Institutul de Etnologie Fribourg INTERCULTURALITATE CERCETARI SI PERSPECTIVE ROMANESTI. Rudolf Poledna François Ruegg Calin Rus

Transcription

1 Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice Institutul de Etnologie Fribourg Institutul Intercultural Timisoara INTERCULTURALITATE CERCETARI SI PERSPECTIVE ROMANESTI Rudolf Poledna François Ruegg Calin Rus Presa Universitara Clujeana

2 Publicarea acestei cărţi a fost posibilă datorită finanţării prin prin Project 7, IP , Swiss National Science Foundation, Progamul SCOPES şi subvenţia oferită de către Ministerul Informaţiilor Publice, România 2002 aparţine autorilor, Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Cluj-Napoca, Institutului Intercultural Timişoara Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice mijloace este interzisă fără acordul părţilor ce deţin drepturile de autor 2

3 INTRODUCERE FRANCOIS RUEGG INTRODUCERE 5 CAPITOLUL I - PERSPECTIVE ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE INTERCULTURALITĂŢII 11 ADRIAN SEVERIN - STABILITATEA ŞI SFIDĂRILE MULTICULTURALISMULUI CIVIC ÎN EUROPA 12 GABRIEL ANDREESCU - MULTICULTURALISMUL NORMATIV 27 CHRISTIAN GIORDANO - DE LA CRIZA REPREZENTĂRILOR LA TRIUMFUL PREFIXURILOR 37 CALIN RUS - RELAŢIILE INTERCULTURALE DIN ROMÂNIA O PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIOLOGICĂ 48 CAPITOLUL II - CERCETĂRI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INTERCULTURALITĂŢII RUDOLF POLEDNA - PERSPECTIVE TEORETICE ŞI METODOLOGICE DE ABORDARE A TEMATICII INTERCULTURALITĂŢII ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE DIN ROMÂNIA 61 MIRCEA KIVU - COMENTARII PE MARGINEA BAROMETRULUI RELAŢIILOR INTERETNICE 75 MAGYARI-VINCZE ENIKÖ - ORDINEA SOCIALĂ LA RĂSCRUCEA DINTRE ETNICITATE ŞI GENUL SOCIAL 85 ROBERT LAZU - INTERCULTURALITATE ŞI INTERCONFESIONALITATE: 99 IMAGINEA ROMILOR ÎN MASS-MEDIA. STUDIU DE CAZ 106 DANIELA TARNOVSCHI - IDENTITATEA ROMILOR CONSTRUCT ISTORIC ŞI MEDIATIC 113 CAPITOLUL III - STUDIU DE CAZ: TRANSILVANIA 3

4 HORVATH ISTVAN - PERCEPŢII ASUPRA MULTICULTURALISMULUI. 125 MAGYARI NÁNDOR - COORDONATE ALE RELAŢIILOR INTERETNICE DIN TRANSILVANIA CLUJUL MULTIETNIC 144 RUDOLF POLEDNA - TRANSILVANIA, DESCRIERE GENERALĂ 158 CAPITOLUL IV - STUDIU DE CAZ: BANAT STEFAN BUZARNESCU, SORIN PRIBAC - SURSELE ISTORICO-ANTROPOLOGICE ALE INTERCULTURALITĂŢII INTERACTIVE DIN BANAT 164 BODÓ BARNA - BANAT ŞI INTERCULTURALITATE 178 SMARANDA VULTUR - MEMORIE ŞI IDENTITATE ÎNTR-UN SPAŢIU INTERCULTURAL (CAZUL BANATULUI) 188 CONCLUZII 195 4

5 François Ruegg Introducere Prezenta publicaţie reprezintă o etapă importantă a unui proiect de colaborare instituţională între Universitatea de Vest din Timişoara, Institutul Intercultural Timişoara, Universitatea Babeş- Bolyai din Cluj, Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Cluj-Napoca şi Universitatea din Fribourg (Elveţia), Seminarul de Etnologie, privind cercetarea în domeniul interculturalităţii în România şi raporturile sale cu drepturile omului. Programul SCOPES al Fondului Naţional Elveţian pentru Cercetarea Ştiinţifică susţine de mai mulţi ani o serie de iniţiative academice elveţiene ce vizează întărirea parteneriatului între lumea ştiinţifică elveţiană şi cea a ţărilor Europei centrale şi orientale, precum şi a CSI. Printre acestea figurează şi proiectul nostru intitulat Dezvoltarea şi sistematizarea cercetării interculturale în România pentru îmbunătăţirea standardelor în drepturile omului. Început în anul 2000, acest proiect îşi propune, pe durata a trei ani, să participe la eforturile de reconstrucţie a ştiinţelor sociale din România, blocate în timpul perioadei comuniste. Într-o perioadă zisă de tranziţie şi de redefinire a identităţilor, atât naţionale cât şi culturale, ni s-a părut utilă stimularea cercetării şi a colaborării în domeniul studiului relaţiilor interculturale. Dar ce înţelegem prin aceasta? Terminologia: intercultural sau interetnic? O primă dificultate apare în legătură cu terminologia utilizată în cercetările româneşti şi internaţionale, având în vedere numeroasele discuţii academice ce au avut loc în ultimii ani în domeniul etnicităţii, al statului-naţiune şi al relaţiilor inter-etnice. Punerea la îndoială sau critica conţinutului termenilor «etnici» şi răspândirea conceptului de etnicitate, în timp ce noţiunea de naţiune sau de stat-naţiune se vede «deconstruită» în contextul contemporan, al ţărilor europene sau nu, ne obligă la câteva precizări. Trebuie să definim cel puţin termenii pe care îi utilizăm în calitate de coordonatori ai acestui proiect, fără ca aceste precizări să afecteze utilizarea ce le este dată de cercetătorii ce publică în continuare, nici cea a cercetării româneşti în domeniu, sau, în fine, utilizarea acordată acestor termeni de clasa politică sau de legislaţia din România. Dată fiind practica curentă în ţările Europei de Est, şi în mod deosebit în România, de a distinge între cetăţenie şi naţionalităţi, la nivelul naţional şi local 1, ni s-a părut util să atragem atenţia cititorilor nu doar asupra conotaţiilor esenţialiste ce ar putea fi asociate recurgerii la termenul de etnie, aplicat unor grupuri lingvistice şi culturale distincte într-un stat-naţiune în secolul XXI. Pentru evitarea oricărei confuzii şi pentru a rămâne într-o perspectivă antropologică, preferăm să recurgem la termenii de cultură şi la relaţii interculturale decât la relaţii interetnice atunci când descriem relaţiile între diferitele grupuri de populaţie, cetăţeni ai României, chiar dacă şi cultura, ca entitate dată, a fost şi ea contestată de către anti-esenţialişti. 2 1 A se vedea pe acest subiect articolul lui C. Giordano din acest volum ce precizează de asemenea contextul ideologic al prefixelor ataşate termenului de cultură. A se vedea de asemenea : «Affiliation, Exclusion and the national State : «Ethnic Discourses» and Minorities in East Central Europe», C. Giordano, 1997, in Rethinking nationalism & Ethnicity 2 Nagel in Martiniello 5

6 Minorităţi etnice, naţionale sau multiculturalism? Totuşi, această primă distincţie între etnie şi cultură nu ne permite să evităm o a doua distincţie, stabilită de legislaţia şi de politica din România, şi anume: distincţia între o majoritate, niciodată numită ca atare, românii, şi ceilalţi cetăţeni numiţi minorităţi. Cele două criterii se conjugă deci pentru a da termenul de minoritate etnică, cu nimic mai satisfăcător, deoarece el este de două ori exclusiv. Problema aferentă acestei terminologii, politic corecte în sensul primar al termenului, adică conforme uzanţelor politice actuale, este legată de faptul că ea subliniază de la început un raport de forţă între cei mai numeroşi şi cei mai puţin numeroşi, trecând sub tăcere statutul istoric şi diversitatea minorităţilor în cauză. Dată fiind istoria constituirii României ca stat naţional, aceste apelative riscă astfel să creeze mai multă confuzie şi frustrări decât să le rezolve. Dacă ţinem cont, între altele, de noţiunea de minoritate, aşa cum este ea cel mai frecvent utilizată în Europa occidentală, în contextul imigraţiei, opunând noii veniţi cetăţenilor mai vechi, ceea ce nu este deloc cazul României, sau utilizarea sa în America de Nord şi în Australia, cuvântul îşi pierde sensul. Kymlicka (1995) a evidenţiat confuzia provocată deseori de termenul «multicultural» şi propune distingerea a două forme de pluralism în cadrul statului-naţiune. Am avea astfel de-a face cu state multinaţionale, adică state ce găzduiesc minorităţi istorice, pe care le numeşte «naţionale», şi cu state poli-etnice, adică cele ce conţin comunităţi de imigranţi mai recente ce nu au participat la construcţia naţiunii. El semnalează între altele că cele două caracteristici pot foarte bine coexista în cadrul aceleiaşi naţiuni. O soluţie ar fi deci adoptarea acestei terminologii ce distinge minorităţi etnice şi minorităţi naţionale şi, în cazul României, reţinerea celor din urmă. Nici această soluţie nu este însă mai satisfăcătoare, datorită conotaţiei termenului de minoritate care, după cum am spus, induce din start un raport de putere între grupurile în cauză. Ar trebui deci să recurgem mai degrabă la termenul «multicultural» ce are avantajul, din punct de vedere semantic cel puţin, de a rămâne neutru? Se întâmplă însă că în dezbaterea asupra prezenţei şi coexistenţei mai multor culturi în cadrul politic al naţiunii, termenul «multicultural» să fie asociat cu ceea ce a devenit «multiculturalismul 3». Acesta din urmă face de acum referinţă la reflecţii politice precise, cărora nu li se poate ignora contextul socio-istoric particular. Este vorba în principal de multiculturalismul nord-american aşa cum este el practicat, revendicat şi discutat în Statele Unite, în Canada şi în Australia de aproximativ treizeci de ani, în opoziţie cu vechiul şi tradiţionalul mono-culturalism bine cunoscut sub numele de «melting-pot». Or istoria şi tradiţia politică nord-americană ne interzic aplicarea unui astfel de «model» multiculturalist în Europa central-orientală fără a i se fi demonstrat în prealabil pertinenţa. Am menţionat între altele că multiculturalismul (Kymlicka: 1995), împinge spre confuzie şi că, în cazul Statelor Unite, el tinde să se intereseze doar de «poli-etnic» şi să uite «multinaţionalul», adică populaţiile autohtone colonizate. Aceasta constituie un argument în plus pentru respingerea termenului. Ar rămâne termenul «pluri-cultural» ce semnalează diferenţa fără a o cuantifica. Totuşi, exceptând descrierile statistice ale populaţiilor, acest termen nu permite abordarea relaţiilor între comunităţi. Iată de ce i-am preferat termenul de «intercultural» ce lasă să se înţeleagă, nu doar prezenţa mai multor culturi sau «naţiuni» în cadrul unui stat, ci şi o anumită relaţie între entităţile culturale distincte. Cum unul dintre scopurile demersului nostru este tocmai aprofundarea şi sistematizarea cercetărilor îm domeniul relaţiilor între comunităţile culturale din România, ni se pare legitim să recurgem la termenul de «intercultural» ceea ce ne permite 3 A se vedea pe acest subiect Ch. Taylor, Multiculturalisme, Paris

7 simultan evitarea importării prea rapide deşi comode a unor modele inadecvate, legate atât de analiză, cât şi de practici. Se cuvine subliniat aici că, dezbaterea asupra terminologiei nu a avut loc în manieră formală între partenerii proiectului şi că nu am dorit impunerea unei terminologii celor ce au contribuit la cercetările cuprinse în acest volum. Este interesant în final de observat, în anchetele ce fac referire directă la aceste diferite «minorităţi» 4, cum sunt percepute mai exact apartenenţele la naţiune şi la «minoritate». Este evident că această reflecţie va trebui făcută în faza a doua a proiectului şi că ea va putea reprezenta un câştig pentru cercetare. Obiectivele şi derularea proiectului Pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus, era necesar mai întâi să procedăm la stabilirea unei reţele instituţionale, umane şi informatice, pe baza căreia să putem crea legăturile necesare culegerii datelor. In vederea schiţării «stadiului actual» al cercetării interculturale în România, a fost necesar, ca o primă etapă a proiectului, să identificăm lucrările şi sursele existente. Din această primă etapă au rezultat, nu doar scrieri de literatură ştiinţifică specializată, ci şi o literatură «gri», ca şi nume de cercetatori şi instituţii încă de mobilizat. Pe această bază, cele două instituţii partenere ale Universităţii din Fribourg, Institutul Intercultural din Timişoara şi Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice din Cluj, au putut invita cercetătorii şi instituţiile lor să participe la Conferinţa de la Timişoara din octombrie 2001, în vederea colectării materialelor existente, dar şi cu intenţia de a le discuta şi de a identifica «nevoi» sau lacune în acest domeniu. In etapa a doua va fi posibilă stabilirea unui program mai precis pentru cercetările viitoare, ca şi constituirea unei reţele de instituşii şi cercetători interesaţi să colaboreze între ei în viitor şi să conducă împreună noi cercetări. Ni s-a părut interesant să deschidem, încă din această primă etapă, colaborarea cu persoane şi echipe de cercetare din regiunea sud-est europeană, acest lucru fiind posibil datorită reţelei construită cu răbdare de Institutul de Etnologie din Fribourg, în special în Bulgaria dar şi în Macedonia şi Albania. Astfel, CSS (Centro Studi Sociale) din Roma, ce publică regulat în revista sa «Ethnobarometer» studii despre migraţiile în Europa de sud-est, ni s-a alăturat la Timişoara, adaugând o componentă importantă acestui prin «tour de table» intercultural, cea a comparaţiei. Dacă ne amintim că în urmă cu mai puţin de zece ani era de neconceput realizarea unei anchete sociologice independente în România şi în întreaga regiune, vom avea măsura drumului deja parcurs. Efectului de surpriză lăsat de căderea zidului Berlinului i-a succedat rapid ideea unei tranziţii spre economia de piaţă, aceasta captând ansamblul speranţelor şi politicilor şi aducând mai târziu numeroase deziluzii! Tranziţia în domeniul ştiinţelor sociale s-a făcut însă într-o manieră mai difuză şi sub impulsul instituţiilor europene şi nord-americane. Acestea au tendinţa, ca şi întreprinderile, să ofere propriile experienţe ca modele în domeniul politic, cel social sau chiar în cultură, mergând până la impunerea subiectelor de cercetare. Există pentru parteneri un real pericol de simplificare abuzivă, legată atât de percepţia străină a problemelor ştiinţifice şi sociale prioritare în România sau de percepţia românească a «modelelor» propuse sau impuse. Să luăm doar exemplul noţiunii de «tranziţie spre economia de piaţă», impusă de economiştii occidentali după căderea zidului Berlinului şi conotaţiile pe care aceasta le poate avea pentru persoane ce au cunoscut mai multe decenii de «tranziţie spre comunism»! Problemele precise şi urgente ale viitoarei participări a României la NATO şi Uniunea Europeană ne permit să apreciem aceste ambiguităţi. În acest context, prezenţa şi participarea Preşedintelui Adunării 4 a se vedea mai ales ancheta lui Horvath 7

8 Parlamentare a OSCE, dl. A. Severin, la conferinţa noastră a reprezentat pentru noi, nu doar o onoare, ci a constituit o preţioasă contribuţie la dezbaterile noastre, pe care le-a lărgit. Proiectul nostru de parteneriat institiţional academic bilateral dobândeşte astfel o dimensiune politică europeană. Interculturalitate: aspecte, cercetări, perspective. Stadiul actual Această primă publicaţie ne oferă o imagine asupra complexităţii subiectului. Dacă îl vom considera în contextul său mondial şi în raport cu întâlnirea culturilor sau a ceea ce unii numesc «metisaj cultural». Într-adevăr, problematica interculturală din România este în acelaşi timp specifică dar participă şi la contextul intercultural regional şi european. La aceasta se adaugă particularităţile istorice ale constituirii naţiunii române ce oferă un cadru precis temei noastre, cel al relaţiilor dintre populaţiile reunite din 1918 sub drapelul românesc. Totuşi, nu poate fi ignorată preistoria interculturalităţii din România în ceea ce priveşte Transilvania şi Banatul. Cum să ţinem cont de această istorie fără a cădea în capcanele «continuităţii istorice» a naţiunii sau, pur şi simplu, ale ignorării acestei preistorii? Fără a reface aici istoria acestei preistorii interculturale, trebuie totuşi amintită apartenenţa mai lungă sau mai scurtă a acestor două provincii la imperiile austriac şi otoman, ataşarea lor la coroana maghiară şi compoziţia lor constant pluri-culturală încă din Evul Mediu, atât datorită migraţiilor interne şi regionale, cât şi imigraţiilor de tip colonial, în ceea ce priveşte populaţiile germanice. Eterogenitatea acestor populaţii nu poate fi totuşi considerată ca unică şi uniformă din Evul Mediu până în prezent. De asemenea, nu poate fi atribuită exclusiv geniului local gestiunea non violentă a relaţiilor între populaţii în prezent, ştiind că Banatul a făcut parte dintr-un Imperiu ce practica (şi impunea) o politică de coexistenţă multinaţională (Vielvoelkerstaat). Într-un alt domeniu, cel al relaţiilor (conflictuale) interconfesionale între ortodocşi şi greco-catolici, contextul istoric anterior faţă de 1948 şi de 1918 oferă o perspectivă clarificatoare asupra dezbaterii, mai ales dacă se ia în considerare Ostpolitik pluriseculară a Vaticanului şi politica religioasă a lui Stalin. Altfel spus: câştigul acestei prime etape a proiectului este acela al unei colecţii. Colecţie incompletă de texte ce adoptă perspective inevitabil parţiale, dar deseori complementare. Fie sociolog, politolog sau istoric, fiecare abordează chestiunea interculturală din perspective şi cu tehnici diverse care, combinate, pun în lumină preocupările majore ale momentului prin intermediul practicilor interculturale din România. Într-un prim capitol cu două voci, Adrian Severin şi Gabriel Andreescu ne prezintă problematica interculturală la nivel macrosocial şi politic. Primul se referă la cadrul european, cel al viitorului pentru România. Acestui text vizionar i se adaugă o contribuţie ce îşi propune înaite de toate definirea unor spaţii proprii comunităţilor culturale şi indivizilor ce le compun, ca şi a limitelor lor la nivel naţional. Le răspund în manieră critică textele lui Christian Giordano et Calin Rus, primul pornind de la acumulările antropologiei sociale, iar al doilea bazându-se pe rezultate din psihologia socială. Astfel este definit cadrul interogaţiilor noastre. Capitolul al doilea ne introduce în inima problematicii interculturale româneşti din perspectiva istoriei ştiinţelor sociale din România (Poledna), a sondajelor de opinie (Kivu), a studiilor asupra egalităţii sexelor (A. Magyari), a relaţiilor inter-religioase (Lazu), a identităţii rome (Tarnovski) şi a monitorizării presei (Popescu). Poledna ne arată cum paradigma naţională utilizată în ştiinţele sociale pentru studierea comunităţilor culturale evoluează de la perioada ce precede comunismul la perioada Ceauşescu. Kivu interoghează cele trei comunităţi, română, maghiară şi romă, asupra valorilor identitare reciproce, în timp ce E. Magyari arată, cu ajutorul unor anchete, cum ordinea socială intervine în manieră transversală în procesul de diferenţiere etnică şi de gen, ca şi în 8

9 relaţiile interetnice. Lazu abordează problematica inter-religioasă ortodocşi/uniaţi, prin intermediul controversei asupra proprietăţii bisericilor, reglată în mod paşnic, şi, conchide el, exemplar, în Banat. Tarnovski situează construcţia identitară a romilor în cadrul mai vast al istoriei şi statutului lor în România, arătând cum mass-media contribuie de asemenea la această «construcţie de imagine». Popescu ilustrează în fine, pe baza unor monitorizări ale presei româneşti, o problematică de mare actualitate : cea a migraţiei internaţionale a romilor din România. Cele două capitole referitoare la Transilvania şi la Banat ne permit să ne apropiem mai mult de realitatea terenului. Horvath analizează cazul legitimităţii unei universităţi în Transilvania în care predarea să se facă în limba unei minorităţi (cea maghiară), ca aplicare a principiilor europene de protecţie a minorităţilor. N. Magyary discută, la rândul lui, pornind de la noţiunea de recunoaştere a diversităţii, principiul unei «ordini etnice» ce ar rezolva problema raportului de putere între majoritate şi minoritate în beneficiul comunităţilor legate printr-un pact social în oraşul Cluj. El introduce în studiu problema dublei loialităţi şi a stimei de sine, perspective clasice în domeniul interculturalităţii şi care permit comparaţia cu alte contexte. Poledna introduce o serie de date statistice comparate privind populaţiile din Transilvania între 1850 şi Analiza sa ne face să înţelegem impactul mişcărilor de populaţie asupra relaţiilor interculturale, îndeosebi a emigrării masive a populaţiilor germanice. În cazul Banatului, Buzărnescu şi Pribac amintesc istoria interculturală antică şi practica unui multilingvism favorabil educaţiei interculturale şi convieţuirii paşnice. Ar fi deci un caz exemplar de ceea ce ei numesc "interculturalitate interactivă". Bodo analizează la nivelul Banatului istoric (ce include o parte din Voivodina iugoslavă şi din Bacska maghiară), compoziţia identităţii locale şi importanţa sa în raport cu identităţile regională şi naţională. In fine, Vultur introduce o nouă dimensiune a cercetării interculturale româneşti : cea care face apel la istoria orală şi se situează prin aceasta în proximitatea antropologiei culturale. Povestirile vieţii diverselor persoane originare din Banat oferă un context cultural bogat, ce valorifică atât imaginarul cât şi «faptele sociale». Co-editorii acestui volum au redactat câteva concluzii în vederea definirii unui cadru epistemologic comun ce ar putea ghida viitoare cercetări. Aici figurează deja vâteva axe posibile ce vor putea fi dezvoltate prin aceste cercetări. Coordonatorii subliniază de asemenea necesitatea mobilizării în continuare a resurselor existente la nivel naţional în România. Ţinem să mulţumim aici colegilor români, coordonatori ai proiectului şi co-editori ai acestui volum, pentru contribuţia lor la identificarea interlocutorilor în domeniul cercetării interculturale, la colectarea datelor şi la organizarea Conferinţei de la Timişoara şi la redactarea prezentului volum. Nu toţi participanţii la Conferinţa de la Timişoara au putut figura printre autori şi regretăm acest lucru. Aceasta explică probabil anumite lacune. Suntem convinşi că această primă etapă, de punere în lumină a cercetărilor existente, ne va permite identificarea rapidă a unor noi cercetări de realizat. Astfel, vom putea poate degaja modele specifice de gestiune a interculturalităţii vizând susţinerea unei cetăţenii pentru care diversitatea culturală, departe de a reprezenta un obstacol în calea partcipării civice a fiecăruia, îi va garanta, dimpotrivă, accesul echitabil la dezbaterile locale, naţionale şi europene. François Ruegg Co-editor Universitatea din Fribourg (Elveţia) 9

10 Bibliografia Barth, F.,1969, Ethnic groups and Boundaries, Allen and Unwin, London Gellner, E., 1983, Nations and Nationalism, Blackwell, Oxford Giordano, C., 1997, Affiliation, Exclusion and the National State: Ethnic Discourses and Minorities in East Central Europe, in Wicker, H.-R., (Ed.), 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity, Berg, Oxford, New York, pp Kymlicka, W., 1995, Multicultural Citizenship, Clarendon Press, Oxford Martiniello, M., 1995, L ethnicité dans les sciences sociales contemporaines, PUF, Paris Taylor, Ch., 1994, Multiculturalisme. Différence et démocratie (trad.) Aubier, Paris Wicker, H.-R., (Ed.), 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity, Berg, Oxford, New York 10

11 Capitolul I PERSPECTIVE ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE INTERCULTURALITĂŢII 11

12 Adrian Severin STABILITATEA ŞI SFIDĂRILE MULTICULTURALISMULUI CIVIC ÎN EUROPA Trăim într-o lume traversată de conflicte interetnice şi de crize identitare. Lucrul este atât de evident încât el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se încadrează în aceeaşi fenomenologie. După prăbuşirea sistemului mondial bipolar, omenirea trăieşte în cadrul procesului globalizării efectele contradicţiei dintre integrarea politică pe baza solidarităţii de interese şi dezintegrarea statală pe criterii identitare, dintre omogenizarea economică şi pulverizarea culturală. Globalizarea modelului societăţii deschise şi libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Incrucişarea lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizatä, fundamentalismul religios sau terorismul. Ele pun astăzi în discuţie întregul sistem de securitate şi stabilitate al lumii. Fără a nega susbstratul lor economic şi social, este totuşi imposibil să nu observăm că motorul care pune în mişcare factorii de destabilizare amintiţi este mai puţin foamea cât alienarea indusă de sentimentul implicării forţate în experienţe moral-culturale eşuate, precum şi teama că acceptarea complicităţii cu protagoniştii unor asemenea experienţe nu va rămâne nesancţionată. Sărăcia crează doar cadrul favorabil recrutării celor care formează armatele luptătoare sub diferite steaguri identitare. Aceste armate sunt finanţate, însă, din belşug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci şi de lideri carismatici care îşi asumă proiecte mesianice. Trebuie observat, de asemenea, că globalizarea a mai permis şi accesul reprezentanţilor unor anumite comunităţi culturale la tehnologii pe care numai reprezentanţii altor culturi le-au putut produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legată de o înţelegere particulară a lumii şi a ordinii universale. Când o anumită cultură îşi însuşeşte tehnologii pe care nu le-a creat şi nici nu le-ar fi putut crea potrivit logicii sale interne atunci există riscul ca respectivele tehnologii să fie utilizate în scopuri diferite faţă de cele pentru care au fost create. (Într-adevăr, este dificil să credem că cei care au inventat avioanele cu reacţie şi care au construit zgârie-norii, şi-ar fi închipuit că avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgârie-norii. Motivul pentru care tehnologia de vârf per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizează această tehnologie, este acela că nimeni nu ar putea fi de acord să trăiască într-o eră în care îmbarcarea într-un avion să reprezinte un pericol, construirea unui zgârie-nori un exerciţiu riscant, iar progresul în chimie sau biologie o ameninţare pentru aer sau pentru apă). Identificăm aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii şi desigur, pentru cea europeanä. Traversăm în prezent o eră modernă în care se oferă mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scăpând astfel de neregulile şi eşecurile vechii ere, nu au făcut-o. De ce se întâmplă aşa? Scuza clasică că neprogresarea şi sărăcia au fost cauzate de forţele imperiale şi de intenţiile coloniale este insuficientă, dacă nu chiar nesatisfăcătoare. Răspunsul principal rezidă într-un set de valori culturale care sunt caracteristice diferitelor comunităţi umane. Şi după cum preciza odată 12

13 Ministrul de Externe israelian Shimon Peres: Nu poţi avea potenţialul pentru o tehnologie înaltă dacă nu adopţi libertatea reală şi decenţa reală. Nu poţi avea o economie bazată pe ştiinţă acolo unde ştiinţa există laolaltă cu minciuna. Stiinţa nu poate fi alăturată dictaturii. Nu poţi minţi ştiinţific. Ştiinţa şi tehnologia cer căutarea adevărului neîntrerupt, fără compromisuri. Nu poţi avea investiţii dacă nu ai transparenţă. Nu poţi avea cercetare liberă dacă nu ai o societate liberă. Nu poţi avea o economie modernă dacă nu ai porţile şi spaţiul aerian deschise pentru comerţ şi pentru schimbul onest. A acumula modele de viaţă şi tehnologii circumscrise lor, este un lucru. A le asimila este cu totul altceva. O asemenea asimilare mai ales dacă este superioară şi constructivă - schimbă inevitabil ceva din paternul identitar. Cel mai adesea aceste schimbäri se produc pe linia convergenţei mai multor culturi. De aici rezultă că identitatea nu este, nu poate fi şi nu trebuie să fie imuabilă. De-a lungul evo1uţiei istorice orice cultură pierde unele trăsături şi câştigă altele. Un astfel de proces trebuie acceptat şi nu are nimic negativ în sine. Culturile sunt vii şi este necesar să rămână vii. Păstrarea identităţii nu trebuie să însemne mortificarea culturală. Problema este aici găsim una dintre marile sfidări ale lumii de astăzi cum să facem ca să accelerăm şi să controlăm evoluţiile diverselor culturi pe direcţia convergenţei şi să punem astfel convieţuirea interculturală în locul conflictelor interculturale, fără riscul siluirii diversităţii culturale pe calea asimilării unei culturi de către alta? De asemenea o altă provocare este legata de nevoia construirii - în sânul diferitelor comunităţi organizate (statal) - a unor instituţii compatibile folosind elementele tradiţionale specifice culturii fiecăreia dintre ele. Pentru Europa se pune şi o chestiune suplimentară: Cum să fie conciliate o identitate europeană înca destul de indefinită cu identităţile naţionale care au fost motor al dezvoltării dar care nu au reuşit să rezolve cu bine tema garantării păcii şi eliminării războiului ca modalitate de soluţionarea divergenţelor? Soluţionarea problemei identitate europeană versus identitate naţional-statală constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi instituţionale europene. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promovează o integrare mai profunda a actualelor state-naţiune europene, cu atât mat mare este teama celor din urma în faţa pericolului de a-şi pierde identitatea. În ce constă, de fapt, această identitate şi de ce ar fi o nenorocire atât de mare dispariţia ei? Cum s-ar putea pierde identitatea naţională şi cum ar putea fi ea înlocuită de o identitate europeană? lată doar câteva întrebări care frământă astăzi conştiinţele europenilor. PROCESUL EUROPEAN CA UN DRUM CU DOUĂ SENSURI CULTURALE Procesul european proces constând în proiectarea şi edificarea unei Europe unite apte de a depăşi stadiul Europei-Piaţă spre a deveni o Europă Putere - trebuie privit ca rezultat al unei deplasări cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre mişcarea Vestului european către Estul continentului realitate numită extinderea UE - iar pe de altă parte avem în vedere mişcarea universului de o complexă şi adesea conflictuală diversitate al Europei Centrale şi Orientale către Occident realitate care ar putea fi numită expansiunea dezordinii orientale. Cele două Europe (orientală şi occidentală) işi au izvoare culturale comune în literatura elină, religia iudaică şi dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despărţit, însă, spre a iriga 13

14 teritorii spirituale şi istorii diferite, ajungând să se verse în două mări însemnând două modele de viaţă distincte. Europa Occidentală a parvenit la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, concurenţă liberă şi loială, supremaţia legii şi primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democraţia pluralistă/participativă, statul de drept şi drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată şi ceea ce am numi democraţia economică, respectiv caracterul sacru al proprietăţii private şi formarea liberă a preţurilor pe piaţă. Ele includ, evident, egalitatea şanselor şi laicitatea statului.) În paralel cu aceste trăsături considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat şi vulnerabilităţi avându-şi rădăcinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul şi lipsa de flexibilitate a pieţei muncii consecutivă unui exces de protecţie socială - sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (instituţiile Uniunii Europene) li se adaugă birocratismul, lipsa de transpanenţă şi de sisteme de răspundere faţă de cetăţean, precum şi un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naţionaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independenţei spre a trăi în cultura interdependenţei. Pentru Răsăritul european, în schimb, independenţa statului naţiune şi caracterul absolut al suveranităţii sale rămân trăsături esenţiale ale identităţii atât la nivelul elitei politice cât şi la acela al mentalului popular. Europa Centrală şi Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate existenţială şi cultural-identitară, individuală şi colectivă, naţională şi internaţională şi prin sărăcie. Adică exact ace1eaşi realităţi care au făcut din Europa Occidentală, la finele celui de al doilea război mondial, o adevărată Uniune a Fricii transformată apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - spre a deveni o Uniune de Valori întrupată în Uniunea Europeană de astăzi. Insecuritatea şi disparităţile economico-sociale, dar şi lipsa unei societăţi civile dezvoltate şi, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor şi statelor din jumatatea estică a continentului mentalităţi şi atitudini circumscriind modele de viaţă cartacterizate printr-o combinaţie ciudată de individualism şi colectivism, printr-o slăbiciune cronică a spiritului raţional şi pozitiv. Individualismul îşi are originile in experienţa rezistenţei pasive împotriva totalitarismului şi explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se salveze pe sine prin practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere şi a excelenţei competiţionale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital. Colectivismul este o expresie inerţială a experienţei sociale comuniste şi se manifestă prin lipsa spiritului de iniţiativă şi teama asumării de riscuri, ca şi prin tendinţa de a transfera întreaga răspundere şi întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunităţii, către stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental şi de solidaritatea socială, precum este şi individualismul. El este responsabil pentru menţinerea centralismului în admnistraţie şi modesta evoluţie a principiului subsidiarităţii, precum şi pentru ineficienţa economică consecutivă unor cereri de protecţie socială fără legătură cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului raţional şi pozitiv face din Europa Centrală şi Orientală locul unei religiozităţi necunonoscute astăzi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism), al practicării unui naţionalism de secol XIX retoric în formă şi retrograd în conţinut - ca şi al recurgerii la confruntare violentă ca formă de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) şi religioase. Aşa se face că pentru cetăţenii ţărilor respective încrederea în Biserică şi Armată trece 14

15 înaintea încrederii în instituţiile specifice democraţiei dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase şi gândirea soluţiilor la problemele politico-economice în termeni etnici ca, de altfel, şi celelalte trăsături evocate anterior - sunt parte a identităţii acestei bucăţi de Europă (inclusiv cât priveşte statele din Grupul de la Vişegrad) ele fiind cu atât mai accentuate cu cât ne deplasăm mai la Est. De aici nu ar trebui, însă, să se ajungă la concluzia superiorităţii absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de bine şi de rău, ori în cei, tot subiectivi, de superior şi inferior, ci trebuie să se raţioneze în context ontologic şi pragmatic, fiind vorba despre opţiuni referitoare la modul de a exista şi de adecvarea la provocările şi oportunităţile oferite de mediul înconjurător. În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginaţie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat consecinţă a obişnuinţei cu lipsa de confort şi a religiozităţii sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rată oarecum mai accentuată a natalităţii (importantă mai cu seamă în condiţiile în care scăderea de populaţie în Occident va genera un tot mai acut deficit de forţă de muncă educată susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migraţie din spaţii culturale mai depărtate de standardele europene), o mai mare rezistenţă la efort şi o disponibilitate sporită pentnu muncă, în special cea grea chiar dacă travaliul lor nu este şi foarte disciplinat. Aşa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma că extinderea UE -- despre care am putea vorbi şi ca despre un imperialism pozitiv occidental - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator evident menţinându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe integrarea europeană exclusiv ca pe un transfer al modelului său aquis-ul comunitar către ţările Europei Centrale şi Orientale. Dimpotrivă, mişcarea integratoare care se deplasează de la Est la Vest expansionismul dezordinii orientale dispunând de o proteicitate similară migraţiunilor barbare care au dărâmat cu peste un mileniu în urmă Imperiul Roman de Apus are un cert caracter globalizator. Într-adevăr ea tinde chiar dacă lucrul nu este totdeauna conştient iar intenţia, de cele mai multe ori, nu este declarată - spre o sinteză a modelului Occidental cu tradiţiile, experienţele, valorile şi abilităţile caracterizând viaţa europeană care a existat şi continuă să existe în afara Uniunii Europene. Din perspectivă vestică procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectivă estică procesul vizează realizarea unei sinteze identitare ceea ce deplasează accentul pe latura calitativă, rezultatul final urmând a consacra schimbarea în toate componentele noii Uniuni. Întrebarea care se pune este care dintre aceste două tentative va izbândi? Integrarea europeană (construcţia unei Europe unite) nu este un exerciţiu de fantezie ci o încercare vitală menită a oferi o securitate şi stabilitate durabile pentru ambele jumătăţi ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securtăţii este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viaţă. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identităţi comune a Marii Europe bazate pe un set unic de valori şi pe instituţii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere şi de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară işi măreşte puterea necesară spre consolidarea securităţii proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar. 15

16 Problema este că în prezent UE nu are capacitatea nici de voinţă şi nici de efort spre a-şi impune modelul în afara frontierelor sale deşi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voinţă ar implica renunţarea la confortul actual şi la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituţii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei şi prin lichidarea disparităţilor economicosociale dintre naţiunile europene care ar intra în componenţa Europei unite. Nefiind, aşadar, în măsură să conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, în situţia de a constata nu doar că nu-şi poate consacra identitatea ca atare în jumătatea estică a continentului ci şi că tăria defensivei sale împotriva invaziei cu care o ameninţă actuala dezordine orientală` este depăşită de forţa de atracţe a standardelor sale de viaţă. Împinşi de disperarea pe care insecuritatea şi sărăcia prelungite şi fără de perspective le-o alimentează, pe de o parte, şi seduşi de civilizaţia apuseană, pe de alta parte, europenii de est vor găsi, cu siguranţă, energia spre a dărâma zidurile de apărare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid at Benlinului. Din acest punct de vedere UE este cu mult mai îndreptăţită să se gândească la pericolul ca identitatea sa să se modifice în urma acţiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare ci despre o altă Uniune. În discuţie nu este extinderea UE ci unificarea Europei. Pentru ca intâlnirea Vestului cu Estul şi sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, la anarhie şi instabilitate, sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucişarea culturii (identităţii) de clan cu cultura (identitatea) statului-naţiune, în unele părţi ale lumii şi chiar în Europa (în Balcani în special în Kosovo şi Macedonia --, în Sicilia, în Ţara Bascilor, în Corsica, precum şi în Orientul Apropiat şi Asia Centrală), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toţi europenii, deopotrivă din Apus şi din Răsărit. UE nu poate fi unica responsabilă pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate şi nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat şi asumat de toţi participanţii la proces. Pentru moment se pare că Europa Centrală şi Orientală este mai dispusă la aceasta. O ECUAŢIE POLITICĂ DE REZOLVAT Statele moderne au de rezolvat o ecuaţie complexă (de fapt, un sistem de ecuaţii cu mai multe necunoscute) în care intră următoarele componente principale: omul (ca valoare supremă şi măsură a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reală, concretă de oameni ce se simt legaţi între ei printr-o identitate comună circumscrisă de tradiţii, mod de viaţă, interese, eventual cultură similară); teritoriul (asupra căruia se exercită prerogativele aferente suveranităţii); drepturile (ce sunt recunoscute omului şi comunităţii pe teritoriul şi în legătură cu teritoriul pe care trăiesc). Ordinea enumerării nu este întâmplătoare. Ea exprimă ordinea importanţei componentelor ecuaţiei într-o concepţie democratică modernă. În cadrul unei asemenea concepţii omul (fiinţa umană) şi fericirea sa sunt principala raţiune de a fi a statelor, după care urmează protecţia stabilităţii, identităţii şi prosperităţii comunităţilor, iar apoi apărarea şi administrarea teritoriului. Drepturile acordate, recunoscute şi protejate de state, ca şi cele pe care ele se exercită în 16

17 raporturile cu cetăţenii, trebuie să fie astfel concepute încât să respecte ierarhia respectivă. Aceasta trebuie să se reflecte în construcţia sistemului subsidiarităţii naţionale menit a integra interesele în concurs şi a stabili pricipiile care îndrumă alegerea între ele. (Concepţia descrisă este opusă celei pentru care statul reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale şi popor ca abstracţiune constituie principala valoare de apărat, dupa care vin, în ondine, colectivităţile umane locale şi persoana umană considerată individual.) În lumina celor de mai sus, legătura dintre elementele componente ale ecuaţiei politice date spre rezolvare statelor poate fi exprimată prin următoarele principii: a) viaţa omului/fericirea omului este valoarea primordială care depăşeşte în importanţă capacitatea de a controla/administra un teritoriu; b) caracterul unitar al organizării şi controlului unui teritoriu este garantat nu de declaraţii politice (fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfacţia populaţiei/comunităţii care locuieşte acel teritoriu, în legatură cu drepturile ce-i sunt necunoscute şi pe care le poate exercita efectiv; c) statul care nu dă drepturi, dă (pierde/cedeaza) teritorii (adică statul care nu este gata să recunoască anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfacţia, trebuie să se pregătească la a pierde teritorii). Aparent paradoxal, ecuaţia schiţată mai sus ar putea fi rezolvată mai uşor prin complicarea ei, adică prin includerea în calcul a componenţei suprastatale. Aceasta ridică problema suveranităţii ca şi aceea a integrării sistemului subsidiarităţii naţionale într-un sistem al subsidiarităţii globale. Având în vedere extraordinara interdependenţă practică a nivelului naţional cu cel internaţional, ca şi extinderea considerabilă a normelor care descriu obligaţiile ori angajamentele naţionale faţă de comunitatea internaţională, clasica evaluare a suveranităţii, ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile interne şi externe, arată asemenea scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema suveranităţii. Am invoca, în acest context, propunerea lui Jean Tuscoz, care descrie suveranitatea drept ansamblul de competenţe ale statelor reglementate de dreptul internţional 1. Este evident că ramâne doar un pas de făcut, pentru a gândi suveranitatea unui stat în raport cu o organizaţie inter- ori supra guvernamentală: acel set de competenţe ale statelor-membre definite în raport cu dreptul comunitar. Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul subsidiarităţii, ca mecanism care fondează Uniunea Europeană. Să invocăm conţinutul acestui principiu, aşa cum apare el în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): În domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona în concordonanţă cu principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi atinse suficient de statele-membre şi de aceea, datorită amplorii sau efectelor acţiunii propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinită de către Comunitate 2. Vedem de aici, că principiul subsidiarităţii nu este decât un complement al principiului suveranităţii şi nu împotriva lui. Suveranitatea statelor se construieşte - şi în sensul în care este relativizată - conform principiului subsidiarităţii. Desigur, într-o federaţie europeană, suveranitatea statelor are un sens. Dar ea este relativă la 1 Jean Touscoy, Droit international, Presses Universitaires de France, Paris, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii europene, sub coordonarea lui Valentin Constantin, Polirom,

18 competenţele federaţiei. Iar conţinutul suveranităţii se construieşte conform schemei pe care o impune o concepţie inteligentă a aplicării principiului subsidiarităţii. Deci, nimic dramatic, a gândi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federaţii europene. Ea îşi pierde însă caracterul mitic-metafizic, prelungire până astăzi a unei viziuni hegeliene şi fichtiene, pentru a căpăta o dimensiune practică şi contextuală. Având în vedere universalitatea principiului subsidiarităţii, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior al suveranităţii locale până la etajul însuşi al suveranităţii Federaţei Europene, la rândul ei relativă la ansamblul de competenţe pe care i le rezervă dreptul internaţional. Suveranitatea statelor se va actualiza în timp, în funcţie de competenţele pe care, tot firesc, au de ce să le delege la nivelul Uniunii 3. Construcţia suveranităţii statelor membre ale federaiţei va fi esenţialmente problema practică a aplicării principiului subsidiarităţii. În acest sens putem spune că formula de,,suveranitate limitată cu care ar rămâne statele naţionale în urma procesului de integrare europeană, sau chiar aceea de,,transfer de suveranitate către structuri supranaţionale, nu sunt cu totul corecte. De fapt, suveranitatea nici nu se limitează şi nici nu se transmite ci exerciţiul ei se reorganizează ţinând seama de datele obiective ale lumii înconjurătoare, pentru a mări eficienţa demersului politic spre satisfacţia deţinătorului primordial de putere şi a celui care este sursa originară a puterii: cetăţeanul. Dintr-o atare perspectivă Europa unită a viitorului va fi Europa cetăţenilor liberi şi a comunităţilor culturale tolerante. NAŢIUNEA MODERNĂ - GEOPOLITICĂ ŞI CULTURĂ Apariţia naţiunilor moderne este fie rezultatul unei evoluţii geopolitice, fie al uneia culturale. În primul caz este vorba despre o experienţă comună acumulată de populaţia trăitoare pe un anumit teritoriu supus unei anume suveranităţi statale. În cel de al doilea caz referirea se face la construirea unui anumit fel de viaţă, de raportare la lumea exterioară şi de creaţie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legatura cu un teritoriu statal nu are nici o relevanţă. De aici, pe aceste două linii de evoluţie diferite, a rezultat conceptul teritorial şi conceptul organic al naţiunii. Conceptul teritorial are caracter obiectiv întrucât el aşează în plan central elementul palpabil, material al teritoriului, privind naţiunea ca pe o comunitate umană ce locuieşte un teritoriu, ce trăieşte între frontierele teritoriale ale unui stat. Aşa s-a format naţiunea franceză şi pe această bază generalul De Gaulle a putut identifica republica cu naţiunea şi a vorbit despre ea ca despre o entitate,,unică şi indivizibilă. Din concepţia teritorială asupra naţiunii s-a desprins conceptul de,,naţiune civică, membrii naţiunii distingându-se doar prin raportul juridic care îi leagă de statul pe teritoriul căruia trăiesc. Conceptul organic are caracter subiectiv întrucât el pleacă nu doar de la om şi de la realitatea abstractă a spiritualităţii, ci de la cultura care este un produs al gândirii şi simţirii umane, iar nu 3 Nu trebuie uitat însă, nici o clipă, ca spre deosebire de frontierele unităţi1or locale, frontierele statelor nu pot fi modificate printr-o decizie la nivel federativ. Iată de ce suveranitatea statelor membre ale federaţiei, relativă cum este, păstrează în orice caz suveranitatea asupra graniţe1or sale. 18

19 un dat precum pământul. Acest produs s-a dezvoltat în timp şi potrivit unei logici intrinseci care îi explică elementele de identificare. Naţiunea este, astfel, o comunitate caracterizată prin anumite relaţii spirituale între indivizii care îi sunt membri, relaţii incluzând tradiţie, limbă, tendinţe culturale, interese, eventual religie,comune. O astfel de comunitate apărută în afara ideii de stat şi lipsită, deci de statalitate pe măsură ce şi-a stabilizat caacteristicile culturale şi a devenit conştientă de sine, a început să dorească protecţie statală şi, prin urmare, să-şi caute un stat. Aşa s-a născut naţiunea germană, dar şi cea română. Unificarea principatelor române ca o consecinţă a conştiinţei naţionale formate în afara unui stat unitar şi iridenta română transilvană, bucovineană şi basarabeană reflectă exact modelul descris. Conceptul organic a evoluat către acela de,,naţiune culturală. Naţiunea culturală trăieşte pe teritoriul mai multor state iar pe teritoriul unui anumit stat trăiesc părţi ale mai multor naţiuni culturale care împreună alcătuiesc o naţiune civică. Naţiunea franceză s-a desăvârşit prin transformarea statului feudal centralizat şi unitar al francezilor într-un stat naţional francez. Naţiunea română, ca şi cea germană, s-au desăvârşit prin adunarea tuturor comunităţilor de români împărtăşind aceeaşi cultură într-un stat unic (naţional) care, din raţiuni istorice, în cazul României este un stat unitar, iar în cel al Germaniei este stat federal. Provocarea cu care Europa de astăzi este confruntată se leagă de întrebarea asupra modului în care poate fi făcută sinteza între naţiunea civică şi cea culturală, în condiţiile în care statele naţiune nu sunt pure din punct de vedere ethic. Imperialismul European rezolvase până în secolul al XIX-lea în mod satisfăcător problema dezvoltării prin integrare (pe părţi întinse ale teritoriului Europei comparabile cu cele ale UE de astăzi existau pieţe interne unice, moneda unică, politica externă şi de apărare comună, libera circulaţie a persoanelor, sisteme judiciare şi de administraţie unitare) dar s-a prăbuşit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a ştiut să le rezolve. Statele-naţiune născute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vieţii interne şi internaţionale dar nu au reuşit să rezolve garantarea păcii şi excluderea războiului ca mijloc de soluţionare a disputelor internaţionale. Astăzi, în contextul unei dezvoltări tehnologice care conduce implacabil spre globatizare, statele-naţiune se dovedesc prea mari spre a rezolva problemele mici ale comunitătilor pe care le guvernează şi prea mici spre a rezolva problemele mari ale lumii. Măreţia viziunii părinţilor fondatori ai UE a constat în înţelegerea faptului că pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurată prin soluţia economică a punerii şi gestionării în comun a resurselor economice cu caracter strategic. Această modalitate de a-i aduce împreună pe foştii inamici a generat apoi un set de valori comune care au creat fundaţia pentru un edifiu politico-economic şi cultural al Europei occidentale. După prăbuşirea bipolarismului şi triumful libertăţii în Europa s- au întâlnit cultura Occidentului şi a Orientului, cultura comunitara şi cea etnocrată, cultura integraţionistă şi cea independentistă, precum şi cultura statului naţiune şi cea a statului tribal (cultura de clan). Intâlnirea a fost uneori şi continuă a fi explozivă. Cum se pot include toate aceste contrarii într-o combinaţie stabilă? 19