Structura ocupaţională şi reflectarea acesteia în veniturile şi cheltuielile populaţiei din Regiunea Sud-Est - prezent şi perspective

Transcription

1 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE PROGNOZĂ ECONOMICĂ ASOCIAŢIA CENTRUL DE INFORMARE ŞI DOCUMENTARE PENTRU INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ BRĂILA Structura ocupaţională şi reflectarea acesteia în veniturile şi cheltuielile populaţiei din Regiunea Sud-Est - prezent şi perspective -BucureştiMai 2011 Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Investeste in OAMENI

2 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE PROGNOZĂ ECONOMICĂ Structura ocupaţională şi reflectarea acesteia în veniturile şi cheltuielile populaţiei din Regiunea Sud-Est - prezent şi perspective Colectiv de autori: Prof. univ.dr.albu Lucian-Liviu, m.c. (coordonator) Director Institutul de Prognoza Economica Prof. univ.dr. Ghizdeanu Ion CS I, Presedinte Comisia Nationala de Prognoza Dr.Marioara Iordan CS I, Director adj, IPE Drd.Ţapu Dana Ioana- aistent cerctare IPE, drd. -Bucureşti-

3 CUPRINS INTRODUCERE 1 1. Strategia Europa 2020 şi coeziunea teritorială Creştere favorabilă incluziunii o economie cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, asigurând coeziunea economică, socială şi teritorială 1.2 Iniţiativa emblematică O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă" 1.3 Iniţiativa emblematică O platformă europeană de combatere a sărăciei" Contextul regional Factori ce influenţează dezvoltarea regională Regiunea de dezvoltare cadru de implementare al politicii regionale Contextul regional naţional Unele consideraţii generale privind prognoza în profil teritorial Indicatori ai prognozelor regionale Caracteristici generale ale metodelor de prognoză Statistică regională Caracteristici ale Regiunii Sud - Est Caracteristici generale Caracteristici demografice şi ocupaţionale Populaţia şi structura demografică Caracteristici ocupaţionale Structura ocupaţională şi reflectarea acesteia în structura veniturilor şi cheltuielilor populaţiei Structura pe activităţi economice 52

4 5.2 Ocuparea pe categorii de vârstă şi sex Populaţia ocupată pe grupe de vârstă Populaţia ocupată pe sexe Ocuparea în mediul urban şi rural Structura în funcţie de statutul profesional Populaţia ocupată după statutul profesional Structura populaţiei ocupate după nivelul de educaţie Nivelul şi structura veniturilor totale ale populaţiei Nivelul şi structura cheltuielilor totale ale populaţiei Poziţia regiunii Sud - Est faţă de ţintele naţionale în anul Nivelul şi structura PIB Rata de ocupare şi structura ocupaţională Veniturile şi cheltuielile gospodăriilor populaţiei 76 Anexe 79

5 INTRODUCERE România, ca şi întreaga Uniune Europeană trece printr-o perioadă de schimbare a paradigmelor economico-sociale. Criza a anulat ani de progrese economice şi a pus în evidenţă multiple deficienţe de ordin structural care produc vulnerabilitate pentru multe economii europene. Dacă înainte de criză exista mult optimism cu privire la reducerea decalajelor dintre ţări şi implicit a sărăciei, în prezent perspectivele nu mai sunt atât de încurajatoare. Politica europeană de coeziune socială se află în evaluare şi regândire conceptuală. Alături de provocările generale precum îmbătrânirea populaţiei, disfuncţiile din sistemele economice şi globalizare, se manifestă în prezent dar şi în viitor, restricţiile datorate crizei. Se discută tot mai mult de riscul unor dificultăţi economice viitoare datorită deficitelor bugetare. Din punct de vedere social aceasta înseamnă că fondurile UE şi ale statelor membre pentru incluziune socială ar putea să se diminueze. Perioada post-criză se caracterizează practic prin balansul dintre cerinţele de progres şi reducere a sărăciei şi necesitatea asigurării sustenabilităţii finanţelor publice. Chiar dacă situaţia economică s-a îmbunătăţit, mai ales în anul 2010, redresarea economică este încă fragilă, iar continuarea restaurării stabilităţii macroeconomice şi a redirijării finanţelor publice către o cale durabilă rămân elemente esenţiale pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. UE avea nevoie de o strategie nouă, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a genera creştere economică şi ocupare a forţei de muncă sporite. În acest context, Consiliul European din 26 martie 2010 a discutat noua strategie pentru ocuparea forţei de muncă şi creştere economică a Uniunii Europene, bazată pe coordonarea consolidată a politicilor economice, care să se concentreze pe principalele domenii în care sunt necesare acţiuni pentru stimularea potenţialului de creştere durabilă şi competitivitatea la nivelul UE, convenind asupra principalelor elemente, inclusiv obiectivele-cheie care vor orienta punerea în aplicare şi modalităţile de monitorizare îmbunătăţită a acesteia 1. Şefii de stat sau de guvern au avut, de asemenea, un schimb de opinii privind competitivitatea, un aspect esenţial pentru perspectivele de creştere economică ale Europei şi au discutat stadiul de pregătire a următorului summit G20. De asemenea, cu privire la schimbările climatice, Consiliul European a convenit că este necesară în prezent imprimarea unei noi dinamici în cadrul negocierilor şi a evidenţiat următoarele etape de parcurs. În luna iunie a anului 2010, după o amplă consultare publică începută pe 24 noiembrie 2009 prin publicarea documentului de lucru Consultare privind viitoarea Strategie UE 2020 şi finalizată la 15 ianuarie 2010 prin contribuţiile 1 Notă de însoţire, Consiliul European Bruxelles, 26 martie 2010, EUCO 7/10, CO EUR 4, Concl 1 şi European Commission, Brussels, , SEC(2010) 488 Final Recommendation for a Council Recommendation on broad guidelines for the economic policies of the Member States and of the Union, Part I of the Europe 2020 Integrated Guidelines, {COM(2010) 193 final}.

6 provenind de la statele membre, organizaţiile comunitare şi naţionale, partenerii sociali, autorităţile regionale şi locale, mediul de afaceri şi cel academic, ONGuri, a fost lansată Strategia Europa , concepută ca un succesor al Strategiei Lisabona, care a constituit strategia de reformă a UE în ultimii zece ani şi a ajutat UE să facă faţă recentei crize. Strategia Europa 2020 are la bază realizările acesteia, de exemplu parteneriatul pentru creştere şi crearea de noi locuri de muncă, dar aduce şi elemente noi pentru a face faţă noilor provocări. Această strategie are la bază şi beneficiile rezultate din coordonarea existentă în cadrul planului European de relansare economică ca răspuns la criză, abordând principalele blocaje care limitează creşterea economică la nivel naţional şi la nivelul UE, inclusiv cele referitoare la funcţionarea pieţei interne şi a infrastructurii. Politica regională transpusă la nivel european în politica de coeziune are un rol decisiv in implementarea Strategiei Europa Astfel aşa cum s-a subliniat in cadrul Consiliului European din iunie 2010, politica regională poate elibera potenţialul de creştere al UE în ansamblul său şi a fiecărei ţări membre prin promovarea inovării în toate regiunile, a cercetării dezvoltării la nivel regional cu impact direct n dezvoltarea factorului uman. Politica regională asigură nu numai coeziunea economică şi socială ci este menită să faciliteze îndeplinirea obiectivelor de ocupare şi a celor sociale stabilite prin Strategia Europa Politica regională urmăreşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, care să asigure valorificarea la maxim a potenţialului fizic şi uman local astfel încât să crească nivelul de trai şi să se reducă disparităţile faţă de media naţională şi prin acestea să se îmbunătăţească convergenţa în Uniunea Europeană. Coeziunea economică şi socială este un principiu care exprimă solidaritatea între Statele Membre şi între diferitele regiuni ale UE şi prin care este favorizată dezvoltarea echilibrată şi durabilă, reducerea diferenţelor structurale dintre regiuni şi promovarea şanselor egale. Pentru România politica de coeziune este cu atât mai importantă cu cât majoritatea regiunilor prezintă decalaje importante atât faţă de media UE cât şi faţă de media naţională. În această grupă se include şi Regiunea Sud - Est, regiune care dispune de numeroase atu-uri pentru un progres mai accelerat şi pentru a reuşi să valorifice posibilităţile oferite de implementarea Strategiei Europa Studiul îşi propune să evidenţieze potenţialul uman actual, starea socială din regiune şi perspectivele Regiunii Sud-Est de progres până în anul 2020 şi modul in care regiunea va participa la implementarea Strategiei Europa Document de Lucru al Comisiei Consultare Privind Viitoarea Strategie UE 2020, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, , COM(2009)647 final.

7 1. Strategia Europa 2020 şi coeziunea teritorială Noua Strategie Europeană pentru următorii zece ani propune o nouă viziune pentru ţările membre prin care să se edifice o economie inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii sociale, cu niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi de convergenţă teritorială. Cadrul general al Strategiei Europa 2020 a fost definit la Consiliul european informal din 11 februarie 2010, fiind prezentate atât viziunea Preşedintelui Comisiei Europene, domnul José Manuel Durão Barroso, asupra noii strategii cât şi punctul de vedere al Preşedintelui Consiliului European, domnul Herman van Rompuy. Ulterior, pe 3 martie 2010, COM a publicat Comunicarea Europa o strategie pentru creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, care reprezintă strategia de creştere economică a Europei pentru următorii zece ani. Potrivit documentului, Strategia Europa 2020 are ca obiectiv general transformarea UE într-o economie inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, pentru a oferi un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, al productivităţii şi pentru a asigura coeziunea economică, socială şi teritorială. Cadrul general al strategiei (priorităţi, obiective, guvernanţă) a fost aprobat la Consiliul European de primăvară din martie 2010, care a convenit şi ca aspectele referitoare la valorile de referinţă ale obiectivelor privind îmbunătăţirea nivelului educaţiei şi promovarea incluziunii sociale să fie discutate şi agreate la Consiliul European de vară. Europa 2020 propune trei priorităţi care se susţin reciproc: creştere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare; creştere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive; creştere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială. Drept principale priorităţi la orizontul anului 2020, Comisia Europeană îşi propunea ca Europa să deţină un rol de lider, să susţină concurenţa şi să prospere datorită unei economii bazate pe cunoaştere, conectată, mai ecologică şi mai favorabilă incluziunii, care să aibă o creştere puternică şi durabilă şi să asigure atât un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, cât şi progresul social. Pentru a îndeplini aceste obiective, Europa are nevoie de o bază industrială solidă şi competitivă, de un sector al serviciilor modern, precum şi de o agricultură, de o economie rurală şi de un sector maritim prosper. Având în vedere rolul său de iniţiator al construcţiei acestei societăţi a viitorului, Europa poate obţine importante beneficii ca urmare a dezvoltării de produse inovatoare şi competitive, a dezvoltării de infrastructuri ale viitorului, a intrării pe noi pieţe

8 şi a creării de noi locuri de muncă de calitate. În acest fel, UE va putea avea în continuare un rol de lider la nivel mondial, ţinând cont de noul cadru politic existent şi folosind la maximum noii actori şi noile structuri instituite de Tratatul de la Lisabona, combinând deschiderea necesară asigurării unui dinamism economic constant cu respectarea preocupărilor sociale şi de mediu ale cetăţenilor. Creşterea bazată pe cunoaştere ca factor generator de valoare, urmând să fie consolidate coeziunea socială şi oportunităţile într-o lume în care inovarea face diferenţa atât în ceea ce priveşte produsele, cât şi în ceea ce priveşte procesele, valorificând întregul potenţial de care dispun educaţia, cercetarea şi economia digitală. Datorită contribuţiei importante la creştere şi crearea de locuri de muncă, precum şi la dezvoltarea inovării, este necesară o abordare nouă în ceea ce priveşte politica industrială pentru a sprijini industria prin punerea unui accent mai mare pe viabilitate, inovare şi competenţele umane necesare industriei UE pentru a rămâne competitivă pe pieţele mondiale. Dezvoltarea competenţelor în cadrul unor societăţi favorabile incluziunii, prin dobândirea de noi competenţe, care să favorizeze creativitatea şi inovarea, dezvoltarea spiritului antreprenorial şi trecerea fără probleme de la un loc de muncă la altul, care vor fi elemente esenţiale într-o lume care va oferi mai multe locuri de muncă în schimbul unei mai mari capacităţi de adaptare. Crearea unei economii competitive, conectate şi mai ecologice. UE ar trebui să fie mai eficace din punct de vedere al concurenţei şi să îşi sporească productivitatea prin scăderea consumului de resurse şi de energie neregenerabilă într-o lume în care preţul energiei şi al resurselor este ridicat, iar concurenţa în aceste domenii este în creştere. Acest lucru va stimula creşterea şi va contribui la atingerea obiectivelor în materie de mediu, aducând beneficii tuturor sectoarelor economice, de la industriile prelucrătoare tradiţionale la noile întreprinderi în domeniul înaltei tehnologii. Modernizarea şi interconectarea infrastructurilor, reducerea sarcinii administrative şi accelerarea procesului de intrare a inovaţiilor pe piaţă sunt elemente care vor contribui, de asemenea, la îndeplinirea acestui obiectiv. UE trebuie să definească direcţia în care vrea să evolueze până în anul În acest scop, s-au stabilit următoarele obiective principale pentru UE: 75% din populaţia cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani ar trebui să aibă un loc de muncă; 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (C-D); obiectivele 20/20/20 în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite (inclusiv o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiţii

9 favorabile în acest sens); rata abandonului şcolar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% şi cel puţin 40% din generaţia tânără ar trebui să aibă studii superioare; numărul persoanelor ameninţate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de milioane. Aceste obiective sunt interconectate şi sunt cruciale pentru progresul UE. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia Europa 2020 la situaţia sa specifică, s-a stabilit ca aceste obiective ale UE să fie transpuse în obiective şi traiectorii naţionale. Obiectivele sunt reprezentative pentru cele trei priorităţi - o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acţiuni la nivelul naţional, al UE şi internaţional. Obiectivele sunt însoţite de şapte iniţiative emblematice pentru a stimula realizarea de progrese în cadrul fiecărei teme prioritare: O Uniune a inovării pentru a îmbunătăţi condiţiile-cadru şi accesul la finanţările pentru cercetare şi inovare, astfel încât să se garanteze posibilitatea transformării ideilor inovatoare în produse şi servicii care creează creştere şi locuri de muncă; Tineretul în mişcare pentru a consolida performanţa sistemelor de educaţie şi pentru a facilita intrarea tinerilor pe piaţa muncii; O agendă digitală pentru Europa pentru a accelera dezvoltarea serviciilor de internet de mare viteză şi pentru a valorifica beneficiile pe care le oferă o piaţă digitală unică gospodăriilor şi întreprinderilor; O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor pentru a permite decuplarea creşterii economice de utilizarea resurselor, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a creşte utilizarea surselor regenerabile de energie, pentru a moderniza sectorul transporturilor şi a promova eficienţa energetică; O politică industrială adaptată erei globalizării pentru a îmbunătăţi mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri, şi a sprijini dezvoltarea unei baze industriale solide şi durabile în măsură să facă faţă concurenţei la nivel mondial; O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă pentru a moderniza pieţele muncii şi a oferi mai multă autonomie cetăţenilor, prin dezvoltarea competenţelor acestora pe tot parcursul vieţii în vederea creşterii ratei de participare pe piaţa muncii şi a unei mai bune corelări a cererii şi a ofertei în materie de forţă de muncă, inclusiv

10 prin mobilitatea profesională; Platforma europeană de combatere a sărăciei pentru a garanta coeziunea socială şi teritorială, astfel încât beneficiile creşterii şi locurile de muncă să fie distribuite echitabil, iar persoanelor care se confruntă cu sărăcia şi excluziunea socială să li se acorde posibilitatea de a duce o viaţă demnă şi de a juca un rol activ în societate. Aceste şapte iniţiative emblematice vor angaja atât UE, cât şi statele membre. Instrumentele UE, în special piaţa unică, ajutoarele financiare şi instrumentele de politică externă, vor fi mobilizate pentru eliminarea blocajelor şi îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa Pentru a se obţine rezultate va fi nevoie de o guvernantă economică mai puternică. Strategia Europa 2020 se va sprijini pe doi piloni: abordarea tematică prezentată anterior, care combină priorităţile şi principalele obiective, şi întocmirea unor rapoarte de ţară, permiţând statelor membre să îşi dezvolte propriile strategii de reîntoarcere la o creştere economică durabilă şi la sustenabilitatea finanţelor publice. La nivelul UE se vor adopta orientări integrate care să cuprindă domeniul de aplicare al priorităţilor şi obiectivelor UE. Fiecărui stat membru i se vor adresa recomandări specifice. În cazul unui răspuns necorespunzător, se pot emite avertismente politice. Prezentarea de rapoarte privind îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020 şi evaluarea Pactului de stabilitate şi creştere se vor efectua simultan, făcându-se însă în continuare distincţia între aceste instrumente şi menţinând integritatea Pactului. Consiliul European se va implica total în noua strategie şi va fi punctul focal al acesteia. Comisia va monitoriza progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, va facilita schimburile politice şi va prezenta propunerile necesare orientării acţiunii şi promovării iniţiativelor emblematice ale UE. Parlamentul European va reprezenta o forţă motrice pentru mobilizarea cetăţenilor şi va juca rolul de colegislator în ceea ce priveşte iniţiativele-cheie. Această abordare privind instituirea de parteneriate ar trebui extinsă la comitetele UE, parlamentele naţionale, autorităţile naţionale, locale şi regionale, partenerii sociali, părţile interesate şi societatea civilă, astfel încât toţi cetăţenii să participe la îndeplinirea obiectivelor fixate. 1.1 Creştere favorabilă incluziunii o economie cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, asigurând coeziunea economică, socială şi teritorială O creştere favorabilă incluziunii presupune asigurarea autonomiei cetăţenilor prin rate ridicate ale ocupării forţei de muncă, investirea în dezvoltarea competenţelor, combaterea sărăciei şi modernizarea pieţelor muncii şi a sistemelor de formare şi de protecţie socială pentru a ajuta cetăţenii să anticipeze şi să gestioneze schimbările, precum şi pentru a construi o

11 societate solidară. De asemenea, este esenţial ca beneficiile creşterii economice să fie accesibile în toate regiunile Uniunii, inclusiv în regiunile ultraperiferice, consolidând astfel coeziunea teritorială. O creştere favorabilă incluziunii presupune să se asigure tuturor cetăţenilor acces şi oportunităţi pe tot parcursul vieţii. Europa trebuie să îşi valorifice pe deplin potenţialul de forţă de muncă pentru a face faţă provocărilor pe care le reprezintă îmbătrânirea populaţiei şi creşterea concurenţei mondiale. Vor fi necesare politici de promovare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pentru a creşte participarea forţei de muncă, ceea ce va contribui la creştere şi la coeziune sociale. Europa trebuie să acţioneze în următoarele domenii: ocuparea forţei de muncă: din cauza schimbărilor demografice, forţa de muncă de care dispunem este în scădere. Numai două treimi din populaţia noastră activă are în prezent un loc de muncă, în comparaţie cu peste 70% în SUA şi în Japonia. Rata ocupării forţei de muncă este scăzută în special în rândul femeilor şi al lucrătorilor în vârstă. Tinerii au fost grav afectaţi de criză, cunoscând o rată a şomajului de peste 21%. Se întrevede un risc ridicat ca persoanele neintegrate în câmpul muncii sau care au legături slabe cu acesta să piardă teren pe piaţa muncii; competenţele: aproximativ 80 de milioane de persoane au competenţe reduse sau de bază, însă persoanele mai instruite sunt cele care beneficiază, în principal, de posibilităţile oferite de învăţarea de-a lungul vieţii. Până în 2020, 16 milioane de locuri de muncă vor necesita un nivel înalt de calificare, în timp ce numărul locurilor de muncă pentru care se vor cere competenţe reduse va scădea cu 12 milioane. Pentru ca lucrătorii să aibă o viaţă activă mai îndelungată, este nevoie, de asemenea, să le oferim posibilitatea de a dobândi şi de a dezvolta noi competenţe pe tot parcursul vieţii; combaterea sărăciei: înainte de criză, 80 de milioane de persoane erau ameninţate de sărăcie. 19 milioane dintre acestea sunt copii. 8% dintre persoanele care au un loc de muncă nu câştigă suficient pentru a ieşi din sărăcie. Şomerii sunt, în special, afectaţi. Acţiunile din cadrul acestei priorităţi vor necesita modernizarea şi consolidarea politicilor noastre în materie de ocupare a forţei de muncă, de educaţie şi de formare, precum şi a sistemelor noastre de protecţie socială, prin sporirea participării pe piaţa muncii şi prin reducerea şomajului structural, precum şi prin creşterea responsabilităţii sociale a întreprinderilor în cadrul comunităţii de afaceri. În acest sens, va fi important să se asigure accesul populaţiei la centre de îngrijire a copiilor şi la centre destinate altor persoane aflate în întreţinere. Va fi esenţial să se pună în aplicare principiile privind flexicuritatea şi să se ofere cetăţenilor posibilitatea de a dobândi noi competenţe care să le permită să se adapteze la noile condiţii şi la eventualele schimbări de carieră. Va fi nevoie de un efort deosebit pentru a combate sărăcia şi

12 excluziunea socială şi pentru a reduce inegalităţile în materie de sănătate, astfel încât beneficiile creşterii să poată fi accesibile tuturor. Capacitatea noastră de a face faţă provocării pe care o reprezintă promovarea unei îmbătrâniri active şi sănătoase a populaţiei va fi la fel de importantă în asigurarea coeziunii sociale şi a unei productivităţi mai ridicate. 1.2 Iniţiativa emblematică O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă" Obiectivul este de a crea condiţiile necesare modernizării pieţelor muncii pentru a creşte nivelurile de ocupare a forţei de muncă şi pentru a asigura sustenabilitatea modelelor noastre sociale. Pentru aceasta este nevoie să promovăm autonomia cetăţenilor prin dobândirea de noi competenţe care să permită forţei noastre de muncă actuale şi viitoare să se adapteze la noile condiţii şi la eventualele schimbări de carieră, să reducă şomajul şi să sporească productivitatea muncii. La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru: - definirea şi punerea în aplicare a celei de a doua etape a agendei de flexicuritate, împreună cu partenerii sociali europeni, pentru a identifica modalităţile de a îmbunătăţi gestionarea tranziţiilor economice, de a combate şomajul şi de a creşte ratele de activitate; - adaptarea cadrului legislativ, în conformitate cu principiile reglementării inteligente", la evoluţia modelelor de organizare a muncii (de exemplu, orele de lucru, detaşarea lucrătorilor) şi la noile riscuri la adresa sănătăţii şi a securităţii muncii; - facilitarea şi promovarea mobilităţii lucrătorilor în interiorul UE şi asigurarea unei corespondenţe mai bune între cererea şi oferta de locuri de muncă, prin intermediul unui sprijin financiar adecvat acordat din fondurile structurale, în special din Fondul social european (FSE), şi promovarea unei politici în materie de migraţie a lucrătorilor cuprinzătoare şi orientate către viitor, care să răspundă, într-un mod flexibil, priorităţilor şi nevoilor de pe piaţa muncii; - consolidarea capacităţii partenerilor sociali şi valorificarea pe deplin a potenţialului de soluţionare a problemelor oferit de dialogul social la toate nivelurile (la nivelul UE, la nivel naţional/regional, la nivel sectorial şi la nivelul întreprinderilor), precum şi promovarea unei cooperări mai strânse între instituţiile de pe piaţa muncii, inclusiv între serviciile publice de ocupare a forţei de muncă din statele membre; - impulsionarea cadrului strategic de cooperare în materie de educaţie şi formare în care să fie implicate toate părţile interesate. Acest lucru

13 ar trebui să aibă drept rezultat punerea în aplicare a principiilor învăţării de-a lungul vieţii (în cooperare cu statele membre, cu partenerii sociali şi cu experţi), inclusiv prin parcursuri educaţionale flexibile între diverse sectoare şi niveluri de educaţie şi formare şi prin sporirea atractivităţii educaţiei şi formării profesionale. Partenerii sociali la nivel european ar trebui consultaţi în vederea dezvoltării unei iniţiative proprii în acest domeniu; - asigurarea dobândirii competenţelor necesare în vederea continuării studiilor şi a integrării pe piaţa muncii, precum şi a recunoaşterii acestora pe tot parcursul educaţiei generale, profesionale, superioare şi din viaţa adultă şi dezvoltarea unui limbaj şi a unor instrumente operaţionale comune pentru educaţie/formare şi muncă: un cadru european pentru aptitudini, competenţe şi profesii (ESCO). La nivel naţional, statele membre vor trebui: - să pună în aplicare măsurile naţionale de flexicuritate, astfel cum s-a convenit în cadrul Consiliului European, să reducă segmentarea pieţei muncii şi să faciliteze tranziţiile şi reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa privată; - să analizeze şi să monitorizeze în mod regulat eficienţa sistemelor fiscale şi de asigurări sociale pentru a asigura rentabilitatea muncii, acordând o atenţie specială persoanelor cu un nivel scăzut de calificare şi eliminând în acelaşi timp măsurile care descurajează desfăşurarea de activităţi independente; - să promoveze noi forme de reconciliere a vieţii profesionale cu cea privată şi politici de îmbătrânire activă şi să sporească egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi; - să promoveze şi să monitorizeze concretizarea eficace a rezultatelor dialogului social; - să impulsioneze punerea în aplicare a Cadrului european al calificărilor, prin instituirea unor cadre naţionale ale calificărilor; - să asigure dobândirea competenţelor necesare în vederea continuării studiilor şi a integrării pe piaţa muncii, precum şi recunoaşterea acestora pe tot parcursul educaţiei generale, profesionale, superioare şi din viaţa adultă, inclusiv în cadrul învăţării non-formale şi informale; - să dezvolte parteneriate între mediul educaţiei/formării şi cel al muncii, în special prin implicarea partenerilor sociali în planificarea ofertelor de educaţie şi formare. 1.3 Iniţiativa emblematică O platformă europeană de combatere a sărăciei"

14 Obiectivul este de a asigura coeziunea economică, socială şi teritorială, ca o continuare a anului în curs, care reprezintă Anului european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii social, în vederea sensibilizării opiniei publice şi a recunoaşterii drepturilor fundamentale ale persoanelor care se confruntă cu sărăcia şi excluziunea socială, acordându-le acestora posibilitatea de a duce o viaţă demnă şi de a juca un rol activ în societate. La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru: - transformarea metodei deschise de coordonare în materie de excluziune socială şi de protecţie socială într-o platformă de cooperare, de evaluare colegială şi de schimb de bune practici, precum şi într-un instrument de încurajare a angajamentului actorilor din sectorul public şi privat de a reduce excluziunea socială şi de a întreprinde acţiuni concrete, inclusiv prin acordarea de sprijin specific din fondurile structurale, în special din FSE; - elaborarea şi punerea în aplicare a unor programe care vizează promovarea inovării sociale în rândul grupurilor celor mai vulnerabile, în special prin punerea la dispoziţia comunităţilor defavorizate a unor forme de educaţie şi de formare şi a unor oportunităţi inovatoare de încadrare în muncă, combaterea discriminării (de exemplu, a persoanelor cu handicap) şi dezvoltarea unei noi agende pentru integrarea migranţilor, care să îi ajute pe aceştia să îşi valorifice la maximum potenţialul; - evaluarea caracterului adecvat şi a sustenabilităţii sistemelor de protecţie socială şi de pensii şi identificarea modalităţilor de îmbunătăţire a accesului la sistemele de sănătate. La nivel naţional, statele membre vor trebui: - să promoveze responsabilitatea colectivă şi individuală pe care o împart în domeniul combaterii sărăciei şi excluziunii sociale; - să definească şi să pună în aplicare măsuri care vizează situaţia specifică a grupurilor cu un grad de risc ridicat (precum familiile monoparentale, femeile în vârstă, minorităţile, romii, persoanele cu handicap şi personale fără adăpost); - să îşi dezvolte pe deplin sistemele de securitate socială şi de pensii pentru a asigura un nivel adecvat al ajutorului pentru venit şi al accesului la asistenţă medicală.

15 2. Contextul regional 2.1 Factori ce influenţează dezvoltarea regională Turbulenţele actuale datorate crizei economice şi financiare aduc un grad ridicat privind lipsa de predictibilitate privind viitorul economiei mondiale. În acest context, este cu atât mai important de analizat pana la ce nivel sunt adaptate politicile comunitare la provocările viitoare la care vor trebui să facă faţă regiunile europene în următorii ani. Printre noile provocări identificate, care pot avea un impact semnificativ asupra regiunilor europene şi al modului în care UE va canaliza politicile comunitare se pot aminti: Globalizarea - conduce spre progres ştiinţific şi tehnologic, crescând importanţa dimensiunii europene în promovarea cunoaşterii, mobilităţii, competitivităţii şi inovării. Deschiderea unor noi pieţe mari creează noi oportunităţi pentru europeni, dar totodată va reprezenta şi un test pentru capacitatea Europei de a face faţă modificărilor structurale şi de a gestiona consecinţele sociale ale acestor modificări. Transformarea către o economie condusă de cunoaştere este la fel de profundă ca trecerea de la o economie bazată pe agricultură la o economie bazată pe industrie. Modificările demografice vor transforma structura ocupării şi a vârstei din societăţile actuale. Presiunea din partea migraţiei va avea un efect puternic asupra Europei, datorita apropierii de unele dintre cele mai sărace regiuni din lume şi acelea care pot fi afectate cel mai mult de schimbările climatice şi de constrângerile ce se referă la resursele naturale. Impactul schimbărilor climatice asupra mediului şi societăţii europene a devenit un subiect permanent pe agenda europeană, oferind provocări celor care se ocupă de politici în vederea reflectării asupra găsirii celui mai bun set de instrumente politice care să răspundă la această problemă. Aceasta înseamnă sporirea eforturilor atât pentru diminuarea modificărilor c1imatice prin diminuarea emisiilor gazelor cu efect de seră cât şi pentru găsirea măsurilor de adaptare la consecinţele schimbărilor climatice. Una din principalele provocări ale societăţii reprezintă asigurarea unui cadru energetic sigur, sustenabil şi competitiv. O ofertă limitată, o creştere a cererii globale şi imperativul de a reduce emisiile au condus toate la ridicarea din nou a problemei existenţei unei economii europene cu emisii de carbon reduse. Toate aceste provocări împreună vor avea un impact important asupra dezvoltării economiilor europene şi societăţilor în următorii ani.

16 Disparităţile regionale în UE referitoare la PIB şi venituri sunt mult mai semnificative decât în economiile similare ca de exemplu US şi Japonia, mai ales în urma ultimilor valuri de aderare. Cele mai bogate regiuni sunt de 8 ori mai bogate decât cele mai sărace. Problema care se ridică este dacă noile provocări vor consolida disparităţile existente sau vor genera noi disparităţi teritoriale. Globalizarea ne schimbă vieţile, obligând la promovarea schimburilor între oameni, schimburi de bunuri, servicii şi idei si oferirea de noi oportunităţi cetăţenilor şi mediului de afaceri. Un flux comercial ridicat şi creşterea economică au condus la prosperitate, transformând stilul de viaţă al europenilor şi chiar participând la scoaterea din sărăcie a milioane de persoane din întreaga lume. Dar totodată globalizarea oferă şi noi provocări economice, sociale, de mediu, energetice şi de securitate. Globalizarea va crea mai multe oportunităţi pentru producătorii care vor dori să accepte deschiderea pieţelor şi vor accepta provocarea privind creşterea concurenţei. Consumatorii pot avea un nivel de trai ridicat (datorită unui nivel mai redus al preţurilor şi al unei game mai variate de produse). O dezvoltare a activităţii economice şi comerţului vor conduce la o creştere a cererii de muncă şi totodată a salariilor pentru cei calificaţi: totodată va conduce la creşterea nivelului de ocupare şi la creştere economică. Utilizarea inovării şi a know-how-ului va creşte productivitatea. Oricum, globalizarea poate aduce şi ajustări structurale. Creşterea concurenţei va pune presiune pe firmele locale mici şi indirect pe salariile celor cu o pregătire inferioară. Astfel, multe regiuni din UE vor trebui să restructureze economia şi să promoveze continuu inovarea - în tot ceea ce înseamnă produse, management, procese, capital uman şi capital social - pentru a putea face faţă provocărilor globalizării. Globalizarea este perceputa mai ales sub aspectul ei regional. Cea mai frecventă abordare inadecvată privind esenţa globalizării ţine de modelul explicativ al hegemonismului american. Globalizarea nu reprezintă o americanizare a lumii, nici o mondializare şi nici un nou imperialism. Mondializarea este o mişcare mondiala care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific - un oraş, un municipiu, un stat, de exemplu - ca teritoriu internaţional, mondial, cu responsabilităţi şi drepturi la scară internaţională." În vederea transformării în oportunitate a provocării aduse de globalizare, prin Agenda de la Lisabona se solicită economiilor europene asigurarea unei creşteri a productivităţii (a muncii, a resurselor), a ocupării şi nivelului de educaţie a forţei de muncă. În ultimii ani, ca a tendinţă generală la nivelul UE s-a înregistrat o creştere moderată a productivităţii muncii în jur de 1%, o tendinţă divergentă în ceea ce priveşte nivelul de educaţie al forţei de muncă şi o rată a ocupării în creştere. Aceasta imagine mixtă se amplifică la nivel regional.

17 Marea majoritate a regiunilor localizate în Sudul şi Estul UE, incluzând Letonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi până la Grecia, Italia, Spania şi Portugalia par a fi cele mai expuse la provocările globalizării. Această vulnerabilitate se datorează în special ponderii mari a activităţilor cu o valoare adăugată redusă şi înregistrării unei calificări inferioare a forţei de muncă, care pot aduce dificultăţi în atragerea de investiţii şi în crearea de locuri de muncă. Schimbările climatice prezintă o importanţă deosebită pentru bunăstarea generaţiilor viitoare. Pe termen lung, schimbările climatice vor conduce la creşterea temperaturilor medii anuale, creşterii cantităţii de ploaie şi a nivelului mării, conducând la erodarea zonelor de coasta. Pe termen scurt şi mediu, schimbarea climatică va conduce la creşterea apariţiei fenomenelor extreme (furtuni, căderi masive de apă, secete, temperaturi foarte ridicate vara) care pot înrăutăţi temporar situaţia unei regiuni. Marea majoritate a regiunilor europene se aşteaptă să fie negativ afectate de impactul viitor al schimbărilor climatice, ceea ce impune anumite provocări pentru unele sectoare economice. Peste 1/3 din populaţia UE (170 milioane persoane) locuieşte în regiuni afectate de schimbările climatice. Presiunea cea mai mare se exercită asupra regiunii Sud şi Est, anume întregul teritoriu al Spaniei, Italiei, Greciei, Bulgariei, Ciprului, Maltei şi Ungariei, marea majoritate a teritoriului României şi sudul Franţei. Această situaţie se datorează modificării cantităţii de precipitaţii şi creşterii nivelului temperaturii. Inundaţiile pot contribui de asemenea la efectul general în special în Ungaria şi România. În ceea ce priveşte modificările demografice, există variaţii importante între regiunile UE, dar o vulnerabilitate ridicată prezentând Sudul şi Sud Estul. Totuşi există o întârziere în tranziţia demografică în noile SM, dar efectele vor fi similare cu cele din vechile SM odată cu apariţia noilor generaţii. Politica energetică depinde foarte mult de specificul unei ţări. Dependenţa energetică urmăreşte caracteristicile unei ţări şi nu poate fi clar definită o diviziune Est - Vest sau Nord - Sud. Evoluţiile vor depinde de capacitatea UE de a dezvolta o politică energetică comună, care să asigure funcţionarea pieţei interne şi securitatea ofertei energetice. Regiunile strategice (dezvoltate) vor fi primele care vor da tonul" pentru a face faţă acestor provocări. Experienţa lor va fi foarte importantă pentru statele din apropiere şi pentru restul teritoriului UE. 2.2 Regiunea de dezvoltare cadru de implementare al politicii regionale În toate demersurile teoretice şi practice care au în vedere fundamentarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare economică şi socială în plan teritorial regiunea reprezintă elementul fundamental. Delimitarea regiunilor nu este însă deloc o sarcină uşoară. Oricare ar fi criteriul utilizat - economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric,

18 ecologic etc. -, nu există metodologii în totalitate satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Definiţiile sunt multiple, iar alegerea depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite. Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge între trei tipuri: regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii-cheie, cum ar fi: criteriul economic (exemple: venituri/locuitor apropiate, un sector industrial dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau climat similar, o resursă naturală comună), criteriul social-politic (o anumită identitate regională, o dezvoltare istorică comună) etc.; în acest caz, diferenţierile interne şi interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante; regiuni nodale (polarizate), când interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei în jurul unui centru dominant (nod); regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională. În practica economico-socială regiunea este privită adeseori ca o unitate administrativ-teritorială a unei ţări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porţiune din teritoriul unei ţări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic, social, iar pe de o altă, o determinare administrativă, implicând o sumă de competenţe instituţionale, ceea ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală (mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de opţiunile, orientările politice dominante în perioada respectivă). Termenul de regiune nu se aplică însă doar pentru spaţiul naţional structurat regional. El se utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine (exemplu: euroregiunile) sau regiuni formate din grupuri de ţări între care există legături economice, comerciale, culturale etc. intense, ca urmare a situării lor într-un spaţiu geografic bine delimitat De asemenea, dimensiunea internaţională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendinţele de globalizare şi integrare, a impus şi necesitatea găsirii unor modalităţi relativ omogene de structurare a regiunilor din diverse spaţii naţionale. Astfel, Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) împreună cu alte departamente ale Comisiei Europene şi Statele Membre a elaborat Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităţilor teritoriale pentru statistica regională a Uniunii. Aceasta utilizează o structură ierarhică pe trei

19 niveluri principale 3, cuprinzând regiuni de mărime comparabilă, chiar dacă structura administrativ - teritorială a ţărilor membre cuprinde, în general, doar două niveluri regionale principale ( Länder şi Kreise în Germania, régions şi départaments în Franţa, standard regions şi counties în Marea Britanie, regioni şi provincie în Italia etc.) şi un nivel local (comune). Introducerea nivelului intermediar permite armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre, efectuarea de analize pe plan regional în cadrul Uniunii Europene şi elaborarea politicilor regionale comunitare 4. Pentru toate ţările Uniunii Europene măsurile de politică regională aplicate de aceasta se adresează nivelului teritorial NUTS2 5. Numărul total al regiunilor NUTS2 din ţările membre ale UE a depăşit 200, după lărgirea acesteia din Numărul mediu de regiuni NUTS2 pe o ţară membră este de 15, cel mai mare număr, 40, înregistrându-se în Germania, ţara cu cea mai mare populaţie. Dimensiunile medii ale unei regiuni la acest nivel sunt de cca. 2 milioane de locuitori, respectiv km 2. În România, structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti) şi un nivel local (263 de oraşe, din care 84 de municipii şi 2688 comune): Nivel NUTS I: România Nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori (fig.1) Regiunea 1 Nord - Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui); Regiunea 2 Sud - Est (Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea); Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman); Regiunea 4 Sud - Vest Oltenia (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea); Regiunea 5 Vest (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş); Regiunea 6 Nord - Vest (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj); Regiunea 7 Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu); Regiunea 8 Bucureşti - Ilfov (municipiul Bucureşti, Ilfov). 3 Cererea în continuă creştere manifestată în legătură cu datele necesare analizelor economicosociale la nivel regional a determinat EUROSTAT să identifice două niveluri suplimentare NUTS, dintre care numai unul nivelul 5 se aplică tuturor ţărilor membre. 4 În ultimii ani sistemul NUTS a fost extins şi la s tatel e din Centrul şi E stul Europei. 5 Nu în toate cazurile regiunile NUTS2 au caracter administrativ.

20 Nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României Nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale Nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe 686 comune, cu sate, care reflectă structura administrativ - teritorială a României. Harta regiunilor de dezvoltare din Romania BOTO SANI MARAMURES SATU MARE NORD - VEST BISTRITA- NASAUD SUCEAVA NORD - EST IASI BIHOR SALAJ NEAM T TIMIS ARAD VEST CARAS- SEVERIN CLUJ H ARGH ITA MURES CENTRU ALBA CO VASNA SIBIU BRASOV HUNEDOARA ARGES P RAHO VA GORJ VALCEA DAM BOVITA M EHEDINTI VASLUI BACAU G ALATI VRANCEA SUD - EST BRAILA TULCEA BUZAU IALOMITA SUD - VEST SUD G IURG IU CALARASI CO NSTANTA DOLJ OLT TELEO RMAN BUCURESTI Fig. nr. 1 În organizarea teritoriului României s-a ţinut cont de analiza factorilor naturali, economici, demografici şi tehnici, a intercondiţionării acestora pe ansamblul teritoriului ţarii şi pentru fiecare zona în parte 6. Cele opt regiuni de dezvoltare au fost create prin asociere voluntară, fiind entităţi teritoriale specifice, fără statut administrativ şi fără personalitate juridică, conforme cu sistemul european privind Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) şi corespund nivelului NUTS II. Ele reprezintă cadrul de concepere, implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională şi a programelor de coeziune economică şi socială, constituind totodată şi cadrul de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene 6 Barna. B., Politica regionala si dezvoltare teritoriului - Fundatia Civitas pentru Societatea Civila, Fundatia Diaspora, Timisoara 2003

21 emise de EUROSTAT pentru nivelul de clasificare teritorială NUTS II. Conform Ordonanţei de Urgenţa nr. 75/2001 privind funcţionarea Institutului Naţional de Statistica au fost create 8 direcţii generale pentru statistica regională, care, alături de cele 34 de direcţii judeţene de statistică, au ca scop dezvoltarea statisticii regionale 7. In condiţiile actuale, specifice perioadei de tranziţie la economia de piaţa, prin regruparea judeţelor cu profiluri complementare de dezvoltare se structurează noi forme teritoriale, respectiv regiunile de dezvoltare 8. a) Criteriul complexităţii a dat posibilitatea ca în organizarea judeţelor municipiilor, oraşelor şi comunelor să se ţină seama de condiţiile economice, social-politice şi geografice concrete, inclusiv aspecte privind componenţa naţionala a populaţiei, legaturile cultural-tradiţionale, perspectivele pe care le au diferitele zone şi localităţi, potrivit dezvoltării ţarii în ansamblu. în cadrul abordării complexe, un rol deosebit l-a avut criteriul omogenităţii naturale şi social economice. Cuprinzând un teritoriu mai mic decât al fostelor regiuni, judeţele actuale au un cadru variat, cu elemente ce se asociază şi se complementează favorabil. Ele dispun de o gama variata de resurse naturale şi de valori turistice care împreună cu elementele de peisaj şi cu obiectele antropice fac din ele unităţi teritoriale complexe, oferindu-le posibilităţi pentru o dezvoltare economica şi social-culturala complexa. b) Reşedinţele de judeţ au fost selectate, de regulă, după criteriul centralităţii, urmărindu-se ca acestea să ocupe pe cât posibil, o poziţie geografică centrală, pentru a înlesni legăturile cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Pentru o mai bună comunicare cu toate centrele judeţului, cât şi datorită necesităţii dezvoltării lor mai puternice, reşedinţele de judeţ au o poziţie centrală. În concordanţă cu acest criteriu, o serie de oraşe de mărime mijlocie şi mai puţin dezvoltate sub raport economico-social, au fost preferate pentru poziţia lor centrală în cadrul teritoriului, ca reşedinţe de judeţ, beneficiind astfel de o dezvoltare corespunzătoare. c) Criteriul istoric s-a constituit, de asemenea, printre criteriile de bază ale delimitării judeţelor, mai puţin în delimitarea unor judeţe din spaţiul montan. El se regăseşte în delimitarea unor vechi judeţe şi în denumirea lor. În denumirile judeţelor s-a ţinut astfel seama atât de tradiţiile istorice, cât şi de semnificaţiile contemporane ale unor zone şi oraşe determinate de dezvoltarea economică şi social-culturală. Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori şi, cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov, ca suprafaţă. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafaţa regiunii Bucureşti-Ilfov, suprafaţa variază între km 2 (regiunea Sud - Vest Oltenia) şi km 2 (regiunea Nord - Est). Populaţia se situa, la recensământul din 18 martie 2002, între mii persoane (regiunea Vest) şi 7 Petrisor A. - Modele de dezvoltare durabila a oraselor, Bucuresti Legea 151/1998 privind dezvoltarea regionala în Romania

22 3.647 mii persoane (regiunea Nord - Est). Pe lângă grupările bazate în esenţă pe structura administrativ - teritorială, s-au cristalizat şi anumite grupări tipologice, menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare economico-socială, la câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional. Utilitatea lor este evidenţiată de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative de regiuni. Pe plan internaţional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere. Totuşi, în cadrul lor se poate distinge existenţa câtorva categorii de regiuni ale căror probleme se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări. Aceste regiuni sunt: regiunile agricole aflate în dificultate, regiunile industriale în declin sau abandonate şi regiunile care suportă presiunea unei creşteri rapide 9. a) Regiunile agricole aflate în dificultate au, în general, o poziţie periferică în raport cu o regiune centrală ( core region), ocupă suprafeţe relativ întinse, dar populaţia lor este mai puţin numeroasă sau dispersată. Lor li se pot adăuga regiunile izolate (de exemplu, unele regiuni montane), care nu dispun de o reţea de comunicaţii, de o infrastructură corespunzătoare. Rămânerea în urmă a acestor regiuni poate fi explicată prin lipsa de resurse, prin condiţiile mai puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scăzut, gradul de subocupare şi rata şomajului - ridicate, sursele de venituri fiscale sunt sărace, productivitatea muncii este redusă, insuficientă. Adesea, populaţia migrează mai întâi de la sate spre marile centre urbane, înainte de a părăsi regiunea însăşi. Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni sunt, uneori, într-o puternică dependenţă de sectorul primar, ceea ce le diminuează supleţea în adaptare, în timp ce producţia lor principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate în raport cu veniturile. b) Regiunile industriale în declin sau abandonate sunt caracterizate prin scăderea ratei de activitate, creşterea lentă a venitului pe locuitor, emigraţia ridicată, simptome evidente ale dificultăţilor cu care se confruntă aceste regiuni. În cadrul lor se constată frecvent existenţa unor infrastructuri şi a unei populaţii active îmbătrânite, a unor utilaje învechite, cu un grad de poluare ridicat, ce poate descuraja noile investiţii, un climat social nesatisfăcător. Cauzele se pot regăsi în efectul de situare (unele sectoare tind să se degradeze mai mult în anumite regiuni decât în altele, rezultând un deficit global) şi efectul structural (întreprinderile dintr-o regiune sunt specializate în sectoare în pierdere de viteză în raport cu rezultatele înregistrate pe plan naţional). c) Regiunile care suportă presiunea unei creşteri rapide sunt cele în care resursele cunosc o exploatare foarte intensă, în aceeaşi manieră ca şi 9 Constantin Daniela Luminiţa, Elemente fundamentale de economie regională, ASE, Bucureşti, 2004, p.24