NOTE DE CURS DREPT CIVIL. (Ciclul I)

Transcription

1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ (II) (Ciclul I) AUTOR: Ion Bîtcă dr. în drept, lector superior Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat din: , proces-verbal Nr: 9 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU

2 UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA CATEDRA DREPT PRIVAT LECT. UNIV. DR. ION BÎTCĂ DREPT CIVIL DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI DEZMEMBRĂMINTELE SALE CURS CHIŞINĂU

3 Tema 1. Patrimoniul si drepturile reale. Noţiuni generale 1. Consideraţii introductive Persoana fizică, cât şi persoana juridică este titulară de drepturi subiective şi obligaţii corelative. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi privite în mod separat ut singuli, cat şi în totalitatea lor ca o universalitate juridică. Totalitatea acestor drepturi şi obligaţii formează o entitate juridica denumită generic - patrimoniu. Din componenţa patrimoniului fac parte drepturile şi obliaţiile corelative care au un conţinut economic, pe care le vom numi în viitor - patrimoniale. Deşi unele drepturi sânt nepatrimoniale (dreptul de autor sau dreptul de inventator), deci, nu fac parte din patrimoniu, totuşi exerciţiul acestora naşte unele prerogative patrimoniale, drepturi care fac parte din patrimoniu. Patrimoniul fiind o pură abstracţie juridică nu trebuie confundat cu drepturile şi obligaţiile care se gasesc în conţinutul sau. Acestea sânt doar elementele componente ale patrimoniului care pot fi analizate de sine stătător facându-se abstracţie de orice legatura cu celelalte drepturi şi obligaţii ale aceleiaşi persoane. Instituţia patrimoniului este prevazută şi reglementată în: Titlul I, Cartea a doua, Drepturile reale, a Codului civil fiind intitulat Patrimoniul. 2. Noţiunea de patrimoniu In doctrină termenul de patrimoniu este analizat sub două aspecte: economic si juridic. Sub aspect economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, înţelegîndu-se prin bunuri atît lucrurile materiale cît şi drepturile pe care le are acea persoana cu un conţinut economic. Sub aspect juridic patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani care aparţin unei persoane 1. Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile unei persoane. Dar, acestea fac parte din patrimoniu numai daca au un caracter patrimonial, adica dacă pot reprezenta o valoare bănească. Totalitatea drepturilor cu un conţinut economic formează activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor cu un conţinut economic formează pasivul patrimonial. Deci, patrimoniul are un activ şi un pasiv. Dupa cum se poate observa pentru a fi în prezenţa unui patrimoniu este necesar ca pe lângă existenţa drepturilor şi a obligatiilor, acestea să aibă şi un conţinut economic. În acest sens drepturile personale nepatrimoniale, deci, care nu au un conţinut economic, nu vor putea face parte din patrimoniu. Având în vedere cele spuse mai sus, şi pornind de la analiza dispozitiile art. 285 alin. (1) C. civil, vom defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele Caracterele juridice ale patrimoniului 1 C. Hamangiu, I. Rosetti, Al. Baicoianu, Drept civil roman, Bucuresti 1929, vol 1, p. 845; George N. Lutescu, Teoria generala a drepturilotr reale, Bucuresti 1947, p. 20; C. Statescu, C. Barsan, Dreptul civil. Drepturile reale, Bucuresti, 1988, p. 5 citat de Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, p A se vedea M. N. Costin, Marile institutii ale dreptului civil român, Ed. Dacia, Cluj Napoca, vol. 1, 1982, p. 62; C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 5; L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1966, p. 9. 3

4 Din definiţia dată patrimoniului pot fi deduse unele caractere juridice proprii patrimoniului. Aceste caractere juridice reprezintă anumite particularităţi ale patrimoniului care determină şi înfăţişează în amploarea sa regimul său juridic. Printre aceste caractere identificam: a. Patrimoniul este o universalitatea juridica. În primul rând patrimoniul este o universalitate deoarece este compus din totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter economic, pecuniar. Drepturile şi obligaţiile privite în singularitatea sa nu pot constitui prin ele însele patrimonii distincte. Deci, patrimoniul este distinct de elementele sale componente, de conţinutul său, ceia ce înseamnă ca el nu se confundă cu bunurile care intră în componenţa sa. Astfel, modificările, schimbările sau transformările care au loc cu privire la elementele sale componente afectează patrimoniul doar sub aspectul valorii economice pe care o reprezintă, nu sub aspectul entităţii sale 3. Aceste transformări afectează patrimoniul doar în fapt, în materialitatea sa, înregistrând o mărire sau o micşorare a valorii sale eonomice. În acest caz patrimoniul este privit sub aspectul universalităţii de fapt. Deci, ca universalitate de fapt, patrimoniul, este compus de o comunitatea de bunuri, care urmează sa fie privită nu ut singuli, ci ca un ansamblu de bunuri. Aceasta universalitate de fapt fiind reprezentata doar de partea activa a patrimoniului. Totusi transformarile care au loc in patrimoniu sunt deseori rezultatul interventie unor obligatii asumate de titularul patrimoniului. In acest caz patrimoniul nu mai reprezintă doar o universalitatea de drepturi, ci şi o universalitate de obligaţii. Caz în care vorbim de o universalitate juridică a patrimoniului. Deci, daca universalitatea de fapt cuprinde doar activul patrimonial, universalitatea juridică cuprinde atât activul cât şi pasivul ei. Ca universalitate juridică patrimoniul se menţine atât pe timpul vieţii titularului său, cât şi după moartea acestuia, când patrimoniul trece la succesorii săi. De asemenea, ca universalitate juridică el există şi atunci când pasivul depăşeşte activul. Acestea sânt caracteristicile ce diferenţiază universalitatea juridică a patrimoniului de universalitatea de fapt a ei. b. Patrimoniul apartine unei persoane. Orice persoană are un patrimoniu deoarece orice persoană are drepturi şi obligaţii evaluabile în bani iar dacă nu are bunuri are posibilitatea juridică de a le dobândi. Aşa fiind, patrimoniul apare ca aptitudinea de a deveni subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii. În acest sens bunurile nu pot avea drepturi şi obligaţii civile. Deşi animalele, potrivt art. 287 alin. 1, C. civil, nu sunt considerate bunuri, în privinţa lor se vor aplica dispoziţiile referitoare la bunuri alin. 2 acelaşi art., numai dacă legea nu prevede altfel. Iar din dispoziţiile care reglementează patrimoniul sau materia succesorală, nu reiese, cel puţin, pe cale de interpretare, că animalele ar beneficia de un alt regim juridic de cît cel al bunurilor. Prin urmare animalele nu pot fi titulare de patrimoniu. c. Unicitatea patrimoniului. O persoană nu poate avea de cat un singur patrimoniu. Explicaţia derivă din faptul că fiecare individ este o singură persoană. Potrivit susţinătorilor acestui caracter juridic a patrimoniului, unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al patrimoniului, noţiunea de patrimoniu fiind legată de ideia de personalitate. Unicitatea patrimoniului subzistă chear şi atunci cînd o persoană fizică înfiinţează o societate unipersonală S.R.L. cu asociat unic. În acest caz, nu se poate susţine că acelaşi subiect ar fi titularul a două patrimonii atît a patrimoniului general, civil, cît şi a patrimoniului societăţii comerciale. S-a afirmat 4, că în realitate persoana este titulară a unui singur patrimoniu în componenţa căruia intră şi dreptul pe care îl are asupra părţii sociale cu care a contribuit la înfiinţarea persoanei juridice distincte. Societatea comercială va avea un patrimoniu distinct de cel al asociatului unic. 3 A se vedea; C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 6; Ion P. Filipescu, op. cit., p A se vedea, E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 8; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p

5 d. Divizibilitatea patrimoniului. Deşi patimoniul este unic, el este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, fiecare avînd un regim juridic determinat. Astfel în cadrul căsătoriei soţii au două categorii de mase de bunuri şi anume: masa bunurilor comune ale soţilor, deci cele dobîndite de către ei în timpul căsătoriei, şi masa bunurilor propriii ale fiecăruia dintre soţi, bunuri dobîndite de către ei fie înaintea căsătoriei, fie în timpul căsătoriei dar care potrivit legii sau contractului încheiat de ei nu se încadrează în masa bunurilor comune. Masa bunurilor comune va servi drept gaj general doar pentru creditorul comun a soţilor şi numai în măsura imposibilităţii satisfacerii creanţei acestuia, el va putea urmări bunurile proprii ale soţului debitor. În ce priveşte bnurile proprii, situaţia este una inversă, creditorul soţului debitor va putea urmări numai bunurile proprii ale acestuia şi în măsura nesatisfacerii creanţei sale, el va putea urmări partea din bunurile comune ale soţului debitor ce i s-ar conveni în urma partajării bunurilor comune, care pînă la proba contrarie (art. 373 alin 1 C. civ.), reprezintă jumătate din bunurile comune. e. Inalienabilitatea patrimoniului. Patrimoniul este legat de persoană printr-o legătură indisolubilă, atît timp cît ea există ca subiect de drept. Drept urmare patrimoniul nu poate forma obiectul unei transmisiuni între vii. Titularii de patrimoniu pot ceda drepturile care fac parte din conţinutul patrimoniului, nu şi patimoniul însă-şi, chear dacă bunurile cedate ar forma tot activul patrimoniului. Importanţa unei astfel de abordări rezidă în faptul că dobînditorul acestor bunuri, chear dacă ele ar constitui tot activul cedentului, nu va răspunde de obligaţiile acestuia, deoarece el dobîndeşte doar bunurile, nu şi patrimoniul lui, cu latura lui pasivă.. Deci, daca elementele sale componente, pe parcursul existentei patrimoniului sufera transformari, inclusiv prin instrainarea totala a lor, patrimoniul va continua sa existe. A;a fiind patrimoniul nu va putea fi insrainat prin acte juridice între vii, însă el poate forma obiectul unor acte juridice pentru cauză de moarte testamentul. În acest sens, care va fi valoarea juridicăa dispoziţiilor art. 673 din C. civil, potrivit căreia contractul prin care o parte se obliga sa tansmita integral sau partial patrimoniul sau prezent ori sa-l greveze cu uzufruct necesita autentiicare notariala. Unele precizări se impun în legătură cu interpretarea acestui articol. Credem, că legiuitorul, atunci cînd vorbeşte de transmisiune patrimoniului, a avut în vedere înstrăinarea lui, iar atunci cînd stabileşte forma aceastei înstrăinări, el consacră forma solemnă acesteia autentificare notarială. În ce priveşte înstrăinarea, ca operaţiune juridică, aceasta poate fi realizată prin acte între vii căt şi pentru cauză de moartea. Înstrînarea patrimoniului prin acte între vii nu va fi posibilă deoarece, în caz contrar, admiterea ei ar aduce atingere caracterului unicităţii patrimoniului o persoană neavînd de cît un singur patrimoniu, admiterea posibilităţii înstrăinarea lui ar echivala cu admiterea posibilităţii desfiinţării voluntare a calităţii de persoană fizică, iar în cazul persoanelor juridice fraudarea intereselor creditorilor chirografari. Dacă patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, C. civil admite, în mod indirect posibilitatea subiectelor de drept de a constitui patrimonii distincte, prin, de ex. predarea bunurilor în administrarea fiduciară art alin 1 C. civil. Astfel în Capitolul XIVdin C. civil, legiuitorul foloseşte o gamă întreagă de expresii din care rezultă posibilitatea constituirii de noi patrimonii de către subiectele de drept. Astfel, se obligă să administreze patrimoniul art alin 1 C. civ, administrarea fiduciară a patrimoniului art alin 5 C. civ,, patrimioniul dat în administrare fiduciară art alin 2 C. civ., în raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar (s.n.) - art alin 2 C. civ. şi altele. Toate aceste afirmaţii erijează ideia posibilităţii constituirii de către subiectele de drept de noi patrimonii. Din acest considerent 5

6 apreciem că dispoziţiile articolului 673 C. civil sunt aplicabile doar în parte şi anume doar la posibilitatea înstrăinării parţiale a patrimoniului. Cealată parte a dispoziţiei legale, cea care se referă la posibilitatea înstrăinării totale a patrimoniului, considerăm că este improprie funcţionării instituţiei patrimoniului, efectele acesteia neavînd o acoperire teoretică a funcţionalităţii ei. În a diminua impactul pe care îl are dispoziţie legală enunţată mai sus şi ai procura o justificare, în literatura de specialitate 5 s-a încercat să se explice existenţa ei pe faptul că dispoziţiile articolului trebuie interpretate în sensul că sa avut în vedere doar elementele sale componente şi nu patrimoniul ca entitate juridică. Totuşi, o astfel de abordare considerăm că nu poate fi reţinută în considerarea faptului că există bunuri, elemente ale patrimoniului, care, pentru a putea fi înstrăinate valabil, nu necesită o autentificare notarială. Aceasta cu atît mai mult cu cît principiul care guvernează materia încheierii contractului este cel al consensualismului. Patrimoniul, însă, poate fi înstrăinat prin acte juridice mortis cauza. Însă dispoziţiile acestui articol nu a avut în vedere o astfel de înstrăinare. Aceasta deoarece, în primul rînd, actul juridic la care face referire articolul citat îl reprezintă contractul - care este un act juridic bilateral, iar testamentul, este un act juridic esenţialmente unilateral, în al doilea rînd testamentul potrivit dispoziţiilor art C. civ, poate fi şi unul olograf, nu numai notarial, potrivit exigenţilor dispoziţiilor articolului, şi în al treilea rând alegerea formei testamentului este lăsată, în principiu, la latitudinea titularului patrimoniului, iar forma necesară pentru înstrăinarea prevăzută în articolul de mai sus este una obligatorie. 4. Teoriile despre patimoniu a. Precizari prealabile. Explicaţia noţiunii de patrimoniu, particularizarea ei ca o entitate juridică distinctă a constituit şi constituie o preocupare a literaturii de specialitate. Evolutiv, concepţia de patrimoniu a fost strâns legată de fazele şi etapele de dezvoltare a societăţii omeneşti. Iniţial sau conturat două teorii care au încercat sa explice fundamentul juridic al patrimoniului, însă ca urmare a criticilor pe care le-a înregistrat aceste teorii, s-a formulat o a treia teorie. b. Teoria patrimoniului personalitate. Potrivit acestei teorii, de sorginte franceză, patrimoniul reprezintă unul dintre atributele personalităţii umane. Între persoană şi patrimoniu există o strînsă legătură acesta împrumutând caracterele esenţiale ale personalităţii persoanei fizice sau juridice. Ea ar reprezenta personalitatea juridică a omului în raport cu obiectele exterioare. Potrivit acestei teorii patrimoniul prezintă urmatoarele caractere juridice: --- numai persoanele pot avea un patrimoniu; --- patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine pe timpul vieţii acestuia. După deces poate fi transmis prin succesune la succesorii universali sau cu titlu universal. --- persoana poate avea un singur patrimoniu şi este indivizibil. Acest caracter rezultă în mod special din perspectiva creditorilor chirografari, astfel în cât nu este posibil ca unele bunuri să fie afectate umăririi anumitor creditori chirografari cu excluderea altora. Critica acestei teorii. Teoria potrivit căreia patrimoniul reprezintă o parte componentă din personalitatea unei persoane este supusă criticii: --- orice persoană deţine un patrimoniu nu ca o emanaţie a personalităţii, ci datorită faptului că acea persoană are un minim de bunuri; --- deşi patrimoniul nu poate fi separat pe timpul vieţii persoanei, totuşi se cunosc situaţii când anumite fracţiuni sau mase de bunuri au o afectaţiune specială, deci nelegate de ideia de persoana. De exemplu, afectarea unor bunuri în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale. c. Teoria patrimoniului de afectaţiune. Potrivit acestei teorii, de sorginte germană, ideia de persoană este înlocuită cu acea de scop, de afectaţiune. Deci, patrimoniul reprezintă o masă de 5 A se vede S. Baieş, N. Roşca, Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Tipografia Centrală, Chişinău, 2005, p. 6. 6

7 bunuri afectate unui scop. Ea este dependentă de scopul de afectaţiune pe care persoana respectivă a dat-o unei anumite mase de bunuri. Patrimoniul este o realitate, nu o entitate abstractă. Ea comportă un activ şi un pasiv susceptibil de mărire sau micşorare şi care poate fi exprimată printr-o cifră obţinută prin compararea activului şi a pasivului. Potivit acestei teorii patrimoniul reprezintă urmatoarele trasaturi juridice: --- patrimoniul şi personalitatea juridică a persoanei sânt separate; --- o persoană poate avea mai multe patrimonii; --- patrimoniul nu mai este inseparabil de persoană. Critica acestei teorii. Deşi prezintă unele însuşiri mai avansate cu privire la fundamentul juridic al patrimoniului, teoria este criticată. Nu se poate ignora existenţa persoanei ca subiect de drept. Un patrimoniu trebuie să aibă un titular iar acesta, potrivit legislaţiei în vigoare, nu poate fi de cât o persoană fizică sau juidică. Nu pot fi concepute drepturi şi obligaţii fără a aparţine unui subiect de drept. d. Teoria mixtă sau eclectica. Avînd în vedere argumentele şi criticile pe care le comportă fiecare teorie în parte, în literatura de specialitate a existat tendinţa de a admite construcţia unei noi teorii preluând de la fiecare teorie în parte elementele plauzibile în argumentarea analizei teoretice a fundamentului juridic al patrimoniului. Astfel, s-a conturat o noua teorie, intermediară, numită mixtă sau eclectică 6. Din teoria patrimoniului personalitate s-a reţinut afirmaţia că patrimoniul aparţine unei persoane şi ca fiecare persoană are un singur patrimoniu. Din teoria patrimoniului - afectatiune s-a reţinut ideia de scop, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoanei fizice sau juridice, deşi unic, poate fi totuşi divizat. 5. Funcţiile patrimoniului Dezvoltarea noţiunii patimoniului ca instituţie juridică nu reprezintă prin ea însăşi un scop în sine, ea fiind necesară în vederea studierii importanţei teoretice şi practice pe care le comportă existenţa sa. Importanţa acesteia este redată şi prin funcţiile pe care le aceasta le îndeplineşte. Avînd în vedere dispoziţiile legale, putem afirma că principalele funcţii pe care le îndeplineşte patrimoniul constau în faptul că el; constitue gajul general al creditorilor chirografari; explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; face posibilă tansmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor. a. Patrimoniul şi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Din dispoziţiile art. 53 din Legea insolvabilităţii 7, prin creditori chirografari vom înţelege acei creditori ce nu au o garanţie reală (gaj, ipoteca,) pentru a le asigura creanţa pe care o au împotriva debitorului. Acestea au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Ei vor putea urmări bunurile debitorului prezente sau viitoare la momentul naşterii obligaţiei sau numai cele prezente la momentul executării obligaţiei. Dacă debitorul îşi micşorează cu rea - credinţă patrimoniul pînă în momentul executării obligaţiei, creditorii chirografari pot recupera bunul sau valoarea lui utilizând actiunea pauliană. b. Patrimoniul şi subrogaţia reala cu titlu universal. Din punct de vedere juridic a subroga înseamnă a înlocui pe cineva sau ceva. Ea cunoaşte doua forme: personală şi reală. Subrogatia personala reprezintă acea operatiune juriica in temeiul careia o persoana este inlocuita cu alta in cadrul unui raport juidic concret. De ex. în cazul obligaţiilor solidare cînd unul din debitori execută creanţa creditorului, debitorul plătitor se va subroga în drepturile creditorului 6 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 12; L. Pop, op. cit., p Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din , publicată în M. Of. a Rep. Moldova nr /1082 din

8 plătit şi va putea să-l urmărească pe codebitor pentru partea acestuia din datorie, sau în cazul obligaţiilor in solidium 8, pentru întreaga datorie. Subrogatia reala cînd în cadrul unui raport juridic un bun este înlocuit cu altul. Dacă această înlocuire are loc în cadrul unui patrimoniu subrogaţia este cu titlu universal. Dacă subrogaţia se referă la un bun privit izolat, individual determinat, ea este cu titlu particular. Subrogaţia reală este cu titlu universal pentru-că deşi are loc înlocuirea unui bun cu altul acesta nu este privit în individualitatea sa, nu se ea în considerare individualitatea lucrului, ci este privit ca o valoare patrimonială. Deci, în cuprinsul unui patrimoniu, are loc înlocuirea unei valori patrimoniale cu altă valoare patrimonială. Posibilitatea unei astfel de înlocuiri se explică, tocmai prin noţiunea de patrimoniu, ca universalitate juridică şi priveşte întregul conţinut al lui. Trebuie de spus că această înlocuire are loc în mod automat. Dacă un bun a fost înstrăinat în locul lui va intra valoarea acelui bun sau un alt bun procurat cu acea valoare, fără ca pentru un astfel de efect să fie necesară voinţa părţilor sau existenţa unei dispoziţii legale. Dacă patrimoniul debitorului cuprinde mai multe mase de bunuri, subrogaţia reală cu titlu universal va opera în interiorul fiecărei mase de bunuri, asigurînduse astfel menţinerea destinaţiei fiecărei mase de bunuri, din componenţa patrimoniului 9. Importanţa subrogaţiei cu titlu particular se manifestă în mai multe direcţii. Astfel în relatia dintre subrogatia reala cu titlu uniersal si creditorii chirografari importanţa acesteia se manifestă în sensul ca aceasta subrogatie asigura continutul dreptului de gaj general a creditorilor Chirografari. Astfel, locul bunului instrainat va fi luat de bunul primit in schimb, valoarea lui sau bunul procurat ulterior cu aceasta valoare. Creditorii chiografari la scadenta vor putea urmari bunul existent la acea data in patrimoniul debitorului. In ce priveste subrogaţia reala cu titlu particular, aceasta excede tema pusă în discţie, dat fiindcă în acest caz este vorba de un bun privit izolat şi nu de un patrimoniu pivit ca o entitate juridică şi, deci, nu poate fi analizată ca fiind una din funcţile patrimoniului. Aceasta cu atît mai mult cu cît ea nu operează automat ci doar în cazurile prevazute expres de lege. Bunăoară suntem în prezenţa unei astfel de subrogaţii cînd potrivit art. 479 alin. 2 C. civil dacă un bun gajat a fost distrus din motviul şi în modul stabilit de lege, gajul se va strămuta asupra valorii acelui bun sau a altui bun pus la dispoziţie de debitor creditorului Patimoniul şi transmisiunea universala sau cu titlu universal Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu, nefracţionat de la o persoana la alta persoana. Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată a întregului patrimoniu la doua sau mai multe persoane sau în desprinderea unei parţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane. Între aceste două transmisiuni nu există o deosebire de calitate ci numai una de cantitate, ambele presupunînd transmisiunea unei universalitaţi juridice totale sau parţiale. Vom fi în prezenţa unei transmisiuni universale şi cu titlu universal în următoarele două situaţii: decesul persoanei fizice şi reorganizarea persoanei juridice. În cazul decesului persoanei fizice patrimoniul lăsat va fi cules în totalitate de un singur moştenitor cu vocaţie universală sau de mai mulţi moştenitori dacă ei au o vocaţie doar asupra unei cote - părţi din patrimoniu. Ei vor moşteni patrimoniul sau o cotă parte din patrimoniu atît în ce 8 Pentru o astfel de categorie de obligaţii a se vedea, L. Pop, Drep civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, pp A se vedea, T. R. Popescu, Drept civil. Întroducere generală. Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pp

9 priveşte latura activă cît şi latura pasivă. Ceia ce nu se întîmplă în cazul succesiunii cu titlu particular cînd succesorul dobîndeşte doar un element din latura activă a patrimoniului 10. În cazul persoanelor juridice transmisiunea universală se realizeză cu ocazia reorganizării persoanei juridice prin absorbţie sau fuziune cînd întregul patrimoniu al persoanei absorbite va fi preluat de persoana juridică absorbantă sau după caz patrimoniile persoanelor juridice care fuzionează se transmit la persoana juridică ce se înfiinţează cu acest prilej. Transmisiunea cu titlu universal se realizeză cu prilejul reorganizării lor prin divizare totală sau parţială. Din cele expuse mai sus reise că numai conceptul de patrimoniu vine să explice transmisiunea universală şi cu titlu universal. În lipsa patrimoniului transmisiunea ar fi doar cu titlu particular. 6. Conţinutul patrimoniului Conţinutul patrimoniului este alcatuit din drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au o valoare econimica. Acestea se împart în două mari categorii: drepturi reale si drepturi de creanta Drepturile reale. Drepturile reale sânt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege asupra unui bun, pe care le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei altei persoane 11. Drepturile reale reprezintă acele raporturi juridice ce se stabilesc între persoane cu privire la un bun şi nu între persoane şi bun. Dacă titularii unor drepturi reale asupra unui bun pot să-şi exercite aceste drepturi în mod direct şi nemijlocit toate celelalte persoane sânt obligate să nu facă nimic de natură să împedice exerciţiul liber şi deplin al acestor drepturi Caraterele juridice. Drepturile reale comportă unele trăsături juridice distincte de drepturile de creanţă. Aceste deosebir se manifestă cu privire la subiectele şi conţinutul raportului juridic real, al efectelor şi numărul drepturilor reale. Astfel: a. Din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane. Astfel drepturile reale sânt atribuite drepturilor absolute, adica sunt opozabile erga omnes, deci, sânt opozabile tuturor. b. Din punct de vedere al conţinutului şi naturii obligaţiilor corelative, dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitiului liber şi deplin al acestui drept. Asadar subiectului pasiv îi corespunde o obligaţie generală negativă. Aceasta obligaţie nu are o valoare economică deoarece ea nu serveşte la îmbogăţirea titularului dreptului real şi nici nu sărăceşte pe cei obligaţi să o respecte. c. Drepturile reale sânt perpetue în sensul că oricât nu ar fi durat neexecutarea lor titular poate pretinde satifacerea lor sau punerea în posesie. d. Drepturile reale comportă unele efecte specifice care rezultă din caracterul lor absolut şi anume: Dreptul de urmarire este acea facultate recunoscută titularului dreptului real de a pretinde bunul de la orice pesoană la care s-ar găsi. Astfel dacă bunul a întrat în posesia nelegitimă a unei persoane titularul dreptului real are dreptul de a cere restituire lui. Dreptul de preferinţă este acea facultate care coferă titularului dreptului real posibilitatea de a-şi realiza dreptul său cu prioritate cu privire la acelaş bun, în raport cu titularii altor drepturi. De 10 În mod excepţional succesorul cu titlu particular va dobîndi şi o obligaţie din pasivul patrimonial, numai dacă aceasta se află în legătură directă cu bunul dobîndit de el, în sensul că obligaţia moştenită a fost contracttă de autorul său în legătura cu bunul transmis succesorului cu titlu particular, de ex. nu a achitat tot preţul, nu a îndeplinit o sarcină legată de procurarea bunului respectiv, ş.a. 11 L. Pop. op. cit., p

10 exemplu, titularii drepturilor reale nu vor suporta concursul creditorilor chirografari. Dacă există concurs între titularii de drepturi reale vor avea prioritate titularul care a îndeplinit primul cerinţele de opozabilitate. e. Din punct de vedere al numărului lor, drepturile reale sânt limitate, fiind expres reglementate de lege. Parţile nu vor putea crea prin voinţa lor drepturi reale noi. f. Drepturile reale sânt apărate prin acţiuni reale de competenţa instanţei de la locul situării imobilului Clasificarea drepturilor reale Drepturile reale se clasifică în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Drepturile reale pincipale sânt acele drepturi care au o existenţă de sinestătătoare, independentă de existenţa altor drepturi. Potrivit C. civil, art , în categoria drepturilor reale sînt incluse următoarele tipuri de drepturi: --- dreptul de proprietate (art ); ---dreptul de uzufruct (art ); --- dreptul de uz şi de abitaţie (art ); --- dreptul de servitute (art ); --- dreptul de superficie (art ); Drepturile reale accesorii sânt acele drepturi care sânt dependente de existenţa altor drepturi. La această categorie C. civil a prevazut doar dreptul de gaj, în care legiuitorul a inclus şi dreptul de ipotecă Dreptul de creanţă Prin drept de creanţă vom înţelege acel drept subiectiv în temeiul caruia subiectul activ, numit creditor, poate să ceară, sau are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea forţei de constrangere a statului. Deci, în temeiul acestui drept, subiectul activ, poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv. Dreptul de creanţă este un drept relativ, deoarece, pentru a putea fi realizat, presupune, de regulă, intervenţia debitorului, care este o persoană determinată Caracterele dreptului de creanţă a. Dreptul de creanţă presupune un raport juridic unde părţile sânt determinate de la început, deci, din momentul naşterii dreptului de creanţă. b. Dreptului de creanţă îi corespunde doua feluri de obligaţii: --- pozitiva, - a da sau a face ceva; --- negativa, a nu face, adică, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în prealabil la abţinere. Obligaţia negativă de a nu face este una determinată şi se exprimă într-o valoare economică ce face parte din activul patrimonial al creditorului şi pasivul patrimonial al debitorului. c. Drepturile de creanţă sânt, de regulă, temporare, deoarece creditorul poate pretinde de la debitor executarea prestaţiei doar înt-o anumita perioadă de timp de la data de la care obligaţia a devenit exegibilă. d. Fiind un drept relativ dreptul de creanţă nu dă naştere unui drept de urmărire şi dreptului de preferinţă. e. Numărul drepturilor de creanţă este nelimitat, deoarece pot să izvorască din numeroase raporturi de obligatii. f. Drepturile de creanţă sânt apărate prin acţiuni personale de competenţa instanţei de la domiciliul debitorului. 7. Deosebirile între drepturile reale şi drepturile de creanţă 10

11 Deosebirile între drepturile reale şi drepturile de creanţă rezultă din caracterele lor juridice. a. În cadrul unui raport juridic de drept real subiectul pasiv este unul nedeterminat format din toate celelalte persoane. In cadrul unui raport juridic de creanţă subiectul pasiv este unul determinat de la început. b. În ce priveşte conţinutul obliaţiei subiectului pasiv, în cazul drepturilor reale acesta constă în obligaţia generală, negatvă de a nu face nimic de natură a stângeni subiectul activ în exercitarea dreptului său, pe când în cazul dreptului de creanţă obligaţia subiectului pasiv poate fi una pozitivă, constând în a da sau a face ceva, sau negativă, determinată, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în prealabil. c. Caracterul absolut al dreptului real îi conferă două categorii de prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de creanţă fiind unul relativ nu cunoaşte aceste două categorii de drepturi. d. În ce priveşte durata existenţei lor în principiu drepturile reale au o existenţă mai îndelungată, drepturile de creanţă fiind temporare. e. În ce priveşte numărul acestora, drepturile reale sunt limitative fiind strict determinate de lege. Drepturile de creanţă sânt nelimitate. f. Drepturile reale sânt apărate prin acţiuni reale (acţiunea în revendicare), pe cind drepturile personale sânt apărate prin acţiuni personale (acţiuni în executarera contractului ş. a.). 8. Drepturile intelectuale Drepturile întelectuale 12 reprezîntă acea categorie de drepturi ale unei persoane, care apar, ca urmare a creării unei opere literare, artistice sau ştiînţifice, constînd în poşibilitatea de a exercîta anumite prerogative cu privire la existenţa şi valorificarea acestei creaţii. Ea cuprinde drepturile legale ce rezultă din activitatea întelectuală în domeniile îndustrial, ştiînţific, literar sau artisti. Drepturile întelectuale comportă unele particularităţi faţă de celelalte drepturi existente în patrimoniul persoanei. Aceste particularităţi vizează faptul că ea înglobează două categorii de drepturi de natură juridică diferită. Astfel drepturile întelectuale comportă unele prerogative atît de natură patrimonială cît şi de natură nepatrimonială. Titularul unui drept întelectual are dreptul patrimonial de a trage foloasele din exploatarea operei şi un drept nepatrimonial, numit şi drept moral, de a nu divulga sau de a modifica creaţia sa. Avînd în vedere că în general, drepturile întelectuale sunt exercîtate de însă-şi proprietarul bunului, uzanţa le-a denumit drepturi de proprietate întelectuală 13, cu toate formele în care aceasta se manifestă proprietatea artistică, proprietatea îndustrială, ş. a. Drepturilor întelectuale, doctrîna de specialitatea 14 le-a impărţit în două ramuri: drepturi îndustriale 15 sau dreptul de proprietate îndustrială şi dreptul de autor Drepturile de proprietate îndustrială. Dreptul de proprietate îndustriale reprezîntă acel sistem juridic care înglobează normele privînd protecţia anumitor interese comerciale prin brevete de învenţie privînd mărcile de fabrică sau comerţ, denumirilor comerciale, a desenelor şi modelelor îndustriale, precum şi a îndicaţiilor 12 Cu privire la această categorie de drepturi, a se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp A un se face confuzia între proprietea asupra bunurilor mobile sau imobile şi proprietatea intelectuală ce se referă la creaţiile minţii umane invenţiile, desenele şi modélele industriale, a se vedea, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectual, op. cit., p A se vedea, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectual, op. cit., p A se vedea ciu privire la unele drepturi de proprietae industrială, T. R. Popescu, op. cit., pp

12 geografice. Dreptul de proprietate îndustrială cuprinde şi conceptul de combatere a concurenţei neloiale 16. Mărcile de fabrică sau comerţ sînt însemnele pe cale le cuprinde un bun sau serviciu pentru a le individualiza de alte bunuri şi servicii cu aceleşi caracteristici, existente pe piaţă la un moment dat. Instituirea mărcilor de fabrică sau comerţ s-a impus în considerarea funcţiilor pe care acestea le servesc. Astfel, ele au rolul de a influenţa decizia cumpărătorului de a procura bunul sau serviciul, de a permite producătorului de a identifica bunurile sau serviciile care nu se mai află în posesia sa, de a permite autorităţilor de a-şi exercita atribuţiile privând controlul calităţii şi a altor caracteristici ale bunului sau serviciului vândut sub o anumită marcă. Denumirile comerciale reprezintă numele, termenul sau desemnarea ce servesc la identificarea sau deosebirea unei întreprinderi şi a activităţii sale de comerţ de alte întreprinderi 17. Denumirile comerciale se deosebesc de mărcile de fabrică şi comerţ prin faptul că prin ea se identifică activitatea unei socîtăţi fără să facă referire la bunurile şi serviciile pe care aceasta le pune pe piaţă, şimbolizînd renumele, reputaţia activităţii întreprinderii. Desenul şi modelul îndustrial se defineşte ca fiind aspectul estetic sau ornamental al unui obiect util 18. Aspectul estetic şi ornamental priveşte forma, modelul, culoarea obiectului respectiv. Pentru a fi în prezenţa unui desen sau model industrial el trebuie să fie reproductibil prin mijloace ce presupune o activitate industrială. Dacă desenul sau modelul poate fi realizat şi prin alte mijloace, creaţia intelectuală va ţine de domeniului dreptului de autor. Îndicaţiile geografice reprezintă indicaţia sau denumirile comerciale care serveşte la identificarea sursei şi a originii produselor sau serviciilor pentru care sânt folosite. Indicaţiile geografice sânt formate din indicaţiile de provenienţă şi denumirea de origine. Îndicaţiile de provenienţă reprezintă orice denumnire, expresie sau semn care indică faptul că un produs sau serviciu provine dintr-o ţară, o regiune sau un anumit loc (de ex. Produs fabricat în Moldova). Denumirea de origîne reprezintă numele unei ţări a unei regiuni sau a unui anumit loc ce serveşte la desemnarea originii produsului, a caracteristicilor principale ale acesteia ce se datorează în exclusivitate sau în mod esenţial mediului geografic, deci factorilor naturali şi/sau umani. Folosirea unei astfel de denumiri este permisă doar anumitor întreprinzători localizaţi în zona geografică respectivă şi doar pentru anumite produse din acea zonă (de ex. vînuri - Bordeaux, Champagne, La Rioja, brânzeturi Queso de Burgos, etc.,) Dreptul de autor Dreptul de autor reprezintă acel drept subiectiv care-i conferă titularului său, care este titularul creaţiei intelectuale, de a autoriza şi interzice exploatarea operei sale în modurile şi condiţiile determinate de el în limitele legii, precum şi dreptul de protecţie a drepturilor conexe. Expresia dreptul de autor are o dublă semnificaţie. Pe de o parte acesta se referă la faptul că orice acţiune, în ce priveşte operele literare sau artistice poate fi intreprinsă doar de către autor sau cu permisiunea acestuia. În acest caz expresia dreptul de autor este echivalent cu termenul de Copyright. Iar pe de altă parte ea se referă la persoana care este creatorul operei intelectuale, subliniându-se astfel faptul că autorul are anumite drepturi specifice asupra creaţiei sale. 9. Obligaţiile reale 16 A se vedea Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, op. cit., p Ibidem., p Ibidem., p

13 O categoie întermediara între drepturile reale şi dreptuile de creanţa o reprezintă obligaţiile reale 19. Acestea sînt nişte îndatoriri prevăzute de lege sau stabilite prin convenţia parţilor a căror existenţă este determînată de regula, de faptul stăpînirii unui bun. Caracteristica lor este că acestea se diferînţiază de drepturile reale printr-o opozabilitate mai restrînsă, în sensul că aceastea vor fi opozabile doar deţinătorului actual al bunului, spre deosebire de drepturile reale care sunt opozabile tuturor, şi de drepturile de creanţă, printr-o opozabilitate mai largă, în sensul că aceasta va fi opozabilă nu numai faţă de debitorul îniţial contractant ci şi faţă de ceilalţi debitori, dobînditori ai bunului asupra căruia ea se răsfrînge Obligaţiile scriptae in rem sau opozabile terţilor Aceste obligaţii corespund unor drepturi de creanţă şi sînt strîns legate de posesia unui imobil de către o altă persoană de cît proprietarul lor. Ceditorul va pute să-şi realizeze dreptul său de creanţă numai dacă posesorul actual al bunului va avea obligaţia să respecte dreptul său. O astfel de obligaţie o va avea dobînditorul unui bun dat în locaţiune de a menţne locaţiunea pînă la expirarea contractului de locaţiune. Astfel potrivit art. 900 C. civil: Dacă bunul închiriat după ce a fost predat locatarului, este înstrăînat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă locatorului, în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune. Totuşi, avînd în vedere că norma juridică are caracter dispozitiv, părţile contractului de locaţiune pot prevedea posibilitatea desfiinţării contractului dacă bunul dat în locaţiune va fi înstrăinat Un astfel de efect este prevăzut la nivel de principiu în art. 319 C. civil, potrivit căreia: schimbarea proprietarului nu afecteză drepturile terţilor asupra bunului, dobîndite cu bună credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate Obligaţiile propter rem sau reale de a face Această obligaţie decurge din stăpînirea unui bun reprezentînd îndatoriri sau sarcini legale şi obligă numai cu privire la acele bunuri. Fiind un accesoriu al bunului aceasta se transmite oricărui deţinător al bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această transmisiune are loc fără a mai fi supusă unei înregistrări oficiale. O astfel de obligaţie nu face parte din categoria obligaţiilor general negative care încumbă unui drept real şi aparţîne oricărei persoane. Ea aparţîne numai proprietarului sau deţînătorului unui bun determinat. După izvorul lor acestea sînt de două feluri: --- legale sînt acele obligaţii care sînt prevăzute expres de lege. Astfel în codul funciar sînt prevăzute o sumă de obligaţii în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole: obligatia de a asigura protecţia solului. Un alt exemplu îl reprezîntă cazul dispunerii prin testment de bunul gajat 20. Prin acceptarea moştenirii, succesorul i-şi asumă şi obligaţia de plată a ipotecii o obligaţie reală proptem in rem. Aceiaşi situaţie avem şi în cazul în care bunul ce a fost ipotecat a fost vîndut cu acordul creditorului gajist, şi cînd dobînditorul bunului va prelua o obligaţie care a existat anterior momentului dobîndirii - art. 486 alin. 1 C. civ 21. Soluţiea va fi asemănătoare şi atunci cînd bunul gajat reprezintă cota parte ideală din dreptul de proprietate - art. 363 alin.. 4 C. civ. 19 Unii autorii consideră că am fi în prezenţa unor drepturi reale atipice, a se vedea V. Stoica Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp Dacă în alin. 3 a art. 477 C. civ. se interzice vînzarea bunurilor gajate fără acordul creditorului gajist, în alin. 4 a aceluiaşi articol, se interzicere acordul de limitarea a dreptului debitorului gajist de a lăsă prin testament bunul gajat. 21 El nu va avea o astfel de obligaţie dacă dobînditorul este de bună credinţă iar obiectul gajului îl reprezintă mărfurile care se află în circulţie sau în proces de fabricaţie, bunul a fost vîndut la licitaţie prin mijloacele de informare în masă (cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile) şi a documentelor de plată, conosamente, acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare cotate la bursă art. 486 alin. 2 şi 3 C. civil. 13

14 --- convenţionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor. O astfel de obligaţie este acea prin care proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exercitării servituţii. O astfel de obligaţie se va transmite, odată cu fondul aservit, la toţi dobînditorii săi succesivi, fără a fi necesară o nouă convenţie în acest sens art. 429 alin..3 C. civ. TEMA 2. POSESIA 1. Notiuni intoductive Posesia se află la baza drepturilor reale şi constituie manifestarea exsterioară a existenţei acestora. Ea şi-a găsit reglementare în cartea a doua, Drepturile reale articolile C. civil. Posesia este o stare de fapt care se concretizează în puterea materială pe care o exercită o persoană asupra unui bun, care-i dă posibilitate persoanei de a se comporta ca şi cînd el ar fi adevaratul titular al dreptului asupra bunului. Ea poate fi analizată din doua perspective: acea a stăpînirii în fapt a unui bun (stăpînirea unui automobil, a unei case), cît şi cea a exercitării în fapt a unui drept, cum ar fi dreptul de uzufruct sau servitute. Necesitatea existenţei unei astfel de instituţii juridice este dictată de realitate juridică a existenţei unei stări de fapt creatoare de efecte juridice care poate fi corespunzătoare situaţiei juridice din care emană (dreptul de proprietate sau alte drepturi reale) sau necorespunzătoare (bunul pierdut dar găsit de o altă persoană). 2. Definiţia posesiei Codul civil în vigoare nu conţine o dispoziţie juridică prin care să definească conţinutul posesiei, ramînînd la latitudinea doctrinei de specialitate elaborarea ei. Din perspetiva dispoziţiilor care reglementează posesia şi tinând cont de opiniile manifestate în acest sens în literatura de specialitate, vom deini posesia ca fiind: acea stare de fapt caracterizată prin exercitarea voită a unei puteri de fapt asupra unui bun, independentă de existenţa vre-o unui drept real asupra lui, care, în condiţiile legii, este producătoare de efecte juridice. 3. Caracterele posesiei Aceste caractere se exprimă prin următoarele reguli: --- posesia reprezintă starea de fapt constînd în totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra lucrului. Aceasta în considerarea faptului că posesia se exsteriorizează prin elementul material al posesiei, elementul intelectual fiind cuprins în cel material --- posesia se aplica numai drepturilor reale, nu şi drepturilor de creanţă, cu excepţia situaţiei cînd dreptul de creanţă este constatat printr-un înscris, care, fiind un bun mobiliar poate face obiectul posesiei (titlurile de valoare la purtător). Posesia nu poate fi exercitată asupra universalităţii de bunuri, cum ar fi moştenirea. Ea poate fi exercitată asupra fiecarui bun care intră în compunerea unei universaliăţi, daca acest bun este posedat îndividual. 14

15 --- posesia face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real. Situaţia că posesia este o stare de fapt, nu înseamnă că ea nu este producătoare de efecte juridice. Astfel simpla posedare a unui bun mobil crează o prezumţie de proprietate în favoare posesorului, iar în cazul bunurilor imobile, posedarea unei perioade de timp va duce la dobîndirea dreptului de proprietate asupra lui. 4. Elementele posesiei În literatura de specialitate opiniile expimate cu pivire la elementele posesiei nu sînt unanime. a.) Într-o prima opinie, inspirată din cea franceză, posesia este formată din doua elemente: material (corpus), şi intenţional (animus). ---Elemental material, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpînire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra unui lucru. Acesta se materializează şi prin încheierea de anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu pivire la acel bun cum sunt: comodatul, locatiunea, depozitul, etc. ---Elemental intenţional, psihologic, constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpînirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar, ori în calitate de titular al unui alt drept real. Potrivit acestei teorii, daca cel ce deţine bunul în fapt nu îl stăpîneşte pentru sine, ci pentru altul, el nu mai este posesor, ci detntor precar. Dacă posesia este o stare de fapt atunci detentia precară este o stare de drept, deoarece aceasta rezultă dintr-un titlu convenţional, legal sau judiar, în temeiul caruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra lucrului. Această formulare cu privire la elementele posesiei este însă contrazisă de însă-şi regimul juridic al posesiei. Astfel, daca deţinătorul actual al bunului îl deţine în baza unui titlu, el este un detentor precar şi prin urmare, el, nu are la dispoziţie acţiunile posesorii pentru a-şi apara starea de fapt, deoarece detenţia precara este o stare de drept, iar acţiunile posesorii urmăresc protejarea unei situatii de fapt, deci, sînt recunoscute doar celor ce le deţin cu titlu de posesie şi nu sub detenţie precară. Şi totusi, atăt toria cît şi legislaţia ţărilor care au adoptat această teorie le recunoaşte acestor detentori precari posibilitatea de a uza aceste acţiuni posesori. Avînd în vedere aceste inadverdenţe funcţionale sub aspectul elementelor posesiei a fost consacrată, în literatura de specialitate, o nouă orientare care vine să corecteze desfuncţionamentul. b.) Astfel s-a susţinut că posesia ar conţine doar un singur element: - elemental material. Deci, este suficient ca deţinătorul să aibă stăpânirea de fapt a bunului indiferent că această stăpânire o face pentru sine sau pentru altul 22. c). În ce ne priveşte considerăm că din conţinutul dispotiţiilor legale din materia posesiunii aceasta ar reprezenta o formă ce se subscrie primei teorii cu unele particularităţi în ce priveşte elementul intenţional 23. Astfel, dacă, în cazul primei teorii, conţinutul elemetului intenţional este reprezentat de situaţia că cel ce săvîrşeşte actele maeriale se prezumă că le săvîrşeşte în putere proprie, în situaţiile reglementate de codul civil moldovenesc acest element intenţional este prezumat a fi săvîrşi nu numai în interes propriu ci şi în interesul altor persoane. Numai aşa se explică de ce, pe de o parte, posesia este prezumată a fi de bună credinţă, iar buna credinţă ţine de aspectul volitiv al actului posesiei, iar pe de altă parte, posesor este şi uzufructuarul bunului şi alte persoane (art. 304 alin. 2 C. civil), care deţin bunul în baza unui act netranslativ de proprietate, deci 22 Un amplu studiu dedicate acestei materii, a se vedea, S. Băieş, Fundamentarea teoretică a includerii instituţiei posesiunii în noul cod civil al republicii Moldova, în Studii juridice în onoareaprof. univ. dr. Gheorghe Chibac, Chişinău, 2013, pp A se vedea opinie contrarie S. Baieş, Fundamentarea... op. cit., pp

16 nu în putere proprie, deşi, potrivit primei teorii, acestea nu sunt posesor pentru că ei nu stăpînesc bunul pentru ei, aceşte fiind denumiţi detentori precari. Un alt argumen în justificare acestei opinii îl reprezintă situaţia cînd există echvoc în a cunoaşte în interesul cărei persoane sunt săvîrşite actele materiale asupra unui bun de mai multe persoane. Codul civil vine şi conscară o prezumţie în acest sens, stabilind la art. 303 alin 5. C. civil: că dacă mai multe persoane posedă în comun un bun ele sînt considerate coposesori. Deci, dacă există dubiu în interesul căruia sînt exercitate aceste acte materiale, legiuitorul le prezumă ca fiind exercitate de fiecare în interes propriu. Deci, posesia, este formată din două elemente, unul material şi altul intenţional. Deşi ea se exteriorizează printr-un singur element, material, cel care exercită aceste acte materiale se presupune că le exercită în concordanţă cu normele dreptului obiectiv în materie. Deci, se presupune că posesorul stăpîneşte bunul cu intenţia de al stăpîni pentru sine sau pentru altul. În acest sens, în caz contrar, legea nu iar mai cere posesorului şi calitatea de a fi de bună credinţă pentru a beneficia de efectele posesiei, buna credinţă care este prezumată în cazul posesiei. Însă buna sau reua-credinţă, după cum am spus mai sus, sunt elemente care ţin de aspectul volitiv al posesie, elementul intenţional. Dacă am fi doar în prezenţa unui element material, atunci oricine ar deţine bunul va fi considerat posesor al bunului, chear dacă el ar fi fost doar împuternicit de a deţine bunul, vînzătorul, cărăuşul, ş. a. Însă aceasta este contrazis de art. 303 alin. 2 C. civil, potrivit căreia: Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpînirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit acea persoană. Este posesor doar persoana care l-a investit cu împuterniciri. De asemenea hoţul sau găsitorul, pe perioada de cînd a deţinut bunul şi pînă în momentul cînd cel deposedat va face dovada dreptului real asupra bunului, vor putea beneficia de efectele posesie deoarece ei vor fi consideraţi posesori. În justificarea acestei opinii putem invoca art. 304 alin din C. civil. Astfel din interpretarea acestui articol rezultă că este posesor nu numai persoanele cărora proprietarul le-a transmis bunul, respectiv - uzufructuarul, arendaşul, chiriaşul, depozitarul, ci şi persoana care a transmis bunul acestor persoane respectiv proprietarul. Aceasta deoarece legiuitorul foloseşte noţiunea de asemenea pentru a indica că şi proprietarul, raportat la aceste persoane este un posesor. Însă proprietarul, deşi nu are elementul material, are elementul intenţional, deoarece el posedă bunul pentru sine. În acest sens el este un posesor mijlocitor. Altfel spus posesor al bunului, este nu numai persoana care deţine bunul în virtutea unui act netranslativ de proprietate ci şi însăşi proprietarul bunului transmis. În acest sens, pentru a face deosebire între proprietar şi deţinatorul bunului şi pentru a explica efectele pe care le comportă situaţia juridică a acestor deţinători, sa recurs la o construcţie dihotomă a posesiunii - posesiune mijlocită şi posesiune nemijlocită. In acest caz propritarul bunului ar fi posesorul mijlocitor iar deţinătorul bunului ar fi un posesor nemijlocit. Însă nu toţi deţinătorii de bunuri, sau cei care exercută acte materiale asupra bunului pot fi consideraţi posesori. Astfel art. 303 alin. 2 din C. civ. stabileşte că nu vor fi posesori cei care au fost împuterniciţi de posesori în vederea executării unor acte materiale asupra lui. De ex. în contractul de expediţie, cărăuşul nu este posesorul mărfii. Diferenţierea dintre aceste două situaţii, posesori şi neposesori, se situiază pe tărîmul temeiului din care rezultă posibilitatea îndeplinirii actelor materile. Astfel dacă în cazul posesiei, deţinătorul bunului săvărşeşte acte materiale în virtutea posesiei ca stare de fapt, în cel de al doilea caz, deţinătorul bunului săvîrşeşte acte materiale în virtutea împuternicirilor care le-au fost conferite de posesorii bunului. Însă pentru a ne da seama despre 24 Dacă persoana posedă un bun în calitate de usufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depositar sau în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocitor). 16