate de economişti dar noile teorii ale creşterii le formalizează prima dată şi permite înţelegere mai bună a efectelor lor [Guellec, 2001, p. 46]. Prezentăm în cele ce urmează câţiva dintre aceşti factori care trebuie integraţi obligatoriu în modelele de creştere: Capitalul fizic Investiţia în capitalul fizic este o sursă comună vechilor şi noilor teorii de creştere economică. Deosebirea este că la noile teorii ale creşterii, se insistă asupra externalităţilor 132 între firme şi anume pe faptul că investiţia unei firme creşte nu numai productivitatea ei ci şi productivitatea celorlalte firme datorită externalităţilor tehnologice. Investiţia este o sursă de learning by doing care nu poate fi apropriată doar de firma care o produce ci se răsfrânge inevitabil şi asupra celorlalte firme. Eforturile de investiţii generează randamente ridicate doar într-un sistem bazic care încurajează inovaţia. Progresul tehnic El este de fapt sursa creşterii economice care rămâne neexplicată în modelele de creştere exogenă. Progresul tehnic este definit de Fourastie [1986, p.41] ca fiind progresul tehnicilor de producţie, respectiv aplicaţia metodelor din ce în ce mai eficace care tratează ştiinţele experimentale, fiind singurul factor al creşterii economice. Modificarea tehnicilor de producţie datorate în esenţă descoperirilor ştiinţifice şi punerii în practică a noilor tehnici permite argumentarea productivităţii muncii şi se regăseşte la originea noilor produse [Guerrin, 1996,p.399]. Progresul tehnic permite ridicarea nivelului de trai, prelungirea speranţei de viaţă, limitarea inegalităţilor sociale, ameliorarea tipului de viaţă. Fiind sursa creşterii atât în modelele de creştere exogenă cât şi în modelele de creştere endogenă, poate fi la rândul său exogen sau endogen. Progresul tehnic exogen este determinat în afara sferei economiei. Progresul tehnic endogen presupune acumularea cunoştinţelor asimilate în procesul economic, precum şi a resurselor necesare programelor de cercetare şi dezvoltare(r&d). Progresul tehnic endogen este rezultatul alegerii agenţilor economici care investesc în R&D, a menajelor care consacră timp şi bani. Tehnologia poate fi definită ca fiind ansamblul cunoştinţelor relative la diferite tipuri de evenimente şi activităţi asociate producţiei şi transformării materialelor [Guellec, 2001, p.48]. Un avans tehnologic implică emergenţa ideilor noi, caracterizate printr-o doză minimală de non-rivalitate şi redând cel puţin parţial trăsăturile bunurilor publice. Transferul de tehnologie dinspre ţările dezvoltate înspre ţările în curs de dezvoltare poate avea loc în primul rând prin investiţiile străine directe, care presupun o serie de externalităţi pozitive. Rata de creştere a ţărilor în curs de dezvoltare este considerată a fi extrem de dependentă de măsura în care aceste ţări reuşesc să adopte şi să implementeze noile tehnologii disponibile în ţările avansate. 132 Externalităţile reprezintă o interacţiune între indivizi pentru care participanţii nu sunt remuneraţi de piaţă [Saint Paul, 1996] 188

189 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Comerţul exterior În decursul anilor 80, teoreticienii noilor teorii ale creşterii, conduşi de Romer (1994) şi Lucas (1988) au asigurat suport convingător că, deschiderea economiei la comerţul exterior afectează în mod pozitiv creşterea economică. Argumentele au fost că naţiunile care sunt mai deschise la comerţul exterior au o abilitate mai mare să absoarbă avansurile tehnologice generate în naţiunile dezvoltate. Exporturile trebuie să crească rapid, pe baza avantajului comparativ, ducând la rate de creştere mai mari decât cele care s-ar obţine din activităţile locale. Fără exporturi, importurile dorite de dezvoltare nu pot fi atinse [Hogendorn, 1995, p.60]. Singura alternativă pentru a plăti importurile, şi anume fluxul de capital străin privat plus alte împrumuturi oficiale de la alte ţări, pare foarte puţin probabil să rezolve această problemă în viitorul apropiat. Rolul importurilor este deosebit de important în procesul creşterii, oferind de fapt şansa de a procura bunuri care nu se găsesc local şi asigurând un stimulent pentru efortul productiv uman. Importul de tehnologie modernă este un factor esenţial pentru dezvoltare şi modernizare. Importanţa comerţului internaţional este suportată de evidenţe empirice. Creşterea populaţiei Creşterea populaţiei constituie un stimulent care permite în final creşterea produsului pe locuitor. Alte motive des invocate cum sunt economiile de scară, creşterea cererii, pot duce la următoarele argumente: - creşterea duratei vieţii, legată de scăderea mortalităţii în primul rând cea infantilă, modifică comportamentele într-un sens mai favorabil decât acumularea, economiile şi investiţiile umane - dinamismul este deseori legat de o populaţie tânără, bine formată şi gata să adopte idei noi - tendinţa populaţiei în creştere este de a adopta tehnici moderne, mai ales în domeniul agricol [Brasseul, 1989, p.20]. Efectul pozitiv al creşterii populaţiei asupra creşterii economice este anihilat în cadrul etapelor dezvoltării. Acumularea capitalului uman este preponderentă în aceste etape iar o populaţie în creştere poate să afecteze negativ nivelul educaţiei. Capitalul uman Capitalul uman desemnează stocul de cunoştinţe valorificabile economic şi încorporate în indivizi [Guellec, 2001,p.48].Acestea includ pe lângă calificări şi starea de sănătate, alimentaţie, igienă, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Modelele anterioare de creştere economică subliniau deja importanţa capitalului uman. Creşterea provenea, pe de o parte, dintr-o argumentare a populaţiei active (capitalului uman fiind dat de numărul persoanelor active) şi pe de altă parte, din creşterea eficacităţii combinaţiei productive: Eficacitatea productivă poate fi interpretată atât prin progres tehnic cât şi prin eficacitatea productivă a capitalului uman. Noile teorii ale creşterii aduc ceva în plus faţă de cele vechi şi anume ele analizează fundamentele economice ale formării capitalului uman. Lucas [1988] argumentează că acumularea capitalului uman este sursa creşterii pentru că formarea unui individ ameliorează competenţele acestuia şi potenţialul întregii echipe. Capitalul uman este apropriabil de către individ, spre deosebire de capitalul tehnologic care este în parte un bun public. Capitalul uman disponibil într-o economie este repartizat în două categorii : şi anume, prima categorie este aceea care este utilizată în producţie (muncitorii) şi a 189

190 Revista Tinerilor Economişti doua categorie aceea care se găseşte în sistemul de formare (profesorii şi elevii). Această ultimă categorie de capital uman poate fi asociată noţiunii de investiţie. La fel cum prin investiţie se sustrage o parte din producţie, tot aşa numărul persoanelor care nu lucrează în sectorul productiv diminuează cantitatea de produse dar cresc eficacitatea muncii în viitor, persoanele formate la nivel superior, fiind mult mai eficiente. Pentru ca modelele care integrează capitalul uman să genereze o creştere economică autoîntreţinută, este suficient ca randamentul marginal al capitalului uman în formarea capitalului uman să fie constant. [Barro, Martin, 1998, p.41] Capitalul public Acesta este constituit din ansamblul infrastructurilor posedate de colectivităţile publice: transporturi, telecomunicaţii precum şi alte bunuri şi servicii furnizate de colectivităţile publice, cum sunt securitatea sau educaţia. 4. Concluzii În procesul de creştere economică, sursele amintite anterior sunt în deplină interacţiune şi interdependenţă. De exemplu, capitalul uman pentru a fi din ce în ce mai specializat trebuie să aibă ca şi materie de învăţare cele mai noi şi mai performante tehnici, ca atare, trebuie să se bazeze pe progresul tehnic. Dintre cercetători, vor exista unii care ei înşişi vor crea noi tehnici, deci vor genera ei progres tehnic. Legătura este reciprocă şi trebuie studiată ca atare. Decalajele dintre ţări au tins să fie explicate prin aceea că una dintre componentele care se găsesc în ţările dezvoltate, lipseşte în ţările mai puţin dezvoltate Lipsa ei reprezintă obstacol în cale dezvoltării. Economiştii care s-au situat pe această poziţie au considerat că dezvoltarea este de fapt o problemă legată de îndepărtarea obstacolelor şi asigurarea de diferite componente care lipsesc cum ar fi capitalul, schimburile externe, competenţe profesionale şi management-domenii în care, teoretic, ţările dezvoltate pot juca un rol major. Şi aici, au existat opinii opuse şi anume că aceste componente, au semnificaţii diferite în funcţie de specificul fiecărei ţări şi de aceea nu poate fi definită o barieră absolută în calea dezvoltării. Opinia este argumentată prin aceea că o ierarhizare a obstacolelor care pot să apară din lipsa unei componente, este imposibil de realizat, deoarece lipsa unei componente poate reprezenta obstacol în calea dezvoltării unei ţări însă o altă ţară, de exemplu, ar putea neutraliza lipsa ei sau ar putea-o substitui şi nu ar mai fi vorba de un obstacol [Meier, 1995, p.87]. Ţările care sunt în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea este evident că au anumite constrângeri care le împiedică să atingă un nivel optim de dezvoltare. Pentru a încerca totuşi să răspundem la întrebarea privind decalajul dintre ţări pe considerente de dezvoltare economică, ar trebui să pornim de la limitele realizării factorilor creşterii economice amintiţi anterior, care se regăsesc pe urmă în limitele dezvoltării economice BIBLIOGRAFIE 1. Sala, B. R., Economic Growth, McGraw-Hill,1998 Martin, X. 2. Brasseul, J. Introduction à l Economie du Développement, Armand Collin Editeur, Paris Fourastie, J. La realité économique, Hachette, Paris, Guellec, D. Ralle, P. Les Nouvelles Théories de la Croissance, 4 edition. La Decouverte, Paris,

191 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale 5. Guerrin, B. Dictionnaire d Analyse Economique, La Decouverte, Paris Hogendorn, J. S Economic Development, 3 rd edition, HarperCollins College Publishers, Lucas, R. On the Mechanics of Economic Development, Journal of Monetary Economics, vol. 22, 1988, p Meier, G. Leading Issues in Economic Development, 6 th Edition, Oxford University Press, Mokhtar, L. Dictionnaire d economie conteporaine, 3 edition, Viulbert, Paris, Negucioiu, A. Economie politică, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca,1998 (coordonator) 11. Ramsey, F. A Mathematical Theory of Saving, Economic Journal, 1928, p Romer, D. The Origins of Endogenous Growth, Journal of Economic Perspectives 8(1), 1994, p Rostow, W. The Stages of Economic growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge University Press, Saint-Paul, G. Le nouvelles théories de la croissances et leurs implications pour la politique économique et l analyse de la concurrence internationale, Revue Française d Economie, numero d été, 1996, p

192 Revista Tinerilor Economişti TRANZIŢIA ŞI PRIVATIZAREA ÎN ROMÂNIA drd. Tudor Popescu Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The core mechanism of the transition from the centrally planned to a market oriented economy is privatization. The experience of about 12 years of transition from former socialist economies to a market economy shows that the task of privatizing the state companies is a very difficult one. The difficulties come, as the previous experience shows, mainly from the lack of legislation, institutions, capital and knowledge of managing the process. Even if the first laws of privatization adopted in 1992 stipulated that the whole state commercial companies would be privatized within a period of 7 years, the process is still running in Romania and it will last for another future years. Key words: transition, public sector, private sector, FPS, FPP, stock market, decentralization. Procesul esenţial al tranziţiei de la economia centralizată la economia de piaţă este PRIVATIZAREA. Experienţa celor 12 ani de tranziţie de la economiile foste socialiste la economiile de piaţă arată că sarcina privatizării companiilor de stat este una foarte dificilă. Dificultăţile apar, aşa după cum arată experienţele anterioare, în primul rând din lipsa legislaţiei adecvate, a instituţiilor, a capitalului şi a iscusinţei de a direcţiona procesul. E nevoie de timp pentru a adopta legislaţia potrivită, pentru a crea instituţiile necesare şi a le face funcţionale, pentru a obţine capitalul necesar achiziţionării capitalurilor statului şi pentru a pregăti personalul implicat în procesul privatizării. În 1991 Companiile de Stat existente în România erau organizate ca şi Companii Comerciale (conform legii 15/1991). Procesul privatizării companiilor de stat a început de fapt în 1992 (*principalele legi ale privatizării în România sunt: Legea nr. 15/1991; legea nr. 31/1992; Legea nr. 58/1997; Legea nr. 83/1997*). În acelaşi an, 1992, capitalul companiilor de stat a fost divizat în două părţi şi împărţit între - Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) (care în 1998 a fost subordonat noului creat Minister al Privatizării) care deţinea 70% din totalul capitalului existent în companiile de stat si - Fondul Proprietăţii Private (FPP) care a luat 30% din capitalul existent (aceste două instituţii, FPS si FPP au fost create prin Legea 31/1991 şi au avut sarcina de a privatiza companiile de stat). Până în prezent FPP a privatizat deja partea lui de capital şi din 1996 a fost transformat în anumite Societăţi de Investiţii Financiare (SIF). 192

193 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale După cum se ştie, FPS a privatizat până în anul 2000 mai mult de 7244 companii deţinute de stat (acestea reprezentând aproximativ 85% din totalul lor) şi mai mult de 43% din totalul capitalului existent. Din 1997 în România a fost adoptată legea privatizării Băncilor de Stat, Legea 83/1997. Principalele metode de privatizare aplicate in România în perioada Nr. Crt. Metode Companii % 1. Licitaţie Negocieri Directe Vândute de RASDAQ Vândute la Bursa de Valori Mobiliare Total Number of Companies Auction Direct Negiciations Sold By RASDAQ Sold by Stock Exchange Analizând datele oferite de FPS şi de Comisia Naţională de Statistică, observăm că de fapt procesul aşa-numitei marii privatizări a început în România în şi s-a accelerat până în Într-un astfel de proces capitalul companiilor creşte mai rapid decât numărul activelor privatizate, datorită unor reevaluări succesive ale capitalului social. Numărul companiilor deţinute de FPS ( ) Anul Numărul Capitalul Evoluţia procesului de privatizare ( ), FPS, Bucureşti, Romania, Prezentul studiu a fost realizat pe baza informaţiilor oferite de FPS şi Comisia Naţională de Statistică a României. 134 RASDAQ este piaţă financiară română over the counter (OTC). Vândute prin oferta publică 135 Vândute prin oferta publică 136 Numărul companiilor diferă datorită procesului destrămării companiilor existente. 137 Din totalul de 8479 de companii deţinute de FPS, 7244 au fost deja privatizate şi numai 1444 nu au fost privatizate încă. 193

194 Revista Tinerilor Economişti Capital Companies Capital Number of Companies Years NUMĂRUL ŞI VALOAREA COMPANIILOR PRIVATIZATE ( ) Anii Numărul Capitalul Companies Capital Number of Companies Years După cum putem observa, numărul companiilor privatizate începând cu anul 1993 a crescut în fiecare an, ajungând în2000 la un total de 928 companii. Din totalul de mai bine de 8479 active, FPS-ul a privatizat deja 7244, ceea ce reprezintă cam 85% din total. Capitalul companiilor private reprezintă 43% din totalul de miliarde de lei deţinute de FPS. În acelaşi timp, capitalul companiilor private a crescut de mai mult de 46 de ori în 2000 comparativ cu anul Pentru perioada următoare FPS-ul oferă spre privatizare toate companiile deţinute. Asta înseamnă mai puţin de 15% din total şi aproximativ 57% din capital. În realitate, aşa-numita marea privatizare este încă în plin proces. Numărul şi valoarea companiilor neprivatizate ( ) În miliarde lei (2000). 139 Din capitalul total de miliarde lei, 43% a fost deja privatizat. 140 Şi aici, numărul de companii diferă datorită procesului separării companiilor existente în fiecare an. 141 În miliarde lei (2000). 142 Evoluţia Procesului de Privatizare ( ), FPS, Bucureşti, România,

195 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Anii Numărul Capitalul Companies Capital Years Numărul companiilor neprivatizate reprezintă în acest moment aproximativ 15% din totalul celor deţinute de FPS. Capitalul neprivatizat reprezintă cam 57% din cel administrat de FPS. 0 Număr de contracte cu investitori străini Contracts Years Valoarea contractelor semnate cu investitorii străini Numărul companiilor diferă. 144 Reprazintă cam 15% din totalul companiilor deţinute de FPS. 145 In miliarde lei (2000). 146 Evoluţia Procesului de Privatizare ( ), FPS, Bucureşti, România, 30 Iunie, 1999, p Evoluţia Sectorului Privat în Economia Românească ( ), Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, România, 2000, p

196 Revista Tinerilor Economişti Principalele Număr Investiţii tari investitoare de contracte Milioane $ % Total, din care: ,6 100,0 Germania ,0 6,9 SUA ,7 9,8 Austria 10 79,4 5, , , Value of contracts 20 0 Germany U.S.A. Austria VALOAREA CAPITALULUI PRIVATIZAT ( ) (% din total) Mld. Lei % 0 0,9 4,7 7,5 10,7 19,2 31,1 42, Capital Evolution of Privatised Capital % Amount of Privatised Capital Years Evoluţia post-privatizare a companiilor romaneşti poate fi ilustrata in următorul tabel 149 (miliarde lei): Venituri totale Datorii totale Profituri nete Evoluţia Procesului de Privatizare ( ), FPS, Bucureşti, România, 2002, p Vezi Raport Preliminar despre Privatizare , Bucureşti 2002, p

197 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Net Profits Total Total SECTORUL PRIVAT ÎN ECONOMIA ROMANEASCĂ (% DIN TOTAL ACTIVITATE) 150 Activitate PIB 16,4 23,6 26,4 34,8 38,9 45,3 54,9 60,6 61,0 Industrie - Producţie - 1,3 3,2 6,2 12,9 20,7 24,0 26,0 37,5 Agricultura - Suprafaţa 12,6 69,8 70,3 69,9 70,1 72,3 72,3 70,5 70,8 - Producţie 56,1 79,3 80,8 84,5 86,4 86,1 86,3 89,5 90,4 Investiţii 4,3 8,1 15,6 26,0 36,8 39,3 39,7 35,4 40,5 Servicii 2,0 16,8 18,9 29,3 55,9 58,9 60,3 62,1 60,7 Export 0,2 15,9 27,5 27,9 40,3 41,2 51,4 54,8 48,9 Import 0,4 16,1 32,8 27,2 39,2 45,4 48,3 52,4 48,3 Munca 0,7 2,4 5,3 10,9 17,5 22,1 23,0 27,9 34,6 În 1999 sectorul privat oferă mai mult de 60% din PIB-ul României; aproximativ 40% din producţia industrială; mai mult de 90% din producţia agricolă; mai mult de 2/3 din activităţile comerciale; mai mult de 60% în turism şi servicii şi ocupă aproximativ 35% din forţă de muncă. PONDEREA SECTORULUI PRIVAT ÎN PIB ŞI ÎN VALOAREA ADAUGATĂ A ACTIVITĂŢILOR DE BAZĂ Activitate PIB 16,4 23,6 26,4 34,8 38,9 45,3 54,9 60,6 61,0 Agricultură 56,1 79,3 80,8 84,5 86,4 86,1 86,3 89,5 90,4 Industrie - 1,3 3,2 6,2 12,9 20,7 24,0 26,0 37,5 Construcţii 4,3 8,1 15,6 26,0 36,8 39,3 39,7 35,4 40,5 Servicii 2,0 16,8 18,9 29,3 55,9 58,9 60,3 62,1 60,7 150 Evoluţia Sectorului Privat în Economia Românească ( ), Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, România, 2000, p Evoluţia Sectorului Privat în Economia Românească ( ), Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, România, 2000, p

198 Revista Tinerilor Economişti Agriculture (90,4%) Services Constructions GDP (61,0%) Industry Luând în considerare datele de mai sus putem observa ca în ciuda tuturor dificultăţilor unei tranziţii dureroase, în România sectorul privat s-a dezvoltat progresiv şi contribuie cu aproximativ 2/3 la output-ul naţional. În concluzie, putem menţiona ca deşi primele legi ale privatizării adoptate în 1992 stipulau că toate companiile comerciale de stat vor fi privatizate într-o perioadă de 7 ani, procesul se mai derulează încă şi va mai continua şi în anii care urmează. BIBLIOGRAFIE: 1. Evoluţia procesului de privatizare ( ), FPS, Bucureşti, România, Evoluţia Sectorului Privat în Economia Românească ( ), Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, România, 2000, p Raport Preliminar despre Privatizare , Bucureşti

199 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale GLOBALIZAREA PRĂDĂTOARE SAU EFECTELE NEGATIVE ASUPRA BUNĂSTĂRII Studentă Andreea Maria Enea Smarandache Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: There is little doubt that globalization is the buzzword of the moment, the most talked-about and perhaps the least understood concept of this new millennium. Globalization means a historical transformation: in the economy, of livelihoods and modes of existence; in politics, a loss in the degree of control exercised locally; and in cultures a devaluation of a collectivity s achievements or perceptions of them. This structure, in turn, may engender either accommodation or resistance. But accommodation implies also accommodation with the negative effects of this process. In this paper I tried to analyze exactly these negative effects: territorial sovereignty is being diminished, the states are no longer able to control migration processes while poverty is continuously spreading. In the end I emphasized the contribution of globalization to the accelerating process of global environmental decline and I suggested a pass to an economic system more connected to real human needs and aspirations and less geared to the anti-human machinations of the corporate-led free market. Key words: predatory globalization, diminished sovereignty, migration, poverty, environmental decline Fără nici o îndoiala termenul globalizare este unul dintre cele mai controversate, cele mai dezbătute şi cele mai puţin înţelese concepte ale acestui nou mileniu. Protectori ai mediului înconjurător, avocaţi ai drepturilor omului, sindicalişti din comerţ, fermieri din lumea a treia şi grupuri de cetăţeni, cu toţii îl blamează în întâlnirile elitelor de la Seattle, Washington şi Praga. În acelaşi timp, economiştii şi jurnaliştii de afaceri laudă globalizarea, considerând-o istoriceşte inevitabila. Dar ce desemnează cu adevărat acest termen? Globalizarea este un concept pe cât de complex pe atât de abstract. El nu face referire la un obiect concret, cu dimensiuni reale, uşor identificabil. Nu este nici un indice sau un indicator statistic ce poate fi obţinut cu ajutorul calculelor. Ca atare, cum îl putem defini? Ca o eră a concurenţei globale, care, precum un buldozer, înlătură totul din raza lui de acţiune? Ca libertatea de circulaţie a capitalului, în sensul ca agenţii economici de pretutindeni pot să-şi depună şi să-şi investească banii acolo unde doresc şi sunt capabili să o facă? Ca o lume nedefinită, în care suntem cu toţii interdependenţi într-o piaţă globală? Ca un regim comercial în care tendinţa spre integrare şi presiunea competitivităţii a dat naştere la megapieţe? Ca o geopolitică, rezultat al triumfului neoliberalismului, capabil să externalizeze politicile naţionale la scară globală? Ca un stadiu al dezvoltării economice în care rolul statului trebuie redefinit? Sau, în sfârşit, ca o rezultantă a revoluţiei tehnologice, ireversibilă prin consecinţele ei? Prin urmare, opiniile sunt diferite, dar convergente către două direcţii principale în definirea acestui proces. Prima dintre acestea admite drept caracteristici principale 199

200 Revista Tinerilor Economişti ale globalizării creşterea interconexiunilor, a interdependenţelor, a fluxurilor transnaţionale, precum şi intensificarea unui proces în urma căruia lumea devine un loc unic. Astfel, globalizarea se referă la procesul de reducere a barierelor dintre ţări şi de încurajare a unor interacţiuni economice, politice şi sociale. A doua direcţie, mai teoretică, pune accentul pe compresia timpului şi a spaţiului. Din acest punct de vedere, globalizarea este privită ca o intensificare a relaţiilor sociale din întreaga lume, a legăturilor dintre localităţi aflate la mare distanţa una de cealaltă, astfel încât evenimentele locale ajung să fie umbrite de evenimente petrecute la mare distanţă şi viceversa. Globalizarea poate fi percepută ca o lărgire, adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală. Faptul că programatorii din India oferă acum servicii în timp real patronilor din Europa şi SUA, în timp ce cultivarea macului în Birmania poate fi asociată cu abuzul de droguri din Berlin sau Belfast, ilustrează modurile în care globalizarea contemporană conectează comunităţi dintr-o regiune a lumii cu evenimente de pe alt continent. Dar dincolo de confirmarea unei reale sau percepute intensificări a interconectării globale, trebuie analizate şi consecinţele negative ale acestui proces. Evoluţia istorică a acestui proces, dinamica sa, contribuie la formularea unei singure concluzii globalizarea implica transformări: în economie, schimbarea modului şi a stilului de viată; în politică, diminuarea gradului de exercitare a controlului la nivel local; iar în cultură, deprecierea valorilor colective. Ca atare, această structură generează fie acomodare, fie respingere. Acomodarea presupune însă şi o acomodare cu consecinţele negative ale acestui proces, iar întrebarea care se pune este dacă suntem capabili de o asemenea acomodare. Un răspuns negativ la această întrebare atrage după sine sentimentul firesc al respingerii procesului. Dar oare, în acest caz, efectele negative ne ocolesc? Sau suntem nevoiţi sa le suportăm indiferent de poziţia pe care ne aflăm, acomodare sau respingere? O analiză mai amănunţită a acestor efecte înclină balanţa către ultima temere manifestată? O astfel de analiză se dovedeşte pertinentă nu numai prin prisma efectelor negative ale globalizării asupra bunăstării omenirii, dar mai ales prin prisma efectelor globalizării asupra capacităţii statului de a contribui la bunăstarea omenirii. Traiectoria şi dinamica globalizării fac însă ca suveranitatea şi autonomia statului să fie diminuate sau reconsiderate. Noua ordine mondială se construieşte spontan, fără un proiect prestabilit, iar acest proces dăunează realizărilor orânduirii statale. Statul rămâne în continuare principalul actor pe scena politică globală, dar sistemul de state nu mai controlează procesul globalizării şi politica acestuia. Suveranitatea teritorială s-a diminuat într-o manieră atât de serioasă încât subminează capacitatea statelor de a guverna viaţa internă a societăţii, iar actorii nestatali deţin o putere din ce în ce mai mare, influenţând structura ordinii mondiale. Din ce în ce mai mult statul în sine devine globalizat sau internaţionalizat, sau altfel spus politica sa, orientată către propriul teritoriu, este schimbată, acesta începând să opereze în folosul forţelor pieţei regionale şi globale, manipulat fiind de către bănci, companii transnaţionale, fluxul de idei şi informaţii, emigranţi, cultura populară, droguri, stiluri de viată, poluare şi crimă organizată. Structurile transfrontaliere, unele dintre ele incipiente, sunt integrate dialecticii supranaţionalismului şi subnaţionalismului. Astfel, statul este tras în sus de cleştii globalizării economice şi împins de jos de forţele subnaţionale. Pe de o parte, multe 200

201 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale politici caută avantajul competiţiei globale prin intermediul regionalismului, pe de alta, statele sunt adesea fărâmiţate de către actorii substatali. Sub presiunea actorilor nestatali, statul încearcă să-şi întărească forţele. Dar cel mai important este ca acesta să se adapteze noului pluralism şi să permită reformele politice. Odată cu globalizarea, politicul este redefinit. Politicul privit prin prismă electorală rămâne arena convenţională, dar nu şi singura. Politicul care depăşeşte graniţele statului este mai fluid decât cel din interiorul acestuia. Societatea civilă transcede statul şi devine principala sursă de contestare a politicului, inclusiv a dimensiunilor spaţio-temporale ale acestuia. Ca răspuns la refuzul sau la incapacitatea statului de a răspunde efectiv la semnalele globalizării, societatea civilă trebuie să acţioneze ca un câine de pază, ca o centrală de informaţii, ca un spaţiu de testare a ideilor şi nu în ultimul rând ca o voce pentru cetăţeni. Cu toate acestea, deşi concepute ca un imbold pentru democraţie, ideile şi practicile societăţii civile pot deveni corupte, îndemnând statul la activităţi ilicite. În concluzie, globalizarea a subminat certitudinile asociate cu proclamarea unei lumi în centrul căreia se afla statul. Globalizarea a descurajat proiecţia unor comunităţi la scară globală şi a eclipsat imaginea unei guvernări exercitate de către o societate de state. În acelaşi timp însă ea a făcut loc unei puteri reale aflate în relaţie cu politica economică globală. În acest punct tot ceea ce se poate cere sunt propuneri şi tactici de depăşire a barierelor ideologice şi normative dintre ascensiunea continuă a globalizării economice şi declinul bunăstării omenirii. Subminarea suveranităţii şi autorităţii statului a determinat totodată imposibilitatea acestuia de a controla migraţia populaţiei. Schimbările în structura migraţiei nu ţin însă de o opţiune individuală, ci mai degrabă scot la iveală factori care o depăşesc pe acesta. Deplasarea forţei de muncă cel mai bine este înţeleasă ca o mişcare ce conturează şi aparţine restructurării economiei globale. Fluxurile de capital uman sunt legate de un sistem ierarhic de producţie şi putere. Specializarea continuă şi dispersia spaţială sunt parte a unei deplasări către o economie globală, a cărei consecinţă este redistribuirea capitalului uman. Transferurile pe scară largă de populaţie reprezintă un proces istoric de durată, comun tuturor regiunilor lumii, însă în ultimele decenii restructurarea globală a producţiei a accentuat diferenţele între ţările de origine ale emigranţilor şi ţările receptoare, determinând importuri masive de forţă de muncă şi capital în special din Africa, Asia şi America Latină către zonele dezvoltate din punct de vedere economic. Exodul de creiere din zonele sărace în capital le privează pe acestea de investiţia în reproducţia forţei de muncă. Păturile educate din zonele dezavantajate pot migra mai uşor, dar cel mai adesea aceşti muncitori îşi găsesc slujbe casnice în ţările avansate. Totodată, aceste pături pot dovedi că sunt mai buni ca muncitori calificaţi în industria modernă decât muncitorii seni-calificaţi indigeni, o tensiune ce poate genera zone de imigraţie. Cu toate acestea, când ţările receptoare îşi schimbă politica de la favorizarea anumitor grupuri etnice la creşterea cererii de imigranţi înalt calificaţi, cum au procedat SUA şi Canada, rezultatul nu marchează numai un exod de creiere, ci, odată cu acesta şi o migraţie ilegală a muncitorilor semi-calificaţi sau necalificaţi. În acest scop, o analiză a statutului social al emigranţilor şi a politicilor de imigrare a diferitelor state ne ajută la identificarea direcţiilor fluxurilor migratorii ale populaţiei. În mod curent, politicile de imigrare includ un sistem de recunoaştere a calificărilor profesionale, fiind mai uşor de pătruns pentru grupuri cum sunt fizicienii şi inginerii şi un sistem de bariere pentru stoparea fluxurilor de forţă de muncă necalificată. 201

202 Revista Tinerilor Economişti Lăsând la o parte pierderea de forţă de muncă calificată sau semi-calificată, ţările de origine au câştigat susţinere din partea cetăţenilor lor care muncesc în ţările receptoare. Totuşi, migraţia poate aduce abateri de la o forţă de muncă sănătoasă, un ingredient esenţial al dezvoltării, prin producerea unor schimbări în comportamentul emigranţilor. Departe de familiile lor, aceştia sunt expuşi la practici homosexuale, prostituţie şi droguri. Emigranţii care au contactat SIDA odată întorşi acasă, în comunităţi rurale sau oraşe mici, contribuie la rate mari ale infectării în zone unde, până de curând, virusul nu fusese cunoscut. Fără nici o urmă de îndoială, migraţia accentuează marginalizarea unor zone, cu precădere aflate în sud Africa Subsahariană, regiunea Mării Caraibelor şi enclave din alte regiuni. Căutând să evadeze dintr-o existenţă marginală, emigranţii sunt atraşi de polii de creştere economică reprezentaţi de ţările industrializate. Slujbele plătite în industriile prelucrătoare sau în servicii din alte părţi ale lumii sunt preferabile bătăliei pentru supravieţuire, conflictelor civile şi războaielor de acasă. În plus, fluxurile de ajutor militar, vânzările de armament şi împrumuturile de la instituţiile financiare şi băncile transnaţionale către ţările sărace le atrag pe acestea în mecanismele economice şi structurile de control ale sistemului global financiar şi de producţie. Datoriile acestor ţări impun măsuri de austeritate care afectează cel mai mult clasele sociale vulnerabile, iar dezvoltarea orientată către export împreună cu politicile de ajustare structurală adâncesc această situaţie. Aşadar, forţa de muncă trebuie acum să se diversifice şi să se ajusteze. Viteza şi flexibilitatea capitalului în contextul globalizării sunt resimţite în forţa de muncăaceasta, la rândul său, se aşteaptă să devină flexibilă şi mobilă. Ca rezultat al acestui proces avem învinşi şi învingători, iar anumite segmente ale forţei de muncă ajung repede la sărăcie. Deşi cel mai adesea globalizarea este prezentată ca un antidot la problema sărăciei, ea este totodată implicată în generarea acesteia. Pentru a întări prognozele privind extinderea instabilităţii economice, Fondul Monetar Internaţional arată în raportul său pe anul 2000 că în ciuda creşterii economice spectaculoase din ultima jumătate a secolului trecut, calitatea vieţii pentru o cincime din populaţia globului s-a depreciat în termeni relativi, iar câteodată chiar absoluţi. Această extindere a sărăciei în mijlocul unei creşteri economice este considerată unul dintre cele mai însemnate eşecuri economice ale secolului 20. Una dintre cele mai vehemente critici ale globalizării a venit din partea Programului Naţiunilor Unite Pentru Dezvoltare, in raportul său pe anul 1999: Când piaţa merge prea departe în a domina relaţiile sociale şi politice, şansele şi recompensele globalizării se răspândesc inegal şi inechitabil, concentrând puterea şi bogăţia în mâinile unui grup select de oameni, naţiuni şi corporaţii, marginalizând pe ceilalţi. În contextul globalizării, a fi marginalizat înseamnă a fi împins către limitele economiei dincolo de care rezultatele de pe urma muncii sunt mai reduse decât eforturile depuse. În acest caz, sărăcia nu este altceva decât experienţa şi percepţia marginalizării. Când oamenii trăiesc în sărăcie, munca lor implică o cheltuială mai mare decât ceea ce primesc ca răsplată pentru aceasta, iar aici ne referim la toată munca, chiar dacă este salariată sau nu şi la toate cheltuielile, în special cele pentru sănătate şi pentru capacitatea de a supravieţui. Atât angajaţii cu forme legale cât şi cei fără, precum şi şomerii, cu toţii pot trai în grade diferite de sărăcie. Lipsa de putere a celor săraci poate fi parţial explicată prin desprinderea pieţelor de societate. Aceştia sunt excluşi din procesul care determină ce se va produce. 202

203 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Rigiditatea structurilor de conducere în relaţiile de muncă este de asemenea importantă, aceasta susţinând marginalizarea. Ceea ce deosebeşte relaţiile de sărăcie de alte tipuri de relaţii de la marginea societăţii este gradul ridicat de constrângere în privinţa depăşirii acestor structuri. Pentru cei săraci, resursele individuale sunt insuficiente pentru a surmonta forţele sociale care menţin marginalizate relaţiile lor de producţie. Nu în ultimul rând, globalizarea poate fi acuzată de accelerarea declinului global al mediului înconjurător. Creşterea economică pe scară largă începută in anii 70 nu numai că a grăbit epuizarea stocului global de resurse, dar a afectat şi capacitatea planetei de regenerare, inclusiv echilibrul dintre diferitele forme de viaţă şi structurile pe care acestea se dezvoltă. Acest proces poate fi explicat în parte de faptul că descentralizarea şi liberalizarea înseamnă mai multă presiune în vederea scăderii standardelor legate de mediu. De aceea, în lipsa unei legislaţii stricte şi a unor mecanisme de constrângere, teama şi nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul planetei sunt într-o continuă creştere. În ultimele două secole, sistemul industrial de producţie a consumat cantităţi mari de resurse neregenerabile. Acest sistem a exploatat capitalul natural în aşa fel încât a generat o risipă care depăşeşte capacitatea planetei de a se regenera. Nu trebuie să căutăm prea departe pentru a găsi dovezi ca această creştere economică împinge capacitatea ecosistemelor de a se regenera. Aceasta problemă a fost ridicată de Clubul de la Roma acum mai bine de douăzeci de ani. Nu poate avea loc o criză imediată de resurse neregenerabile. Chiar în condiţiile ratei curente de consum, există destul cupru, fier şi nichel pentru câteva secole. Mai apăsătoare este însă dezintegrarea sistemelor ce reprezintă suportul vieţii: circuitul apei, compoziţia atmosferei, asimilarea componenţilor refolosibili, polenizarea recoltelor, toate acestea sunt în pericol. La ora actuală se fac o serie de cercetări care documentează acest declin rapid. Deşerturile se întind, pădurile sunt defrişate, solurile fertile sunt distruse de eroziune şi desalinizare iar resursele de apă sunt secate. Nivelul dioxidului de carbon din atmosferă este în continuă creştere datorită folosirii masive a combustibililor fosili. În septembrie 1995, Panelul Interguvernamental referitor la schimbarea climatului a concluzionat ca această schimbare este de neoprit şi va conduce la dezorganizare economică, socială şi ambientală in următorul secol. Aşadar, sunt costurile globalizării prea mari? În timp ce victimele globalizării se multiplică, tot mai mulţi oameni încep să se regăsească în partea de jos a economiei mondiale. Cetăţeni, muncitori obişnuiţi, studenţi, femei, mici fermieri şi protectori ai mediului înconjurător au început să pledeze cu ardoare împotriva unui sistem economic pe care îl consideră dăunător şi injust. În locul unei culturi globale omogene conturată de cerinţele economiei banului există o renaştere a nevoii de echitate şi sustenabilitate. În locul unei globalizări haotice ce calcă în picioare drepturile statelor-naţiune şi ale comunităţilor, grupuri ale societăţii civile din Chile până în China cheamă la o restructurare radicală. Scopul este crearea unui sistem economic mai apropiat de nevoile şi aspiraţiile oamenilor şi mai puţin angrenat în maşinaţiile anti-umane ale pieţei libere conduse de corporaţii. 203

204 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Barnet R., Cavanagh J. Global Dreams, Imperial Corporations and New World Worder, New York, Simon and Schuster, Blank St. The United States on the Eve of the 21st Century, Global Business Policy Council, nr. 7/ Cable V. The Diminished Nation-State A Study in the Loss of Economic Power, Daedalus, 124/2, Dahrendorf R. A Precarious Balance Economic Opportunity, Civil Society and Political Liberty, The Responsive Community, Ellwood W. The No-Nonsense Guide To Globalization, Oxford, New Internationalist Publication Ltd, Falk R. Predatory Globalization, New Jersey, Princetown University Press, Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Iaşi, Editura Polirom, Mittleman J. The Globalization Syndrome Transformation and Resistence, New Jersey, Princetown University Press, Postelnicu, Gh., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, Postelnicu, C Rodrik D. Sense and Nonsense in the Globalization Debate, Foreign Policy, 107 (Summer),

205 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale ASPECTE ECONOMICE ALE CONFERINTELOR POSTBELICE ( ) Asist.univ.drd. Salanţă Mihaela Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune a Afacerilor Abstract: The military history give us the opportunity to say, that usually a military conflict ends with a winner and a looser, and any war ends with the signing of one or more treaty of peace. The Second World War makes no exception. Because the end of war situation was not a very easy one took place a few international meetings between belligerents. We will try to analyze these meetings and underline the economic issues of them. Key words: new economical order, balance of power, conference, political meetings, economic aspects, bipolarism. Istoria militară a omenirii ne dă posibilitatea de a opina că, de regulă, un conflict militar se încheie o dată cu victoria unuia dintre combatanţi asupra celuilalt. Desigur că această afirmaţie este irefutabilă doar în cazul unei conflict militar clasic, iar din această perspectivă sesizăm că orice război clasic se încheie cu semnarea unuia sau mai multor tratate între beligeranţi. Cel de-al Doilea Război Mondial nu face excepţie de la aceste reguli nescrise, dar fireşti. Deoarece situaţia mondială era una deosebit de complexă la sfârşitul Celei de a Doua Conflagraţii Mondiale au avut loc mai multe conferinţe internaţionale. La aceste întâlniri la nivel înalt s-a încercat clarificarea aspectelor problematice, rezolvarea disensiunilor, aplanarea situaţiilor tensionate şi mai ales conturarea ordinii economice şi politice postbelice. Pe parcursul celor 2194 zile, cât a durat Cea de a Doua Conflagraţie Mondială, conducătorii ţărilor aliate, SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică s-au întâlnit, uneori toţi trei, alteori doar câte doi şi câteodată însoţiţi de ambasadori, experţi şi miniştrii lor de externe. În perioada imediat următoare participării SUA la război, întâlnirile au fost preponderent orientate spre planificarea organizatorică şi strategică; cu cât războiul se apropia de sfârşit, cu atât pe agenda de lucru a acestor întâlniri problemele cele mai des discutate au fost cele legate de organizarea politică şi economico-financiară din perioada postbelică. În acest sens, al conturării ordinii postbelice au avut loc câteva întâlniri la cel mai înalt nivel, cum ar fi reuniunea de la Teheran - 28 noiembrie -1 decembrie 1943, cea de la Yalta februarie 1945, cea de la San Francisco 25 aprilie - 26 iunie 1945 şi nu în ultimul rând cea de la Potsdam 17 iulie - 2 august Conferinţa de la Teheran Reuniunea de la Teheran a favorizat prima întâlnire a şefilor de guverne ai celor trei mari puteri - F.D. Roosvelt, I.V. Stalin şi W. Churchill. A reprezentat cel mai de seamă eveniment politic al anului 1943, datorită evoluţiei ulterioare a războiului Conferinţa a fost precedată de Conferinţa de la Cairo, noiembrie, unde Roosvelt şi Churchill s-au întâlnit cu o delegaţie chineză, condusă de Jiang Jieshi (Ciang-Kai-şi), şi unde s- 205

206 Revista Tinerilor Economişti Fără o ordine de zi prestabilită, această întâlnire a dat posibilitatea fiecărei delegaţii de a aduce în discuţie orice problemă, considerată de către aceştia a fi importantă. Dată fiind situaţia mondială, problemele militare au fost cele care s-au impus în prim-planul discuţiilor. Ideea centrală a Conferinţei de la Teheran a fost formulată de preşedintele american astfel: Scurtarea duratei războiului şi câştigarea victoriei cât mai repede, motiv pentru care după câteva dispute între cei trei s-a hotărât declanşarea operaţiunii Overlord în mai Printre subiectele analizate în amănunt s-au aflat: problema intrării Turciei în război, problema finlandeză, problema poloneză, regimul strâmtorilor. Un spaţiu destul de amplu a fost acordat Germaniei şi statutului său postbelic. Au existat însă şi probleme care nu au putut fi finalizate cum ar fi sprijinirea partizanilor iugoslavi sau cooperarea cu Iranul şi sprijinirea acestuia. De asemenea, în mod ezitant, s-au luat în discuţie şi aspecte ale lumii postbelice, cum ar fi cooperarea economică a celor trei puteri, ţinând seama de excedentul în nave comerciale de care vor dispune Statele Unite şi Marea Britanie după război 153. Din această perspectivă, se poate aprecia că Conferinţa de la Teheran a constituit un moment de mare importanţă în istoria relaţiilor dintre principalele ţări ale coaliţiei antihitleriste. Ea a adoptat hotărâri decisive pentru desfăşurarea ulterioară a războiului şi organizarea postbelică a lumii. Conferinţa a spulberat speranţele diplomaţiei fasciste cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri ale coaliţiei şi eventuala dezagregare a ei 154. Astfel, la Conferinţa de la Teheran s-a discutat şi s-au luat hotărâri privind atât problemele esenţiale ale desfăşurării războiului cât şi organizarea lumii postbelice, s-a convenit câte ceva cu privire la forma organizaţiei supranaţionale, dar conturul acesteia era încă nedefinit. Ca o prelungire a înţelegerilor de la Teheran şi pentru a demonstra unitatea coaliţiei, în octombrie 1944, Churchill a vizitat Moscova. În cadrul întâlnirilor dintre el şi Stalin s-a luat în discuţie împărţirea lumii în sfere de influenţe, discuţii care s-au soldat cu aşa-numitul aranjament al procentajelor 155. Acestă partajare arăta astfel: în Grecia - Marea Britanie obţinea 90%; în România - Uniunea Sovietică obţinea 90%; în Bulgaria - Uniunea Sovietică obţinea 75%; în Ungaria şi Iugoslavia - Uniunea Sovietică şi Marea Britanie obţineau câte 50%. În realitate, Grecia a căzut sub influenţa Marii Britanii, în timp ce România, Bulgaria şi Ungaria au devenit sateliţi sovietici. Iugoslavia s-a bucurat de o relativă independenţă, dar nu atât datorită acordului Stalin- Churchil, cât mai ales datorită propriului efort în vederea eliberării de sub ocupaţia nazistă, prin intermediul unei puternice forţe de partizani, având în frunte pe Iosif Broz Tito. au discutat probleme referitoare la frontul asiatic şi măsurile necesare în această zonă pentru nimicirea Japoniei. 153 Leonida Loghin, Mari Conferinţe Internaţionale ( ), Bucureşti, Ed. Politică, 1988, p Ibidem, p Cei doi au făcut împărţirea jucându-se de-a frontierele cu beţe de chibrit la masa la care luau dejunul - Lloyd C.Gardner, Sferele de influenţă - Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Yalta, Bucureşti, Ed.Elit, 1993, p

207 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Conferinţa de la Yalta Conferinţa cu cel mai mare impact asupra perioadei postbelice a avut-o, fără îndoială, Conferinţa de la Yalta, în urma căreia, viitorul omenirii a fost remodelat. Întâlnirea de la Yalta a fost ultima întâlnire a celor trei înainte de sfârşitul războiului, în momentul în care se pregătea lovitura de graţie împotriva Germaniei, ea fiind determinată nu atât de necesităţi militare, cât de problemele politice care se puneau în legătură cu înfrângerea Germaniei şi terminarea războiului 156. Chestiunile care trebuiau luate în discuţie şi rezolvate într-un fel sau altul au fost: (1) problema ocupaţiei teritoriale a Germaniei; (2) viitorul guvernării Poloniei eliberate; (3) restaurarea Chinei; (4) aranjamentele prin care nou înfiinţata organizaţie - ONU 157 să devină funcţională. Având în vedere problemele luate în discuţie este lesne de înţeles că poziţiile celor trei nu erau identice. Uniunea Sovietică care suferise cel mai mult de pe urma războiului, cerea reparaţii imediate precum şi garanţii că nu va mai fi supusă unor agresiuni viitoare. Datorită rezultatelor discuţiilor, Yalta a fost considerată un simbol de slăbiciune al occidentalilor în faţa agresivităţii sovietice. Germania a fost împărţită în două, iar Berlinul a fost pus sub administraţia comună a Statelor Unite, a Marii Britanii, a Franţei şi a Uniunii Sovietice. Problema poloneză a fost cea mai controversată în dezbaterile Conferinţei, dezbătută în şase şedinţe din opt. Unul dintre motivele generatoare de controversă a fost atitudinea lui Stalin vis-a-vis de acest subiect: problema Poloniei este o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul sovietic 158. Această controversă a fost rezolvată astfel: teritoriile poloneze aflate la est de linia Curzon urmau să facă parte din imperiul sovietic, iar în schimb polonezii au fost compensaţi cu teritorii germane: Silezia şi Pomerania. Dar asta nu era totul, englezii şi americanii au crezut că guvernul polonez aflat în exil la Londra, va deveni guvernul unei Polonii democrate, dar sovieticii, prin intermediul guvernului de la Lublin a reuşit să marginalizeze democraţii şi apoi să îi elimine. China se afla în mijlocul războiului dintre Japonia şi aliaţii occidentali, război în care Uniunea Sovietică nu era angrenată. Aceasta se va implica doar cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul războiului, dar numai în schimbul unor concesii teritoriale. Datorită intervenţiilor diplomatice sovietice, nici ONU nu va reuşi să devină ceea ce se dorea de către SUA şi celelalte puteri occidentale. Carta ONU s-a dovedit a fi mai slabă decât Convenţia Ligii Naţiunilor. Uniunea Sovietică avea drept de veto şi loc permanent în Consiliul de Securitate. Din toate acestea reiese că Uniunea Sovietică a obţinut tot ceea ce a dorit, în timp ce occidentalii acceptau toate acestea fără prea mari rezerve. 156 Gheorghe Cazan (coord.),marea conflagraţie a secolului XX- al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Politică, 1974, p ONU s-a născut ca idee, în timpul discuţiilor de la Dumbarton Oaks, din vara lui 1944, unde reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Chinei, au întocmit un plan concret pentru o nouă organizaţie internaţională. 158 Leonida Loghin, Mari Conferinţe, p

208 Revista Tinerilor Economişti Yalta poate fi interpretată însă, ca fiind acordul diplomatic care a dat naştere sistemului internaţional bipolar care opunea vestul capitalist estului comunist, fiecare bloc fiind condus de către o superputere Statele Unite, respectiv Uniunea Sovietică. Unii americani au considerat Yalta ca o trădare a intereselor vitale ale Statelor Unite. Criticile aduse ar putea fi sintetizate astfel: administraţia Roosvelt a aruncat fructele victoriei în favoarea unui aliat pornit să distrugă Vestul, iar responsabililor pentru acest lucru le-au fost adăugaţi şi agenţi comunişti din guvernul SUA. Stalin din camaradul care a ajutat SUA să învingă Germania nazistă a devenit un conspirator care urma să folosească victoria pentru a impune comunismul în lume. Datorită rezultatelor Conferinţei, Yalta a fost considerată o conspiraţie, unii mergând până acolo încât au numit-o Munchenul american. Yalta nu a fost considerată, din punctul de vedere al sistemului internaţional, doar împărţirea Europei, problema putând fi extinsă la împărţirea lumii. Tratatul de la Yalta nu a avut efecte numai în Europa, ci şi în America Latină şi în regiunile coloniale din Africa şi Asia, adică ceea ce era cunoscut sub denumirea de Lumea a Treia. Astfel antagonismul nu mai este unul Est-Vest ci unul Nord-Sud, dominat de nord. În 1945, America Latină era o zonă independentă, dar era supusă politicii externe a Statelor Unite, în timp ce Africa şi Asia depindeau încă de Europa Occidentală. În urma Conferinţei de la Yalta, America Latină continua să fie sub control american, fară a putea să se exprime în termeni de politică externă în noul sistem internaţional. Statele din această zonă, deşi conduse de guverne naţionaliste - Vargas în Brazilia, Peron în Argentina, în timpul războiului reuşiseră să se întărească din punct de vedere economic, şi erau gata pentru un nou pas în ceea ce priveşte dezvoltarea lor industrială. Acest aspect nu era pe placul Statelor Unite şi nici în interesul acestora. În plus, Statele Unite erau preocupate mai mult de ceea ce se întâmpla în Europa şi în proximitatea Uniunii Sovietice şi nu îşi puteau permite o politică mai activă în această zonă, adică acordarea de ajutor în vederea creării unei infrastructuri care să le asigure această dezvoltare. În termeni economici diferenţa dintre Europa şi America Latină era şi mai pronunţată, datorită faptului că Europa a beneficiat de Planul Marshall, ceea ce i-a permis o reconstrucţie rapidă, în timp ce în America Latină interesele americane se referau mai mult la afaceri de securitate, adică siguranţa pieţelor sud-americane. Statele Unite au încercat să se menţină zona la stadiul de cumpărător al materiiilor prime, şi au creat diferite obstacole în calea dezvoltării industriale, pentru ca acestea să nu ajungă să-şi consume materiile prime de care dispuneau. De fapt, Statele Unite au blocat orice inţiativă externă a statelor din această zonă şi le-au obligat la o politică de aliniere. Pe de altă parte, situaţia în zonele coloniale, dominate de către europeni, situaţia era cu totul alta în anul La Conferinţa de la Yalta s-a condamnat menţinerea oricăror legături coloniale în Africa şi Asia. Şi această zonă, după Cel de-al Doilea Război Mondial, devine una a dominaţiei americane, datorită ascendenţei pe care a dobândit-o America asupra Europei. Americanii au dus o politică progresistă în această zonă, sprijinind elitele locale. Au fost promovate o serie de politici reformatoare, mai ales în domeniile de bază şi în cel agrar, politici sprijinite activ de către Washington. Aceasta a deschis calea dezvoltării unor ţări ca Japonia, Taiwan şi Korea de Sud. Ca şi în America Latină, şi în aceste zone coloniale, Statele Unite au sprijinit regimurile dictatoriale, dar acestea şi-au 208

209 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale condiţionat supunerea faţă de politica americană, de ajutor şi suport în vedrea dezvoltării economice, lucru pe care America Latină nu l-a reuşit. O reacţie împotriva acestei situaţii a reprezentat-o Conferinţa de la Bandung, care a adus în prim plan necesitatea dezvoltării economice a acestor state. Yalta a fost percepută, în această zonă ca un instrument al dominaţiei Statelor Unite asupra periferiilor sale, o realitate simţită din plin de sud în termeni de modernizare şi dezvoltare. Există însă, şi voci, îndeosebi ale reprezentanţilor neoliberalismului, care nu consideră Conferinţa de la Yalta, un moment decisiv în evoluţia ulterioară a lumii postbelice. Motivele pentru care ideile neoliberalismului nu iau în discuţie această conferinţa sunt: În primul rând, unul dintre principalii actori este lăsat pe dinafară: Uniunea Sovietică. Pilonii neoliberalismului - stabilitatea politică şi deschiderea economică- au fost asociate întotdeauna cu Vestul, iar Uniunea Sovietică a fost considerată o ameninţare. Yalta este percepută ca un obstacol al universalizării ordinii internaţionale şi anume ordinea democratică şi liberală dictată de Vest. În al doilea rând, Yalta nu reprezintă un reper din punctul de vedere al periodizării secolului, luându-se în considerare deschiderea economică şi instituţiile multilaterale. Pot fi considerate repere: adoptarea Cartei Atlanticului, sau Acordurile de la Bretton Woods. Yalta a reprezentat după unii tot ceea ce a mers prost după Cel De-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică fiind văzută ca cea care a căştigat tot ceea ce şi-a dorit. După sfărşitul Războiului Rece, Yalta a fost privită altfel. Actorii de la Yalta sunt văzuţi ca adepţi ai unui parteneriat pentru a preveni revenirea militarismului german şi pentru a ajuta Uniunea Sovietică să-şi revină după devastarea populaţiei şi a teritoriului şi nu ca adepţi ai dominaţiei lumii. De fapt, Stalin a urmărit evitarea unei confruntări cu Vestul, mai ales pe termen scurt, pentru că se baza pe căderea capitalismului pe termen lung potrivit doctrinei lui Lenin, iar aruncarea bombei atomice i-a făcut să se întrebe asupra adevăratelor intenţii ale americanilor. Pentru ţările celeilalte Europe Yalta a fost percepută ca păcatul originar şi a devenit sinonimă cu sovietizarea, cu dispariţia noţiunii de Europa Centrală. De fapt, Yalta ilustrează două probleme generale: 1) pe de o parte slăbiciunea sau cel mai ades lipsa Europei Centrale din modul de gândire la nivel vest-european privind Europa postbelică; 2) pe de altă parte - inerenta contradicţie a politicii bazate pe presupunerile greşite despre Stalin şi sistemul sovietic. Conferinţa de la Yalta a avut un impact decisiv asupra situaţiei postbelice a ţărilor europene şi nu numai. Ea a oferit condiţiile propice pentru ca Uniunea Sovietică, pe de o parte şi Statele Unite, pe de altă parte să poată să-şi impună propria lor politică, ceea ce va avea ca rezultat o anumită stare a lucrurilor, stare ce se va menţine următoarele câteva decenii. De fapt, în opinia unora, lumea în care am trăit timp de jumătate de secol a fost lumea Yaltei Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, p

210 Revista Tinerilor Economişti După Conferinţa de la Yalta, au mai avut loc câteva alte întâlniri la nivel înalt, dintre care cea de la San Francisco şi cea de la Potsdam, care au definitivat conturul lumii postbelice, finalizând problemele rămase restante de la conferinţele anterioare. Conferinţa de la San Francisco Astfel, la Conferinţa de la San Francisco, desfăşurată între 25 aprilie şi 26 iunie 1945, principala problemă luată în discuţie şi finalizată a fost statuarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Carta sa. Această organizaţie avea menirea de a veghea la asigurarea păcii şi securităţii, de a promova colaborarea paşnică între toate ţările lumii. Demersuri în acest sens au fost făcute încă din 1941, când a fost semnată Carta Atlanticului, apoi în ianuarie 1942, s-a semnat Declaraţia Naţiunilor Unite, iar mai târziu ca urmare a Conferinţei miniştrilor de externe de la Moscova, Declaraţia comună a celor patru mari puteri. Deşi englezii ar fi preferat organizaţii regionale, până la urmă s-a optat pentru înfiinţarea unei singure organizaţii, ca urmare a propunerii Departamentului de stat american care considera că: 1) Organizaţia trebuie să aibă o baza mondială şi nu regională; 2) Crearea unei organizaţii regionale prezintă mari pericole; 3) Dacă se va considera oportună crearea unei organizaţii regionale, aceasta trebuie să fie subordonată organizaţiei mondiale 160. De fapt, acest document, va fi firul călăuzitor al constituirii organizaţiei internaţionale. Aşa cum am mai menţionat, acest subiect a fost reluat în discuţie şi la Conferinţa de la Teheran, urmând ca la întrunirea de la Dumbarton Oaks, din august 1944, să fie elaborat proiectul Cartei Naţiunilor Unite, iar la Yalta s-au fundamentat bazele organizatorice ale O.N.U. La Conferinţa de la San Francisco au participat delegaţiile a 50 de state, reprezentând 80% din populaţia globului. După numeroase şi susţinute eforturi s-a elaborat Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite, format din 111 articole şi Statutul Tribunalului internaţional, cu 70 de articole. Acestea au fost semnate de către toate cele 50 de state participante la conferinţă, cu un amendament, în dreptul Poloniei, locul a fost lăsat liber, urmând a fi semnat, abia la 15 octombrie Înfiinţarea O.N.U. s-a constituit într-una dintre cele mai mari reuşite diplomatice ale perioadei respective. Conferinţa de la Potsdam După terminarea războiului în Europa, puterile aliate s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Potsdam 161, între 17 iulie-2 august 1945, pentru a-şi concerta opiniile privind principalele probleme legate de ordinea postbelică a ţărilor europene. Trebuie menţionat faptul că în ziua deschiderii lucrărilor acestei Conferinţe, americanii experimentaseră prima bombă atomică, ceea ce I-a făcut pe Truman şi Churchill să conchidă că nu mai avem nevoie de ruşi în războiul împotriva Japoniei 162. La momentul întâlnirii situaţia era destul de tensionată între cele trei mari puteri, şi datorită faptului că unele hotărâri luate anterior, în special cele de la Yalta, n- au fost respectate, au apărut o serie de probleme privind liniile de demarcaţie, situaţia Austriei, situaţia Japoniei, problema poloneză, situaţia ţărilor Orientului Mijlociu, 160 Romulus Neagu, O.N.U. Adaptare la cerinţele lumii contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p.18, apud, Leonida Loghin, Op.cit., p În istoriografia sovietică această conferinţă este cunoscută sub numele de Conferinţa de la Berlin, apud Leonida Loghin, Mari Conferinţe, p Gheorghe Cazan, op.cit., p

211 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale îndeosebi Siria şi Libanul, şi mai ales datorită morţii lui Roosvelt, care a fost perceput ca omul de echilibru, în situaţiile tensionate. Toate aceste aspecte deosebit de diverse şi de acute în acelaşi timp, au grăbit organizarea Conferinţei. Astfel, Truman şi Stalin cad de acord asupra datei de 15 iulie 1945, locaţia Potsdam, o suburbie a Berlinului, iar Churchill acceptă. Postdamul reprezintă momentul în care Marea Britanie face un mic pas înapoi, permiţând astfel ca SUA şi Uniunea Sovietică să devină adevăraţii actori ai scenei mondiale, dacă vrem un prim act al războiului rece. Partenerul britanic nu joacă decât un rol secundar în coaliţia aliată; acest om, în vârstă şi surmenat, rămâne neputincios în faţa imenselor forţe americane şi ruseşti care ocupă continentul 163. La Potsdam s-au dezbătut o multitudine de probleme importante, şi dificile în acelaşi timp. Una dintre primele probleme dezbătute a fost formarea Consiliului miniştrilor de externe, care să cuprindă miniştrii Uniunii Sovietice, SUA, Marii Britanii, Chinei şi Franţei. Un alt punct important a fost problema germană, cu toate că la Yalta toate aspectele referitoare la această problemă păruseră destul de clare, precum şi problema reparaţiilor. În ceea ce priveşte Germania s-a decis menţinerea controlului militar şi concomitent reducerea nivelului de trai până la nivelul mediu al ţărilor europene, bazându-se pe regula celor trei D: denazificare, dizolvarea cartelurilor şi demontarea utilajului industrial. Pe ordinea de zi a Conferinţei s-au mai aflat: situaţia marinei de război şi comerciale a Germaniei, criminalii de război, problema austriacă (mai întâi, privind intrarea trupelor aliate în zona de ocupaţie şi extinderea autorităţii guvernului provizoriu şi apoi reparaţiile) - problemă care a fost rezolvată prin consens deplin, problema poloneză - care a fost rezolvată oficial, dar conform căreia partea cea mai grea revenea conducerii poloneze, care trebuia să asigure într-un timp cât mai scurt stabilitatea locuitorilor din zonă, problema japoneză - încheiată cu un ultimatum adresat Japoniei, semnat de SUA, Marea Britanie, China la care va adera mai târziu şi Uniunea Sovietică, încheierea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, regimul apelor internaţionale, problema Spaniei franchiste şi alte câteva de importanţă minoră. Această ultimă Conferinţă aduce Uniunea Sovietică, din nou, într-o poziţie avantajoasă. Atenţi ruşilor este reîndreptată spre Europa, datorită succeselor repurtate aici: anexarea Konigsbergului, confirmarea cedării provizorii a regiunilor germane de la est de Oder şi de Neisse în favoarea Poloniei, despăgubiri provenind şi din Germania Occidentală, pedepsirea criminalilor de război. În concluzie, la Conferinţa de la Potsdam, în mod tacit, s-au ratificat şi s-au consolidat poziţiile cucerite pe teren în ultimele luni ale războilui. O dată cu Conferinţa de la Potsdam, seria marilor conferinţe internaţionale ale Celui de al Doilea Război Mondial a luat sfârşit. Omenirea aştepta conferinţa generală de pace pentru a se definitiva statutul învinşilor şi al învingătorilor, numai că această Conferinţă nu s-a ţinut decât parţial. 163 Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial, vol. II, Traducere Marcel Ghibernea, Dan Ghibernea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p

212 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Corneliu, B., Preda, E. 2. Cazan, Gh. Sferele de influenţă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986 Marea conflagraţie a secolului XX- al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Politică, 1974 (coord.) 3. Gardner, L.C. Sferele de influenţă - Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Yalta, Bucureşti, Ed.Elit, Kisssinger, H. Diplomaţia, Bucureşti, Ed. ALL, Launay, J. Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial, vol. II, Traducere Marcel Ghibernea, Dan Ghibernea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Loghin, L. Mari Conferinţe Internaţionale ( ), Bucureşti, Ed. Politică, Lumperdean, I. Istoria economiei, Cluj-Napoca, 2004 Salanţă, M. 8. Romano, S. 50 de ani de istorie mondială, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române,

213 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE - TRECUT ŞI PERSPECTIVĂ Asist. univ. drd. Rus Adina Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The paper is striving to be an accurate analysis of the factors which have influenced the flows of foreign direct investment heading towards Romania in the 15 years of its transition to market economy. The analysis is based on the comparison with other states in the Central and Eastern Europe, which are in the same economical transition process. At the same time the paper deals with the perspectives of this economic phenomenon seen through the aspects of the recession of the global economy. Key words: Foreign direct investment, greenfield investments, investment flows. Anul 1989 marchează o cotitură în istoria statelor din Centrul şi Estul Europei. Acestea au trecut în aceasta perioadă de la sistemul economiei de comandă, bazat pe o planificare ultracentralizată şi pe proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie, la sistemul economiei de piaţă, bazat pe principiile pieţei libere şi a proprietăţii private. În această tranziţie, noile economii au avut la îndemână diferite instrumente prin care pot accelera, frâna sau devia pe o altă direcţie în drumul lor spre staţia ţintă denumită economie funcţională de piaţă. Unul din instrumentele cele mai importante pe care noile guverne le-au primit în dar de noua deschidere către economia de piaţă este acela al investiţiilor străine directe. Una dintre problemele principale ale acestor economii în tranziţie a reprezentato (pentru începutul perioadei ), creşterea economică negativă. Astfel imediat după 1989 aceste state au cunoscut o evoluţie descrescătoare a produsului intern brut: în unele dintre ţări precum România, Bulgaria, Republica Cehă sau chiar Ungaria anul 1991 a adus scăderi ale PIB cu peste 10% ( România -12,9%, Bulgaria -11,7%, Republica Ceha -14,2%, Slovacia -14,2%, Ungaria -11,9%). Cauza principala a acestor evoluţii rezida, în primul rând, în declinul investiţional şi, respectiv în lipsa de resurse de investiţii şi de capital financiar. Indicele formării brute a capitalului fix s-a aflat cu începere din anul 1990 sub nivelul anului 1989 şi chiar într-un declin alarmant, în primii trei ani, situându-se chiar şi în anul 1995 cu circa 25% sub nivelul anului 1989 (în România indicele formării brute a capitalului fix cu baza în 1989 a scăzut în 1990 la 64,4% şi în 1991 la 44,1% cunoscând apoi un trend uşor ascendent). Istoria atestă că în astfel de momente de criză de capital propriu, majoritatea economiilor naţionale sunt obiect al unor acţiuni ample ale capitalului străin, în căutare de plasamente şi de pieţe noi (ex. penetrarea capitalului american după al doilea război mondial în Europa de Vest pe calea investiţiilor directe de capital, mai ales prin societăţile transnaţionale). De aceea, statele aflate în tranziţie consideră aportul extern la refacerea economiilor drept o cale indispensabilă. Două metode apar în acest context ca elemente ale strategiilor guvernamentale în tranziţie: 213

214 Revista Tinerilor Economişti a) formarea unor fonduri de sprijinire a tranziţiei cu ajutor extern (de exemplu Fondul PHARE, ISPA sau SAPARD etc.) b) atragere de investiţii străine directe este o alta cale de compensare a lipsei de capital autohton. Acest factor are o importanţă deosebită, putând fi de un real folos, atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. Atragerea de capital străin nu a constituit însă calea prioritară, el depinzând de mulţi factori interni şi externi. Ceea ce rămâne ca un numitor comun în politicile ţărilor în tranziţie este tocmai strategia de atragere a resurselor externe cu asociere la resurse interne, în vederea creării de surse de capital la dispoziţia investitorilor autohtoni. Se pune întrebarea: de ce ar atrage ţările în tranziţie capital străin extern prin intermediul investiţiilor străine directe? Răspunsul la această întrebare se poate da prin expunerea teoriei lui J.M. Keynes asupra creşterii economice şi prin enumerarea unora dintre influenţele aduse de investiţiile străine directe asupra nivelului tehnologic, al stilului de management, asupra exporturilor şi nu în ultimul rând asupra pieţei forţei de muncă. Astfel, potrivit tratatelor de macroeconomie, investiţiile sunt considerate a fi unele dintre cele mai importante elemente ale creşterii economice. Nu contează dacă investiţiile sunt autohtone sau străine, efectul lor este aproape acelaşi. Se poate afirma că investiţiile străine directe au un dublu impact asupra creşterii: un impact direct şi unul indirect. Impactul direct al investiţiilor a fost demonstrat de J.M.Keynes cu ajutorul conceptului de multiplicatorul investiţiilor. S-a demonstrat că acesta este "funcţionabil " şi în cazul investiţiilor străine directe. Keynes a folosit noţiunea de "multiplicator" pentru a demonstra că orice creştere a investiţiilor are un efect multiplicator asupra veniturilor. Multiplicatorul "ne spune ca, atunci când are un loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creste cu o mărime care este mai mare decât sporul investiţiilor" ( J.M.Keynes- "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor"). Y M = I M-multiplicatorul investiţiilor Y-sporul veniturilor (în cazul de faţă sporul PIB) I- creşterea investiţiilor (în cazul nostru investiţii străine directe). Din teoria lui Keynes putem deduce că investiţiile străine directe pot produce efecte de antrenare asupra producţiei de bunuri şi servicii. Efectul indirect este asimilat "principiului acceleratorului", care arată că exista o relaţie directă între sporirea cererii de bunuri de consum şi creşterea mult mai accentuată a producţiei de bunuri de capital. Cu alte cuvinte o creştere a PIB (deci a veniturilor) ca urmare a investiţiilor străine directe (prin efectul mutiplicatorului) va duce la creşterea cererii de bunuri de consum. Creşterea cererii îi va determina pe producători să crească şi ei oferta, însă o astfel de creştere a ofertei nu poate să ducă decât la noi investiţii. It a = Y Yt i a-acceleratorul investiţiilor Y-creşterea PIB în intervalul de timp luat I-investiţia necesara pentru a crea capacităţi de producţie noi. 214

215 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale Multiplicatorul acţionează în tandem cu acceleratorul. Cu alte cuvinte impactul direct al investiţiilor asupra procesului dezvoltării economice nu poate fi separat de impactul indirect. Aceasta ar fi după părerea noastră cea mai importantă dintre motivaţiile care au făcut ca economiile din Europa Centrală şi de Est, să fie dornice de a atrage capitalul străin sub formă de investiţii străine directe. Un alt rol major al investiţiilor străine directe ar fi acela că acestea cresc competitivitatea economiilor în tranziţie. Într-un studiu care analiza posibilele strategii de dezvoltare economică pe care le-ar putea aplica statele din Europa Centrală şi de Est, John Cantwell şi Lucia Piscitello au ajuns la concluzia că, acestea nu s-ar putea baza exclusiv pe firmele locale, nepregătite să evolueze singure în mediul internaţional plin de incertitudini, rezultând oportunitatea asocierii cu firme străine, a atragerii de investiţii străine directe. Acestea fiind considerentele teoretice ale fluxurilor de investiţii străine, în continuare se va încerca redarea, pe cât posibil, a caracteristicilor practice ale acestor fluxuri. În ultimii 13 ani, România a atras investiţii străine în valoare de aproape 8,6 miliarde de dolari. Suma este incomparabil mai mică faţă de ţările din regiune. De exemplu, Polonia a atras investiţii de 38 de miliarde de dolari, Republica Cehă - 26 miliarde dolari, iar Rusia - 9,7 miliarde dolari. În primele şase luni ale anului trecut, volumul investiţiilor s-a cifrat la 700 milioane de dolari, ceea ce înseamnă ca valoarea întregului an se va situa în jurul mediei înregistrate în ultimii trei ani: un miliard de dolari. De remarcat ca topul celor mai mari investiţii, după tarile de origine este practic neschimbat din 1997: Olanda, Germania, Statele Unite, Franţa, Austria şi Italia. Direcţionarea investiţiilor străine directe s-a făcut spre ţările care se aflau în cea mai bună poziţie pentru aderarea la Uniunea Europeană. Volumul investiţiilor străine a crescut puternic după anunţarea, în 1994, a deciziei de extindere a UE, prin includerea ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Beneficiarii principali ai acestei decizii au fost Republica Cehă, Ungaria şi Polonia. În plus, în 1997, UE a nominalizat cinci state care au devenit şi mai atractive pentru investitorii străini. România şi Bulgaria, care vor începe procedurile de integrare de abia în 2007, au avut parte de o diminuare a fluxurilor de capital. Şi admiterea în structurile NATO, a avut loc de abia la sfârşitul anului, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia având un avans substanţial şi în acest domeniu. Cele patru ţări au atras două treimi din totalul investiţiilor efectuate în ultimii 12 ani în statele est-europene. România şi Bulgaria nu au reuşit să deţină împreună decât 10% din aceste fluxuri de capital. În 13 ani, peste 50% din totalul investiţiilor efectuate în economia românească au avut loc ca urmare a procesului de privatizare. în România, investiţiile care vizau înfiinţarea de noi societăţi comerciale de la zero, aşa numitele greenfield, sunt extrem de reduse şi grupate mai mult în domeniul comerţului. La noi o creştere a fluxurilor de investiţii străine va avea loc o data cu privatizarea principalilor furnizori de utilităţi (şi în acest sens se pot aminti societăţile de distribuţie a energiei electrice, Petrom), sau a băncilor rămase neprivatizate (vezi cazul BCR). În domeniul industrial, societăţile rămase în portofoliul APAPS nu mai stârnesc interesul marilor investitori. Investiţiile străine directe la nivel mondial au crescut din anul 1990, atingând în 2000 valoarea de miliarde de dolari. Ţările dezvoltate şi-au luat partea leului, 80% din totalul fluxurilor de capital fiind direcţionate spre acestea. 19% din investiţiile mondiale au fost efectuate în ţările în curs de dezvoltare, şi numai 0,02% au fost destinate ţărilor din 215

216 Revista Tinerilor Economişti Europa Centrală şi de Est, cifrându-se în anul 2001 la 27 miliarde de dolari. Însă tocmai economiile în curs de dezvoltare au cea mai mare nevoie de investiţii străine. Dacă în mod normal, investiţiile străine într-o ţară dezvoltată reprezintă de la 4 la 17% din produsul intern brut, în tarile cu economii în tranziţie aceste investiţii reprezintă pana la 44%, ca în cazul Cehiei. Un studiu realizat în anul 2000 demonstrează ca strategia de investiţii în statele foste comuniste are la baza patru elemente esenţiale: costul forţei de muncă ; mărimea pieţei interne şi capacitatea de absorbţie a acesteia; ratingurile acordate de instituţiile internaţionale fiecărei ţări în parte; distanţa faţă de frontiera Uniunii Europene. Din UE, Germania este principala ţară exportatoare de capital. Investiţiile germane au ţinut cont tocmai de aceste condiţii, ţările vecine fiind principalele beneficiare. Ratingul de tara este, la rândul lui, dependent de nivelul investiţiilor străine. Mai puternic decât acest factor s-a dovedit a fi anunţul, în 1997, de începere a negocierilor de integrare în UE în cinci state aflate în tranziţie. Aceste state au cunoscut o creştere imediată a nivelului investiţiilor străine directe, fenomen care a determinat şi îmbunătăţirea ratingului pentru fiecare dintre acestea. România şi Bulgaria, neluate în calculul extinderii UE, n-au intrat în vizorul marilor companii. Conform datelor statistice, de abia o data cu anunţarea anului 2007 ca data pentru aderare este posibil un aflux sporit de investitori şi spre România. În absenţa interesului pentru ţările lăsate în ultimul val de integrare în UE, se remarcă creşterea decalajului care ne desparte de restul ţărilor din plutonul fruntaş. Creşterea investiţiilor străine în economia românească nu a adus şi o creştere a nivelului de trai, cel puţin într-o primă etapa. Una dintre condiţiile avute în vedere când companiile s-au orientat spre România a fost mâna de lucru ieftină. De aceea, majoritatea exporturilor constau în produse cu valoare adăugata mică. Chiar şi categoria de exporturi din alte ramuri industriale, în afară de industria uşoară, este formată din echipamente şi utilaje care necesită o manopera foarte mare, sau sunt energofage. Majoritatea investiţiilor efectuate în ţară au vizat exportul, şi doar o mică parte piaţa internă. În mare parte, acestea au vizat transferul operaţiunilor care ridicau preţul de cost în tara de origine spre regiuni unde forţa de muncă este mai ieftină. Acest lucru este uşor de remarcat în salariile mici pe care le primesc angajaţii din ramurile industriale care asigură cel mai mare volum al exporturilor. În aceasta etapă de dezvoltare, unele studii indică faptul ca firmele străine care au activitate de export înregistrează pierderi în România, ceea ce nu poate fi real. Metoda de reducere a profiturilor pentru a reduce nivelul impozitelor scade perioada de amortizare a investiţiei, dar are un impact minor asupra economiei în ansamblu. În acest sens trebuie reamintit că rolul cel mai important l-a avut legislaţia. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă numărul 31/1997 este considerată ca inovatoare în politica de atragere a investiţiilor străine în România. Acest act legislativ a avansat o grilă extrem de elaborată de stimulare a ISD, facilităţile fiscale fiind acordate în funcţie de punctajul întrunit în urma alinierii la criterii valorice, funcţionale sau geografice. Ordonanţa inovează din două puncte de vedere în ceea ce priveşte stimularea ISD în România: Instituie acelaşi tratament pentru investitorii locali şi cei străini, principiul nediscriminării şi cel al acordării tratamentului naţional fiind explicit stipulate în textul ordonanţei; Introduce formule considerat mai eficiente de stimulare fiscală, cum este, spre exemplu, amortizarea accelerată sau, alternativ, deducerea 216

217 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale din profitul impozabil a unei cote de 20% din preţul de achiziţie a echipamentelor tehnologice, în condiţiile în care funcţionarea sistemelor de facilităţi practicate până la momentul respectiv se dovedise nesatisfăcătoare. Este de asemenea prevăzută pentru prima dată în legislaţia românească, deducerea integrală din profitul impozabil a cheltuielilor cu reclama şi publicitatea. Cât priveşte perspectiva zonei noastre pentru următorii trei-cinci ani, două treimi din multinaţionalele chestionate de UNCTAD şi-au declarat opţiunea de a se extinde în ECE. Vestea mai puţin bună este aceea că ei rămân la aceeaşi ierarhizare a preferinţelor în interiorul ECE, pe care o ştim de un deceniu. România figurează în coada listei, cu doar 4% din opţiunile exprimate. Dacă am aplica acest procentaj la suma de 27 miliarde USD investită în 2001 în regiunea ECE, ar rezulta un posibil influx anual în România de 1,0-1,1 miliarde USD, adică exact ceea ce am izbutit sa atragem în fiecare din ultimii doi ani. Socotind în acelaşi mod, am constata ca volumul curent al investiţiilor străine din Polonia, Cehia, Rusia, Bulgaria şi Ucraina tinde sa se menţină, dar s-ar dubla în Ungaria. Acest gen de calcul nu este decât în oarecare măsură legitim, dar coincidenţa cifrelor ne obligă sa le considerăm valabile, ca ordin de mărime, în sensul următor: de pe premisele momentului actual, investitorii străini nu au în vedere o revizuire a preferinţelor şi priorităţilor în ce priveşte ţările-ţintă. Pentru a măsura performanţa în materie, UNCTAD propune un indice care pune în raport ponderea unei tari în totalul mondial al investiţiilor străine directe şi ponderea ei în PIB-ul global. Pentru perioada , România are un indice bun, de 1,0, ceea ce înseamnă că si-a primit exact porţia de capital străin la care teoretic avea dreptul. Dacă Hong Kong are un indice de 5,9, iar Azerbaidjan, de 3,5, este pentru că ele sunt ofertante şi din alte puncte de vedere, în afara dimensiunii economiei. Acest "ceva" care majorează sau multiplică atractivitatea unei ţări este măsurat de UNCTAD printr-un alt indice, care vizează potenţialul şi se compune din variabile relevante şi pentru infrastructură, mediu de afaceri etc. La acest capitol, România stă foarte slab, cu un coeficient de 0,248, adică ceva mai jos decât Gabon ori Coasta de Fildeş. Pentru a reuşi sa atragă mai multe investiţii străine, ea va trebui sa descopere în ce consta acel "ceva" care-i lipseşte din oferta cu care se prezintă companiilor multinaţionale. BIBLIOGRAFIE 1. Bal, Ana Economiile în tranziţie, Editura AllBeck, Bucureşti Denuta, Ioan Investitiile străine directe, Editura Economica, Bucureşti, Dobrota, Niţă Dicţionar de economie, Editura Economica, Bucureşti, 1992; 4. Keynes, John Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor Maynard şi a banilor, editura Ştiinţifica, Bucureşti Mazilu, Anda Transnaţionalele şi competitivitatea, Editura Economică, 6. Postelnicu, Gheorghe, Bucureşti, 1999 Investiţiile internaţionale în ecuaţia dezvoltării economice, Editura Presa Universitară Clujeană,

218 Revista Tinerilor Economişti Postelnicu Cătălin 7. ***** World Development Indicators , International Bank for Reconstruction and Development/ The World Bank. 8. **** World Investment Report ( 218

219 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale IMPLICAŢIILE EXPLOZIEI INFORMAŢIONALE ASUPRA CREŞTERII ECONOMICE Ec. drd. Ciurez Ecaterina Nicoleta Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The informational explosion has appeared as a particular expression of human achievements, like a problem to be solved. The increasing rate of the typed documents in scientifically, technical, and economical field were, at one point, twice higher than the any other social phenomenon rate as human activity. For the accomplishment of its function as challenging agent, the information has to be where it is needed, to be spread, to enter through the closed doors, to have the passport for universality. Here is where the technologies obsessions are grown. Key words: informational explosion, technological progress, economic growth Conceptul de societate informaţională se presupune că fost lansat în Japonia în 1980 de către cercetătorul Yomeji Masuda, dar reprezintă de fapt o extensie naturală a ideilor mai vechi cu privire la apariţia societăţii post industriale în care economia bazată pe producţie este înlocuită treptat cu economia bazată pe servicii. El consideră că în centrul societăţii informaţionale se află producerea, diseminarea şi utilizarea informaţiei, reprezentarea simbolică a unor entităţi din realitatea economică, ştiinţifică, tehnică, socială, politică, generată prin procese de cunoaştere de natura observării directe sau a interpretării semantice de mesaje. Mai târziu, W. Melody (1990) defineşte societatea informaţională drept societatea care a devenit dependentă de reţelele economice complexe de informaţii şi de comunicare şi care alocă cea mai mare parte din resurse activităţilor din zona informaţiei şi a comunicării. 164 Încă de la începutul anilor 1990, termenul de societate informaţională a început să fie utilizat pentru a descrie numeroasele şi variatele schimbări în ansamblul societăţii, de dezvoltarea rapidă a tehnologiilor moderne de informaţii şi comunicaţii. Semnalată de mai multă vreme, era informaţională ia treptat locul celei industriale şi societatea tradiţională este înlocuită de societatea informaţională. Procesul este imperceptibil şi se petrece practic sub ochii noştri. Fiinţa umană este făcută să comunice. În noua societate, cea de tip informaţional, comunicarea, transferul şi schimbul de informaţii se desfăşoară prin intermediul sistemelor tehnice. Dezvoltarea explozivă din ultimele trei decenii a noilor tehnologii, bazate pe descoperirile ştiinţifice epocale din ştiinţele naturii, roboticii, biologiei, anatomiei, industriei calculatoarelor şi serviciilor de telecomunicaţii, a dat o nouă relevanţă procesului producerii şi reconfigurării cunoaşterii ştiinţifice, ca sursă de performanţă economică şi ca potenţial de schimbare socială. În centrul acestui proces se afla informaţia, element al cunoaşterii ce poate fi codificat în scopul conservării, prelucrării sau comunicării şi informatica, ştiinţa prelucrării automate şi raţionale a informaţiei, ca suport al cunoştinţelor şi al 164 Melody, W: Communication policy in the global information economy, citat in McQuail D, Windahl S, Modele ale comunicarii, Bucuresti, Ed. Comunicare.ro,

220 Revista Tinerilor Economişti comunicării. Aceasta poate apărea sub următoarele forme: informatica teoretică, ce se ocupă de analiza numerică, teoria informaţiei, limbaje şi reguli gramaticale etc.; informatica metodologică, ce are drept obiect programele (software) echipamentelor de prelucrare a informaţiei: compilare, limbaje, tehnici de exploatare, analiză, programare; informatica aplicată, ce tratează realizările în domeniul calculatoarelor şi al prelucrării automate a informaţiei. 165 Transformările produse de tehnologiile informaţionale sunt atât de profunde încât sunt echivalate cu o a treia revoluţie industrială ce ar putea determina apariţia unei noi ere în civilizaţia omenească, a unei noi societăţi şi a unui nou sistem economic. Întrucât prezintă utilitate ca resursă pentru folosirea ei de către factorul uman în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune, iar obţinerea ei presupune efort şi cheltuieli, informaţia este un bun economic. Despre informaţie ca putere se vorbeşte şi se scrie în avalanşă, fiind aduse în discuţie argumente de forţă pentru a demonstra că deţinătorul de informaţie aparţine unei caste privilegiate: cea a proprietarilor de informaţie, dincolo de care se află clasa săracilor. Epoca modernă a reuşit să acrediteze un statut nou informaţiei ca parametru al civilizaţiei, să-i confere ample valenţe modificatoare. Intensificarea descoperirilor ştiinţifice şi ofensiva aplicării inovaţiilor tehnice, accelerarea transformărilor în baza vieţii umane influenţează vizibil omul şi existenţa. Zilnic apar noi descoperiri, tehnica face posibilă mai multă tehnică; în timp ce numărul noutăţilor tehnice creşte în progresie aritmetica, numărul combinaţiilor posibile creşte exponenţial. Accelerarea schimbărilor şi şocul inevitabil al viitorului, impactul dintre tehnologie si mediul natural sau social, trecerea de la tehnologia forţată la înalta tehnologie reclamă o educaţie şi mentalitate tehnologică nouă. Era o vreme când pretenţiile circuitului informaţiei vegetau în registrul ambiţiilor de duzină. Suntem de mult în era extraordinarelor ofensive ale informaţiei exercitate asupra câmpului tehnologic. Acolo stau dispuse reuşitele de ultimă oră sub ochiul necruţător al pretenţiilor. Se doreşte mai mult. Se cer performanţe mai înalte. Se pledează pentru înţelegerea imperativelor reale ale vremii. 166 Resursele informaţionale au statut de active intangibile (invizibile) şi, faţă de bunurile corporale, prezintă o serie de particularităţi: costuri înalte pentru producere, dar relativ reduse pentru înregistrare şi reproducere; caracter perisabil, fiind supuse rapid uzurii morale; consum nedistructiv, diseminare prin multiplicare, deţinătorii iniţiali nefiind deposedaţi de utilitatea transferată altor subiecţi receptori. Se consideră că o societate informaţională are drept trăsături definitorii: ponderea dominantă şi importanţa critică a resurselor informaţionale în sistemul resurselor disponibile, rolul prioritar al activităţilor de cercetare ştiinţifică şi inovare tehnologică, extinderea sistemului de învăţare de-a lungul întregii vieţi, accentuarea dimensiunii informaţionale şi de concepţie în domeniul organizării muncii, dinamica înaltă a sectorului economic al producerii şi difuzării de bunuri informaţionale. Tipică pentru o societate informaţională este preponderenţa activităţilor umane desfăşurate cu ajutorul calculatorului, a lucrului interactiv şi cu acces de la distanţă, de tipul învăţământului la distanţă, a tele-video-conferinţelor, comerţului electronic. Infrastructura unei societăţi informaţionale este reprezentată de reţelele de calculatoare 165 Sabau, Gabriela: Societatea Cunoasterii, Bucuresti, Ed. Economica, Udroiu, Neagu: Tehnologia in transeele informatiei, Bucuresti, Ed. Economica,

221 Secţiunea Teorie economică Relaţii economice internaţionale şi telecomunicaţii de dimensiuni globale şi de staţiile de lucru inteligente, pe care devin operaţionale sistemele expert şi sistemele de tip multimedia, care integrează informaţia de tip text, sunet şi imagine, în scopul asistării proceselor de cunoaştere, concepţie, decizie şi acţiune animate de către utilizatorii lor, agenţii informaţionali şi cognitivi. Atunci când se vorbeşte despre societatea informaţională se are în vedere înainte de toate conectarea unui număr nelimitat de computere prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. Punerea la un loc a datelor stocate digital, textelor, sunetului şi imaginii (multimedia) au condus la răspândirea utilizării sistemelor moderne de telecomunicaţii, a computerelor personale şi serviciilor electronice de informaţii. Internetul, o reţea globala de informaţii, s-a transformat în platforma globală de comunicaţii. Cetăţenii societăţii industriale sunt în faţa necesităţii de a reconsidera modalităţile de transfer a informaţiilor, adaptându-le noilor cerinţe şi tehnologii. Societatea informaţională va fi dominată în principal de industria de calculatoare, telecomunicaţii şi media. Aceste industrii vor deveni industrii de bază în următoarele decenii, având un rol stimulator pentru celelalte. Bănci, întreprinderi de producţie, agricultură şi servicii vor fi afectate de această dezvoltare fundamentală. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu statele lumii. Competitivitatea globală a acestora va fi direct legată de capacitatea de a dezvolta infrastructura de comunicaţii şi de a asigura conectarea la reţelele globale de informaţii. Noua societate informaţională aduce cu sine o serie de oportunităţi deosebite: constrângerile spaţiale şi temporale (de graniţă şi timp) în materie de comunicaţii au fost mult reduse, informaţiile pot fi prelucrate, stocate şi transferate rapid, preţurile serviciilor legate de transferul informaţiei sunt în continuă scădere. Entuziaştii societăţii informaţionale au descoperit mijloacele prin care au creat o comunitate, o lume virtuala, pentru a contrabalansa constrângerile societăţii industriale. Pe de altă parte, scepticii deplâng prăpastia de cunoştinţe între elitele informaticii şi grupurile dezavantajate social şi critică slaba calitate a datelor pe mereu congestionatele autorute ale informaţiei. Unicul mod de a obţine acceptarea din partea oamenilor este dezvoltarea competenţelor la nivel mediu şi accesul democratic la informaţii. Noutatea depinde de improbabilitate. Ideea poate fi întâlnită în consideraţiile teoretice privind determinarea calităţii de informaţie sau a valorii informative a mesajelor. 167 Există astăzi un larg consens în a se considera de către academicieni, politicieni şi oamenii de afaceri că progresul în domeniul tehnologiilor informatiilor şi comunicaţiilor va afecta în mod substanţial structura societăţii umane. Societatea informaţională nu numai că va deschide noi canale de comunicaţie între oameni ci va avea un impact important asupra modului în care trăim, învăţam, muncim, consumăm, interacţionăm cu administraţia şi ne distrăm. Având în vedere impactul noilor tehnologii asupra societăţii, educaţia şi perfecţionarea vor juca un rol crucial în familiarizarea oamenilor cu schimbarea. Tranziţia către societatea informaţională, globalizarea, progresul ştiinţific şi viteza sa nebună, toate acestea fac ca oamenii să fie confruntaţi cu o avalanşă de informaţii. În societatea informaţională individul va fi asaltat de un flux uriaş de informaţii. Uşurinţa 167 Guilenburg J.J.Van: Ştiinţa Comunicării, Bucureşti, Ed. Humanitas,

222 Revista Tinerilor Economişti în utilizarea reţelelor informaţionale şi cunoaşterea conţinutului bazelor de date reprezintă însuşiri de bază pentru contemporanul erei informaţionale. Evoluţia umanităţii pe traiectoria societăţii informaţionale este recunoscută drept o tendinţă dominantă a contemporaneităţii, caracterizată printr-o amploare planetară şi printr-o profunzime transformatoare proprie unei schimbări radicale a sistemului societal. Indiferent de gradul de informatizare atins la un moment dat şi de decalajele existente pe plan mondial în acest domeniu, practic nici o ţara nu mai poate face, în prezent, abstractie de sensul şi intensitatea crescândă a revoluţiei informaţionale. Transformarea societarii in societate informaţionala a devenit de câţiva ani buni o prioritate pentru guvernele din statele avansate ale lumii. Noile tehnologii informaţionale au un impact profund asupra modului in care ne obţinem informaţiile, comunicam si abordam propria instruire. Noile aptitudini care însoţesc aceste tehnologii tehnice, intelectuale si sociale devin esenţiale pentru viata, munca si participarea activa intr-o societate a cunoaşterii. BIBLIOGRAFIE 1. Becker, G. Capitalul uman, - Bucureşti, Editura ALL, Guilenburg, J. Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004 Scholten, O. Noomen, G. 3. McQuail, D. Modele ale comunicarii, Bucuresti, Editura Comunicare.ro, Sabau, G. Societatea cunoasterii, o perspectiva romaneasca, Editura Economica, Udroiu, N. Tehnologia in transeele informatiei, Bucuresti, Ed. Economica,

223 Secţiunea Statistică Informatică Economică TENDINŢE MANIFESTATE PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ DIN REGIUNEA OLTENIA ÎN PERIOADA Lect. univ. dr. Costel Ionaşcu Universitatea din Craiova Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This paperwork shows the main aspects of labor force tendency at level of Oltenia region. Also, its presents all significant characteristics and the determinant factors which cause this evolution of labor force in context of European integration. Key words: labor force, human resources, population, market labor force, active population, unemployment. Nivelul de dezvoltare economică mondială, obligă toate ţările să tindă către maximum de performanţă, aceasta asigurând oricărei ţări obţinerea unor raporturi cât mai favorabile în relaţiile cu celelalte ţări. O condiţie pentru atingerea unui anumit nivel de performanţă este constituită de cuprinderea populaţiei în activitatea economică într-o măsură cât mai mare, apoi, fireşte utilizarea cât mai eficientă a acesteia. Angrenarea într-o măsură cât mai mare a populaţiei în activitatea economică reprezintă un deziderat pentru orice ţară din lume. Acesta este unul dificil de atins, iar îndeplinirea sa la nivelul unei ţări şi chiar regiuni are la bază realizarea, mai întâi, a unui cadru construit prin cumularea unor premise cum ar fi: cunoaşterea exactă, cât mai detaliată a populaţiei din zona respectivă sub toate aspectele importante (sex, vârstă, nivel de instruire, profesie, ocupare etc.), atât în structură cât şi în dinamică; cunoaşterea exactă a cererii de forţă de muncă asociată zonei, de asemenea atât structural cât şi în dinamică; crearea unui mecanism funcţional de interacţiune a cererii şi ofertei de forţă de muncă. Toate aceste elemente de fapt sunt necesare pentru construcţia unei balanţe care să stabilizeze forţa de muncă la nivelul unei zone. Condiţiile create după 1989, dar mai ales de reaşezarea în raporturi cât mai normale a componentelor economiei ţării noastre au permis iniţierea unei tendinţe de redinamizare a forţei de muncă. Această redinamizare a avut la bază o serie de factori: modificarea relaţiilor economice existente înainte de 1989 şi reaşezarea acestora conform sistemului de piaţă concurenţială; restructurarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului; necesitatea reintegrării forţei de muncă disponibilizate; scăderea nivelului de trai. Redinamizarea forţei de muncă a fost amplificată şi de oportunitatea creată de lărgirea Uniunii Europene care a declanşat şi în ţara noastră, la nivelul tuturor regiunilor de dezvoltare, o serie de modificări. 223

224 Revista Tinerilor Economişti Nici regiunea Oltenia nu a fost ocolită de aceste modificări. Mai întâi de toate trebuie subliniat faptul că populaţia totală (figura 1) a urmat aceeaşi tendinţă de scădere ca şi la nivelul ţării iar estimările realizate arată cât se poate de clar că această tendinţă se va menţine în viitor Populatia totală Poly. (Populatia totală) Figura 1. Tendinţa populaţiei totale, în perioada Sub aspect economic, populaţia totală a regiunii are o contribuţie majoră la determinarea mărimii şi structurii forţei de muncă. În cadrul populaţiei totale, prezintă interes categoria populaţiei active. Oficiul de statistică ONU recomandă două variante de calcul a populaţiei active: populaţia curent activă, sau forţa de muncă, care cuprinde toate persoanele ce au depăşit vârsta de 15 ani şi al căror statut în ceea ce priveşte activitatea în decursul unei perioade de o săptămână, a fost de ocupat sau neocupat; populaţia obişnuit activă, care cuprinde toate persoanele ce au depăşit vârsta de 15 ani şi al căror statut în ceea ce priveşte activitatea în decursul unei perioade de un an a fost ocupat sau neocupat. Un al indicator, utilizat pe scară largă în comparaţiile internaţionale, este populaţia potenţial activă, care cuprinde persoanele cu vârste între 15 şi 64 ani Calculând indicatorii prezentaţi anterior alături de alţii utilizaţi în analiza demo-economică, de-a lungul perioadei studiate, au fost evidenţiate o serie de aspecte. Astfel, balanţa regională a forţei de muncă, pentru ultimii a suferit schimbări semnificative. Resursele de muncă au înregistrat o tendinţă de creştere lentă, populaţia ocupată (figura 2) a scăzut, determinând într-o anumită măsură scăderea populaţiei active. Scăderea cea mai accentuată s-a produs la sfârşitul perioadei analizate. Nivelul ocupării forţei de muncă oferă o primă măsură a cererii de forţă de muncă la nivel regional. Analizând în context macroeconomic evoluţia pieţei muncii în ultima perioadă, observăm că tranziţia la economia de piaţă a influenţat puternic gradul de ocupare a populaţiei sub aspectul volumului şi structurii şi a determinat adaptarea politicilor pieţei muncii, în paralel cu procesul de reformă instituţională. În condiţiile accelerării restructurării şi sporirii insecurităţii locului de muncă, pe piaţa muncii s-au acumulat un număr mare de probleme sociale, ocuparea forţei de muncă devenind una dintre zonele cele mai tensionate ale tranziţiei. Regiunea Oltenia 224

225 Secţiunea Statistică Informatică Economică se confruntă şi azi cu o criză a ocupării forţei de muncă, în condiţiile declinului economic instalat în ultimul deceniu. Privatizarea şi restructurarea economiei regionale au influenţat semnificativ piaţa muncii, determinând masive disponibilizări şi apariţia fenomenului de şomaj. Involuţiile din economie au restrâns posibilităţile de ocupare a forţei de muncă; numărul populaţiei active şi, mai ales, a celei ocupate, respectiv rata de activitate şi de ocupare s-au redus, iar şomajul s-a cronicizat. Dinamica populaţiei ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei active depinde de capacitatea economiei de a crea noi locuri de muncă şi de motivaţia participării la muncă. Având drept cauză principală restructurarea sectorului industrial, reducerea populaţiei ocupate este un fenomen prezent pe întreg teritoriul regiunii, diferenţiat însă ca amploare şi profunzime de la un judeţ la altul. Numărul persoanelor ocupate, în anul 2002, în regiune, a fost de 879,4 mii persoane (dintre care 415,2 mii femei), în scădere faţă de anul precedent cu persoane. Ponderea bărbaţilor în populaţia ocupată era relativ ridicată (52,8%), comparativ cu cea a femeilor (47,2%). Un interes deosebit pentru analiza statistică a pieţei muncii, în special a componentei de cerere de forţă de muncă, prezintă structura populaţiei ocupate după caracteristici demografice şi socio-economice, precum şi mutaţiile structurale apărute în ultimii ani în regiune Populatia ocupată 225 Poly. (Populatia ocupată) Figura 2. Tendinţa populaţiei ocupate, în perioada În ceea ce priveşte numărul şomerilor înregistraţi la nivel regional (figura 3), se poate observa o tendinţă fluctuantă, cu dependenţă puternică faţă de măsurile adoptate de-a lungul timpului de guvernele care s-au succedat. Se poate evidenţia foarte clar că, în perioada , s-a produs creşterea cea mai însemnată a numărului de şomeri, fapt explicabil datorită măsurilor de restructurare destul de dure luate în acea perioadă, mai ales în sectorul extractiv (bine reprezentat la nivelul regiunii Oltenia). După 2000 numărul şomerilor a urmat o tendinţă clară de scădere, pe de o parte, datorită uşoarei reaşezări a activităţii economice regionale, iar pe de altă parte, reorientării către alte sectoare de activitate. Important de remarcat este faptul că deşi numărul de şomeri are o evoluţie dependentă de politica adoptată la un moment dat, nu acelaşi lucru se poate spune despre populaţia ocupată. Mai trebuie semnalat faptul că lipsa măsurilor de stimulare a creşterii populaţiei dar şi a conjuncturii economice create pentru forţa de

226 Revista Tinerilor Economişti muncă lipsă de locuri de muncă sau locuri insuficiente de muncă pe plan regional dar şi oportunităţilor apărute în alte regiuni sau ţări apropiate au fost cauze principale determinante pentru scăderea populaţiei totale Şomeri Figura 3. Evoluţia numărului de şomeri, în perioada Tendinţa de creştere a resurselor de muncă, a fost influenţată şi de creşterea volumului populaţiei aflată în proces de pregătire profesională şi a celorlalte categorii de populaţie în vârstă de muncă. Acest fapt s-a datorat şi modificării cerinţelor privitor la nivelul de instruire de pe piaţa forţei de muncă dar şi apariţiei şi extinderii modalităţilor de formare continuă. În ceea ce priveşte numărul salariaţilor, se observă aceeaşi tendinţă de scădere manifestată de-a lungul perioadei cu o tentă de stabilizare către sfârşitul acesteia Număr mediu de salariaţi Poly. (Număr mediu de salariaţi) Figura 4. Evoluţia numărului mediu de salariaţi, în perioada Din cele semnalate până aici, se poate spune că pe viitor, regiunea se va confrunta cu aceleaşi neajunsuri în ceea ce priveşte categoriile de populaţie mai ales 226

227 Secţiunea Statistică Informatică Economică dacă măsurile prevăzute cu privire la dezvoltarea economică zonală nu vor fi suficient de bine structurate şi adaptate la contextul existent. BIBLIOGRAFIE 1. Andrei, L. Metode şi tehnici statistice de analiză a calităţii vieţii, teză de doctorat, Bucureşti, Nicolae, A. Analiza statistică şi modelarea pieţei muncii în România, teză de doctorat, Bucureşti, Radu, C., Ionaşcu, C. Bazele statisticii, Editura Universitaria, Murăriţa, I. 4. Vasilescu, N.,Costescu, M., Ionaşcu, C.,Babucea, G.,Tomiţă, V.,Stuparu, D. Craiova, 2003 Statistica, Editura Universitaria, Craiova, * * * Anuarul Statistic al României,

228 Revista Tinerilor Economişti METODE STATISTICE DE REDUCERE A RISCULUI IN ANALIZA PORTOFOLIULUI DE INVESTITII Lect. univ. dr. Sanda CONSTANTIN Lect. univ. dr. Ruxandra ALBU Universitatea Transilvania din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This paper presents some general considerations about the portfolio theory and how the expected return and variance of the investment portfolio can be determined using statistical methods. The authors analyze also the risk and expected return in a two-asset portfolio as well as a three or multi-asset portfolios. At the end of the paper, it is shown how portfolio risk can easily be reduced by investing in less risky investments, and the risk reduction effect by diversification but, as a result, the portfolios expected return will also be reduced. However, portfolio diversification can reduce portfolio risk without a consequent reduction in expected return: this is the true meaning of risk-reduction effect of diversification. Key words: investment portfolio, portfolio risk, standard deviation of returns, correlation coefficient, risk reduction effect Teoria portofoliului, aşa cum îi arată şi numele, este preocupată de construirea de portofolii de investiţii eficiente. Această teorie a fost dezvoltată în contextul aversiunii investitorilor faţă de risc şi constă în preocuparea de a combina diferite modalităţi de a investi (investiţii de capital, investiţii financiare şi combinaţii ale acestora) şi de a constitui un portofoliu de investiţii care să maximizeze profitul aşteptat cu un anumit nivel al riscului. În esenţă, teoria se bazează pe rezultate statistice, astfel: dacă o parte din probabilităţile distribuţiei se combină iar media lor, împreună cu variaţia sunt cunoscute, precum şi rangul (măsura) în care profiturile covariază, atunci media aritmetică şi variaţia rezultatelor obţinute în urma combinării distribuţiilor pot fi cunoscute. Aceasta înseamnă că, dacă acţiunile diferitelor firme sunt combinate într-un portofoliu de investiţii şi de profituri aşteptate, variaţiile profiturilor şi covarianţa acestora sunt cunoscute pentru acţiunile fiecărei firme, atunci profitul aşteptat şi variaţia portofoliului de investiţii pot fi determinate. Totuşi, importanţa teoriei portofoliului nu rezidă aşa de mult în obţinerea acestui rezultat statistic, cât într-o observare ce reiese în afara rezultatului. Această observare se referă la faptul că, deşi profitul aşteptat al investiţiei de portofoliu este doar o medie a profiturilor aşteptate ale investiţiilor individuale ce alcătuiesc portofoliul, riscul portofoliului (măsurat prin abaterea standard a profiturilor)este mai mic decât influenţele (abaterile ) individuale. Altfel spus, ideea de bază este aceea că nu trebuie investit într-un singur domeniu şi că riscul asociat acestui domeniu poate fi considerabil redus prin diversificare. 228

229 Secţiunea Statistică Informatică Economică Riscul şi profitul aşteptat Într-o lume incertă, deciziile în investiţii de capital trebuie luate pe baza fluxurilor de numerar previzionate care pot sau nu să aibă aceeaşi valoare cu cele real obţinute. Aceasta înseamnă că într-un viitor incert, luarea deciziilor presupune asumarea riscului şi anume riscul ca rezultatele actuale să fie diferite de cele aşteptate. Axiomele comportamentului investitorilor Presupunând că în luarea deciziilor financiare purtătoare de risc, investitorii reacţionează raţional şi consecvent putem formula patru axiome referitoare la comportamentul acestora în momentul luării deciziei: 1. Investitorii sunt apţi să aleagă între alternative luând în considerare ordinea lor firească, fiind astfel capabili să ia o decizie în mod real; 2. Orice clasificare a alternativelor este tranzitivă astfel: dacă alternativa A este preferată alternativei B şi alternativa B este preferată alternativei C, atunci alternativa A este preferată alternativei C; 3. Investitorii nu fac diferenţieri între alternativele care au acelaşi nivel de risc şi de aceea, alegerea lor este bazată numai pe consideraţiile riscului implicat şi nu pe natura alternativelor disponibile; 4. Investitorii sunt capabili să specifice pentru orice investiţie ce profituri sunt nesigure, ce alternative echivalente există şi care vor fi egal preferate dar care implică şi un profit sigur. Ca atare, în orice situaţie, investitorii sunt capabili să specifice o alternativă sigură. Pe baza acestor axiome pot fi construite funcţii matematice, acestea constituind punctul de pornire pentru o abordare analitică a modului de analiză a riscului pentru un portofoliu de investiţii. Presupunem că un investitor dispune de o sumă de bani cu care doreşte să realizeze un portofoliu de investiţii cumpărând acţiuni la diferite firme. Pentru a simplifica lucrurile, presupunem pentru început că achiziţionează acţiuni doar la două firme, construind ceea ce s-ar putea numi un portofoliu cu două valori. Notăm cele două firme A şi B. Investitorul foloseşte o proporţie ( x ) din fondul de investiţii pentru a achiziţiona acţiuni ale firmei A, iar restul fondurilor ( 1 x) este folosit pentru a cumpăra acţiuni la firma B. Rezultatul statistic, ce stă la E, şi variaţia baza teoriei portofoliului, ne permite să determinăm profitul aşteptat, ( ) profitului, σ 2, pentru portofoliul de investiţii : P E( Pa ) = xe( PA ) + ( 1 x) E( PB ) unde : E ( P a ) - profitul aşteptat aferent investiţiilor efectuate ; x partea din fondul de investiţii destinată achiziţionării de acţiuni la compania A ; ( 1 x) - partea din fondul de investiţii destinată achiziţionării de acţiuni la compania B ; E ( P A ) - profitul aşteptat pentru acţiunile firmei A ; E ( P B ) - profitul aşteptat pentru acţiunile firmei B. Variaţia profitului pentru portofoliul de investiţii : 229 P a

230 Revista Tinerilor Economişti 2 P 2 A 2 2 ( 1 x) + 2x( 1 x) cov( P P ) 2 σ = x σ + σ, B unde : 2 σ - variaţia profitului pentru acţiunile firmei A ; A 2 B σ - variaţia profitului pentru acţiunile firmei B cov ( P, P A B ) - covarianţa între profiturile acţiunilor celor două firme A şi B. Este convenabil să considerăm riscul de portofoliu având în vedere abaterea standard a profiturilor, σ 2, astfel că, cea de a doua relaţie devine : P [ x σ + ( 1 x) + 2x( 1 x) cov( P, P )] σ P = A σ B A B unde : σ P - abaterea standard corespunzătoare profiturilor acţiunilor celor doua firme. Covarianţa, cov ( P, P A B ), între profiturile acţiunilor în firmele A şi B, determină gradul în care variabilitatea profiturilor acţiunilor celor două companii tind să se modifice împreună. Covarianţa poate fi pozitivă sau negativă şi poate fi slabă sau puternică. Cea pozitivă indică faptul că profiturile celor două acţiuni tind să varieze împreună în aceeaşi direcţie, în timp ce o covarianţă negativă arată că profiturile vor evolua în direcţii diferite. În plus, cu cât mai mare va fi valoarea covarianţei, de exemplu la cea pozitivă, cu atât mai puternică este tendinţa celor două profituri de a evolua în aceeaşi direcţie. Covarianţa profiturilor se poate scrie : 230 A ( P A, P B ) = σ A σ B ρ A, B cov unde : ρ - coeficientul de corelaţie între profiturile acţiunilor celor două companii ; A.B σ A - riscul (măsurat prin abaterea standard a profitului) pentru acţiunile companiei A ; σ B - riscul (măsurat prin abaterea standard a profitului) pentru acţiunile companiei B. Cu alte cuvinte, covarianţa profiturilor pentru A şi B reprezintă produsul riscurilor pentru A şi B (măsurate prin abaterea standard a profiturilor) şi coeficientul ρ, între profiturile din A şi B. de corelaţie, ( ) A,B Coeficientul de corelaţie exprimă intensitatea legăturii dintre cele două variabile între care există o legătură de tip liniar în acest caz profiturile obţinute din acţiunile celor două companii A şi B şi poate lua valori între 1 şi +1. O valoare de 1 indică o legătură inversă perfectă ; O valoare de +1 indică o legătură directă perfectă ; Un coeficient pozitiv, dar mai mic decât +1 indică tendinţa celor două profituri ale acţiunilor de a se modifica în aceeaşi direcţie ; O corelaţie negativă când coeficientul este mai mic decât zero dar mai mare decât 1 indică o tendinţă de evoluţie în sens contrar. Cu cât ne îndepărtăm de 1 şi +1 (ne apropiem de zero) cu atât este mai slabă tendinţa generală indicată de semnul corelaţiei sau mai puternică este tendinţa ca B

231 Secţiunea Statistică Informatică Economică modificarea profiturilor acţiunilor luate în considerare să fie necorelate. Semnul coeficientului de corelaţie va oferi şi semnul corelaţiei. Calculul covarianţei Revenind la expresia riscului şi a profitului aşteptat pentru un portofoliu cu două categorii de acţiuni şi înlocuind relaţia covarianţei, putem examina cauza reducerii riscului în cazul diversificării investiţiilor: E P = xe P + 1 x E P ( a ) ( A ) ( ) ( B ) = [ σ + ( 1 x) σ + 2x( 1 x) σ σ ρ ] σ P x A B A B A, B Prima relaţie nu oferă prea multe informaţii, arătând doar că profitul aşteptat al portofoliului este o medie a profiturilor aşteptate pentru cele două componente ale investiţiei, E ( P A ) şi E ( P B ), ponderate în funcţie de importanţa (valoarea) lor în cadrul portofoliului. Cea de a doua relaţie prezintă un interes deosebit determinat de ultimul element al expresiei coeficientul de corelaţie al profiturilor ce poate lua valori între 1 şi +1 (inclusiv zero). Cel de-al treilea element în expresia riscului de portofoliu, ( 1 x) σ Aσ B A B 2x ϑ,, este la cea mai mare valoare când coeficientul de corelaţie este +1. Cu cât coeficientul de corelaţie se îndepărtează de +1, cu atât valoarea celui de al treilea termen este mai mică şi, deci, cu atât contribuţia la riscul de portofoliu este mai redusă. De fapt, când coeficientul de corelaţie devine negativ, termenul are o contribuţie negativă asupra riscului care atinge nivelul maxim când profiturile sunt perfect negativ corelate, coeficientul având valoarea 1. Cel de-al treilea element, şi în mod particular coeficientul de corelaţie pe care îl conţine, este cauza reducerii riscului la investiţiile diversificate. Măsurând riscul ca abaterea standard a profiturilor, putem spune că riscul de portofoliu este media ponderată a riscurilor investiţiilor componente, dar numai dacă profiturile acţiunilor celor două companii sunt perfect pozitiv corelate( ρ = 1 ). A, B + Dacă acest coeficient de corelaţie este mai mic decât +1, cum este dealtfel şi firesc, atunci riscul de portofoliu este mai mic decât media ponderată a riscurilor investiţiilor componente. Cu cât mai îndepărtat de +1 va fi coeficientul de corelaţie, cu atât efectul reducerii riscului va fi mai mare. Există chiar posibilitatea reducerii riscului la zero, aceasta fiind însă o caracteristică doar pentru portofoliile purtătoare de risc şi care au componentele corelate perfect negativ. Acolo unde coeficientul de corelaţie între componentele portofoliului este mai mare decât 1 (dar mai mic decât +1), reducerea riscului este posibilă, dar eliminarea totală a acestuia este practic imposibilă. În practică, coeficienţii de corelaţie pentru acţiunile majorităţii companiilor manifestă valori mai mari ca zero dar mai mici decât +1 şi, ca atare, se limitează măsura în care reducerea riscului este posibilă prin jonglarea în cadrul portofoliului. 231

232 Revista Tinerilor Economişti Portofolii cu mai mult de două componente Demonstraţia a avut în vedere un portofoliu cu două componente. Analiza poate fi uşor extinsă la portofolii ce conţin mai multe componente, de exemplu acţiuni la mai mult de două companii diferite, calculele fiind însă mult mai complicate. Riscul, măsurat prin variaţie şi profitul aşteptat pentru un portofoliu conţinând N componente diferite, poate fi calculat din expresiile următoare, în care, x i Reprezintă proporţiile fondurilor de investiţii în componenta i : E N ( P ) = x E( P ) a i= 1 i i unde: x - fondul de investiţii alocat pentru fiecare variantă i ; i P i ( ) E - profitul aşteptat pentru fiecare variantă i de investiţie; N - numărul de componente luate în consideraţie. Variaţia profitului pentru portofoliul de investiţii: σ 2 P = N N i= 1 j= 1 x x σ σ ρ i j i j ij unde: x, - fondurile de investiţii alocate pentru fiecare variantă i, respectiv j ; i x j σ i, σ j - riscul, măsurat prin abaterea standard pentru fiecare variantă i, respectiv j ; ρ ij - coeficientul de corelaţie al profiturilor variantelor luate în consideraţie. Calculul este mai complicat pentru că presupune însumarea variaţiilor ponderate ale tuturor perechilor de combinaţii posibile ale componentelor. Consideraţii practice În practică, investitorii se confruntă cu un număr foarte mare de riscuri posibile, astfel că identificarea variantei optime necesită un număr enorm de calcule, devenind impracticabilă. De exemplu, volumul total de date necesar, pentru profitul aşteptat, varianţă şi covarianţă, este dat de N ( N + 3) 2, unde N reprezintă numărul de acţiuni diferite. O abordare mai practică poate fi realizată dacă o investiţie neriscantă este introdusă în analiză. Dacă se introduce posibilitatea achiziţionării de investiţii lipsite de risc se poate construi un alt portofoliu de două valori, în care una este purtătoare de risc iar cealaltă neriscantă. Diferenţa între această situaţie şi cele anterioare este că investiţia riscantă nu mai este unică (de exemplu acţiuni la o singură companie), ci avem o investiţie într-un portofoliu de valori riscante dar un portofoliu eficient. Cu o asemenea investiţie neriscantă, profitul este cunoscut cu certitudine şi nu prezintă nici o variaţie. De exemplu titlurile de stat pot fi considerate astfel de investiţii neriscante. Pentru a vedea efectul introducerii unei astfel de investiţii lipsite de risc vom începe prin a examina caracteristicile unui portofoliu de două valori în care o valoare este o investiţie neriscantă ( de exemplu în titluri de stat) iar cealaltă este o investiţie riscantă (de exemplu acţiuni la compania A). 232

233 Secţiunea Statistică Informatică Economică Profitul fără risc va fi notat cu P f (care nu mai este de fapt profit aşteptat, ci sigur) şi pentru că profitul este sigur, riscul în acest caz măsurat fie prin abaterea 2 standard, σ f, fie prin variaţie, σ f, - este zero. Portofoliul rezultat are următoarele caracteristici: E P = xe P + 1 x P σ ( a ) ( A ) ( ) f P = x σ A + ( 1 x) σ f + 2x( 1 x) σ Aσ f ρ A, F Cum investiţia fără risc are variaţia zero, relaţia devine: σ p = x σ A sau P 2 2 ( x σ A ) xσ A σ = = Ca atare, profitul aşteptat pentru o acţiune poate fi măsurat cu ajutorul profitului mediu iar riscul acestuia prin abaterea standard a profiturilor. Când investiţiile sunt combinate într-un portofoliu de două categorii de acţiuni, profitul aşteptat este egal cu media aritmetică ponderată a profiturilor aşteptate de la cele două categorii de acţiuni. Totuşi, riscul de portofoliu este mai mic decât media aritmetică ponderată a riscurilor celor două categorii de investiţii, în aceasta constând, de fapt, reducerea riscului cu ajutorul diversificării investiţiilor. Riscul de portofoliu poate fi redus şi prin investirea în domenii cu risc redus sau lipsite de risc, dar este de aşteptat ca şi profitul obţinut să fie diminuat. Totuşi, diversificarea portofoliului poate reduce semnificativ riscul, fără o reducere proporţională a profitului aşteptat, aceasta fiind adevărata semnificaţie a reducerii riscului prin diversificare. BIBLIOGRAFIE 1. Lumby S. Investment appraisal and financial decisions, Chapman & Hall, London, Peterson P. Corporate Finance. Kent Publishing Company, Boston 2001 Peterson D. 3. Smith R. Proffitt D Stephens A Investments, West Publishing Company, St Paul, U.S.A.,

234 Revista Tinerilor Economişti CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND FORMELE ŞI PARTICULARITĂŢILE DEMOGRAFIEI Conf. univ. dr. Carmen Radu Facultatea de Ştiinţe Economice Universitatea din Craiova Abstract: This paper presents, in a critical manner, the main variants for the definitions of the demography as social science, its peculiarities and branches: statistical demography, social demography, historical demography, political demography, economic demography, space demography. Key words: human population, quantitive analysis of entities, quantitative and quantitative demography, theoretical demography, space demography. Cercetătorii în domeniul istoriei demografiei sunt unanim de acord că întemeietorul demografiei ca ştiinţă este comerciantul englez John Graunt ( ) cu lucrarea sa celebră Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor de mortalitate, cu referire în special la guvernare, religie, comerţ, creştere, aer, boli, din oraşul Londra, apărută în anul Această recunoaştere s-a concretizat în sărbătorirea pe plan mondial, în anul 1962, a tricentenarului acestei ştiinţe. Termenul de demografie (care etimologic, provine din limba greacă: demos=popor, populaţie; grafos=scriere, descriere) a fost introdus mult mai târziu, în anul 1855, de către statisticianul francez Achille Guillard. În lucrarea intitulată Elemente de statistică umană sau demografie comparată el a definit demografia astfel: cunoaşterea matematică a populaţiilor, a mişcărilor lor generale, a stării fizice, intelectuale şi morale a acestora [1]. Definirea demografiei a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, numeroase variante, neexistând nici astăzi o definiţie unanim acceptată a demografiei. Potrivit Dicţionarului demografic multilingv al Naţiunilor Unite, (New York, 1958), demografia este o ştiinţă care are ca obiect studiul populaţiilor umane, tratând dimensiunea acestora, structura, evoluţia şi caracteristicile lor generale, în principal din punct de vedere cantitativ. Acelaşi dicţionar defineşte statistica demografică ca fiind arta de a culege informaţii sau date numerice referitoare la populaţii şi de a le prezenta sub formă de statistici demografice. Ambele definiţii sunt incomplete şi necorespunzătoare statutului ştiinţific actual al demografiei. Roland Pressat defineşte pe scurt demografia ca fiind studiul populaţiilor umane în raport cu reînnoirea lor sub impactul naşterilor, deceselor şi mişcărilor migratorii [2]. Autorul menţionează că această definiţie scurtă delimitează doar aspectul cel mai specific al domeniului de studiu în demografie şi completează definiţia acestei discipline, care descrie şi analizează : starea populaţiilor (efectivul şi structura acestora după diverse criterii : vârstă, sex, stare civilă, repartiţia pe familii, grad de instruire, localizare geografică etc.); diversele fenomene care influenţează direct structura şi evoluţia populaţiilor (natalitate, nupţialitate, migraţie, mortalitate etc.); 234

235 Secţiunea Statistică Informatică Economică relaţiile reciproce care există între starea populaţiilor şi evoluţia acestora, pe de o parte şi fenomenele demografice, pe de altă parte. Pornind de la prima definiţie a demografiei, aparţinând lui Achille Guillard, Annie Fouquet concluzionează că demografia se defineşte prin : metoda sa: analiza cantitativă a ansamblurilor care se reînnoiesc; domeniul de studiu: populaţiile umane - ansambluri umane grupând indivizi având una sau mai multe caracteristici comune. Criteriile de apartenenţă ale indivizilor care formează o populaţie, se pot grupa în următoarele categorii: o criterii teritoriale (populaţie naţională, regională, urbană, rurală etc.); o criterii instituţionale (populaţia unei întreprinderi sau a unei şcoli; populaţia pensionarilor etc.); o o criterii de identitate a valorilor colective (etnice, religioase, culturale etc.); criterii definite prin preocupările teoretice sau politice (populaţia activă, populaţia şomerilor, a handicapaţilor, a categoriilor socio-profesionale etc.). Dacă acordăm populaţiei naţionale primul loc în raport cu celelalte criterii de distincţie, utilizarea frecventă a termenului de subpopulaţie (regională, lingvistică, profesională etc.) pentru desemnarea partiţiilor populaţiei unei ţări, devine logică. Pentru demograf, o populaţie este un stoc care se reînnoieşte prin intermediul fluxurilor: studiul stării unei populaţii este descrierea caracteristicilor de stoc la un moment dat, în funcţie de criteriile furnizate de obiectul de studiu (structură pe vârstă, sex, etnie, nivel de instruire, grad şi forme de activitate, stare de sănătate etc.); studiul mişcării unei populaţii este analiza reînnoirii sale în timp prin fluxuri. După natura fluxurilor principale, distingem două categorii de populaţii : populaţii biologice - cele care se reînnoiesc în principal prin intermediul fluxurilor naşterilor şi deceselor, care formează procesul reproducerii biologice a populaţiei ; ele sunt cel mai adesea definite printr-un criteriu teritorial suficient de larg pentru ca incidenţa fenomenelor migratorii să fie minimă; populaţii sociale - cele care se reînnoiesc în principal prin fluxurile de intrare şi ieşire, altfel spus prin mobilitatea indivizilor. Mobilitatea semnifică în acest caz schimbarea stării sau, din punct de vedere al observatorului, trecerea de la o populaţie la alta şi deci deplasare în spaţiul (geografic, sectorial, profesional, social, instituţional etc.) definit de analiză. Din această categorie fac parte majoritatea populaţiilor studiate de economişti, sociologi, responsabilii politicilor sociale sau gestionarii resurselor umane. Prima şi cea mai importantă caracteristică a demografiei - unanim recunoscută de specialişti - este aceea de a fi o ştiinţă socială. Gérard François Dumont arată că demografia, ca şi sociologia, etnologia, istoria... face parte dintre ştiinţele care au ca obiect diferitele aspecte ale societăţilor umane... Ea nu este deci o ştiinţă naturală [3]. Daniel Noin precizează că nu există o ştiinţă unică a populaţiei. O populaţie poate fi studiată din punctul de vedere al statisticianului, al istoricului, sociologului sau geografului. Populaţia este, prin excelenţă, o temă interdisciplinară [4]. Deoarece fiecărui domeniu de cercetare i s-au dezvăluit numeroase faţete ale acestei teme, au luat naştere ramuri particulare de studiu (figura 1). 235

236 Revista Tinerilor Economişti STATISTICA GEOGRAFIE GEOGRAFIA POPULATIEI DEMOGRAFIE ECONOMICA DEMOGRAFIE STATISTICA POPULATIE DEMOGRAFIE DEMOGRAFIE ISTORICA SOCIOLOGIE ECONOMIE DEMOGRAFIE POLITICA ISTORIE POLITOLOGIE Figura 1. Principalele domenii de cercetare ale studiului populaţiei Punctul de vedere statistic a dat naştere demografiei statistice care a devenit, din ce în ce mai mult, demografie. Punctul de vedere sociologic a generat demografia socială, cel istoric a produs istoria populaţiei sau demografia istorică; la fel s-au născut celelalte discipline : demografia economică, demografia politică, geografia populaţiei sau demogeografia. Lista nu este completă, deoarece şi ştiinţele naturii (biologia, medicina, genetica, ecologia etc.) se interesează de asemenea de populaţiile umane. Vom încerca în continuare să definim principalele ramuri sau laturi ale demografiei având ca punct de plecare, prioritar, Dicţionarul demografic al lui Roland Pressat. Demografia economică este acea parte a demografiei care tratează raporturile reciproce dintre populaţie şi economie. Domeniul acestei ramuri se poate defini mai detaliat evocând anumite rezultate şi problemele fundamentale pe care le vizează. Într-un sens, fenomenele economice exercită influenţe diverse asupra mişcării populaţiei care antrenează variaţii ale volumului şi structurii acesteia. Pe vremuri, variaţiile aleatorii ale producţiei mijloacelor de subzistenţă puteau fi cauze ale unor variaţii importante ale populaţiei. În epoca contemporană, creşterea populaţiei poate fi 236

237 Secţiunea Statistică Informatică Economică influenţată de fluctuaţiile conjuncturii economice - nivelul şomajului, de exemplu - indirect, prin intermediul influenţelor pe care această conjunctură le exercită asupra nupţialităţii şi natalităţii; dar, mai ales la scară naţională, disparităţile considerabile care există între gradele de dezvoltare economică explică diferenţele de mortalitate şi fertilitate, deschizând larg evantaiul ratelor de creştere a populaţiei la nivelul fiecărei ţări. În interiorul ţărilor dezvoltate, condiţiile economice diferite ale diverselor grupuri de populaţie se repercutează, în general, asupra fenomenelor demografice din sânul grupurilor respective; totuşi, asocierea între nivelul veniturilor şi nivelurile de mortalitate şi fertilitate, rezultă dintr-o înlănţuire cauzală complexă, al cărei factor pur economic nu este decât o verigă. Migraţiile - interne şi externe - sunt sub dependenţa factorilor de respingere (în zonele de emigrare) şi de atracţie (în zonele de imigrare) a căror componentă economică este în general esenţială (căutarea unui loc de muncă, a unui loc de muncă sau salariu mai bune). Trebuie subliniat şi faptul că factorii economici sunt adesea utilizaţi ca factori incitatori (stimulativi) în domeniul politicii populaţiei, alocaţiile familiale sau avantajele financiare oferite pentru atragerea imigranţilor în zone mai mult sau mai puţin ostile. În sens opus, situaţia unei populaţii are influenţă asupra stării economiei sale şi a naturii problemelor pe care aceasta le ridică. Structura populaţiei - în special în funcţie de vârstă - joacă un rol primordial, determinând tipurile şi importanţa necesităţilor populaţiei şi sarcina corespunzătoare ce trebuie suportată de segmentul său activ (raporturile de dependenţă economică). Creşterea populaţiei stă la baza sarcinilor specifice a căror importanţă poate fi măsurată prin determinarea investiţiilor demografice necesare pentru a face faţă acestei creşteri. O relaţie mai subtilă se poate evidenţia considerând starea populaţiei la un moment dat drept factor de influenţă asupra stării mentalităţilor în domeniul economic : o îmbătrânire foarte accentuată a populaţiei - însoţită cel mai adesea de o viteză scăzută de reînnoire a acesteia - poate fi un obstacol în calea creativităţii, a schimbării, a adaptării la condiţiile de producţie întro lume care evoluează foarte rapid. Cercetarea unui raport perfect între populaţie şi economie a condus adesea la conceptul de populaţie optimală şi rată de creştere optimală, a căror determinare rămâne în continuare destul de incertă. Demografia socială constituie acea parte a demografiei care studiază raporturile dintre starea şi evoluţia populaţiei şi viaţa socială. Domeniu de interpenetrare a disciplinelor, demografia socială plasează problemele populaţiei pe locurile lor adevărate, considerându-le drept cauze şi consecinţe ale numeroaselor fenomene sociale. În acest context, particularităţile demografice ale populaţiei (îmbătrânirea populaţiei, prelungirea duratei vieţii umane, mortalitatea diferenţială după apartenenţa socială, modificările ciclului familial, fertilitatea diferenţială) sunt la originea problemelor cu care se confruntă societatea; pe de altă parte, examinarea contextului general în care apar aceste particularităţi (mod de organizare socială, sistem de valori, mediu fizic) explicitează mecanismele acestor apariţii. În acest schimb de aporturi ştiinţifice reciproce, intervenţia variabilelor demografice este benefică prin precizia nivelului de măsurare şi a analizei; exigenţele metodologice ale analizei demografice sunt o garanţie a unei înţelegeri superioare a multor comportamente şi fenomene sociale. Demografia politică este definită de Eric Weiss-Altaner ca ramură a demografiei care studiază determinantele şi consecinţele dinamicii populaţiei acordând 237

238 Revista Tinerilor Economişti o atenţie particulară «jocurilor» şi «mizelor» de putere între persoane şi grupuri [5]. Ea încearcă să clarifice motivaţiile persoanelor şi grupurilor, scoţând în relief contextul în care se încadrează acţiunea lor (a descrie pentru a înţelege); ajută de asemenea la previziunea comportamentului personal şi colectiv (a prevede pentru a interveni) şi invită la critica comportamentelor şi evaluarea oportunităţii lor (a evalua pentru a judeca). Această triplă misiune - specifică, de altfel, tuturor ştiinţelor sociale - caută să identifice sursele tensiunilor sociale, încercând să răspundă la întrebarea: Ce este de făcut? Demogeografia, conform opiniei lui Daniel Noin şi Pierre-Jean Thumerelle studiază distribuţia populaţiilor în spaţiul geografic şi modul în care structurile populaţiilor se diferenţiază în spaţiu (încercând, evident, să explice distribuţiile spaţiale observate). Demografia istorică studiază populaţiile străvechi şi în mod special pe cele pentru care nu dispunem de date statistice în formele moderne (recensăminte, statistici ale mişcării populaţiei etc.), utilizând surse care îi conferă o anumită specificitate (registre parohiale, genealogii etc.). Definind demografia pură drept latură a demografiei care studiază doar relaţiile formale care există între diversele variabile ce caracterizează o populaţie şi fenomenele demografice care au loc în sânul acesteia, iar demografia matematică, latura care prezintă variabilele analizei demografice şi a relaţiilor existente între ele, prin utilizarea limbajului matematic - limbaj ce permite o precizie sporită a raţionamentelor folosite şi a rezultatelor obţinute şi care, conform opiniei lui Gérard- François Dumont, avansează în prezent rapid prin aportul modelării, Roland Pressat subliniază faptul că domeniul şi metodele celor două ramuri ale demografiei sunt sensibil asemănătoare. Dacă demografia cantitativă poate fi definită ca ansamblul observaţiilor, analizelor şi dezvoltărilor teoretice care vizează diversele aspecte numerice ale problemelor populaţiei, demografia calitativă studiază caracteristicile fizice şi intelectuale ale persoanelor care compun o populaţie şi factorii care determină aceste caracteristici; domeniul fiind foarte vast, necesită recurgerea la metode şi concepte ale altor discipline cu care, de altfel, se interferează din punct de vedere al domeniului de studiu : genetica, epidemiologia etc. Studiile de genetică demografică pun în lumină modul de apariţie a anumitor caractere calitative ale populaţiilor. Epidemiologia - care, în sensul modern al termenului, studiază îmbolnăvirile la scara unei populaţii - oferă un exemplu al intervenţiei demografiei ca mod de înţelegere a fenomenelor străine domeniului propriu de cercetare. O definire asemănătoare a demografiei ca cea a lui Roland Pressat care consideră cele două laturi - demografia cantitativă şi demografia calitativă - ca fundamentale, o întâlnim şi la Gérard-François Dumont. El relevă faptul că demografia vizează prioritar două aspecte : Studiul principalelor fenomene demografice (şi al evenimentelor care le compun) : mortalitatea, natalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi migraţia; ele pot fi, în principiu, cuantificate cu o precizie care poate fi total fiabilă şi satisfăcătoare atunci când dispunem de instrumente adecvate de culegere a informaţiilor (recensăminte, stare civilă). Acest prim aspect acoperă ceea ce autorul numeşte demografie pur cantitativă sau demografie generală. Studiul factorilor care acţionează asupra acestor fenomene şi al efectelor derivate din evoluţiile acestora, studiul comportamentelor, date psiho-sociologice mult 238

239 Secţiunea Statistică Informatică Economică mai dificil de prevăzut şi de evidenţiat. Acest al doilea aspect este reprezentat de demografia explicativă. Având nevoie de demografia cantitativă - ca o condiţie necesară, după părerea lui Gérard-François Dumont - demografia explicativă integrează şi alte aspecte calitativ-cantitative, economice, psiho-sociologice, culturale, geopolitice pentru studiul ştiinţific al fenomenelor. Alături de demografia generală (sau cantitativă) şi demografia explicativă, Gérard-François Dumont defineşte şi o demografie teoretică, care se consacră efectuării de cercetări abstracte ale demografiei, fără să ţină cont de o anume descriere reală. Principalele caracteristici ale ştiinţei demografiei sunt : Apartenenţa la ştiinţele sociale. Aspect relevat deja, considerăm că va fi mai bine reliefat citând concluziile lui Gérard-François Dumont: Demografia aparţine din plin ştiinţelor sociale deoarece adevărul, legat de factorii umani complecşi prin natura lor, este şi el, evident, complex. El rar poate fi cuprins într-o explicaţie simplistă. Demografia observă realul, îl descompune, propune scheme de interpretare, legi care încearcă să îl reprezinte şi să permită previziunea. Formularea legilor. Ştiinţă socială, demografia posedă, mai mult ca alte ştiinţe umane, o caracteristică ce îi conferă un grad foarte ridicat al calităţii ştiinţifice : demografia permite extragerea de interpretări generale pornind de la comportamente individuale. Dacă evenimentele demografice individuale nu relevă nici o logică sau coerenţă, suma evenimentelor demografice suferite de persoane diferite - ciclul demografic al unei populaţii - se integrează într-o logică ce permite formularea de legi specifice. O caracteristică importantă a acestor legi demografice este faptul că ele se diferenţiază în funcţie de condiţiile spaţiale şi temporale. Altfel spus, constantele din viaţa unei populaţii sunt relative la un spaţiu şi la o perioadă date. O lungă perioadă de analiză elementară. O altă caracteristică a demografiei este aceea că beneficiază de o perioadă elementară de analiză care se derulează pe o durată de timp îndelungată. Datorită specificului fenomenelor analizate, în demografie, unitatea de observare (sau unitatea de muncă, cum mai este denumită) o constituie diferenţa dintre două generaţii, deci o perioadă de timp de aproximativ 30 de ani. Unitate de logică de lungă durată. Durata mare a unităţii de observare în demografie implică o altă caracteristică : o logică de lungă şi chiar foarte lungă durată. În demografie, datele observate la un anumit moment au consecinţe ce se derulează pe perioade lungi de timp (se ştie că este practic nevoie de un secol pentru a reînnoi în întregime o populaţie). Logica de lungă durată imprimă un avantaj esenţial studiului fenomenelor demografice : posibilitatea cunoaşterii viitorului (cunoaştere care este globală şi nu specifică, colectivă şi nu individuală). Acest avantaj are şi un corolar: demografia dă impresia, la scara vieţii unui om, că are o mare inerţie. Între lungimea acestei unităţi de logică - care dă specificitate demografiei - şi timpul scurt de decizie (sau al cauzei primare) există o relaţie paradoxală. Faptul că efectele demografice se desfăşoară pe termen lung nu trebuie să mascheze rapiditatea cu care anumite schimbări pot interveni (schimbări datorate unor cauze economice, sociale sau demografice: război, epidemie, progrese ale medicinei, schimbări ale comportamentului demografic). Iată deci, un prim paradox al demografiei : cel între rapiditatea cu care se pot produce evenimentele demografice şi perioada îndelungată de timp în care îşi exercită efectele fenomenele demografice respective. Utilitate practică. Ştiinţă umană, permiţând o interpretare colectivă a comportamentelor individuale, raţionând după o unitate de observare echivalentă cu o 239

240 Revista Tinerilor Economişti generaţie şi răspunzând la o logică de lungă durată, demografia îşi justifică cea de-a cincea caracteristică: un interes practic considerabil, legat de câmpul foarte larg de aplicabilitate al informaţiilor demografice. BIBLIOGRAFIE 1. Weiss- Principes de demographie politique, Economica, Paris, 1992 Attaner, E. 2. Fouquet, A. Demographie socio-economique, Dalloz, Paris, Pressat, R. Dictionnaire de demographie, PUF, Paris, Dumont, G. F. Demographie. Analyse des populations et demographie economique, Dunod, Paris, Noin, D. Geographie de la population, Masson, Paris,

241 Secţiunea Statistică Informatică Economică ANALIZA ŞI EVALUAREA CONTROLULUI INTERN ÎN MEDIUL INFORMATIC Asist. univ. dr. Macovei Ionela-Corina Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: This article describe how information technology may affect internal control, evidential matter, and the auditor's understanding of internal control. It also describes both benefits and risks of information technology to internal control and how it affects the components of internal control. It presents the effect of computer processing on the audit and the informations asked by auditors to understand the controls, or to design and perform audit procedures. Key words: internal control, audit, evidential matter, audit procedures. Indiferent dacă o organizaţie se sprijină pe un ansamblu de proceduri manuale sau dacă se caracterizează prin utilizarea unor proceduri parţial sau total informatizate, structura controlului intern rămâne aceeaşi: mediul de control, sistemul contabil şi procedurile de control. În schimb, metodele utilizate pentru prelucrarea tranzacţiilor vor afecta structura organizaţională a firmei şi vor influenţa procedurile şi tehnicile utilizate pentru atingerea obiectivelor controlului intern. Când se utilizează sisteme de prelucrare automată a datelor modalitatea în care auditorul va studia şi va evalua controlul intern va fi diferită de cea specifică sistemelor manuale, din următoarele motive 168 : 1. proba efectuării tranzacţiei care ar putea fi utilă în procesul de auditare poate exista doar pentru scurt timp sau numai într-o formă accesibilă prin intermediul calculatorului. 2. calculatorul prelucrează tranzacţiile în mod uniform, după aceleaşi instrucţiuni; în consecinţă, prelucrarea automată va elimina posibilitatea apariţiei erorilor umane asociate prelucrării manuale; în schimb, o eroare de programare va determina o prelucrare greşită a tuturor tranzacţiilor din categoria respectivă. 3. o slabă separare a funcţiilor; multe proceduri de control intern care în sistemele manuale erau efectuate de persoane diferite pot fi concentrate în sistemele informatice sub forma unor aplicaţii distincte; astfel, o persoană care are acces la calculator poate fi în situaţia de a exercita funcţii incompatibile; în aceste condiţii, se impun noi proceduri de control în sistemele informatice pentru a asigura un nivel al controlului similar celui obţinut în sistemele manuale prin separarea funcţiilor. 4. posibilitatea apariţiei unor erori şi neregularităţi; posibilitatea unor persoane din sistem, inclusiv a unora care exercită funcţii de control, de a avea acces neautorizat la date sau de a le modifica fără a lăsa urme este mai mare în sistemele informatice decât în cele manuale; diminuarea implicării factorului uman în prelucrarea automată a tranzacţiilor conduce la micşorarea posibilităţii de observare a erorilor şi 168 Robertson, J. C., Davis, F. G., Auditing, Fifth Edition, BPI Irwin, Homewood Illinois, 1988, pp

242 Revista Tinerilor Economişti neregularităţilor; astfel, unele erori în conceperea sau modificarea programelor de aplicaţii pot rămâne nedetectate o lungă perioadă de timp. 5. creşterea posibilităţii de supervizare din partea conducerii; sistemele informatice oferă conducerii o largă varietate de rapoarte care pot fi utilizate pentru a revizui şi a superviza operaţiunile întreprinderii; disponibilitatea unor asemenea controale adiţionale determină o creştere a calităţii întregului sistem de control intern pe care auditorul poate decide să se sprijine. 6. calculatorul poate autoriza efectuarea unor tranzacţii; unele tranzacţii pot fi declanşate automat de sistemul informatic; evidenţierea acestor tranzacţii nu se mai face ca în sistemele manuale, iar acordul conducerii pentru o astfel de autorizare se consideră a fi fost obţinut o dată cu acceptarea proiectului de sistem. Mediul de control O primă fază în studierea controlului intern are în vedere înţelegerea mediului de control, respectiv: a filosofiei manageriale şi a stilului de operare, a structurii organizaţionale, a metodelor de control managerial, a metodelor de atribuire a responsabilităţii şi autorităţii, precum şi a politicilor de personal. În ceea ce priveşte filosofia managerială şi stilul de operare interesează atitudinea managerilor în legătură cu investiţiile în sistemele informatice, cu riscurile şi avantajele prelucrării automate a datelor. În domeniul informaticii schimbările fiind rapide se apreciază că sistemul de control intern este eficient dacă întreprinderea utilizează echipamente cât mai moderne şi un software mereu actualizat. Cunoaşterea structurii organizaţionale a firmei de către auditor trebuie să includă şi înţelegerea funcţiei informatice, iar în cadrul acesteia a gradului de descentralizare a prelucrării automate a datelor. Pentru aceasta auditorului îi sunt necesare informaţii despre: resursele informatice ale firmei, incluzând detalii despre echipamentele utilizate şi eventuala utilizare a serviciilor informatice externe; operaţiunile efectuate prin intermediul calculatorului; relaţiile dintre membrii oficiului de calcul şi interacţiunea cu personalul din alte compartimente; politica firmei privind accesul la echipamente numai a persoanelor autorizate. Odată obţinută o cunoaştere a structurii organizaţionale a firmei, auditorul se va interesa de metodele de delegare a responsabilităţii şi autorităţii. Astfel, îi va fi necesară o descriere a sarcinilor de serviciu ale personalului implicat în prelucrarea automată a datelor, de aici decurgând şi responsabilităţile celor implicaţi în funcţionarea sistemului. Se impune totodată şi înţelegerea modului în care sunt utilizate resursele, precum şi a modului de stabilire a priorităţilor. Metodele de control managerial se referă la procedurile utilizate de management pentru a superviza sistemul. Aceste metode vizează 169 : existenţa unei scheme a sistemului şi a unei documentaţii standard distribuite celor interesaţi; existenţa şi calitatea procedurilor de modificare a sistemului şi a programelor; 169 Taylor, D. H., Glezen, G. W., Auditing: Integrated Concepts and Procedures, Fifth Edition, John Wiley&Sons, Inc, New York, 1991, p. 396 şi Robertson, J. C., Davis, F. G., op.cit., p

243 Secţiunea Statistică Informatică Economică limitarea accesului la informaţii, în special la cele confidenţiale; aprobarea politicilor şi procedurilor de control; protecţia programelor şi fişierelor; disponibilitatea diferitelor tipuri de rapoarte; existenţa funcţiei de audit intern şi gradul în care aceasta este implicată în revizia informaţiilor furnizate de sistemul informaţional contabil. Politicile şi procedurile de personal se referă la modalităţile de angajare, pregătire, evaluare, promovare şi recompensare a persoanelor cu responsabilităţi în sistemul informatic. Intră aici şi aspecte legate de rotirea personalului şi stabilirea programului de lucru în timpul anului. Sistemul contabil Un sistem contabil manual sau computerizat constă în înregistrările contabile şi documentele pe care se sprijină acestea. Dar, pentru că în sistemele contabile bazate pe prelucrarea automată a datelor accesul la înregistrări şi documente nu este la fel de simplu ca în sistemele manuale, pentru studierea lui se folosesc tehnici specifice. Astfel, pentru studierea unui sistem contabil computerizat auditorul va utiliza diferite scheme şi diagrame, cum ar fi schemele de sistem şi schemele logice de program. Procedurile de control Acestea au în vedere modalităţile efective de realizare a controalelor şi sunt grupate în două categorii: controale generale şi controale ale aplicaţiilor. Controalele generale se referă la 170 : organizarea funcţiei şi controlul activităţii informatice; controlul dezvoltării sistemului şi controlul documentaţiei; controlul prin echipamente şi controlul prin software; controlul accesului; Organizarea funcţiei şi modul cum se realizează controlul activităţii informatice sunt apreciate de către auditor în urma analizei existenţei unei separări a sarcinilor în cadrul compartimentului de prelucrare automată a datelor şi a unei separări între sarcinile serviciilor utilizatoare şi cele ale compartimentului de prelucrare automată a datelor. Pentru ca activităţile din compartimentul de prelucrare automată a datelor să se desfăşoare normal se impune ca fiecare persoană să-şi cunoască responsabilităţile. În continuare vom prezenta câteva posturi din acest compartiment şi activităţile specifice fiecăruia 171. Analistul de sistem este cel care analizează şi defineşte cerinţele aplicaţiilor existente sau ale celor noi, proiectează şi revizuieşte documentaţia sistemului, monitorizează funcţia de întreţinere a programelor şi se ocupă de întreţinerea documentaţiei sistemului. Tot el scrie procedurile de urmat de către utilizatori, defineşte împreună cu utilizatorii informaţiile şi controalele necesare şi proiectează controalele manuale şi cele informatizate; Programatorul are atribuţii specifice în cadrul compartimentului, cum ar fi: scrie programe; testează programele; pregăteşte documentaţia programului; urmăreşte funcţionarea controalelor aplicaţiilor şi ale programelor sistemului. 170 Taylor, D. H., Glezen, G. W., op.cit., p Ase vedea Oprea, D., Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Ed. Graphix, Iaşi, 1994, pp şi pp şi Taylor, D.H., Glezen, G.W., op.cit., pp

244 Revista Tinerilor Economişti Sarcinile operatorului de calculatoare vizează activităţile ce ţin de utilizarea echipamentelor şi asigurarea securităţii fizice a fişierelor aflate în exploatare. Operatorul care se ocupă cu introducerea datelor pregăteşte datele pentru a fi prelucrate prin convertirea lor într-o formă accesibilă prin calculator şi verifică modul în care datele introduse manual au fost convertite. Controlorul de date este persoana care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, are controlul asupra tuturor datelor primite pentru a fi prelucrate în compartimentul de prelucrare automată a datelor şi are sarcina constituirii şi a comparării totalurilor de control după operaţiunea de prelucrare. De asemenea, el corectează erorile detectate prin procedurile de editare şi urmăreşte ieşirile şi controlează distribuţia lor. Auditorul apreciază că această separare a sarcinilor este reală dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: accesul la programe este permis numai când se fac modificări pentru care a fost obţinută aprobarea; programatorii nu au acces în sala de operare ; există documentaţii complete ale programelor, iar programele sunt rulate periodic de către persoane independente pentru obţinerea asigurării că nu s-au efectuat modificări neautorizate; erorile identificate sunt comunicate persoanei care are responsabilitatea corectării lor; erorile provocate de echipamente sau de softul cumpărat trebuie comunicate managerilor; rotaţia personalului şi vacanţele periodice sunt o practică obişnuită. Pentru o separare reală a sarcinilor între compartimentul de prelucrare automată a datelor şi serviciile care utilizează informaţiile rezultate din prelucrare este necesar ca nici o persoană care desfăşoară o activitate de prelucrare automată a datelor să nu poată efectua, în cadrul obligaţiilor de serviciu, mai mult de una din următoarele operaţiuni: autorizarea tranzacţiilor, corectarea erorilor în tranzacţii, pregătirea datelor, păstrarea sau controlarea activelor, modificarea procedurilor de control, iniţierea modificărilor în fişierele principale. Controlul dezvoltării sistemelor şi controlul documentaţiei Este în general acceptat faptul că orice sistem este supus unei transformări continue. Însă acolo unde sunt implicate tehnologiile informaţionale, transformările sunt şi mai evidente. Într-o firmă, aplicaţiile informatice utilizate în contabilitate au o influenţă puternică asupra sistemului informaţional, în general, şi asupra informaţiilor furnizate terţilor, în special. Pentru diminuarea riscului ca unele aplicaţii să afecteze negativ calitatea informaţiilor se impune instituirea unor controale riguroase asupra realizării şi dezvoltării sistemelor. Încrederea într-un sistem sporeşte dacă la implementarea lui s-a avut în vedere existenţa unui număr suficient de controale asupra procedurilor componente şi dacă funcţionarea sistemului conduce la atingerea obiectivelor manageriale. Un sistem bun este cel care funcţionează potrivit specificaţiilor lui şi care a fost testat corespunzător înainte de implementare. Pentru buna funcţionare a unui sistem trebuie să existe o documentaţie care să permită reprezentanţilor compartimentului contabilitate să înţeleagă intrările, prelucrările, controalele şi ieşirile din sistem şi, de asemenea, în dezvoltarea lui să fi fost implicate şi persoane din compartimentul contabilitate. 244

245 Secţiunea Statistică Informatică Economică Într-un sistem de prelucrare automată datelor, documentaţia constituie suportul după care se va efectua controlul, ea fiind reprezentată de înregistrări, rapoarte, documente de lucru şi alte materiale care descriu sistemul şi procedurile folosite pentru prelucrarea datelor. Obiectivele urmărite de auditor în legătură cu documentaţia sunt 172 : să verifice dacă fiecare aplicaţie utilizată dispune de o documentaţie clară şi completă; obţinerea asigurării că documentaţia este periodic controlată şi actualizată; să se asigure că sunt prevăzute proceduri de reconstituire a fişierelor, în caz de distrugere; să se asigure că accesul la documentaţie este controlat şi că aceasta este păstrată într-un loc sigur. Controlul prin echipamente şi controlul prin software Controlul prin echipamente se referă la faptul că există câteva modalităţi de control incluse în configuraţia sistemelor electronice de calcul, cum ar fi: citirea duală, utilizarea circuitelor de duplicare, încuierea calculatoarelor prin chei fizice, atribuirea de numere electronice terminalelor, verificarea prin bit de paritate şi aşa-numita verificare a ecoului. Alte două sisteme de control prin echipamente, mai uşor de verificat de către auditor, se referă la întreţinerea preventivă a echipamentelor şi la existenţa unui sistem de alimentare neîntreruptă cu energie. În ceea ce priveşte controlul prin software, acesta are în vedere faptul că auditorul trebuie să se asigure că este menţinută integritatea softului de sistem şi că există proceduri pentru solicitarea, autorizarea şi aprobarea modificării acestuia. Controlul accesului este apreciat de auditor ca fiind corespunzător dacă există proceduri care protejează fişierele şi programele împotriva modificărilor neautorizate şi care împiedică utilizarea necorespunzătoare a echipamentelor. Acestea au în vedere următoarele: accesul la documentaţia programelor să fie limitat numai pentru persoanele autorizate, în caz contrar putând avea loc modificări neautorizate ale programelor şi fişierelor; accesul la programe şi fişiere trebuie permis numai persoanelor autorizate cu parole şi coduri de identificare pentru a prelucra şi întreţine anumite fişiere; accesul la calculatoare trebuie permis doar operatorilor. Alte tipuri de controale ale datelor şi procedurilor vizează existenţa unui manual al procedurilor pentru toate operaţiunile computerizate, revizia şi evaluarea proiectelor de sistem aflate în diferite stadii de dezvoltare de către auditorii interni sau alte persoane independente din firmă, precum şi testarea programelor informatice de către auditorii interni. După ce am trecut în revistă controalele generale, ne vom ocupa în continuare de controalele aplicaţiilor, respectiv: controlul intrărilor, controlul prelucrărilor şi controlul ieşirilor. 172 Raffegeau, J., Ritz, A., Audit et informatique, Presses Universitaires de France, Paris, 1986, p.31 şi Taylor, D. H., Glezen, G. W., op.cit., pp

246 Revista Tinerilor Economişti În Declaraţia de Practică de Audit nr Evaluarea riscurilor şi controlul intern - Caracteristici şi considerente CIS sunt prezentate obiectivele urmărite în controalele asupra aplicaţiilor. Astfel, controlul asupra intrărilor trebuie să permită obţinerea unei asigurării că: tranzacţiile sunt corect autorizate înainte de prelucrare; tranzacţiile au fost transpuse corect într-o formă ce poate fi citită de calculator şi înregistrate într-un fişier; datele de intrare nu sunt pierdute, şterse, adăugate sau modificate greşit; datele incorecte sunt respinse, corectate sau returnate. Controlul asupra prelucrărilor este conceput astfel încât să ofere o asigurare rezonabilă că: toate datele sunt corect prelucrate de către calculator; datele nu sunt pierdute, adăugate sau modificate necorespunzător în timpul prelucrărilor; erorile de prelucrare sunt identificate şi corectate la timp. În ceea ce priveşte controalele asupra ieşirilor, acestea au rolul de a permite obţinerea unei asigurări rezonabile că : rezultatele prelucrării sunt corecte; informaţiile rezultate din prelucrare ajung doar la utilizatorii autorizaţi; informaţiile sunt furnizate în timp util. Pentru studierea controlului intern auditorul va utiliza diferite metode, cum ar fi: chestionarele de control intern, discuţii cu persoane care au responsabilităţi pe linia organizării activităţii informatice, analiza diagramelor, schemelor şi a diferitelor documentaţii. Pe baza informaţiilor obţinute, auditorul este în măsură să-şi formeze o părere în ce priveşte controlul intern al funcţiei informatice. Compania Naţională a Comisarilor de Conturi din Franţa arată, într-un comentariu la Norma nr Aprecierea controlului intern 173, că evaluarea controlului intern al funcţiei informatice are ca obiectiv obţinerea asigurării că sistemul funcţionează într-un mod care să garanteze fiabilitatea informaţiilor produse, protecţia patrimoniului, precum şi securitatea şi continuitatea activităţii. BIBLIOGRAFIE 1. Obert, R. DESCF. Manuel&Applications. Synthèse droit et comptabilité, Ed. Dunod, Paris, Oprea, D. Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Ed. Graphix, Iaşi, Raffegeau, J., Audit et informatique, Presses Universitaires de France, Ritz, A. 4. Robertson, J.C., Davis, F.G. 5. Taylor, D. H., Glezen, G. W. Paris, 1986 Auditing, Fifth Edition, BPI Irwin, Homewood Illinois, 1988 Auditing: Integrated Concepts and Procedures, Fifth Edition, John Wiley&Sons, Inc, New York, Obert, R., DESCF. Manuel&Applications. Synthèse droit et comptabilité, Ed. Dunod, Paris, 1989, p

247 Secţiunea Statistică Informatică Economică PROTECŢIA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ŞI PLANUL DE ASIGURARE A CONTINUITĂŢII AFACERII drd. Măzăreanu Valentin Petru Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: Everything in business contains an element of risk so a Risk Management policy is required. We know that risk management deals with risk identification, analysis, evaluation, mitigation and more. Any methodology adopted for information systems risk analysis will try to define the system at least in three components: human, informatics and physics. In this spirit, this paper is trying to get on to some aspects about nature vs. system, about information security, so vital for a business and the way disasters can affect it. Learning about this will make the process of risk analysis more productive and so leading to a successful management. Key words: risk management, business disaster recovery plan, business continuity plan Esenţial în administrarea oricărei resurse informaţionale, fie că vorbim despre securitatea unui computer personal sau consistenţa unei baze de date, fie că vorbim despre complexitatea unui sistem de tip Enterprise Resource Planning (ERP), e- Business sau mai noile sisteme de Guvernare Electronică (e-government) şi Democraţie Electronică (e-democracy) este partea de implementare a proiectului asistată de un ireproşabil management al riscului. Iar în cazul administrării riscurilor asociate componentei fizice partea de proiectare este vitală. Acest aspect a fost important din totdeauna, dar poate nu atât de mediatizat ca după evenimentele de la 11 septembrie Dintre efectele economice imediate: - la scurt timp au început să se înregistreze pierderi pe pieţele financiare internaţionale; - companiile aeriene din întreaga lume au fost drastic afectate de o scădere dramatică a numărului de pasageri; - industria asigurărilor a înregistrat cea mai mare pagubă din istorie; - industria comunicaţiilor a suferit o bruscă întrerupere; - pierderi de documente şi fişiere esenţiale derulării unor afaceri; - etc. Efectul imediat al unui factor fizic care ar putea tulbura desfăşurarea normală a unui sistem informaţional ar fi, în absenţa planurilor de recuperarea afacerii (business recovery), sau de continuitatea afacerilor (business continuity), întreruperea activităţii, iar riscul producerii acestui fenomen este unul complex şi foarte greu de gestionat în industria IT&C. Pierderea totală este de cele mai multe ori mult mai mare decât daunele materiale survenite, iar scăderea veniturilor greu de calculat. Problemele ce apar sunt multiple iar rezolvarea lor constă în înţelegerea naturii acestor probleme şi în pregătirea 247

248 Revista Tinerilor Economişti răspunsului la acestea, având în vedere informaţiile limitate disponibile şi dificultăţile inerente ce se vor ivi în analizarea pierderii produse de un astfel de incident. Alte efecte ale acestui fenomen cu implicaţii directe în veniturile, costurile şi performanţele companiei: - venituri pierdute (directe, din plăţi compensatorii, investiţii); - cheltuieli suplimentare (costuri de restaurare, plata orelor suplimentare, costuri de deplasare, risc de fraudă crescut, rată mare a erorilor); - scăderea productivităţii (suprasolicitarea angajaţilor, colectare întârziată, pierderi de facturare, pierderi din discounturi); - penalităţi (contractuale, legale); - reputaţie afectată (clienţi, furnizori, parteneri, bănci). Analizele statistice de profil arată că: - 80% din companiile care au suferit un dezastru major au ieşit din afaceri în următorii 5 ani; - 50% din companiile care au suferit un dezastru şi nu au avut un astfel de plan au ieşit din afaceri în următorii 2 ani; - 29% din companiile care au suferit un dezastru major şi-au oprit operaţiunile în 2 ani; - 43 % nu le-au mai redeschis niciodată. Prezentăm în continuare câteva tipuri de ameninţări fizice / naturale, sub rezerva că mai pot fi şi altele, dar şi faptul că acestea pot avea forme de manifestare şi rate de apariţie specifice, în raport cu obiectul de activitate al companiei respective: - cutremure, inundaţii, alunecări de teren, variaţii bruşte de temperatură, incendii, explozii, fenomene astrofizice, fenomene biologice. Din datele statistice înregistrate în ultimii 15 ani, mai multe furtuni catastrofale au afectat diverse regiuni ale Europei de Vest cauzând daune importante, în acelaşi timp, mai multor reţele aparţinând unor companii de transport şi distribuţie a energiei electrice. În urma acestora s-au efectuat o serie de cercetări efectuate de companii independente de evaluare a riscurilor precum şi de departamente specializate din cadrul companiilor internaţionale de reasigurări care au scos în evidenţă o serie de particularităţi ale acestui tip de risc şi au generat noi forme de contracarare a pagubelor. Însă cu toate eforturile de prevenire şi contracarare a pagubelor, potenţialul de risc al acestor factori rămâne oricând foarte ridicat, imprevizibil şi aproape imposibil de cuantificat dinainte. Acest fapt justifică necesitatea planurilor de asigurare a continuităţii afacerii şi de asigurare a recuperării afacerii (business disaster recovery plan, business continuity plan). După IT Expert definiţiile acestor concepte sunt: Business Continuity (Continuitatea afacerii): Abilitatea de a menţine disponibilitatea proceselor şi informaţiilor de afaceri în cadrul companiei. Disaster Recovery (Restaurarea după dezastru): Restaurarea sistemului de calcul şi de comunicaţie după un dezastru natural sau creat de om, într-un interval de timp definit. Când are nevoie o companie de un plan de asigurare a continuităţii afacerii şi recuperare în urma dezastrelor? 248

249 Secţiunea Statistică Informatică Economică Tot în opinia specialiştilor de la IT Expert: - clienţii companiei se aşteaptă ca furnizarea de produse şi/sau servicii să fie continuă, indiferent de situaţie - aceasta înseamnă că personalul companiei trebuie să aibă acces permanent atât la datele curente cât şi la istoricul unui client; - acţionarii companiei se aşteaptă ca managementul companiei să păstreze sub control orice situaţie de criză - aceasta înseamnă ca managementul trebuie să aibă acces la toate documentele companiei, incluzând şi faxuri, note de serviciu, uri, fişiere PC, date financiare sau bugetare, contracte de afaceri şi multe altele; - furnizorii companiei aşteaptă o relaţie de afaceri fără întreruperi e necesar accesul permanent la facturile lor, ordinele de cumpărare ale companiei, ofertele alternative de la alţi furnizori şi date de inventar; - un organ de control fiscal se aşteaptă ca o companie să-şi respecte obligaţiile faţă de stat, indiferent de circumstanţe, incluzând completarea raportărilor lunare, fără omisiuni şi la timp În urma atentatelor din 11 septembrie 2001, o cercetare publicată de Business Continuity Institute şi McKinsey, care a analizat eficienţa planurilor existente, a tras următoarele concluzii: - Numeroase planuri de continuitate nu erau actualizate; - Majoritatea planurilor nu au luat în considerare pierderea angajaţilor-cheie din cadrul companiei; - Timpul necesar pentru reluarea activităţii în condiţii normale a fost subestimat; - Consilierea post-traumatică a angajaţilor nu a fost luată în considerare în majoritatea planurilor; - Dependenţa de mijloacele de comunicare şi de echipamentele electronice a fost subestimată; - Locaţiile unde era planificatã relocarea şi echipamentele de rezervă disponibile s-au dovedit insuficiente. Una dintre principalele lecţii învăţate în urma acestor teribile evenimente a fost că nimeni nu poate anticipa toate cauzele posibile ale unui dezastru. De aceea în planurile de continuitate a afacerii accentul trebuie pus atât pe modul în care un eveniment neprevăzut poate afecta afacerea în sine şi mediul/comunitatea în care aceasta operează, cât şi pe diminuarea acestui impact negativ. În opinia specialiştilor de la Marsh SRL, elaborarea planului de continuitatea a afacerii ar trebui să surprindă următoarele aspecte: - evaluarea dimensiunii proiectului; - evaluarea riscului; - elaborarea planului de acţiune în caz de urgenţe, axat pe primele momente de după producerea evenimentului şi focalizat în principal pe asigurarea sănătăţii şi siguranţei angajaţilor precum şi pe identificarea primelor măsuri ce trebuie luate; - elaborarea planului de gestionare a crizei, ce ar trebui să acopere primele zile de la incident (structura organizatoricã a echipei de gestionare a crizei, criterii de identificare a unei situaţii ce are potenţialul de a se transforma într-o criză, roluri şi responsabilităţi ale membrilor echipei şi ale personalului firmei, comunicări interne şi externe care trebuie avute în vedere); - conceperea strategiei de recuperare (priorităţile firmei în cadrul procesului de reluare a activităţii, cum se vor relua activităţile cheie ale firmei, ce alternative temporare pot permite reluarea rapidă a acestora, care este planul pentru readucerea la un nivel normal a activităţii firmei); 249

250 Revista Tinerilor Economişti - testarea, pregătirea personalului şi actualizarea periodică a planului (implementarea şi testarea planurilor şi recomandărilor rezultate din paşii anteriori; reevaluări periodice). Domeniul IT vine cu îmbunătăţiri ale acestui plan, în opinia experţilor din cadrul companiei Lucent Technologies planul de asigurarea continuităţii afacerii trebuind să respecte următorii paşi: - evaluare şi recomandare; - identificarea componentelor critice (ex. reţeaua de calculatoare, sisteme informatice, procese, proceduri) şi identificarea riscurilor potenţiale; - determinarea importanţei timpului în procesele organizaţionale, administrative sau ale afacerii; - evaluarea impactului dezastrului sau a întreruperii activităţii asupra acestor elemente critice; - descrierea elementelor critice; - cuantificarea aplicaţiilor existente şi recomandarea celor care corespund cel mai bine nevoilor existente. - design şi implementare; - conceperea strategiilor alternative de asigurare a continuităţii afacerii şi pregătirii pentru dezastre; - evaluarea costurilor/beneficiilor/disponibilităţii soluţiilor recomandate; - precizarea facilităţilor, locaţiile fizice, calculatoarelor, echipamentelor de birou şi de comunicare; - implementarea soluţiilor, instalări de componente hard sau soft. - testare şi întreţinere; - asigurarea înştiinţării şi trainingul întregului personal; - dezvoltarea planurilor de testare şi realizarea de exerciţii de simulare; - stabilirea perioadelor de revizie şi întreţinere. Atunci când se vorbeşte de strategiile de asigurare a continuităţii afacerii un accent deosebit necesită partea de protejare a datelor şi informaţiilor stocate pe medii electronice la un nivel care să asigure recuperarea completă a acestora după orice tip de dezastru. Iar sistemul back-up-ului, deşi reprezintă o componentă importantă a acestor planuri, nu este suficient pentru a asigura un nivel de protecţie ridicat. Asta datorită faptului că de multe ori acest aspect se ignoră, fie prin amânarea procedurii de realizare a copiilor de siguranţă, fie prin amânarea verificărilor integrităţii şi consistenţei copiilor deja realizate. La acestea se mai adaugă şi faptul că unele companii păstrează aceste suporturi cu baze de date la sediul firmei, ceea ce nu asigură protecţie împotriva unui număr mare de posibile dezastre, cum ar fi incendiile, inundaţiile sau actele de vandalism. La realizarea planurilor de asigurare a continuităţii afacerilor este necesar a se avea în vedere şi importanţa datelor nestructurate (ex. datele şi informaţii ce se găsesc în documentele scrise pe hârtie, faxuri, note scrise de mână pe unele documente, diverse rapoarte şi situaţii de client, fişiere stocate pe staţiile de lucru, desene CAD, imagini, corespondenţă sau mesaje şi ataşamente sosite pe , fişiere XML sau download-uri HTML.) Analiştii de profil estimează că peste 80 % din datele unei organizaţii sunt date nestructurate. 250

251 Secţiunea Statistică Informatică Economică Există diverse strategii de asigurare a continuităţii afacerii din prisma protejării datelor, informaţiilor sau a aplicaţiilor folosite în cadrul unei instituţii. Microsoft oferă soluţii bazate pe tehnologii de replicare, soluţii axate pe: - replicarea fişierelor e vorba de realizarea copiilor de siguranţă a diferitelor fişiere, cel mai întâlnit la copierea script-urilor de login sau a fişierelor ce nu se modifică des; - replicarea aplicaţiilor e vorba de copierea unor date specifice ale diverselor aplicaţii, aproape exclusiv folosit la copierea datelor aplicaţiilor de baze de date; - replicarea componentelor hard e vorba de realizarea copiilor de siguranţă pe o altă unitate de stocare simultan cu salvarea datelor pe prima unitate de stocare; - replicarea soft e vorba de realizarea copiilor de siguranţă a fişierelor ce se modifică în timpul operării; aceste fişiere sunt trimise către server, în timp ce fişierul original se află încă sub operare; salvarea copiei de siguranţă se poate face pe acelaşi server, pe servere separate aflate în acelaşi LAN sau conectate prin intermediul internetului. O altă tehnologie despre care se vorbeşte în cazul asigurării disponibilităţii datelor este tehnologia cluster. Sistemele cluster reprezintă colecţii de calculatoare conectate prin intermediul reţelei, fiecare nod din arhitectura de tip cluster rulând un sistem de operare diferit faţă de celelalte noduri, astfel că o aplicaţie poate fi împărţită între noduri sau în caz de necesitate, preluată de un nod anume. Printre metodele tehnologice de implementare propuse de către IT Expert: 1. Remote Data Mirroring - Stocarea la distanţă a unor copii în oglindă ale datelor. - duplicarea datelor într-o reţea sigură şi stocarea lor într-o locaţie predeterminată sau în mai multe locaţii; - strategia presupune realizarea frecventă de copii ale informaţiilor, minimizând astfel potenţialele pierderi. 2. Business continuance volumes - Volume de siguranţă pentru continuarea afacerii. - presupune realizarea de copii periodice point-in-time ale unui singur sau ale mai multor servere; - datorită frecvenţei lor pot oferi o imagine actualizată a unor aplicaţii critice care se transformă continuu, cum ar fi bazele de date. 3. Remote tape backup - Copii de siguranţă la distanţă stocate pe bandă magnetică. - oferă atât avantajele unor copii în reţea, cât şi securitatea unor copii aflate într-o altă locaţie. Datele sunt trimise printr-o conexiune securizată într-o locaţie aflată la distanţă, unde sunt înscrise pe bandă magnetică; - oferă protecţia arhivării la distanţă, menţinând şi gradul sporit de accesibilitate al datelor. 4. Backup - Backup regulat. - esenţial este ca aceste proceduri să devină o rutină; - trebuie să existe testări periodice pentru a verifica dacă datele pot fi într-adevăr recuperate; - planurile de backup eficiente trebuie să includă backup atât la sediul companiei, cât şi într-o locaţie diferită. 5. Off-site tape archiving - Arhivare pe benzi magnetice într-o locaţie diferită. - oferă protecţia datelor la costuri relativ reduse; 251

252 Revista Tinerilor Economişti - problema o constituie recuperarea datelor, care poate dura câteva zile, ceea ce ar putea implica costuri mai mari. Nu există însă o soluţie ideală aplicabilă tuturor domeniilor de afaceri. Cea mai buna soluţie trebuie să ia în considerare atât problemele existente cât şi cele viitoare. Pentru unele companii e util crearea unui departament de analiză a acestor riscuri, care furnizează proprii soluţii de business continuity, alte companii apelează la serviciile unor firme de consultanţă specializate, furnizori de servicii de stocare (Storage Service Providers), lansându-se astfel conceptul de outsourcing. BIBLIOGRAFIE 1. Colecţia revistei Risc Consult Industria asigurărilor grav afectată de loviturile teroriste - Revista Risc Consult, nr.3/2001, - Riscuri ale reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice - Revista Risc Consult, nr.2-3/ Planificarea continuităţii afacerii - Revista Risc Consult, nr.1/ Business Continuity & Disaster Preparedness - Lucent Technologies, 3. Building Better Protected Storage using Windows Storage Server White Paper, 4. IT Expert-soluţii informatice - Strategii pentru continuitatea afacerii 252

253 Secţiunea Statistică Informatică Economică ÎNTREPRINDEREA. IDENTITATE COGNITIVĂ ŞI MANAGERIALĂ drd. Mihalache Sabina- Cristiana Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: The information society is known both as a knowledge-based society and as an organization s society. Holssaple and Whinston say about knowledge-based society that it needs advanced computer-based systems with AI s application. This article tries to present in a combined manner the systemic view and the cognitive view of an organization. Key words: knowledge-based society, informational system, decision support system, accounting information system. Conceptul de sistem informaţional economic a fost definit în moduri diferite. De cele mai multe ori el este sinonim cu termenul de sistem informaţional pentru conducere. Sistemul informaţional este definit ca un ansamblu interconectat într-o concepţie sistemică a datelor, informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale, procedurilor informaţionale şi a mijloacelor de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare a informaţiilor care acţionează în vederea realizării obiectivelor fundamentale ale unei organizaţii. Dacă la începutul anilor 80 se defineau trei sau patru tipuri de sisteme, la începutul anilor 90 se vorbea de 6 tipuri de sisteme, iar în ultimii ani se discută de opt, nouă sau chiar zece tipuri de sisteme informaţionale. Figura nr.1 descompune (la nivel conceptual) sistemul informaţional al firmei în două subsisteme: Sistemul Informaţional Contabil (Accounting Information System) şi Sistemul de Informare al Conducerii (Management Information System). În realitate cele două subsisteme sunt intercorelate, sistemul informaţional contabil fiind tot un sistem de informare al conducerii. Distincţia dintre ele se referă la tipul tranzacţiilor prelucrate. O tranzacţie este un eveniment care afectează sau prezintă interes pentru o organizaţie şi care este prelucrată de sistemul informaţional al acesteia. Tranzacţiile sunt: financiare şi nefinanciare. O tranzacţie financiară este un eveniment economic care afectează activele şi capitalurile unei organizaţii, este reflectată în conturile sale contabile şi este măsurată în mărime financiară. Vânzarea produselor către clienţi, cumpărarea de materii prime de la furnizori, plata facturilor, primirea facturilor sunt exemple de tranzacţii financiare. 253

254 Revista Tinerilor Economişti Sistem Informaţional (SI) Sistem Informaţional Contabil (SIC) Sistem Informaţional pentru Conducere (MIS) SISTEM DE CUNOAŞTERE Sistemul Activelor Fixe Sistemul de Raportare Financiară Sistemul de Prelucrare a Tranzacţiilor Sistemul Rapoartelor de Gestiune Sistemele Managementului Financiar Sistemele de Marketing Sistemele de Producţie Sistemele Resurselor Umane Sistemele Suport pentru Decizii şi Sistemele Expert Ciclul Cheltuielilor Ciclul de Conversie Ciclul Veniturilor Sistemul Achiziţiilor Sistemul Contabilităţii Costurilor Sistemul Vânzărilor Sistemul Plăţilor Sistemul Datoriilor Sistemul de Planificare a Cererilor de Materii prime Sistemul Încasărilor Figura nr.1 Sistemul Informaţional al firmei Sursa: Hall, J.A., Accounting Information Systems, 4 th ed., Thomson South Western Publishing, SUA, 2004, p.12; 254

255 Secţiunea Statistică Informatică economică Tranzacţiile nefinanciare includ evenimente prelucrate de sistemul informaţional al firmei care nu corespund definiţiei tranzacţiilor financiare. De exemplu o schimbare a nivelului ratei dobânzii poate fi prelucrată de sistemul informaţional ca o tranzacţie. Rezultatul prelucrării poate fi decizia fie de a extinde, fie de a diminua volumul afacerii, în funcţie de modul în care afectează acest nivel al ratei dobânzii activele sau capitalurile firmei. Tranzacţiile financiare şi nefinanciare sunt interrelate şi sunt prelucrate de acelaşi sistem informaţional. Tranzacţiile financiare sunt prelucrate de sistemul informaţional contabil al întreprinderii pentru a oferi informaţii financiar-contabile utile factorilor de conducere şi care alături de output-urile aplicaţiilor MIS (Management Information System) vor sta la baza luării deciziilor. Literatura de specialitate relevă faptul că peste 80% din informaţia care circulă în cadrul sistemului informaţional al unei organizaţii este de natură economică, iar din aceasta 47% este de natură contabilă. Sistemele informaţionale pentru conducere prelucrează tranzacţii nefinanciare. La nivel operativ sau funcţional, sau de execuţie, apare noţiunea de Transaction Processing Systems. Ele au apărut îndeosebi în domeniul contabilităţii...ulterior ele s-au extins şi asupra marketingului, personalului, fabricaţiei ş.a. Sistemul informaţional contabil prelucrează tranzacţiile financiare şi nefinanciare care afectează direct prelucrarea tranzacţiilor financiare. El cuprinde 4 subsisteme informaţionale majore: 1) Sistemul de Prelucrare a Tranzacţiilor (The Transaction Processing System) care tratează operaţiile zilnice ale întreprinderii şi oferă situaţii şi informaţii decidenţilor; 2) Sistemul de Raportare Financiară (The General Ledger / Financial Reporting System) care produce situaţiile financiare tradiţionale, cum ar fi Contul de Profit şi Pierdere, Bilanţul, Situaţia Fluxurilor de Trezorerie, Situaţia Taxelor şi a Impozitelor şi alte rapoarte cerute de lege; 3) Sistemul Activelor Fixe (The Fixed Asset System) care prelucrează tranzacţiile referitoare la achiziţia, menţinerea (întreţinerea) şi cedarea activelor fixe; 4) Sistemul Rapoartelor de Gestiune (The Management Reporting System) care oferă managementului intern rapoarte speciale şi informaţiile necesare în luarea deciziilor, cum ar fi bugetele şi rapoartele de responsabilităţi. Sistemul informaţional pentru conducere (The Management Information System) prelucrează tranzacţii nefinanciare care nu sunt prelucrate de Sistemul Informaţional Contabil. Managementul are nevoie, adeseori, de informaţii care nu pot fi oferite exclusiv de Sistemul Informaţional Contabil în tratarea problemelor ca: planificarea producţiei şi controlul, previziunea vânzărilor, planificarea depozitării stocurilor, cercetări de marketing. Tabelul nr. 1 exemplifică tipuri de sisteme identificate în fiecare arie funcţională a întreprinderii. Aplicaţiile de tip Management Information System au nevoie de informaţii care pot fi uşor specificate în avans şi prelucrate prin algoritmi specifici. Cerinţele de date, procedurile de prelucrare şi obiectivele informaţiilor sunt bine înţelese. Acestea sunt numite probleme structurate. Domeniul Inteligenţei Artificiale, original dezvoltat în cercetarea ştiinţifică s-a adaptat la nevoile afacerilor pentru a ajuta managerii la soluţionarea problemelor nestructurate sau complexe. Sistemele de sprijinire a deciziilor oferă informaţii pentru sprijinirea managerilor în adoptarea deciziilor nestructurate şi semistructurate pe baza modelelor 255

256 Revista Tinerilor Economişti de decizii şi bazelor de date specializate. Ele oferă managerilor răspunsuri într-o formă ad-hoc, într-o sesiune interactivă om-calculator. Tabelul nr.1 Exemple de sisteme informaţionale pentru conducere pentru diferite funcţii ale întreprinderii Funcţie sprijinită de către sistem Tipuri de sisteme din categoria Management Information System Producţie Sistemul planificării producţiei şi controlului Finanţe Sistemul managementului de portofoliu Sistemul bugetării capitalului Marketing Analize de piaţă Dezvoltarea de noi produse Analiza produselor Distribuţie Organizarea depozitelor de mărfuri Programul livrărilor Modele de alocare Personal Sistemul managementului resurselor umane - sistemul aptitudinilor de muncă ale angajaţilor; - sistemul beneficiilor angajaţilor Teoriile lui Simon şi Anthony privind nivelurile de control şi tipurile de decizii sunt combinate într-o matrice, pe care o vom completa cu tipurile de sisteme informaţionale care se regăsesc la nivelul şi pentru tipul de decizie corespunzător. Tabel nr.2 Interdependenţa niveluri de conducere tipuri de decizii Control operaţional Conducere tactică Planificare strategică SI necesar Structurate Gestiune Analize buget, financiară pe Urmărire previziuni pe termen lung, debitori termen scurt sistem de TPS, EIS distribuţie Semistructurate Programarea Pregătire bugete, Fuzionări, producţiei, elaborare sistem planuri pentru un DSS control stocuri recompensare produs nou Nestructurate Recrutare Negociere, Noi tehnologii, DSS, ES, ANN, personal recrutare responsabilităţi AG, SH administrativ manageri sociale SI necesar MIS MIS, DSS, ES EIS, ES, ANN Paradigma DSS este de a sprijini luarea deciziilor. KB-DSS integrează DSS-ul tradiţional cu realizările ES. DSS reprezintă managementul datelor, modelare, metodologia deciziei şi afişează date numerice, în timp ce ES reprezintă raţionamentul simbolic şi abilităţi explicative. Au apărut aşa numitele Intelligent Decision Support Systems (ISS). DSS pot sprijini managerii în luarea deciziilor strategice prin prezentarea informaţiilor şi interpretărilor în diferite variante. În dezvoltarea DSS sunt întâlnite trei importante abordări (Pal & Palmer 2000): - Rule-based reasoning (RBR); - Case-based reasoning (CBR); - Hibridă (combinarea celor două). În concluzie, putem afirma că datorită obligaţiilor de informare financiară a utilizatorilor externi sistemele informaţionale pentru conducere (la toate nivelele 256

257 Secţiunea Statistică Informatică economică decizionale) trebuie să fie cât mai bine proiectate, să dipună de proceduri de control intern şi audit. Managerii, contabilii şi auditorii au responsabilităţi legale şi profesionale pentru a putea realiza o cât mai bună raportare financiară externă. Standardele legale şi profesionale care influenţează Sistemul Informaţional Contabil îl disting de celelalte Sisteme Informaţionale pentru Conducere. Mediul extern BD internă Servicii comerciale EC Scanare DM IA Scanere IA Extrageri, Informaţii relevante Pointcast IA Filtrare Informaţii relevante Informaţii personalizate, Alerte Data Warehouse Analize cantitative şi calitative, DSS EIS Interpretări ES IA Prezentări grafice Figura nr. 5 Suport informatic în luarea deciziei IA- agenţi inteligenţi, ES- sisteme expert, EC- comerţ electronic, DSS- sistem suport pentru decizii, EIS- sisteme pentru conducerea strategică Sursa: Turban et al, În cazul raporturilor sistemului informaţional al firmei cu mediul său extern obiectivul îl constituie furnizarea unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute şi este implicat Sistemul Informaţional pentru Conducerea operativă/ tactică/ strategică intitulat Sistemul Informaţional Contabil. În cazul în care se au în vedere necesităţile proprii ale managementului firmei obiectivul îl constituie furnizarea informaţiilor adecvate luării deciziilor pentru realizarea obiectivului fundamental al gestiunii economico-financiare : maximizarea profitului şi sunt implicate toate Sistemele Informaţionale pentru Conducere, inclusiv Sistemul Informaţional Contabil. Belkaoui şi Comitetul Ştiinţelor Comportamentului consideră contabilitatea o ştiinţă comportamentală. Scopul studierii comportamentului contabil este acela de a analiza şi generaliza comportamentul utilizatorilor informaţiilor financiare în toate contextele contabile posibile. Utilizatorii informaţiilor contabile pot fi persoane care înţeleg contabilitatea sau nu. Studiul comportamentului contabil presupune o abordare multidisciplinară care include contabilitatea, finanţele, statistica, cognotica şi psihologia, teoria informaţiilor şi a calculatoarelor. Procesarea umană a informaţiilor contabile are două obiective. Primul se referă la îmbunătăţirea calităţii datelor (inclusiv reprezentarea lor). Al doilea priveşte îmbunătăţirea abilităţilor sau aptitudinilor utilizatorilor care procesează informaţiile 257

258 Revista Tinerilor Economişti contabile. În literatura contemporană există câteva abordări derivate din raţionamentul probabilistic, informatică şi cognotică. Sistemul informaţional contabil al unei firme sprijină procesul decizional al organizaţiei. Ko şi Mock 174 susţin că proiectarea unui sistem informaţional contabil de succes nu poate avea loc fără integrarea comportamentului uman. Decidenţii sunt influenţaţi de trei parametri: 1) structura informaţiei (modul în care aceasta este prezentată); 2) diferenţele dintre caracteristicile individuale (experienţa şi gândirea diferite ale utilizatorilor); 3) caracteristicile sarcinii (complexitatea, ambiguitatea, constrângeri financiare şi de timp). Decizia presupune informaţii şi cunoaştere obţinută din experienţă. Dacă prin absurd, se admite că sistemul informaţional al unei firme poate fi proiectat în modul cel mai corect, că el oferă informaţiile cele mai corecte, el nu poate fi un suport decizional bun dacă nu integrează cunoaşterea acumulată prin experienţă. BIBLIOGRAFIE: 1. Andone, I. Sisteme inteligente hibride, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, 2. Fînaru, L., Sistemele informaţionale şi gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 2000, 3. Fragos, S., Stergioulas, L., Gandecha, R., Audit-trail-based modelling of the decision-making process in Management and Accounting using sensitivity analysis, aflat la /2268/03/ c.pdf; 4. Hall, J.A., Accounting Information Systems, 4 th ed., Thomson South Western Publishing, SUA, 2004, 5. Ko, C.,E., Behavioral Accounting Research: A Critical Analysis, Kenneth Mock, T., Ferris, Century Publishing Co., Chapter 8, 1987, J., 6. Oprea, D., Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Editura Graphix, Iaşi, 1995, 7. Oprea, D., Oprea, D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Ed. Polirom, Iaşi, Ko, C.,E., Mock, T., J., Behavioral Accounting Research: A Critical Analysis, Kenneth Ferris, Century Publishing Co., Chapter 8, 1987, pg ; 258

259 Secţiunea Statistică Informatică economică REŢELE GLOBALE ALE CUNOAŞTERII drd. Neagu Denisa Universitatea Al.I.Cuza Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor Abstract: We live at a local level but we act at a global one and each organization is a player in a global world. It can do something to improve the access to knowledge by creating a global knowledge which can be used through global knowledge networks. Today, each organization has its own knowledge base and we can say that at a global level exists an unorganized global knowledge base without to many connections between local knowledge bases. Based on these ideas, we will underline the need to create global knowledge networks and will present a SWOT approach for this issue. Keywords: knowledge, knowledge networks, global knowledge networks Fiecare firmă acţionează în mediul economic prin utilizarea datelor, informaţiilor şi cunoştinţelor. Acestea sunt resursele principale care influenţează modul în care firmele desfăşoară activităţile economice. Firmele, în special, şi organizaţiile de orice fel, în general, sunt agenţi într-o lume complexă caracterizată de dinamism, diversitate şi mai multă (sau mai puţină) cantitate de informaţii şi cunoştinţe. Mediul economic în care acţionează o firmă este influenţat de: - competiţie; - politici guvernamentale; - aspecte culturale; - sistemul educaţional; - condiţiile pieţei, etc. Am afirmat anterior că firmele dispun de prea multe sau prea puţine informaţii. Această afirmaţie se bazează pe faptul că zilnic primim multe mai multe informaţii decât avem nevoie şi că firmele au nevoie de informaţii specifice pentru rezolvarea anumitor probleme, iar identificarea acestui tip de informaţii se realizează destul de dificil. Această situaţie a fost generată de faptul că oamenii au creat şi creează informaţii şi cunoştinţe fără a le organiza. Rezultatul final este reprezentat de faptul că informaţiile noi sunt numeroase, ele sunt stocate şi transmise fără a fi clasificate, organizate şi din acest motiv accesul la acestea este dificil. Prin intermediul bazelor de date, informaţiile pot fi obţinute numai prin procesarea datelor iar prin aplicarea informaţiilor se obţin cunoştinţele. Dar chiar trebuie să reinventăm roata? Ar fi mult mai simplu dacă ar exista o bază de cunoştinţe iar pentru rezolvarea unei probleme să trebuiască numai să căutăm în baza de cunoştinţe pe cele considerate necesare iar dacă acestea nu sunt identificate atunci se va trece la crearea de noi cunoştinţe. Ştim că este foarte simplu de spus şi foarte greu de realizat. Această afirmaţie se bazează pe faptul că firmele româneşti, în special, nu dispun de baze de cunoştinţe. În acest context, 259

260 Revista Tinerilor Economişti firmele sunt norocoase dacă găsesc informaţiile de care au nevoie şi mult mai norocoase dacă reuşesc să găsească cunoştinţele necesare. Din punctul de vedere al firmelor din străinătate, planul de rezolvare a acestor probleme există deja şi multe firme lucrează sau chiar au terminat optimizarea proceselor interne prin identificarea soluţiilor la probleme cum sunt: - analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice; - managementul fluxurilor de muncă; - managementul documentelor; - managementul cunoştinţelor. Ultima soluţie este cea pe care vrem să o impunem ca soluţie pentru crearea şi accesul la baza de cunoştinţe globală prin intermediul reţelelor globale ale cunoaşterii. Acest lucru va fi posibil numai atunci când fiecare organizaţie va dispune de o bază de cunoştinţe optimizată şi firma va face parte din alianţe strategice sau reţele ale cunoaşterii. Fiecare partener al alianţei va avea şansa de a accesa bazele de cunoştinţe ale celorlalţi parteneri cu scopul de identifica soluţii la propriile probleme. Paşii necesari creării bazei de cunoştinţe globale Crearea unei baze de cunoştinţe globale este dificilă dar nu imposibilă. Paşii necesari de îndeplinit de către fiecare organizaţie sunt: - implementarea managementului cunoştinţelor în acest mod va exista câte o bază de cunoştinţe în fiecare organizaţie; - participarea în cadrul alianţelor strategice cu organizaţii din acelaşi domeniu de activitate, universităţi, institute de cercetare, organisme guvernamentale şi alte organizaţii de la nivel local, regional şi internaţional acesta va fi primul pas în crearea reţelelor cunoaşterii; - stabilirea de legături între bazele de cunoştinţe ale partenerilor alianţei organizaţiile din cadrul alianţei trebuie să găsească o soluţie prin care să asigure stabilirea de legături între bazelor lor de cunoştinţe; - să acţioneze ca un agent important în cadrul alianţei şi să încerce să creeze, să transfere şi să aplice cunoştinţele în cadrul organizaţional propriu - acesta este un pas important în crearea reţelelor cunoaşterii; - să facă parte din mai multe alianţe strategice nu numai la nivel local dar şi naţional şi internaţional acesta va fi un pas important în crearea unei baze de cunoştinţe la un nivel mai mare; fiecare firmă va fi partener în mai multe alianţe şi va trebui să asigure transferul cunoştinţelor prin respectarea reglementărilor legate de protecţia proprietăţii intelectuale. După ce aceşti paşi vor fi îndepliniţi, vom avea o bază de cunoştinţe globală care va fi formată din baze de cunoştinţe dispersate teritorial dar interconectate prin intermediul sistemelor de management al cunoştinţelor şi tehnologiilor informaţionale. Bazele de cunoştinţe pot fi la nivelul organizaţiilor, la nivel local, naţional sau la nivelul alianţelor strategice sau al domeniului de activitate. În figura următoare vom prezenta structura reţelelor globale ale cunoaşterii. Elementele componente ale acestei structuri sunt: - baza de cunoştinţe a firmei; - baze locale de cunoştinţe din punctul de vedere al comunităţii; - baza naţională de cunoştinţe; - baza de cunoştinţe aparţinând alianţei strategice; 260

261 Secţiunea Statistică Informatică economică - baza de cunoştinţe a domeniului de activitate; - baza internaţională de cunoştinţe; - baza de cunoştinţe globală. Figura 4 Baza de cunoştinţe globală reţele de cunoştinţe globale În figura prezentată anterior putem observa conţinutul fiecărei baze de cunoştinţe. Am prezentat în această figură atât bazele de cunoştinţe cât şi reţelele de cunoştinţe deoarece modul de prezentare al acestor două elemente este similar. Va fi foarte uşor de căutat cunoştinţele în baza de cunoştinţe globală prin intermediul motoarelor de căutare ce vor permite accesul la cunoştinţe într-un timp foarte scurt. Fiecare participant va avea posibilitatea de a dezvolta baza de cunoştinţe globale prin adăugarea de noi cunoştinţe. Reţelele globale ale cunoaşterii abordarea SWOT Elementele cheie ale acestei analize sunt: - aspectele culturale fiecare cultură are anumite elemente specifice şi crearea unei structuri globale este imposibile; - aspectele legale fiecare ţară are propriul cadru legal dar un sistem global din punct de vedere legal este posibil având în vedere eforturile de unificare deja întreprinse; - aspectele politice pot influenţa transferul de cunoştinţe între ţări; - aspectele economice: o cerinţele pieţei se schimbă foarte rapid şi se poate observa creşterea eforturilor de a găsi soluţii de răspuns la aceste cerinţe într-un timp cât mai scurt; găsirea soluţiilor implică necesitatea accesului la cunoştinţe; o competiţia firmele nu vor accepta transferul cunoştinţelor către concurenţi deoarece nu doresc pierderea poziţiei de piaţă; 261

262 Revista Tinerilor Economişti - aspecte manageriale există mai multe stiluri de management şi fiecare strategie are anumite obiective specifice, dar în acelaşi timp putem observa apariţia unui stil unitar de management, de exemplu: stilul european de management; - aspectele tehnologice: o aspectele informaţionale tehnologiile informaţionale permit o transferul informaţiilor şi cunoştinţelor la costuri reduse; noile tehnologii utilizarea lor impun persoane instruite în acest scop; - aspecte educaţionale sistemul educaţional trebuie să-şi adapteze programa la cerinţele pieţei; - aspectele legate de protecţia mediului problemele globale implică găsirea de soluţii globale iar cooperarea dintre organizaţii în vederea rezolvării problemelor globale este deja posibilă prin intermediul tehnologiilor informaţionale. Pornind de la aspectele prezentate anterior, analiza SWOT aferentă reţelelor globale ale cunoaşterii este următoarea: Puncte tari: - utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale în cadrul firmelor; - costurile scăzute de transfer al cunoştinţelor prin intermediul tehnologiilor informaţionale; - oamenii au capacitatea de distribuire a propriilor cunoştinţe; - creşterea volumului transferului de cunoştinţe; - creşterea numărului de alianţe strategice; - cunoştinţe importante sunt deţinute de către oameni şi instituţii; - oamenii înţeleg importanţa organizării cunoştinţelor în baze de cunoştinţe; - soluţii pentru managementul cunoştinţelor sunt deja implementate în numeroase firme din străinătate; - există experienţă în domeniul managementului cunoştinţelor; - programele de instruire sunt aplicate de numeroase firme. Puncte slabe: - diferenţele de cunoaştere cunoaşterea există în întreaga lume dar la un nivel diferit; - lipsa unei organizări a cunoştinţelor în cazul unui număr mare de firme acestea trebuie să implementeze managementul cunoştinţelor şi să creeze baze de cunoştinţe; - lipsa unor reţele ale cunoaşterii firmele trebuie să formeze alianţe strategice şi trebuie să accepte să transfere cunoştinţe; - lipsa încrederii între oameni împărtăşim cunoştinţele de care dispunem numai persoanelor în care avem încredere; - lipsa unui model de reţea globală a cunoaşterii; - implementarea managementului cunoştinţelor şi crearea reţelelor globale ale cunoaşterii necesită timp îndelungat; - lipsa unei înţelegeri corecte a managementului cunoştinţelor; - lipsa unei experienţe în managementul cunoştinţelor; - lipsa strategiilor pentru managementul cunoştinţelor; 262

263 Secţiunea Statistică Informatică economică - lipsa accesului la diverse baze de cunoştinţe; - conservatorismul oamenilor; - costul ridicat al accesului la educaţie; - securitatea redusă a reţelelor informaţionale. Oportunităţi: - creşterea numărului persoanelor educate; - apariţia noilor tehnologii informaţionale; - reducerea reglementărilor; - politici globale politici unitare la nivel global; - evenimente globale; - creşterea complexităţii cerinţelor pieţei; - direcţia generală către care se îndreaptă firmele în vederea implementării managementului cunoştinţelor şi creării de alianţe strategice; - schimbări în nivelul de educaţie, profilului şi stilului de viaţă al oamenilor; - condiţia rezolvării problemelor globale sau locale în timp cât mai scurt; - activităţile de cercetare în domeniul managementului cunoştinţelor; - creşterea calităţii produselor şi serviciilor şi a soluţiilor pentru rezolvarea diverselor probleme. Ameninţări: - modificări în strategiile organizaţiilor; - conflictele militare care pot influenţa negativ accesul la baza globală de cunoştinţe; - diferenţele culturale; - schimbările legislative ce pot influenţa negativ transferul cunoştinţelor; - noile tehnologii informaţionale implică creşterea nivelului de educaţie al utilizatorilor; - vulnerabilitatea la atacuri asupra reţelelor globale ale cunoaşterii; - neînţelegerea rolului reţelelor globale ale cunoaşterii; - atacurile la nivel local, regional, naţional şi internaţional asupra bazelor de cunoştinţe sau asupra reţelelor cunoaşterii. Discuţiile legate de reţelele globale ale cunoaşterii rămân deschise. Este evidentă utilitatea acestui tip de reţele dar problema principală este transformarea lor în realitate. Considerăm că singura soluţie este crearea unei baze de cunoştinţe globale care va fi formată din baze de cunoştinţe distribuite şi interconectate prin intermediul reţelelor cunoaşterii. Concluzii Economia cunoaşterii este acel mediu economic în care firmele se dezvoltă sau dispar de pe piaţă în funcţie de modul în care ele creează, accesează, stochează sau aplică cunoştinţele. Pentru a se dezvolta cât mai rapid şi pentru a rezolva în timp cât mai scurt problemele cu care se confruntă, firmele trebuie să deţină baze de cunoştinţe şi să acceseze alte baze de cunoştinţe prin intermediul reţelelor cunoaşterii. Reţelele globale ale cunoaşterii vor ca grupuri ţintă diverse comunităţi cum ar fi: studenţi, cercetători, manageri. Aceste reţele vor fi un ajutor foarte important pentru îndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor fiecărui grup ţintă. 263

264 Revista Tinerilor Economişti BIBLIOGRAFIE 1. Blackler, F. Knowledge, knowledge work and organizations. An owerview and interpretation, in The strategic management of intellectual capital and organizational knowledge, Oxford University Press, Dosi G., Freeman, C., Nelson R., Silverberg G., Soete L. Technical change and economic theory, London, Frances Printer, 1988 Nelson R., National innovation systems: A comparative analysis, Oxford, Oxford University Press, Drucker, P. The age of Social transformation, The Atlantic Monthly, November Ernst D., O Connor D. Technology and global competition: The challenge for the newly industrialized economies, Paris, OECD Development Center, Maier R. Knowledge Management Systems - Information and Communication Technologies for Knowledge Management, Springer, Berlin,

265