NICU VINTILĂ DREPT CIVIL DREPTURI REALE PRINCIPALE CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Transcription

1 NICU VINTILĂ DREPT CIVIL DREPTURI REALE PRINCIPALE CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ PREZENTUL MANUAL A FOST REALIZAT ÎN CADRUL PROGRAMULUI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ STABILIT PE BAZA CONTRACTULUI ÎNCHEIAT ÎNTRE AUTOR ŞI FUNDAŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI, CRAIOVA CU NR. 1/2010 GENESSA

2 NicuVintilă Coperta cărţii: Florin Trofoşilă Tehnoredactare computerizată: Florin Trofoşilă Tiparul executat la: S.C. JULLIANO EXIM S.R.L CRAIOVA DOLJ Director general: Mircea Roşca Tel: Tel/fax: Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VINTILĂ NICU-Drept civil-drepturi reale principale/ Nicu Vintilă, Ed. Genessa, Craiova, ,8/21 cm. 288 pag. ISBN:

3 CAPITOLUL I PATRIMONIUL Obiectivele cursului Delimitarea noţiunii de patrimoniu în cadrul drepturilor reale ca instituţie a dreptului civil; Explicarea şi înţelegerea patrimoniului prin caracterele sale juridice, prin funcţiile şi locul său în materia drepturilor reale; Efectuarea unei clasificări a drepturilor patrimoniale şi stabilirea asemănărilor precum şi a deosebirilor dintre drepturile reale şi cele de creanţă; Definirea şi delimitarea drepturilor reale după modurile prevăzute în legile civile. Concepte cheie Gajul general al creditorilor chirografari; Subrogaţi şi cu titlu universal; Subrogaţi şi cu titlu particular; Drept de urmărire; Divizibilitate patrimoniului. I. Noţiune Este una din noţiunile de bază a ramurii importante a sistemului românesc de drept dreptul civil. Această noţiune nu se întâlneşte însă numai în dreptul civil ci şi în alte ramuri de drept. Astfel, în dreptul internaţional public întâlnim noţiunea de patrimoniu comun al umanităţii ce are ca obiect resursele naturale ale mării libere. 3

4 Aceeaşi noţiune o întâlnim şi în prevederile legii nr. 182/ privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Uneori, o anumită grupare de bunuri care au aceeaşi natură sau acelaşi regim juridic este desemnată prin noţiunea de fond. Astfel, art. 1 din Legea 18/1991 dispune că terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României. În acelaşi sens mai putem aminti şi Legea nr. 26 din 1996 Codul silvic care foloseşte termenul de fond forestier naţional. În alte cazuri, o asemenea grupare de bunuri poate fi desemnată prin noţiunea de domeniu, care, la rândul său poate fi domeniu public sau domeniu privat. Toate aceste noţiuni: patrimoniu, fond, domeniu au ceva în comun în sensul că evocă un ansamblu, o grupare de bunuri dar, în acelaşi timp, au şi caracteristici diferite. În caracterizarea juridică a noţiunii de patrimoniu este necesar a se menţiona faptul că ştiinţa dreptului civil are ca obiect cercetarea raportului juridic civil ca relaţie socială reglementată de norma juridică şi privit prin elementele sale structurale: subiect, conţinut, obiect. Conţinutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective şi obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor acestui raport. Dar aceste drepturi şi obligaţii pot fi patrimoniale, în sensul că au un conţinut economic şi personal nepatrimoniale, care nu au un astfel de conţinut. În definirea noţiunii de patrimoniu interesează numai drepturile şi obligaţiile subiective ce au valoare economică, adică cele patrimoniale. Cercetarea acestor drepturi subiective patrimoniale şi a obligaţiilor corelative poate fi făcută separat ca drepturi reale 4

5 sau drepturi de creanţă aparţinând unul câte unul, unui anumit titular sau ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparţine unui subiect de drept, ajungând astfel la o noţiune care realizează sinteza lor, respectiv noţiunea de patrimoniu. Codul Civil nu s-a preocupat de definiţia patrimoniului, făcând numai referiri implicite sau explicite. Astfel, art.1718 Cod civil menţionează răspunderea cu toate bunurile mobile sau imobile, prezente şi viitoare; art.781 Cod civil reglementează separaţia de patrimonii, ca şi art.784 Cod civil sau art.1743 Cod Civil. Referiri cu privire la noţiunea de patrimoniu mai întâlnim şi în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat; Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice etc. Reputatul teoretician Constantin Stătescu compară patrimoniul cu un recipient al cărui conţinut poate fi supus unei permanente fluctuaţii, fără ca existenţa să fie afectată. În privinţa definirii acestei noţiuni de patrimoniu, putem spune că reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unei persoane. Traian Ionaşcu şi Salvator Brădeanu includ în această definiţie şi bunurile la care se referă drepturile şi obligaţiile menţionate. II. Caracterele juridice ale patrimoniului 1) Patrimoniul este o universalitate juridică de drepturi şi obligaţii. Acestea sunt legate între ele formând un tot unitar, deşi nu este exclusă nici ideea ca patrimoniul să fie format din mai multe mase de bunuri cu un regim juridic distinct. Pe de altă parte, drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, în sensul că 5

6 schimbările survenite la aceste drepturi şi obligaţii nu alterează, nu pun în discuţie identitatea acestei universalităţi. Patrimoniul, ca universalitate juridică şi nu faptică are în componenţa sa un activ (drepturi) şi un pasiv (obligaţii). 2) Orice persoană are un patrimoniu O persoană fizică, oricât de săracă ar fi are totuşi un minim de bunuri, iar în privinţa persoanei juridice, legea impune, chiar, existenţa sa. 3) Patrimoniul este unic în sensul că orice persoană are un singur patrimoniu, indiferent de numărul drepturilor şi obligaţiilor. 4) Divizibilitatea patrimoniului Patrimoniul este unic, dar nu şi indivizibil. Pot exista mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi şi obligaţii ce au fiecare un regim juridic distinct. La societăţile comerciale întâlnim: mobile, imobile, fonduri băneşti, etc. La unităţile administrativ teritoriale avem bunuri din domeniul public de interes local sau bunuri din domeniul privat al acestora. Persoanele fizice căsătorite au bunuri proprii şi bunuri comune. 5. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii O persoană fizică sau juridică poate transmite unul sau mai multe drepturi, dar nu însăşi patrimoniul. Transmisiunea universală a patrimoniului nu poate avea loc decât la decesul unei persoane fizice sau în momentul încetării existenţei unei persoane juridice. De la acest principiu, în privinţa persoanelor juridice există o excepţie, în sensul unei transmiteri cu titlu universal a unor drepturi şi obligaţii, când persoana juridică este supusă reorganizării prin divizare parţială. În această situaţie, o fracţiune din patrimoniu se 6

7 desprinde şi se transmite către una sau mai multe persoane juridice care există sau se înfiinţează cu această ocazie. III. Funcţiile patrimoniului Patrimoniul are trei funcţii importante şi anume: permite şi explică gajul general al creditorilor chirografari; permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite şi explică transmisiunea universală sau cu titlu universal. 1) Gajul general al creditorilor chirografari. Fără acceptarea noţiunii de patrimoniu nu s-ar putea justifica dispoziţiile art.1718 Cod civil Oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Creditorii chirografari sunt tocmai acei creditori care nu dispun de garanţia reală asupra unui bun determinat al debitorului său. Gajul general priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, deci însuşi patrimoniul debitorului şi nu bunurile concrete care îl compun. Fără acest drept de gaj general, creditorii ar fi nevoiţi săşi constituie garanţii reale gajul propriu-zis, ipoteca, privilegii, care să greveze un bun sau anumite bunuri ale debitorului. 2)Patrimoniul şi subrogaţia reală cu titlu universal Subrogaţia reală (spre deosebire de cea personală) are loc atunci când un bun este înlocuit cu altul. Ea poate fi: cu titlu particular, când se referă la un bun individual determinat; cu titlu universal, când se referă la o anumită masă sau grupă de bunuri; universală, când priveşte întreg patrimoniul. 7

8 Datorită caracterului patrimoniului de a fi o universalitate juridică, drepturile şi obligaţiile ce-l alcătuiesc pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca această universalitate să fie afectată. Subrogaţia universală sau cu titlu universal are şi funcţia juridică de a asigura continuarea afectaţiunii unui patrimoniu sau a unei mase dintr-un patrimoniu, destinaţiei economice specifice. Această afectare potrivit destinaţiei economice concrete permite subrogaţia în interesul fiecărei mase de bunuri, asigurându-i această destinaţie şi împiedicând migraţia bunurilor dintr-o grupă în alta. Este exemplul soţilor dacă se înstrăinează un bun propriu, bunul procurat din banii încasaţi va intra în masa bunurilor proprii ale unuia din soţi şi nu în masa bunurilor comune ale ambilor. 3) Subrogaţia cu titlu particular Spre deosebire de subrogaţia reală universală sau cu titlu universal, subrogaţia cu titlu particular are loc numai atunci când legea o prevede expres şi se referă numai la un bun individual determinat (ut singuli). Dreptul civil român prevede mai multe cazuri de astfel de subrogaţii: art C. civil (materia privilegiilor şi ipotecii) dacă imobilul ipotecat piere din caz fortuit sau este deteriorat şi era asigurat, indemnizaţia de asigurare va fi afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare, după rangul fiecăruia dintre ele. Aceluiaşi scop îi va fi destinată şi despăgubirea plătită de un terţ proprietarului bunului ipotecat, bun ce a fost distrus sau deteriorat. art. 28 al. 2 din Legea 33/ privind exproprierea pentru utilitate publică prevede că ipoteca sau privilegiul ce grevau bunul expropriat se strămută, de drept, asupra indemnizaţiei de expropriere. 4) Patrimoniul şi transmisiunea universală sau cu titlu universal 8

9 La decesul unei persoane fizice sau în caz de reorganizare a unei persoane juridice se transmit toate drepturile şi obligaţiile acelei persoane. Obiectul transmiterii îl constituie însuşi patrimoniul, ca universalitate juridică. Această transmisiune poate fi universală când priveşte un singur succesor sau cu titlu universal când se transmit porţiuni de patrimoniu către mai mulţi succesori. În unele cazuri se transmit atât drepturi cât şi obligaţii. IV. Clasificarea drepturilor patrimoniale În componenţa patrimoniului intră numai drepturi cu conţinut economic. Aceste drepturi se clasifică în două mari grupe: drepturi reale; drepturi de creanţă. 1) Drepturi reale (ius in re) Sunt acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora, titularul poate să exercite anumite puteri (prerogative) asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit. Se mai spune că, în acest caz, dreptul real creează un raport nemijlocit între om şi lucru deşi în doctrina actuală se consideră că dreptul real este un raport între oameni cu privire la lucruri. Astfel, dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la un bun între una sau două persoane ca subiect activ şi toate celelalte persoane nedeterminate, ca subiect pasiv ce are obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor de către subiectul activ. 2) Drepturi de creanţă (ius in rem) Sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv (debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva. 9

10 Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă Asemănări Singura asemănare între cele două categorii este faptul că ambele fac parte din marea categorie a drepturilor patrimoniale. Deosebiri: din punct de vedere al subiectelor, dreptul real are un subiect activ (titularul său) şi toate celelalte persoane nedeterminate ca subiect pasiv, pe când la dreptul de creanţă raportul juridic este creat între subiectul activ determinat sau cel puţin determinabil denumit creditor şi subiectul pasiv denumit debitor. din punct de vedere al conţinutului, dreptul real conferă titularului anumite prerogative pe care le exercită direct şi nemijlocit iar toate celelalte persoane au obligaţia general negativă de a împiedica exerciţiul acestor prerogative. Din această cauză se spune că drepturile reale sunt opozabile erga omnes. La dreptul de creanţă avem dreptul subiectului activ(creditor) de a pretinde subiectului pasiv(debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Deci, drepturile de creanţă sunt relative, opozabile inter partes. din punct de vedere al duratei lor, drepturile reale sunt perpetue (dreptul de proprietate sau dreptul de servitute) sau sunt constituite pe o durată mare de timp. Ex. Uzufructul constituit în favoarea persoanelor juridice nu poate fi mai mare de 30 de ani iar în privinţa persoanelor fizice se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului. Drepturile de creanţă au o durată limitată în timp. din punct de vedere numeric, drepturile reale sunt limitate spre deosebire de drepturile de creanţă care sunt nelimitate. 4) Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă prerogative specifice drepturilor reale 10

11 Dreptul de urmărire reprezintă posibilitatea titularului dreptului de a pretinde bunul din mâna oricui s-ar afla. Dreptul de preferinţă constă în facultatea conferită titularului dreptului real de a avea prioritate faţă de titularii altor drepturi reale sau de creanţă. V. Categorii juridice intermediare La limita dintre drepturile reale şi de creanţă se situează categorii intermediare şi anume: obligaţiile reale de a face propter rem obligaţiile opozabile terţilor scriptae in rem drepturile de creaţie intelectuală. 1. Obligaţiile propter rem şi scriptae in rem Obligaţiile propter rem sau obligaţiile reale de a face reprezintă îndatoririle ce revin deţinătorului unui bun determinat şi au ca izvor legea sau convenţia părţilor. Ex. Legea 18/1991 impune tuturor deţinătorilor de terenuri obligaţia de a asigura cultivarea acestora, de a asigura protecţia solului, etc. Astfel de obligaţii sunt impuse de lege şi deţinătorilor de păduri. În privinţa convenţiilor, proprietarul fondului aservit îşi poate asuma obligaţia de a efectua anumite lucrări necesare exerciţiului servituţii. Obligaţiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de stăpânirea unui bun încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă dobânditorul actual al bunului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a participat la încheierea convenţiei care a dus la naşterea dreptului creditorului. Ex. Locatarul unui bun pe care locatorul l-a înstrăinat după încheierea contractului de închiriere. Noul proprietar va fi obligat să recunoască şi să respecte locaţiunea făcută anterior. 11

12 2.Drepturile de creaţie intelectuală Fac parte din această categorie drepturile legate de activitatea spirituală a oamenilor. Legea 8/ privind dreptul de autor şi drepturile conexe dispune că dreptul de autor este recunoscut şi garantat de lege (art. 1). Acest drept comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. Din punct de vedere patrimonial, autorul are în primul rând, un drept real de proprietate asupra obiectului în care se materializează opera sa: pictură, sculptură, manuscris, etc. Distinct de acest drept real, autorul şi (în cazul operelor literare) moştenitorii săi pe o anumită durată, au un drept de natură patrimonială ce rezultă din valorificarea creaţiei sale. Drepturile de creaţie intelectuală nu sunt nici drepturi reale deşi există suficiente elemente caracteristice unor astfel de drepturi şi nici drepturi de creanţă deşi prezintă multe aspecte comune cel puţin sub aspect economic. Nu sunt însă drepturi de creanţă pur şi simplu întrucât nu presupun exercitarea lor asupra unui debitor determinat sau determinabil. VI. Clasificarea drepturilor reale În dreptul civil românesc, drepturile reale se clasifică în: drepturi reale principale; drepturi reale accesorii. Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare în raport cu alte drepturi reale şi de creanţă. Drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanţă, existenţa lor depinzând în mod direct de existenţa dreptului garantat. Deci, drepturile reale accesorii sunt accesorii pe lângă dreptul de creanţă. 12

13 1)Drepturi reale principale Există două mari categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate; dezmembrămintele dreptului de proprietate. La rândul său, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, dreptul de proprietate poate fi: drept de proprietate publică; drept de proprietate privată. Din punct de vedere al subiectelor şi regimului de punere în valoare, subiectele de drept public (statul şi unităţile sale administrativ teritoriale) pot constitui, cu privire la bunurile proprietatea lor publică sau privată: dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosinţă. La rândul său, dreptului de proprietate privată, indiferent de titular (subiecte de drept public sau persoanele fizice sau juridice de drept privat) îi corespund dezmembrămintele acestuia: dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie. 2)Drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă; dreptul de gaj; privilegiile. Aşa cum s-a menţionat anterior, aceste drepturi reale sunt accesorii unor drepturi de creanţă. Dreptul de ipotecă garanţia constituită titularului său numit creditor ipotecar asupra unui bun imobil proprietatea 13

14 debitorului sau asupra dreptului de uzufruct cu privire la un imobil ce aparţine acestuia, de a se îndestula cu preferinţă şi în mâna oricui s-ar găsi bunul din valoarea acestuia dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată. Dreptul de gaj garanţia recunoscută de debitor creditorului său de a putea să execute un bun mobil din patrimoniul său prin reţinerea, sub controlul justiţiei, în proprietate a acelui bun în contul creanţei neexecutate sau prin vânzarea acestuia şi îndestularea cu preferinţă faţă de creditorii chirografari din preţul obţinut. Privilegiile anumite clauze legate de preferinţă, în baza cărora, creditorii pot obţine plata datoriei cu preferinţă înaintea altor creditori. O garanţie de o natură specifică, situată la limita garanţiilor reale este dreptul de retenţie nereglementat de legislaţie dar recunoscut de practica judecătorească şi de doctrină. În temeiul acestui drept, debitorul obligaţiei de restituire poate refuza îndeplinirea acesteia până la plata unor cheltuieli făcute în legătură cu bunul respectiv. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Precizaţi care sunt şi în ce constau caracterele juridice ale patrimoniului. 2. Precizaţi care sunt şi în ce constau funcţiile patrimoniului. 3. Efectuaţi o clasificare a drepturilor patrimoniale. 4. Precizaţi categoriile juridice intermediare ale drepturilor reale şi de creanţă 1. În sens juridic, patrimoniul desemnează: a) totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care aparţin unei persoane a un moment dat; 14

15 c) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, care aparţin unei persoane. 2. Constituie caracteristici ale patrimoniului: a) patrimoniul este personal, indivizibil; b) o persoană nu poate fi titulara mai multor patrimonii; c) patrimoniul este o universalitate de fapt; 3. Drepturile patrimoniale se clasifică în: a) drepturi principale şi drepturi accesorii; b) drepturi absolute şi drepturi relative; c) drepturi reale şi drepturi de creanţă. 4. În cazul drepturilor reale: a) subiectul activ este nedeterminat; b) subiectul pasiv este nedeterminat; c)subiectului pasiv îi revine obligaţia de a nu face ceva, ce ar fi putut să facă dacă nu şi-ar fi asumat obligaţia respectivă. 5. Sunt drepturi reale principale: a)dreptul de retenţie; b) dreptul de proprietate c) dreptul de abitaţie 15

16 Obiectivele cursului CAPITOLUL II POSESIA Fixarea locului noţiunii de posesie în cadrul drepturilor reale principale, în special faţă de dreptul de proprietate şi delimitarea ei faţă de detenţia precară; Stabilirea noţiunii de posesie şi ce efecte juridice poate produce în timp, cum poate fi dobândită sau pierdută; Cum poate fi afectată de vicii şi care sunt aceste vicii ale posesiei; Compararea posesiei cu proprietatea aparentă şi cu detenţia precară. Concepte cheie Detenţia precară; Dobândirea posesiei; Pierderea posesiei; Discontinuitatea; Precaritatea; Clandestinitatea I. Noţiuni generale Posesia este o stare de fapt caracterizată prin exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun mobil sau imobil, practic reprezintă şi stăpânirea lucrului respectiv, ca un adevărat titular al unui drept real. Nu este deci o stare de drept, ci numai una de fapt, chiar dacă în majoritatea cazurilor, posesia corespunde cu proprietatea. Codul civil român dă o definiţie a posesiei care însă nu este completă. 16

17 Art alin. 2 C. Civ. deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru. Faţă de această redactare se pot formula unele observaţii: termenul de deţinere este diferit de cel al posesiei, întrucât posesia este stăpânirea de fapt a unui lucru, ca o exercitare a unui drept real, pe când deţinerea nu implică astfel de manifestări (obiective şi/sau subiective), în cele mai multe cazuri fiind de scurtă durată şi fără invocarea unui drept propriu asupra bunului; noţiunea privind folosirea de un drept poate duce la interpretări eronate, întrucât această noţiune şi cea a posesiei nu există concordanţă, deoarece putem întâlni posesie chiar dacă titularul acesteia nu invocă şi nu are nici-un drept asupra bunului. Posesia şi proprietatea Delimitarea celor două noţiuni este strict necesară chiar dacă, de cele mai multe ori posesia implică drept de proprietate, existând în acelaşi timp şi situaţii în care titularii sunt diferiţi (ai posesiei şi ai proprietăţii). Acestea din urmă generează în realitate o serie întreagă de litigii. Principala delimitare constă în faptul că proprietatea este o stare de drept, pe când posesia este una de fapt. Totuşi posesia nu este, la rândul său proteguită de legislaţia noastră prin recunoaşterea unor importante efecte juridice. Proprietarul are o putere de drept asupra bunului, deci, suntem în prezenţa unei stări (situaţii) de drept, iar în cazul posesiei avem o stare de fapt care, deşi nu conferă atributul de a exercita anumite prerogative (puteri) asupra bunului, acestea în realitate, sunt exercitate din diferite raţiuni sau interese. Posesia este apărată juridic, datorită aparenţei de drept pe care o creează, cu atât mai mult cu cât posesorul nu numai că stăpâneşte în fapt bunul, dar o face cu manifestarea ca fiind 17

18 titular al unui drept real recunoscut de lege (sau al unui dezmembrământ). Posesia trebuie analizată distinct şi de atributul dreptului de proprietate, respectiv stăpânirea bunului. În cazul dreptului de proprietate, starea de fapt (exercitarea posesiei) se suprapune cu starea de drept (posesia ca atribut al acestui drept), pe când, în cazul posesiei ca stare de fapt nu există o astfel de suprapunere, întrucât o altă persoană este titularul dreptului (proprietate, dezmembrământ). Deşi dreptul civil român protejează posesia prin recunoaşterea unor efecte juridice, acesteia, ca stare de fapt, nu îi este recunoscut de legislaţie, caracterul de drept subiectiv. Ex.: Numai posesorul de bună-credinţă dobândeşte proprietatea asupra fructelor bunului posedat, pe când proprietarul culege aceste fructe ca atribut al dreptului de proprietate. Elemente constitutive ale posesiei: un element material (corpus) ce presupune exercitarea unor acte materiale (deţinerea, culegerea fructelor, modificări, completări); un element intenţional, psihologic (animus) ce constă în voinţa (intenţia) celui ce stăpâneşte bunul, de a efectua această stăpânire pentru sine, comportându-se ca un proprietar sau titular al unui alt drept real. Lipsa elementului psihologic are drept consecinţă faptul că cel ce deţine bunul nu are calitatea de posesor, ci numai de simplu detentor (deţinător) precar. Posesia şi detenţia precară Detenţia precară este definită de art C. Civ. de această manieră: actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesia ce am exercita asupra 18

19 unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său. Detentorul precar este cel care deţine (posedă) bunul de la o altă persoană (de regulă proprietarul) în virtutea unui act juridic încheiat cu acesta. El stăpâneşte bunul nu pentru sine (ca posesorul) ci pentru altul în baza unei situaţii de drept (act juridic). Deci detenţia precară este o stare de drept. II. Dobândirea şi pierderea posesiei Dobândirea posesiei are loc atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, ambele elemente constitutive (animus şi corpus). Posesia nu se dobândeşte numai prin existenţa unuia din aceste elemente. Nu se dobândeşte posesia dacă există numai exercitarea unor acte materiale fără intenţia de a se comporta ca proprietar. (Nu este posesor cel căruia, dormind, i se pune în mână un obiect). Ambele elemente constitutive trebuiesc exercitate de acelaşi subiect. Diferenţiat putem exemplifica astfel: În privinţa elementului intenţional (animus) este necesară exista chiar la persoana ce posedă. Deci, acest element nu se poate exercita prin altcineva (animo alieno) cu o singură excepţie la persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu acest animus se poate exercita prin reprezentantul său legal; Elementul material poate fi exercitat nu numai personal ci şi printr-un reprezentant al său (corpore alieno), dar pentru el. Ex.: posesorul care închiriază bunul exercită puterea materială prin chiriaşi etc. Dovada posesiei Practic, se reduce la a dovedi existenţa ambelor elemente constitutive. 19

20 În privinţa elementului material, ca fapt obiectiv, aparent, acesta este mai uşor de probat, admiţându-se orice mijloc de probă (din cele legale). Elementul intenţional este mai dificil de dovedit, dar în Codul civil s-a instituit o prezumţie (legală), potrivit căreia elementul material al posesiei face dovada celui intenţional, psihologic. Art Cod Civil: Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Pierderea posesiei Dacă ambele elemente constitutive sau numai unul din acestea se pierd. Ambele elemente se pierd, atunci când posesorul înstrăinează bunul. Unul din elemente, când piere lucrul posedat sau trece în stăpânirea altuia sau bunul este abandonat, în acest caz lipsind elementul intenţional. III. Viciile posesiei Pentru a fi proteguită de lege, ca instituţie juridică şi a-şi produce efectele pe care legea le permite, posesia trebuie să fie utilă, adică neviciată. Aceasta presupune că exercitarea şi întrunirea celor două elemente constitutive trebuie să se facă în anumite condiţii sau, altfel spus, posesia trebuie să fie însoţită de două calităţi. Aceste calităţi sunt determinate, indirect, prin prevederile art C. civ., text ce reglementează unul din principalele efecte ale posesiei (uzucapiunea): ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. În lipsa acestor calităţi ne aflăm în situaţia unei posesii viciate. Pornind de la acelaşi text, viciile posesiei pot fi enumerate astfel: discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi precaritate. 20

21 O menţiune se poate face cu privire la precaritate care este mai mult decât un viciu, ci înseamnă de fapt lipsa elementului intenţional şi o altă menţiune care se poate adăuga cu referire la echivoc, care nu este menţionat de C. civil drept viciu al posesiei. Echivocul, se întâlneşte atunci când nu se poate spune cu certitudine că elementele materiale corespund cu elementul intenţional. Discontinuitatea art 1848 C. civ. - posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale. Nu trebuie confundată cu întreruperea posesiei (art.1863 C. civ.), aceasta fiind o cauză de încetare a posesiei. Nu este necesar un contact permanent cu lucrul sau să se facă acte zilnice de folosinţă ci numai o folosinţă cu regularitatea pe care natura bunului o impune. Toate sunt chestiuni de fapt apreciate de instanţă. Sarcina dovedirii acestui viciu incumbă acelui ce o invocă. Caracteristici: este un viciu temporar care încetează dacă folosinţa devine normală (art C. civ.); este un viciu absolut în sensul că poate fi invocat de orice persoană interesată (art C. civ.); afectează, de obicei, posesia bunurilor imobile întrucât, în privinţa bunurilor mobile se aplică disp. art C. civ.( posesia de bună credinţă are valoarea unui titlu de proprietate). Violenţa Din coroborarea a două texte de lege rezultă definirea acestui viciu. Astfel, art C. civ. arată că posesia trebuie să fie netulburată iar art C. civ. menţionează că posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului. 21

22 Deficienţe ale textului: nu este necesar a fi începută şi conservată prin violenţă ci poate fi una din cele două situaţii. numai violenţa activă vizează posesia nu şi cea pasivă (de apărare). Caracteristici: este un viciu relativ în sensul că poate fi invocat numai de cel împotriva căruia s-a exercitat (art al. 2 C. civ.); este un viciu temporar când violenţa încetează, posesia redevine utilă; este un viciu aplicabil posesiei bunurilor mobile şi imobile. Clandestinitatea Acelaşi art C. civ. indicat anterior cere ca posesia să fie exercitată pe faţă, să fie publică. Art C. civ. menţionează următoarele: Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Caracteristici: este un viciu relativ putând fi invocat numai de cel faţă de care posesia se exercită pe ascuns (art al. 2 C. civ.); este un viciu temporar încetând atunci când posesia a devenit publică (art C. civ.). Precaritatea În realitate este mai mult decât un viciu, este chiar lipsa posesiei. În această situaţie lipseşte elementul intenţional, psihologic, actele materiale fiind săvârşite nu pentru sine ci pentru altul. 22

23 Intervertirea precarităţii: Codul civil a prevăzut posibilitatea transformării precarităţii în posesie în cazurile menţionate de art C. civ. şi anume: când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine ex. locatarul cumpără bunul închiriat de la cel pe care îl consideră moştenitor al proprietarului de la care închiriase bunul, deşi în realitate nu este moştenitor. Intervertirea precarităţii în posesie utilă se datorează faptei unui terţ. 2) când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său. De ex. locatarul care, crezând că are motive întemeiate şi suficiente pentru a se considera proprietar, refuză să mai plătească chirie notificând aceasta precum şi faptul că se consideră proprietar. 3) când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printrun act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună credinţă. Cumpărătorul de bună credinţă începe a-l stăpâni în calitate de posesor deşi cel care i l-a transmis era numai detentor precar. 4) când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună credinţă. Este cazul moştenitorului care consideră (de bună credinţă) că un bun asupra căruia defunctul avea numai o detenţie precară s-ar fi aflat în proprietatea sa. Această din urmă teză este discutabilă. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Definiti notiunea de posesie si delimitarea ei fata de proprietate; 2. Care sunt elementele constitutive ale posesiei? 3. Care sunt calitatile determinante ale posesiei? 4. Ce efecte creeaza posesia? 23

24 TEST: 1. Posesia se poate pierde: a) prin pierdere simultană a ambelor elemente ale posesiei; b) prin pierderea elementului corpus în situaţia în care posesia se solicită corpore alieno c) prin pierderea actului juridic 2. Discontinuitatea, ca viciu al posesiei: a) înseamnă exercitarea posesiei în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale b) este un viciu temporar, în sensul că durează pe timp de 1 an de zile; c)se aplică numai în privinţa bunurilor mobile. 3. Violenţa, ca viciu al posesiei: a) are un caracter temporar; b) are un caracter absolut; c) există şi atunci când provine din partea posesorului pentru a se apăra împotriva atacului declanşat de un terţ. 4. Posesia este clandestină: a) când este întemeiată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului; b) când posesorul o exercită cu intermitenţe anormale; c) când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. 5. Au calitatea de detentori precari: a) cei care deţin lucrul cu îngăduinţa proprietarului acestuia; b) cei care exercită în fapt folosinţa unui lucru, care apare ca manifestare exterioară a unui drept asupra acestuia; c) posesorii bunurilor altuia; 24

25 Obiectivele cursului CAPITOLUL III EFECTELE POSESIEI Fixarea locului noţiunii de posesie în cadrul drepturilor reale principale, în special faţă de dreptul de proprietate şi delimitarea ei faţă de detenţia precară; Stabilirea noţiunii de posesie şi ce efecte juridice poate produce în timp, cum poate fi dobândită sau pierdută; Cum poate fi afectată de vicii şi care sunt aceste vicii ale posesiei; Compararea posesiei cu proprietatea aparentă şi cu detenţia precară. Concepte cheie Detenţia precară; Dobândirea posesiei; Pierderea posesiei; Discontinuitatea; Precaritatea; Clandestinitatea I. Consideraţii generale Am arătat anterior faptul că posesia este protejată de lege deşi este o simplă stare de fapt, recunoscându-i anumite efecte juridice. Această recunoaştere este determinată de raţiuni practice fiind o recunoaştere a faptului că, prin activitatea să posesorul pune în valoare bunul, în timp ce adevăratul proprietar nu a fost diligent în recuperarea stăpânirii acestui bun obiect al dreptului său de proprietate. Principalele efecte sunt: crearea unei prezumţii de proprietate (art C. civ.), dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă (art. 485 C. civ.), protejarea prin 25

26 acţiunile posesorii, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. II. Prezumţia de proprietate Art C. civ. Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Argument: de cele mai multe ori, posesia, ca stare de fapt, coincide cu dreptul de proprietate. Avantaj: Posesorul în calitate de pârât, fiind presupus proprietar, este scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului său prezumat până la proba contrarie. Eficienţă deosebită se întâlneşte mai ales la bunurile mobile(art C. civ. posesia de bună credinţă echivalează cu dreptul de proprietate). III. Dobândirea fructelor bunului posedat Fructe, tot ceea ce produce un lucru în mod periodic, fără ca substanţa să să scadă. Ex.: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor, etc. Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale şi civile (art C. civ.). Fructe naturale produse de natură, fără intervenţia omului: ierburi, stuf, fructe de pădure, etc. Fructe industriale produse de natură, însă datorită intervenţiei omului: recolte, etc. Fructe civile venituri băneşti produse prin folosirea bunurilor: dobânzi, chirii, etc. Ca principiu, fructele unui lucru se cuvin proprietarului potrivit art. 483 C. civ. De la această regulă există o excepţie: posesorul de bună credinţă culege fructele fără ca proprietarul să poată ridica vreo pretenţie asupra lor. Art. 485 C. civ. posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă. 26

27 Art. 486 C. civ. posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute. Buna credinţă a posesorului constă în convingerea sa (eronată) în validitatea titlului. Se admite chiar situaţia titlului putativ (care nu are o existenţă reală) existând numai în imaginaţia posesorului. Buna credinţă se prezumă până la proba contrară (art C. civ.). Buna credinţă trebuie să existe nu numai în momentul dobândirii bunului ci şi în momentul perceperii fructelor. Încetarea bunei credinţe este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei, iar acţionarea în justiţie face să înceteze buna credinţă. IV. Modul de dobândire a fructelor: Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc pe măsură ce sunt percepute (luate) iar cele civile se dobândesc zi de zi, pe măsura ajungerii la scadenţă. Protejarea posesiei prin acţiuni posesorii Acţiunea posesorie este acţiunea pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia, ca stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia ce fusese pierdută. Specific: această acţiune apără starea de fapt a posesiei fără a pune în discuţie însăşi dreptul asupra lucrului. Ea se deosebeşte de acţiunea petitorie care pune în discuţie însăşi dreptul real cu privire la bun (ex. acţiunea în revendicare). Acţiunea posesorie prezintă anumite avantaje întrucât presupune o dovadă relativ uşoară, nu a dreptului ci numai a stăpânirii de fapt. Acţiunile posesorii sunt reglementate de art C. civil. Felurile acţiunilor posesorii acţiune generală denumită şi în complângere; 27

28 acţiune specială denumită şi în reintegrare (reintegranda). Acţiunea în complângere folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber al acesteia. Condiţii de exercitare: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare(art. 674 al. 1 C. proc. civ.); reclamantul să facă dovada că înainte de tulburare sau deposedare a posedat bunul cel puţin un an (art. 674 pct. 2); posesia reclamantului să întrunească cerinţele prevăzute de art şi 1847 C. civ. (utilă şi neviciată). Art. 676 C. proc. civ. prevede, în mod excepţional că şi un detentor precar poate folosi acţiunea posesorie. Acţiunea în reintegrare atunci când deposedarea sau tulburarea posesiei s-a produs prin violenţă. În această acţiune se cere o singură condiţie: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (art. 674 al. 2 C. proc. civ.). Această acţiune poate fi utilizată şi de un detentor precar. Violenţa poate fi materială sau morală. Nu se cere ca posesia să fi avut anterior o anumită durată şi nici ca posesia să fie utilă. Tulburarea sau deposedarea prin violenţă cuprinde orice faptă contrară ordinii de drept şi care tinde la deposedarea posesorului. Violenţa nu presupune neapărat lovirea, acte de violenţă putând fi chiar şi insulta, ameninţarea în general toate procedurile abuzive. Este lăsată la aprecierea organelor de justiţie situaţia de fapt concretă, elemente de apreciere putând fi: vârsta, starea fizică sau chiar nivelul de pregătire. Avantajele acţiunilor posesorii Fiind destinate a apăra o stare de fapt şi nu una de drept, acţiunile posesorii pot fi folosite chiar de către proprietar în 28

29 locul acţiunii în revendicare, în acest caz nefiind necesar a se dovedi existenţa unui titlu de proprietate ci numai a posedării. Cele două feluri de acţiuni (posesorii şi petitorii) nu se exclud, în sensul că, în cazul pierderii într-o acţiune posesorie, titularul are deschisă calea exercitării unei acţiuni petitorii fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de cauză. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii. Sunt acţiuni reale şi ocrotesc, de regulă, posesia bunurilor imobile şi drepturile reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune. În privinţa bunurilor mobile, art C. civ. stabileşte regula potrivit căreia posesia de bună credinţă valorează drept titlu de proprietate. Deci, în privinţa acestor bunuri, acţiunile posesorii sunt inutile. Cu alte cuvinte, în acest domeniu posesorul se confundă (este absorbit) de petitoriu, existând însă şi excepţii: revendicarea bunului de la un posesor de rea credinţă. V. Posesia şi proprietatea aparentă Aparenţa reprezintă o eroare comună de natură a valida un act juridic lovit de nulitate (error communis facit jus). Această aparenţă poate conduce la validarea unor acte juridice, chiar dacă nu sunt respectate condiţiile privind încheierea lor şi să-şi producă efectele. Ex. 1 : art. 7 din Legea 119/1996 privitor la actele de stare civilă menţionează faptul că astfel de acte de stare civilă întocmite de o persoană care nu are atribuţii în acest sens sunt considerate valabile, dacă acea persoană a exercitat public atribuţii de ofiţer de stare civilă. Ex. 2: Practica şi teoria acceptă instituţia moştenitorului aparent. Înstrăinarea făcută de un astfel de moştenitor îşi va produce efectele faţă de dobânditorul subsecvent cu condiţia ca acest act juridic să aibă ca obiect un bun privat ut singuli cu titlu oneros iar terţul dobânditor să fie de bună credinţă, aceasta 29

30 determinată de eroarea comună cu privire la calitatea de moştenitor a înstrăinătorului. Ex. 3: validarea actelor încheiate cu bună credinţă de mandatarul aparent (art C. civ.), terţii încheind aceste acte cu credinţa că mandatarul are puteri de reprezentare deşi această putere îi încetase din diferite cauze. Proprietatea aparentă Dacă există funcţionar aparent se poate vorbi şi de un proprietar aparent. Cele două noţiuni: de posesor şi proprietar aparent, în realitate nu se pot confunda, fiind distincte, nu se suprapun, deoarece posesorul stăpâneşte bunul cu intenţia de a se comporta ca proprietar, esenţială fiind credinţa sa subiectivă că este proprietarul bunului deşi altcineva are această calitate. Consecinţa unei astfel de posedări constă în faptul că posesorul poate dobândi bunul în proprietate, prin uzucapiune, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege. Proprietarul aparent este tot un posesor ce se prezintă, în raporturile cu ceilalţi ca fiind realul proprietar datorită erorii generale cu privire la această calitate. Deci, proprietarul aparent este o persoană care, printr-o eroare comună este considerat a fi adevăratul proprietar al unui bun. Proprietatea aparentă îşi are izvorul în poziţia subiectivă a terţilor faţă de calitatea celui care deţine bunul şi nu rezidă din comportamentul proprietarului aparent faţă de bun, pentru că, din acest punct de vedere el este un posesor, numai că terţii îl consideră proprietar şi se comportă în consecinţă. Domeniu de aplicare În privinţa proprietăţii aparente se iau în considerare numai actele încheiate de proprietarul aparent cu un terţ de bună credinţă nu şi cu cei care au cunoştinţă despre faptul că o altă persoană este titularul dreptului de proprietate. Actele de administrare (nu şi cele de dispoziţie) încheiate de proprietarul aparent cu terţii de bună credinţă sunt valide chiar dacă titularul dreptului de proprietate reia posesia. 30

31 Nu sunt recunoscute efectele juridice pentru actele cu titlu gratuit încheiate chiar cu un terţ de bună credinţă. Dacă obiectul înstrăinării este un bun mobil, cel care dobândeşte un astfel de bun (dobânditor de bună credinţă) este apărat în acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar în baza dispoziţiilor art C. civ. În practică se mai pune problema dacă actele de dispoziţie încheiate de proprietarul aparent cu un terţ de bună credinţă pot fi sau nu valide? se desfiinţează actul încheiat în virtutea principiului că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are? pot fi validate astfel de acte prin aplicarea principiului error communis facit jus aşa cum sunt validate actele încheiate de mandatarul aparent, plata făcută unui creditor aparent sau înstrăinarea făcută de un moştenitor aparent? Practica judecătorească şi nu numai aceasta, a admis, în principiu, că anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros nu conduce la desfiinţarea actului încheiat cu un terţ de bună credinţă(ce se prezumă) din consideraţii de etică şi utilitate socială. Şi legiuitorul se pare că a acceptat această soluţie prin inserarea în dispoziţiile art. 49 din Legea 10/2001 a unei astfel de prevederi. Această soluţie, privită ca o excepţie de la principiul potrivit căruia desfiinţarea actului iniţial duce şi la desfiinţarea actului subsecvent este motivată prin aplicarea a două principii de drept: a) ocrotirea bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun; b) asigurarea stabilităţii circuitului civil. Se poate considera că reprezintă, de fapt, consacrarea efectelor proprietăţii aparente în sensul validării actului de înstrăinare a unui imobil, încheiat de proprietarul aparent cu un terţ dobânditor de bună credinţă. Condiţiile validării actelor încheiate de proprietarul aparent. 31

32 În materie mobiliară, terţul dobânditor de bună credinţă al bunului mobil corporal devine proprietarul acestui bun în baza dispoziţiilor art C. civ., întrucât l-a dobândit de la un detentor precar căruia proprietarul i-a încredinţat de bună voie acest bun creând astfel în persoana acestuia o aparenţă de proprietate. Dar detentorul precar nu este un proprietar aparent. Validarea actului juridic se face în baza art C. civ. deci nu sunt aplicabile regulile proprietăţii aparente. Teoria proprietăţii aparente se aplică numai cu privire la dobândirea unui bun imobil printr-un act juridic cu titlu oneros. Obiectul actului juridic trebuie să fie un bun privit ut singuli neaplicându-se universalităţilor juridice. Dobânditorul trebuie să fie de bună credinţă, care constă în eroarea cu privire la calitatea de proprietar a celui cu care încheie actul de dobândire a bunului respectiv. Se aplică disp. art al. 2 C. civil potrivit cărora buna credinţă se prezumă. Este necesară acea eroare comună cu privire la calitatea înstrăinătorului a proprietarului aparent. Deci nu este suficient ca dobânditorul să se înşele cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului ci este necesară această eroare comună. Dobânditorul trebuie să facă dovada acestei erori comune. Această eroare comună trebuie să fie intangibilă în sensul că era imposibil ca dobânditorul să nu se fi înşelat în condiţiile concrete ale situaţiei de fapt. Mai concret, în funcţie de titlurile produse de proprietarul aparent, condiţiile de publicitate, comportamentul său faţă de bun, putea fi înşelat oricine. Condiţia erorii comune intangibile este mult mai riguroasă decât eroarea simplă şi explică dobândirea titlului de proprietar fără a mai fi necesară vreo curgere de timp. Nu are relevanţă juridică buna sau reaua credinţă a transmiţătorului şi nici condiţiile în care el a dobândit bunul. Efectele proprietăţii aparente Proprietatea aparentă produce efecte între proprietarul aparent şi terţul dobânditor al bunului. În raporturile dintre 32

33 aceştia (transmiţător şi dobânditor) se recunosc toate efectele actului încheiat, încă din momentul acestei încheieri. Această recunoaştere derivă din lege care ocroteşte buna credinţă, stabilitatea circuitului civil şi care recunoaşte efectele erorii comune invincibile. Produce de asemenea efecte în raporturile dintre adevăratul proprietar şi proprietarul aparent. Dacă bunul se găseşte în posesia proprietarului aparent, proprietarul de drept are posibilitatea să ceară restituirea printro acţiune în revendicare iar proprietarul aparent nu se poate apăra decât invocând uzucapiunea dacă a uzucapat în condiţiile legii. În situaţia în care bunul a fost înstrăinat de către proprietarul aparent trebuie distins între două situaţii: proprietarul aparent a fost de bună sau de rea credinţă. În cazul proprietarului aparent de bună credinţă, acesta va trebui să restituie adevăratului proprietar preţul primit, va putea reţine în proprietatea să fructele bunului posedat (posesor de bună credinţă) şi nu răspunde de deteriorările produse fără culpa sa. În privinţa proprietarului aparent de rea credinţă, acesta va fi obligat (în cazul înstrăinării) să restituie nu preţul primit ci valoarea actuală a bunului. El va fi obligat la restituirea fructelor ca orice posesor de rea credinţă chiar şi pe cele nepercepute din culpa sau neglijenţa sa. Va răspunde de asemenea pentru toate deteriorările bunului. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Definiţi noţiunea de posesie şi delimitarea ei faţă de proprietate. 2. Care sunt elementele constitutive ale posesiei? 3. Care sunt calităţile determinante ale posesiei? 4. Ce efecte creează posesia? 33

34 TEST: 1. Posesia: a) se bazează pe animus rem sibi habendi; b) se aplică drepturilor reale şi celor de creanţă; c) este o stare de drept. 2. Posesia poate fi exercitată: a) corpore alieno b) chiar dacă lipseşte animus rem sibi habendi; c) numai dacă posesorul este titularul unui drept real 3. Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar: a) poate să schimbe el însuşi calitatea unei asemenea posesii b) nu poate să schimbe, fie prin sine însuşi, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesii c) poate să schimbe prin alte persoane interpuse calitatea unei asemenea posesii; 4. Clandestinitatea, ca viciu al posesiei: a) este un viciu relativ b) este perpetuă c) priveşte, în special, bunurile imobile 5. Posesorul de bună-credinţă a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credinţă la momentul intrării în posesie, chiar dacă la momentul perceperii lor nu mai era bună-credinţă b) dobândeşte prin percepere numai fructele naturale şi industriale c) dobândeşte fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior admiterii acţiunii în revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar, ele vor reveni posesorului neproprietar. 34