RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI INTERNATIONAL ENVIRONMENTAL RESPONSIBILITY

Transcription

1 RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI INTERNATIONAL ENVIRONMENTAL RESPONSIBILITY POPESCU MIHAIELA Doctorand Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept și Stiințe Sociale, Craiova Bursier doctorand Institutul de Cercetări Juridice Acad.Andrei Rădulescu al Academiei Române ROMÂNIA mihaielapopescu@yahoo.com Rezumat : Instituţia responsabilităţii internaţionale este diferită de cea din dreptul intern. Trăsătura de originalitate a răspunderii internaţionale este dată de anumite caractere ale acesteia. Existenţa sa este un corolar al principiului egalităţii statelor iar finalitatea sa constă în evitarea războiului şi a folosirii forţei sau ameninţării cu forţa. Ca şi în dreptul intern, singurul temei al răspunderii penale internaţionale este infracţiunea, în acest caz fiind vorba despre o infracţiune internaţională. Răspunderea internaţională în domeniul protecţiei mediului este reprezentată de consecinţele (morale, politice, juridice) care decurg (pentru subiectele de drept internaţional, respectiv state, organizaţii internaţionale) fie din săvârşirea unor fapte ilicite (nepermise de normele dreptului internaţional), respectiv încălcarea 127 unei obligaţii internaţionale statuată prin tratat 128 sau cutumă, fie din prejudiciile generate de activităţi licite (permise de normele dreptului internaţional), respectiv daunele aduse mediului altor state de către activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul statului respectiv 129. Subiectele de drept internaţional (în general) sunt entităţile (în principal, statele, organizaţiile internaţionale guvernamentale ori neguvernamentale) care au calitatea de destinatari direcţi ai normelor internaţionale, având capacitatea de a exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în ordinea juridică internaţională. Statul este (în principiu) responsabilul (la nivelul internaţional), respectiv cel chemat să răspundă pentru încălcarea unei obligaţii (convenţionale, cutumiare sau la nivel de principiu general) cu caracter internaţional privind protecţia mediului (faptă ilicită) sau/şi pentru consecinţele prejudiciabile generate de activităţi permise (fapte licite permise). Răspunderea internaţională a statelor decurge din acţiunile sau omisiunile organelor şi funcţionarilor săi care încalcă normele de drept internaţional şi nu respectă obligaţiile asumate pe cale convenţională. Organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate ale dreptului internaţional instituite de state prin acorduri încheiate între ele (titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele dreptului internaţional) şi răspund (de regulă) în mod solidar cu statele membre, cererea trebuind să fie adresată împotriva organizaţiei. Persoanele fizice care acţionează în calitate de agenţi ai statului săvârşesc infracţiuni ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte incriminate de dreptul internaţional. Pentru a identifica subiectul activ al răspunderii pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, trebuie stabilit cine este titularul obligaţiilor de prevenire şi de management al activităţilor menţionate, în determinarea acestui fapt ne poate îndruma principiul poluatorul plăteşte. Astfel, conform acestui principiu, poluatorul este cel care trebuie să suporte atât costurile măsurilor de prevenire cât şi a celor de reparare în caz de poluare accidentală. 127 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p Tratatul este acordul încheiat (în scris) între subiecte de drept internaţional (în special între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) în scopul de a produce efecte juridice, consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe (oricare ar fi denumirea sa). 129 Gheorghe Iulian Ioniţă, Dreptul protecţiei mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p

2 Operatorul unei activităţi periculoase este titularul obligaţiilor de prevenire şi de reparare a unui prejudiciu adus mediului. Analizând definiţia propusă de CDI, rezultă că două sunt trăsăturile care caracterizează noţiunea de operator, şi anume fie este persoana care, la momentul producerii incidentului care a cauzat dauna transfrontalieră, se afla la comanda activităţii în cauză, fie deţinea controlul acesteia la acel moment. Mediul nu este şi nu poate fi subiectul victimă (chiar dacă faptele ilicite ori licite generatoare de prejudiciu se răsfrâng asupra lui), ci valoarea fundamentală ocrotită pe plan internaţional. Subiectul care reclamă şi este îndreptăţit la reparaţie este titularul" mediului, respectiv statul (când mediul afectat se află sub jurisdicţia sa) sau comunitatea internaţională (când mediul afectat nu se află sub jurisdicţie naţională a unui stat) care (victimă) acţionează (de regulă) în virtutea stării de gestiune ori de apărare a unor elemente de mediu. La nivel internaţional, se face distincţie între răspunderea pentru fapta ilicită şi responsabilitatea pentru consecinţele prejudiciabile generate de activităţi licite. Conform art. 2 al proiectului privind Răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite adoptat de CDI în anul 2001, există o faptă internaţional ilicită a unui stat în cazul în care conduita, constituită dintr-o acţiune sau o omisiune, a) este atribuită unui stat, conform dreptului internaţional şi b) constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a acelui stat. În ceea ce priveşte imputabilitatea faptei ilicite, aceasta a fost considerată în literatura de specialitate ca fiind condiţia subiectivă, întrucât depinde de intenţia şi cunoştinţa organelor şi agenţilor relevanţi ai statului. Referitor la cea de a doua condiţie - încălcarea unei obligaţii internaţionale - conduita trebuie să reprezinte o încălcare a unei obligaţii internaţionale asumate de statul în cauză - aceasta a fost considerată ca fiind condiţia obiectivă. Existenţa uneia din circumstanţele care înlătură caracterul ilicit al unei fapte reprezintă, de fapt, un obstacol împotriva unei cereri de reparare a încălcării unei obligaţii internaţionale. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei sunt: consimţământul, legitima apărare, contramăsurile, forţa majoră, starea de primejdie și starea de necesitate. Principalele consecinţe juridice ale unei fapte internaţional ilicite sunt obligaţiile statului vinovat de a înceta conduita ilicită şi de a repara dauna cauzată de conduita sa. De asemenea, statul trebuie să îndeplinească obligaţia încălcată. Chiar dacă statul răspunzător încetează conduita ilicită şi repară dauna cauzată, el nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei încălcate.atât încetarea încălcării cât şi nerepetarea faptei ilicite, după caz, fac parte din repararea şi reabilitarea relaţiilor juridice afectate de încălcare. Obligaţia de reparare are ca obiect orice prejudiciu cauzat de fapta ilicită, indiferent că este vorba de un prejudiciu material sau unul moral. Cuvinte - cheie : mediu, protecție, infracțiune internațională, responsabilitate internațională, subiecte de drept internațional, reparare Abstract: The institution of international responsibility is different from the law. Original characteristic of international responsibility is given by its certain characters. Its existence is a corollary of the principle of equal states and its purpose is to avoid war and use of force or threat of force. As in law, the sole basis for criminal liability is international offense in this case since this is an international crime. International environmental responsibility is represented by the consequences (moral, political, legal) arising (for subjects of international law, namely States, international organizations) or from committing illegal acts (permitted by international law) and breach of duty reinforced through an international treaty or custom, or from damage caused by lawful activities (international law permits) and other countries environmental damage by activities performed within the jurisdiction or control of that State. The subjects of international law (in general) are entities (mainly, states, international governmental or nongovernmental) that act as direct recipients of international rules, with the ability to exercise rights and assume obligations in the international legal order. The state is (in principle) responsible (at international level) and one called to answer for breach of duty (conventional, customary in principle general) environmental protection with an international 249

3 character (delict) and / or injurious consequences arising Allowed activities (lawful acts permitted). International responsibility of States arising from acts or omissions of its organs and officials who violate the rules of international law and does not respect its obligations about con venţională. International organizations are subjects of international law derived from established countries through agreements between them (holders of rights and obligations under international law) and answer (usually) jointly with the Member States, the application must be addressed against the organization. Individuals who act as agents of the state offenders whenever they decide, ordered or executed acts punishable by international law. To identify the active subject of liability for the injurious consequences arising from activities not prohibited by international law, must determine who is the holder of obligations of prevention and management of activities mentionate in determining this polluter pays principle can guide us. Thus, according to this principle, the polluter who must pay both the costs of preventive measures and those of repair in case of accidental pollution. The operator of a hazardous activity holds obligations to prevent and repair damage to the environment. Analyzing the proposed definition of RDI, that two are characteristic features of the concept of operator, ie either the person who, at the time of the incident that caused damage border, he was commander of the activity, be it in control at that time. The environment is not and cannot be the subject of victim (whether unlawful or lawful acts generating an impact on his injury), but the fundamental value protected internationally. The subject is entitled to compensation advertising- is the "holder" environment and in the state (when affected environment under its jurisdiction) or the international community (when affected environment not under the national jurisdiction of a state) that (the victim) acts (the rule) under state management or defense of environmental elements. Internationally, the distinction between liability and responsibility for the wrongful act harmful consequences resulting from lawful activities. According to art. 2 of the project on 'responsibility for internationally wrongful states "adopted by the CDI in 2001, there is an internationally wrongful act of a State when conduct consisting of an act or omission, a) is attributed to the State under the international rights and b) constitutes a breach of an international obligation of that State. As regards imputability illegal act, it was considered in the literature as being provided "subjective" as the intent and knowledge of the relevant State organs and agents. Regarding the second condition - violation of international obligations - conduct must represent a breach of an international obligation assumed by the State concerned - this condition was considered "objective". The existence of one of the circumstances which removes the unlawful nature of an act is, in fact, an obstacle to a request for compensation for breach of an international obligation. The causes that exclude unlawfulness of the act are: consent, self-defense, countermeasures, force majeure, state of distress and state of necessity. The main legal consequences of an internationally wrongful obligations of the state are "guilty" to cease the unlawful conduct and to repair the damage caused by his conduct. The state must fulfill the obligation breached. Even if the state ceases responsible and repair the damage caused by the unlawful conduct, it is not exempt from the obligation to remedy a breach încălcate.atât repeating the illegal act and, where appropriate, compensation and rehabilitation are part of the legal relationship affected by the breach. The requirement covers repair any damage caused by the wrongful act, whether it is a material or moral one Key words: environment, protection, international crime, international responsibility, subjects of international law, reparation Clasificare JEL : K400 1 Aspecte privind răspunderea internaţională 250

4 Instituţia răspunderii în dreptul internaţional (deşi consacrată prin unele dispoziţii convenţionale şi prin jurisprudenţă), se găseşte (încă) în plin proces de codificare 130. Un rol important (în general) în acest proces l-au avut lucrările Comisiei de Drept Internaţional. 131 În dreptul internaţional există regula potrivit căreia un stat care săvârşeşte un act ilicit îşi angajează prin aceasta răspunderea internaţională, ceea ce înseamnă că instituţia juridică a răspunderii este cunoscută nu numai în dreptul intern, ci şi în dreptul internaţional public, subiectele şi în special statele fiind ţinute să răspundă în acest caz pentru comiterea de crime şi delicte internaţionale, pentru nerespectarea angajamentelor juridice asumate şi pentru nesocotirea oricărei norme de drept internaţional. Răspunderea internaţională nu este echivalentă cu răspunderea statului, ci are o aplicaţiune generală. Toate subiectele de drept internaţional îşi pot angaja răspunderea, chiar dacă statul, considerat principal actor al relaţiilor internaţionale, apare cel mai frecvent în această postură. Astfel, vor putea răspunde în contextul dreptului internaţional: statele, organizaţiile internaţionale şi persoanele fizice. Trebuie subliniat cu claritate faptul că instituţia responsabilităţii internaţionale este diferită de cea din dreptul intern. Trăsătura de originalitate a răspunderii internaţionale este dată de anumite caractere ale acesteia. Existenţa sa este un corolar al principiului egalităţii statelor iar finalitatea sa constă în evitarea războiului şi a folosirii forţei sau ameninţării cu forţa. 2 Infracţiunile internaţionale. Noţiune şi clasificare Ca şi în dreptul intern, singurul temei al răspunderii penale internaţionale este infracţiunea, în acest caz fiind vorba despre o infracţiune internaţională. În literatura de specialitate s-au dat mai multe definiţii pentru acest gen de infracţiune 132, definiţii care, în general o considerau a face parte din categoria faptelor ilicite săvârşite de către state prin reprezentanţii lor autorizaţi sau de către persoane particulare în nume propriu, dar imputabile în toate cazurile sub aspectul sancţiunii penale persoanelor fizice. Clasificarea infracţiunilor în dreptul internaţional penal se face în funcţie de mai multe criterii. Primul criteriu care poate fi utilizat este acela al subiectului infracţiunii. Din acest punct de vedere infracţiunile sunt: infracţiuni grave săvârşite de către persoanele fizice în numele unui stat, având împuternicirea acestuia (ex. declanşarea şi ducerea unui război de agresiune); infracţiuni comise de către persoane particulare în afara împuternicirii unui stat, chiar dacă uneori sunt săvârşite în numele acestuia (terorismul, pirateria maritimă, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, etc.). Un al doilea criteriu folosit este acela al scopului urmărit a fi realizat prin săvârşirea infracţiunii şi prin folosirea acestuia infracţiunile pot fi grupate în infracţiuni cu scop politic sau ideologic (genocidul, crimele de război, terorismul internaţional, etc.) şi infracţiuni care nu au acest scop. 130 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, ediţia a 2-a, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2000, p Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, adoptat în Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura Tempus, Bucureşti, 1996, p

5 Criteriul al treilea are în vedere îndeplinirea unei condiţii de timp la săvârşirea infracţiunilor şi le grupează în infracţiuni săvârşite în timp de pace sau în timp de război. Ţinând cont de faptul că există consacrarea legislativă a unui aşa-numit terorism ecologic 133, se poate considera că delictul ecologic îşi găseşte loc între infracţiunile internaţionale care constituie temei al răspunderii internaţionale. 3 Răspunderea internaţională în domeniul protecţiei mediului Răspunderea internaţională în domeniul protecţiei mediului este reprezentată de consecinţele (morale, politice, juridice) care decurg (pentru subiectele de drept internaţional, respectiv state, organizaţii internaţionale) fie din săvârşirea unor fapte ilicite (nepermise de normele dreptului internaţional), respectiv încălcarea 134 unei obligaţii internaţionale statuată prin tratat 135 sau cutumă, fie din prejudiciile generate de activităţi licite (permise de normele dreptului internaţional), respectiv daunele aduse mediului altor state de către activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul statului respectiv 136. În dreptul mediului, maxima dreptului internaţional sic utere tuo ut alienum non laedas a fost consacrată la nivel de principiu (specific) cu vocaţie internaţională ( Conform Cartei Naţiunilor Unite şi principiilor de drept internaţional statele au... datoria să se asigure că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor nu cauzează daune mediului altor state sau al unor regiuni care nu depind de nici o jurisdicţie naţională - principiul 21 al Declaraţiei Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului, Stockholm 1972), dar şi cu vocaţie regională (... statele... în acord cu principiile dreptului internaţional, trebuie, într-un spirit de cooperare, să se asigure că activităţile desfăşurate pe teritoriul său nu cauzează degradarea mediului într-un alt stat sau regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei sale naţionale - cap. V, pct alin. 2) din Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, 1975). Acest principiu a fost aplicat (înainte de a fi consacrat la nivel internaţional sau regional) în diferendul dintre S. U.A. şi Canada (referitor la poluarea aerului), cazul Trail Smelter 137 (pe baza Tratatului încheiat între S.U.A. şi Canada, din 1935, în domeniul fluvial 831 ), Tribunalul de arbitraj afirmând existenţa unei reguli de drept internaţional, respectiv obligaţia de a se abţine de la orice acte care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine. Prin urmare, fie încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia mediului (de origine convenţională, cutumiară sau la nivel de principiu general) fie generarea unor prejudicii (mediului) prin activităţi permise (licite, per se), va antrena (în anumite condiţii) răspunderea subiectelor de drept internaţional. 133 Codul penal francez., Legea nr / şi chiar în legislaţia românească prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (M.Of. nr din 8 decembrie 2004). 134 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p Tratatul este acordul încheiat (în scris) între subiecte de drept internaţional (în special între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) în scopul de a produce efecte juridice, consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe (oricare ar fi denumirea sa). 136 Gheorghe Iulian Ioniţă, Dreptul protecţiei mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 201, p A.K. Kuhm, The Trail Smelter Arbitration - U.S.A. and Canada, American Journal of Internaţional Law (4),

6 3.1. Subiectele răspunderii internaţionale în domeniul protecţiei mediului Subiectele de drept internaţional (în general) sunt entităţile (în principal, statele, organizaţiile internaţionale guvernamentale ori neguvernamentale) care au calitatea de destinatari direcţi ai normelor internaţionale, având capacitatea de a exercita drepturi şi de a- şi asuma obligaţii în ordinea juridică internaţională Subiectul activ al faptelor ilicite de mediu Responsabilul (la nivelul internaţional), respectiv cel chemat să răspundă pentru încălcarea unei obligaţii (convenţionale, cutumiare sau la nivel de principiu general) cu caracter internaţional privind protecţia mediului (faptă ilicită) sau/şi pentru consecinţele prejudiciabile generate de activităţi permise (fapte licite perse), este (în principiu) statul. Statul este subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional (care are capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional) 138 şi răspunde atât pentru faptele (acţiuni/inacţiuni) celor care acţionează în numele său (organe, agenţi, funcţionari ai statului) cât şi pentru daunele generate mediului altor state de activităţi (licite ori ilicite) exercitate în limitele jurisdicţiei ori sub controlul său. Organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate ale dreptului internaţional instituite de state prin acorduri încheiate între ele (titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele dreptului internaţional) şi răspund (de regulă) în mod solidar cu statele membre, cererea trebuind să fie adresată împotriva organizaţiei. Persoanele fizice care acţionează în calitate de agenţi ai statului săvârşesc infracţiuni ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte incriminate de dreptul internaţional. Răspunderea acestor persoane este angajată după reguli stabilite de un adevărat drept penal internaţional, definit ca fiind ansamblul de reguli juridice recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop protejarea ordinii juridice sau sociale internaţionale prin reprimarea actelor care îi aduc atingere. Totuşi, se impune a fi subliniat că nu există la nivel internaţional nici un cod penal şi nici o instanţă care să aplice pedepse persoanelor din diferite ţări. În baza dreptului internaţional statele sunt obligate prin tratate sau norme cutumiare să pedepsească persoanele care comit anumite fapte incriminate prin norme stabilite la nivel internaţional. Pentru ca normele internaţionale să devină operaţionale, însă, este necesar să fie transpuse în normele dreptului intern. Ceea ce se aplică celui vinovat de săvârşirea unei fapte este de fapt norma de drept intern, iar cea care aplică norma este o instanţă naţională Operatorul Pentru a identifica subiectul activ al răspunderii pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, trebuie stabilit cine este titularul obligaţiilor de prevenire şi de management al activităţilor menţionate, în determinarea 138 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., p

7 acestui fapt ne poate îndruma principiul poluatorul plăteşte. Astfel, conform acestui principiu, poluatorul este cel care trebuie să suporte atât costurile măsurilor de prevenire cât şi a celor de reparare în caz de poluare accidentală. Cât priveşte acest aspect, Conferinţa privind accidentele ce implică substanţe periculoase, care s-a desfăşurat la Paris în perioada 9-10 februarie 1988, a concluzionat că operatorii instalaţiilor periculoase poartă întreaga răspundere pentru siguranţa funcţionării instalaţiilor lor şi pentru luarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea accidentelor şi că operatorii instalaţiilor periculoase trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare (...)să întreprindă acţiuni urgente în caz de accident. În urma acestei conferinţe, OCDE a adoptat o recomandare privind aplicarea principiului poluatorul plăteşte referitor la accidentele care implică substanţe periculoase. Conform acestei recomandări, în ceea ce priveşte riscurile poluării accidentale, principiul menţionat implică faptul că operatorul unei instalaţii periculoase trebuie să suporte costurile măsurilor rezonabile de prevenire şi control al poluării accidentale provenite de la acea instalaţie care sunt stabilite de autorităţile publice, înainte de producerea unui accident, în scopul protejării sănătăţii umane şi a mediului. De asemenea, se prevede că reglementările în baza cărora costul măsurilor rezonabile luate după producerea unui accident în scopul controlării poluării accidentale trebuie să fie recuperate, pe cât de repede posibil, de la persoana fizică sau juridică care este la originea accidentului, sunt conforme cu principiul poluatorul plăteşte. Aşadar, operatorul unei activităţi periculoase este titularul obligaţiilor de prevenire şi de reparare a unui prejudiciu adus mediului. Principiile - proiect elaborate de Comisia de Drept Internaţional (CDI) stabilesc că răspunderea pentru daunele cauzate de o activitate periculoasă trebuie să fie suportate, în principal, de operatorul acelei activităţi. Acesta este şi motivul pentru care în proiect se defineşte noţiunea de operator. În dreptul internaţional nu există o definiţie generală a operatorului, însă aceasta e întâlnită în multe instrumente juridice internaţionale, sub diferite forme. Analizând definiţia propusă de CDI, rezultă că două sunt trăsăturile care caracterizează noţiunea de operator, şi anume fie este persoana care, la momentul producerii incidentului care a cauzat dauna transfrontalieră, se afla la comanda activităţii în cauză, fie deţinea controlul acesteia la acel moment. În opinia CDI, termenul de comandă înseamnă abilitarea de a utiliza sau controla anumite mijloace. Termenul de control denotă puterea sau autoritatea unei persoane de a gestiona, direcţiona, reglementa, administra sau supraveghea, în această noţiune se înscriu persoanele cărora le-a fost delegată puterea de decizie asupra funcţionării tehnice a unei activităţi. De asemenea, poate să includă o companie-mamă, sau o altă entitate legată de aceasta, dacă entitatea respectivă deţine controlul efectiv al operaţiilor. Evident, operatorul poate fi o entitate publică sau privată. Asta înseamnă că şi statul poate fi considerat un operator. Deşi în principiile-proiect nu este definită noţiunea de incident", aceasta a fost folosită de CDI pentru a stabili legătura dintre operator, pe de o parte, şi prejudiciul transfrontalier, pe de altă parte. 254

8 Aşadar, nu toate persoanele care au deţinut controlul unei anumite activităţi de-a lungul timpului sunt considerate operatori din punct de vedere al răspunderii, ci numai acea persoană care se afla la conducerea activităţii la momentul producerii faptei care a declanşat răspunderea. Convenţia de la Lugano privind răspunderea civilă pentru daune rezultate din activităţi periculoase pentru mediu, conţine şi ea definiţia operatorului. Proiectanţii Convenţiei au considerat că această persoană este cea mai îndreptăţită să prevină prejudiciul şi să-1 limiteze şi, în acelaşi timp, activitatea acelei persoane este sursa prejudiciului. În ceea ce priveşte noţiunea de control, se consideră că ar trebui să fie interpretată prin prisma controlului global sau efectiv, luând în considerare toate circumstanţele legale, financiare şi economice care ajută la stabilirea persoanei răspunzătoare de acea activitate, respectiv persoana care deţine puterea decizională privind desfăşurarea activităţii. Una din consecinţe este că angajatorul, şi nu angajatul, este considerat a fi operator. Directiva 2004/35/CE. Principiul poluatorul plăteşte a stat la baza determinării subiectului activ al răspunderii de mediu. Acest lucru reiese şi din par. 18 al preambulului directivei, în care se precizează că, în conformitate cu principiul poluatorul plăteşte, un operator care cauzează o daună mediului sau care creează o ameninţare iminentă cu o astfel de daună trebuie, în principiu, să suporte costul măsurilor necesare, preventive sau de reparare. Ca atare, şi în dreptul comunitar subiectul activ al răspunderii de mediu este operatorul. În acest sens, Directiva 2004/35/CE conţine şi ea definiţia operatorului 139. Prin comparaţie cu definiţiile prevăzute de principiile-proiect şi de Convenţia de la Lugano, actul normativ comunitar aduce precizări suplimentare. Astfel, se prevede expressis verbis că în noţiunea de operator sunt incluse atât persoanele fizice cât şi juridice. De asemenea, în acest concept se înscriu deţinătorii unui permis sau unei autorizaţii pentru o activitate profesională sau persoana care este înregistrată ori care notifică desfăşurarea unei asemenea activităţi. Trebuie precizat că nu toate instrumentele juridice internaţionale consideră că operatorul este cel care trebuie să poarte răspunderea. De exemplu, Convenţia din 1992 privind răspunderea civilă prevede, în art. III par. 1 că subiectul activ al răspunderii este proprietarul navei 140, conţinând, în acest sens, definiţia proprietarului 141. Acelaşi regim este prevăzut şi de Convenţia din şi de Convenţia HNS. Este de menţionat decizia Curţii penale din Paris pronunţată în speţa Erika, pronunţată la 16 ianuarie 2008, prin care a fost condamnat proprietarul tancului petrolier la plata sumei de 139 Art. 2 par. 6 prevede că operator înseamnă orice persoană juridică sau fizică, de drept public sau privat care desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale sau, în cazul în care legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost investită cu putere economică decisivă asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv deţinătorul unui acord sau autorizaţii pentru o astfel de activitate sau persoana care înregistrează sau notifică o astfel de activitate. 140 Art. III par. 1 distinge două situaţii: proprietarul navei de la data producerii incidentului, iar în cazul în care incidentul constă dintr-o serie de evenimente, proprietarul navei de la data primului eveniment. 141 Conform art. I pct. 3, prin proprietar se înţelege persoana sau persoanele înregistrate ca proprietar al navei sau, în absenţa înregistrării, persoana sau persoanele care deţin în proprietate nava. Cu toate acestea, în cazul unei nave deţinute în proprietate de un stat şi operată de o companie care este înregistrată în acel stat ca operator al navei, proprietar înseamnă acea companie. 142 Termenul de proprietar este mai larg, cuprinzând, conform art. 1 pct. 3, proprietarul, inclusiv proprietarul înregistrat, navlositorul, managerul şi operatorul navei. 255

9 Euro. Curtea a menţionat că proprietarul se face vinovat de neglijenţă privind întreţinerea navei în ciuda faptului că structura acesteia era afectată în mod grav de coroziune. În cazul Convenţiei CRTD, răspunderea pentru daune revine transportatorului 143, conform art. 5 par Situaţia este mai complicată cât priveşte Protocolul de la Basel. Acesta prevede că diferite persoane pot fi subiect activ al răspunderii, în funcţie de etapele transportului de deşeuri, şi anume: persoana care notifică transportul transfrontalier de deşeuri conform art. 6 din Convenţia de la Basel 145, exportatorul, importatorul şi eliminatorul Statul de origine Răspunderea internaţională a statelor decurge din acţiunile sau omisiunile organelor şi funcţionarilor săi care încalcă normele de drept internaţional şi nu respectă obligaţiile asumate pe cale convenţională. În determinarea entităţilor care fac parte din noţiunea de subiect activ, trebuie să nu uităm rolul statului pe teritoriul căruia se desfăşoară activitatea periculoasă. Având în vedere că suntem în domeniul răspunderii internaţionale, s-ar putea ridica întrebarea dacă statul răspunde sau nu pentru daunele transfrontaliere cauzate de activităţi periculoase. Regimurile existente ale răspunderii civile pentru activităţi licite per se şi ale compensării confirmă faptul că răspunderea statului este o excepţie şi este prevăzută în special în cazul activităţilor din domeniul spaţial. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că statul are, conform dreptului internaţional, obligaţia de prevenire a unui prejudiciu, ceea ce înseamnă respectarea unor standarde minime de diligentă. Din punct de vedere al subiectului activ, statul ar putea fi privit sub două aspecte: fie ca operator, când activitatea periculoasă este desfăşurată de o companie de stat, fie ca reprezentant al societăţii, care are obligaţia de a repara pierderile suferite de victimele inocente care nu au fost despăgubite de operator (răspundere subsidiară). În elaborarea principiilor-proiect, CDI a stabilit că statul joacă un rol important în proiectarea unor regimuri de răspundere internaţională şi internă corespunzătoare în vederea realizării unei alocări echitabile a pierderilor. În acest sens, statul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a asigura o compensare promptă şi adecvată pentru victimele daunelor transfrontaliere cauzate de activităţile periculoase desfăşurate pe teritoriul sau sub jurisdicţia ori controlul său. Acest principiu răspunde şi, în acelaşi timp, reflectă cererea crescândă şi 143 Prin transportator se înţelege, conform art. 1 pct. 8 din Convenţie,,,a) cu privire la transportul pe şosea şi de nave fluviale: persoana care la data incidentului controlează utilizarea vehiculului la bordul căruia sunt transportate bunurile periculoase. Persoana pe numele căruia este înregistrat vehiculul într-un registru public sau, în absenţa unei astfel de înregistrări, proprietarul vehiculului este prezumat că deţine controlul utilizării vehiculului, cu excepţia cazului în care acesta dovedeşte că o altă persoană controlează utilizarea vehiculului şi dezvăluie identitatea acelei persoane ori, dacă nu poate să divulge identitatea acelei persoane, dovedeşte că o altă persoană a obţinut controlul vehiculului fără consimţământul său şi în astfel de circumstanţe încât el nu putea, în mod rezonabil, să prevină o astfel de utilizare, în situaţia în care vehiculul în care sunt încărcate bunurile periculoase este mişcat de un alt vehicul, persoana care controlează utilizarea celui din urmă vehicul va fi considerată ca fiind transportator; b) cu privire la transportul pe calea ferată: persoana sau persoanele care operează liniile de cale ferată pe care s-a produs incidentul; dacă este o operare comună, fiecare din operatorii comuni va fi considerat transportator. 144 Par. 2 al art. 5 stabileşte că în cazul în care un incident constă într-o serie de evenimente care au aceeaşi origine, răspunderea revine transportatorului de la data primului eveniment. 145 Conform Convenţiei, poate fi generatorul sau exportatorul de deşeuri 256

10 consensul comunităţii internaţionale ca statul de origine să ia toate măsurile pentru ca mecanisme adecvate de compensare în caz de daună să fie disponibile ca parte a mecanismelor de reglementare a activităţilor periculoase desfăşurate sub jurisdicţia sau controlul său. Aşadar, răspunderea statului este o răspundere reziduală, obligaţia de reparare a prejudiciului fiind, prima facie, în patrimoniul operatorului. Abordarea CDI îşi găseşte originile în speţa Trail Srnelter în care Canada şi-a asumat obligaţia de a plăti compensaţia necesară în numele unei companii private. Principiul stabilit în acel caz impune în sarcina statului obligaţia de a asigura plata unei compensări prompte şi adecvate a oricărui prejudiciu transfrontalier. La nivelul UE, propunerea de directivă privind răspunderea de mediu elaborată de Comisia Europeană stabilea în sarcina statelor obligaţia de a lua toate măsurile necesare preventive sau de reparare a prejudiciului, în special în cazurile în care principiul poluatorul plăteşte nu putea fi implementat, urmând ca autorităţile competente să recupereze costurile de la operator, în cazul în care acesta era identificat ulterior sau găsea surse de finanţare. În urma procesului de negociere datorat procedurii de codecizie, Directiva 2004/35/EC prevede, atât în cazul măsurilor preventive, cât şi al celor de reparare, că, în situaţia în care operatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa sau nu poate fi identificat ori nu i se cere să suporte cheltuielile, conform prevederilor directivei, autorităţile competente pot lua ele aceste măsuri. Aşadar, statul nu are o obligaţie subsidiară de a lua măsuri preventive sau de remediere a prejudiciului. Cât priveşte prejudiciul transfrontalier, textul iniţial al proiectului directivei conţinea numai o referire succintă la cooperarea dintre state în scopul de a se asigura luarea măsurilor preventive şi, în cazul producerii prejudiciului, a celor de reparare care sunt corespunzătoare şi efective. Ulterior, textul a fost modificat în sensul includerii obligaţiei statului de origine de a. furniza informaţii suficiente statelor potenţial afectate de daună. în cazul în care un stat identifică un prejudiciu pe teritoriul său, dar care nu a fost cauzat pe acest teritoriu, are posibilitatea de informa Comisia şi alte state interesate şi poate face recomandări privind adoptarea măsurilor preventive şi de reparare. De asemenea, se prevede posibilitatea statului afectat de a-şi recupera costurile pe care le-a făcut prin luarea măsurilor preventive sau de reparare. Comparând prevederile actului normativ comunitar cu cele ale principiilor-proiect se observă că directiva nu stabileşte obligativitatea autorităţilor competente a de a lua măsurile necesare pentru repararea unei daune, neexistând o răspundere subsidiară a statului, în schimb, principiile-proiect subliniază rolul statului de origine ca garant al compensării daunelor transfrontaliere. Explicaţia acestei diferenţe de regim dintre directivă şi principii ar consta, în opinia noastră, în natura şi regimul juridic al celor două documente, pe de o parte şi scopurilor avute în vedere, pe de altă parte. Din punct de vedere al naturii, directiva este izvor al dreptului comunitar, adresându-se subiectelor de drept intern ale statelor membre, în timp ce principiileproiect ar putea deveni izvor al dreptului internaţional public (dacă vor îmbrăca forma cutumei), el adresându-se statelor, ca subiecte de drept internaţional. Cât priveşte regimul juridic, directiva are în vedere crearea unui cadru uniform al răspunderii de mediu în cazul operatoriilor anumitor activităţi. Regimul juridic al principiilor- 257

11 proiect este de creare a unui cadru al compensării daunelor de mediu transfrontaliere, aplicabil statelor, acestea garantând implementarea principiilor dreptului internaţional public. Referitor la scopurile avute în vedere, directiva a fost adoptată în vederea atingerii obiectivelor Comunităţii Europene, respectiv cel al stabilirii unei pieţe comune şi a unei uniuni economice bazată pe un nivel înalt al protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii mediului. Principiileproiect urmăresc îndeplinirea principiului 21 al Declaraţiei de la Stockholm şi a principiului 13 al Declaraţiei de la Rio, şi anume dezvoltarea dreptului internaţional privind răspunderea şi compensarea efectelor adverse ale daunelor de mediu. O abordare interesantă este prevăzută de Anexa VI a Protocolului de la Madrid. Art. 10 din Anexă prevede că un stat parte nu poate răspunde pentru eşecul unui operator de a lua măsurile de răspuns, cu excepţia operatorilor de stat, în măsura în care statul respectiv a luat toate măsurile corespunzătoare aflate în competenţa sa, inclusiv adoptarea de legi si reglementări, acţiuni administrative şi măsuri de control care să asigure conformarea cu prevederile anexei. Prin urmare, un stat parte poartă răspunderea internaţională în două situaţii: a) pentru un operator de stat; b) pentru alţi operatori, în cazul în care nu a adoptat sau nu a pus în aplicare măsurile necesare pentru conformarea cu prevederile Anexei VI. Ca atare, în cazurile mai sus menţionate, statul poartă o răspundere subsidiară Subiectul pasiv Aşa cum precizam, mediul nu este şi nu poate fi subiectul victimă (chiar dacă faptele ilicite ori licite generatoare de prejudiciu se răsfrâng asupra lui), ci valoarea fundamentală ocrotită pe plan internaţional. Subiectul care reclamă şi este îndreptăţit la reparaţie este titularul" mediului, respectiv statul (când mediul afectat se află sub jurisdicţia sa) sau comunitatea internaţională (când mediul afectat nu se află sub jurisdicţie naţională a unui stat) care (victimă) acţionează (de regulă) în virtutea stării de gestiune ori de apărare a unor elemente de mediu. Orice prejudiciu cauzează o serie de consecinţe care sunt suportate de persoana vătămată. În general, în dreptul internaţional 146 nu există o definiţie a persoanei vătămate, aceasta deoarece fie poate fi vorba de o singură persoană (în cazul încălcării drepturilor omului), fie de un grup de persoane sau chiar de o populaţie sau popor (în cazul unui genocid) ori de o entitate juridică, cum este un stat. În principiile - proiect elaborate de CDI s-a considerat necesar să existe o definiţie a victimei. Dacă noţiunea de persoană fizică nu necesită explicaţii suplimentare, în schimb sunt necesare câteva precizări în legătură cu persoana juridică. Principiile - proiect menţionează expres statul, fiind considerat că acesta este custodele proprietăţii publice. Însă, practica a precizat că în noţiunea de persoană vătămată sunt incluse şi unităţile administrativ - teritoriale sau un grup de persoane. În speţa Amoco Cadiz, numeroase 146 În dreptul internaţional penal există definiţia persoanei vătămate", şi anume atât în Declaraţia de principii de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzurilor de putere (Rezoluţia Adunării Generale nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985), cât mai ales în Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (art. 79), care este o convenţie internaţională multilaterală 258

12 municipalităţi şi două departamente administrative franceze au dat în judecată proprietarul navei Amoco Cadiz şi compania - mamă din USA invocând pierderi financiare. De asemenea, în speţa Erika, aproximativ 100 de părţi civile au primit despăgubiri, inclusiv statul şi regiunile franceze, organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului (cum este Greenpeace), pescari şi proprietari de hoteluri. În speţa Probleme ale poporului Enewetak, tribunalul a soluţionat problema compensării poporului Enewetak şi pentru pierderile trecute şi viitoare ale folosinţei atolului Enewetak. Determinarea sferei persoanelor vătămate trebuie privită şi prin prisma calităţii procesuale active, adică a persoanelor îndreptăţite să introducă o acţiune injustiţie pentru a solicita compensarea pentru daunele aduse mediului. Din acest punct de vedere, persoană vătămată poate fi şi administratorul unui bun public 147, care poate fi o persoană de drept public sau de drept privat. În consecinţă, principiile-proiect doar trasează caracteristicile generale ale persoanei vătămate, stabilirea în concret a acesteia urmând a se face în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Convenţia de la Lugano nu defineşte noţiunea de persoană vătămată", însă conţine definiţia persoanei 148, iar artizanii tratatului au folosit expresia persoana care a suferit prejudiciul atunci când s-au referit la persoana prejudiciată. Coroborând definiţia prevăzută de convenţie cu sintagma folosită, rezultă că subiectul pasiv poate fi orice persoană, fie că este vorba de o persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat, cu profil economic sau nu, inclusiv un stat sau subdiviziunile sale 149. Singura condiţie impusă de instrumentul juridic internaţional în determinarea sferei subiectului pasiv este una inerentă, respectiv ca persoana în cauză să fi suferit un prejudiciu. Cu toate acestea, tratatul prevede o excepţie, adică o persoană este considerată a fi subiect pasiv deşi nu a suferit un prejudiciu. Este situaţia organizaţiilor neguvernamentale al căror scop este de a promova protecţia mediului (art. 18). Acest lucru poate fi explicat prin faptul că nu întotdeauna bunul prejudiciat are un proprietar sau un administrator, ci există cazuri când suntem în prezenţa unor bunuri cu regim internaţional (tradiţional, res communis) 5) care au suferit o daună. Ca atare, proiectanţii convenţiei au considerat că persoanele cele mai îndreptăţite de a cere compensaţii pentru daunele suferite de mediu, în general, sunt organizaţiile neguvernamentale care au drept scop protecţia acestuia. Trebuie subliniat că nu orice astfel de organizaţie beneficiază automat de calitate procesuală activă, ci este necesar, conform prevederilor tratatului, ca respectiva organizaţie să îndeplinească condiţiile stabilite de dreptul intern al părţii unde este introdusă acţiunea. Art. 18 par. 5 stabileşte posibilitatea lărgirii sferei organizaţiilor neguvernamentale care au calitate procesuală activă. în acest sens, se prevede că, în cazul în care, conform normelor de drept intern, numai organizaţiile neguvernamentale care îşi au sediul pe teritoriul unui stat pot introduce o acţiune la instanţele acelui stat, statul respectiv poate face o declaraţie adresată 147 De exemplu al unei rezervaţii naturale, cum este Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, sau al unui monument cultural. 148 Înseamnă orice individ sau parteneriat sau orice organism guvernat de dreptul public sau privat, indiferent dacă e corporativ sau nu, inclusiv un stat sau orice subdiviziune constitutivă a sa. 149 În cazul României poate fi vorba de unităţile administrativ-teritoriale: judeţ, municipiu, oraş, comună. 259

13 Secretarului General al Consiliului Europei prin care stabileşte, pe bază de reciprocitate, că o organizaţie neguvernamentală, care îşi are sediul pe teritoriul altui stat parte şi care se conformează cu cerinţele dreptului intern al acelui stat parte, are calitate procesuală activă pe teritoriul statului care a făcut declaraţia. Directiva 2004/35/CE nu conţine nici ea definiţia persoanei vătămate. Cu toate acestea, artizanii directivei au considerat necesar să determine sfera subiectului pasiv din punct de vedere al calităţii procesuale active. în acest sens, obligaţia principală revine autorităţilor publice, care pot solicita operatorilor să ia măsurile preventive sau de reparare considerate a fi necesare. În secundar, se prevede posibilitatea persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a organizaţiilor neguvernamentale, de a solicita autorităţilor competente să acţioneze conform obligaţiilor care le revin în baza directivei. Aşadar, persoanele fizice care sunt afectate de iminenţa unui prejudiciu de mediu sau au suferit un prejudiciu de mediu şi organizaţiile nonguvernamentale care promovează protecţia mediului nu au o acţiune directă împotriva operatorului care a cauzat iminenţa sau dauna de mediu. Ele se pot îndrepta numai împotriva autorităţilor de mediu, având posibilitatea de a contesta în faţa instanţei aspectele procedurale sau substanţiale ale deciziilor, actelor sau omisiunilor lor. O explicaţie a acestui regim este că legiuitorul comunitar a plecat de la premisa că autorităţile publice sunt gardianul mediului, acesta fiind un bun public. Pe de altă parte, prevederea unei acţiuni directe în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice împotriva operatorilor ar fi necesitat armonizarea legislaţiei naţionale a statelor membre în domeniul procedurii civile, fapt care este considerat a fi un aspect complex şi delicat. Spre deosebire de Convenţia de la Lugano şi Directiva 2004/ 35/CE, principiile-proiect nu nominalizează expressis verbis ONG-urile ca subiecte pasive, adică persoane care au calitate procesuală activă, însă nici nu sunt excluse. Având în vedere faptul că regimul stabilit de principiile-proiect este unul general si rezidual, s-a preferat să se folosească noţiunile generice de persoane fizice şi persoane juridice. În acest context, s-ar putea pune întrebarea de ce statul a fost special menţionat, ştiut fiind că acesta este o persoană juridică? Explicaţia ar consta în faptul că ne aflăm pe terenul dreptului internaţional public, unde statele sunt subiecte de drept, ele fiind îndreptăţite să solicite compensarea daunelor aduse mediului pe teritoriul său de activităţile desfăşurate pe teritoriul, sub controlul sau sub jurisdicţia altui stat. De asemenea, în patrimoniul statului" există obligaţia generală de a proteja mediul (şi proprii cetăţeni), obligaţie care este corelativă dreptului oricărei persoane la un mediu sănătos. Pe de altă parte, menţionarea persoanelor juridice scoate în evidenţă realitatea faptică, şi anume că nu numai statul poate fi administratorul unor resurse naturale sau bunuri materiale, ci şi alte persoane juridice de drept public sau privat. Trebuie precizat că nici alte instrumente juridice internaţionale nu prevăd o definiţie a persoanei vătămate. De exemplu, din coroborarea prevederilor pct. 2 şi pct. 6 ale art. I din Convenţia din 1992 privind răspunderea civilă, rezultă că subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv un stat sau subdiviziunile sale constitutive, care a suferit o daună cauzată de poluarea cu hidrocarburi care intră sub incidenţa convenţiei. Aşadar, în sfera subiectului pasiv sunt incluse şi organizaţiile neguvernamentale, fără a se face o distincţie între scopurile acestora, adică indiferent dacă promovează sau nu protecţia mediului. 260

14 Spre deosebire de instrumentele juridice amintite, Protocolul de la Basel şi Protocolul de la Kiev nu conţin nici o referire privind stabilirea sferei persoanelor vătămate. Totuşi, Convenţia de la Basel privind controlul transportului transfrontalier al deşeurilor periculoase şi al depozitării lor conţine definiţia persoanei, iar Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale prevede definiţia publicului. Având în vedere că cele două protocoale menţionate au ca bază convenţiile amintite anterior, se poate susţine că noţiunile cuprinse în convenţii se aplică, mutatis mutandis, şi prevederilor protocoalelor. Ca atare, se poate considera că subiectul pasiv în cazul celor două instrumente juridice privind răspunderea include toate persoanelor fizice sau juridice care au suferit un prejudiciu, astfel cum acesta e definit de fiecare instrument juridic în parte Formele şi condiţiile răspunderii internaţionale în domeniul protecţiei mediului La nivel internaţional, se face distincţie între răspunderea pentru fapta ilicită (responsability for internationally wrongful acts) şi responsabilitatea pentru consecinţele prejudiciabile generate de activităţi licite (international liability for injourious consenquences arising out of acts not prohibited by international law/prevention of transboundary harm from hazardous activities). Dezvoltarea reglementărilor internaţionale în domeniul protecţiei mediului nu s-ar putea realiza dacă nu ar fi însoţită de mijloace efective care să asigure conformarea, controlul aplicării şi soluţionarea diferendelor. Abordarea tradiţională a acestui subiect o reprezintă cererile interstatale, bazate pe principiul răspunderii statelor şi care presupune o varietate de forme de soluţionare a disputelor, cum sunt cele prevăzute de art. 33 din Carta ONU. Comisia de drept internaţional a jucat şi joacă un rol important, iar codificarea principiilor privind răspunderea internaţională a statelor a reprezentat şi reprezintă una din problemele înscrise în agenda de lucru a acesteia. Ca răspuns la rezoluţia Adunării Generale nr. 799 (VIII) din 7 decembrie , CDI a decis, în 1955, să înceapă studierea problemei răspunderii statelor 151, numindu-1 ca raportor special pe F.V. Garcia Amador. Între 1956 şi 1961, raportorul special a prezentat şase rapoarte succesive privind problema răspunderii pentru vătămări aduse persoanelor sau proprietăţii străinilor. În 1962 CDI a înfiinţat un subcomitet a cărui sarcină a constat în elaborarea unui raport preliminar conţinând sugestii privind domeniul şi abordarea studiilor viitoare. Raportul a fost aprobat la cea de a 15-a sesiune a CDI din 1963, ocazie cu care Roberto Ago a fost numit raportor special. În perioada , CDI a primit un număr de 8 rapoarte din partea raportorului special. La cea de a 37-a sesiune din 1975, CDI a adoptat planul general privind proiectul de articole pe tema Răspunderii statelor, având următoarea structură: partea întâi - originea răspunderii internaţionale, partea a doua - conţinutul, formele şi gravitatea răspunderii internaţionale şi o posibilă parte a treia - care ar putea trata, în opinia CDI, problema soluţionării diferendelor şi implementării răspunderii internaţionale. 150 Rezoluţia cerea C.D.I. să înceapă codificarea principiilor de drept internaţional privind răspunderea statelor 151 F. Maxim, teză de doctorat privind Răspunderea în dreptul internaţional, susţinută la Institutul de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române în data de 9 octombrie