RĂSPUNDEREA PRODUCĂTORULUI PENTRU PRODUSELE CU DEFECT

Transcription

1 RĂSPUNDEREA PRODUCĂTORULUI PENTRU PRODUSELE CU DEFECT ŢUCĂ MARIA-ADRIANA Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti Abstract: This paper represents a doctrine analysis of both romanian and EU legislation concerning the liability for defective products. It begins with a brief chronological summary of the relevant EU and romanian laws. It continues with a presentation of the EU directive s scope, its fundamental principle of objective liability, the exemption of producers from liability and the liability s legal nature. The analysis focuses as well on the European Union Court of Justice relevant case-law regarding the extended interpretation of the directive s provisions. Finally, this paper deals with the expiration of liability and the legal status of derogation clauses. Key-words: liability for defective products, objective liability, defective product, damage, consumer. 1. INTRODUCERE Instituţia răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase a fost conturată în contextul unor modificări de fond ale răspunderii civile. Aceste modificări s-au născut datoriă punerii sub semnul întrebării a ceea ce a reprezentat o lungă perioadă de timp unicul fundament al răspunderii civile delictuale: culpa subiectivă a persoanei responsabile. Sistemul juridic la fundamentul căruia se află principiul răspunderii subiective a fost regândit prin circumscrierea acestuia în jurul unor concepte mai presus de atitudinea subiectivă a persoanei responsabile. Noţiuni precum riscul (în cazul răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite, spre exemplu), garanţia (în ipoteza răspunderii comitentului pentru prepus sau în cea a erorii judiciare), precauţia (în situaţia prejudiciilor ecologice, spre exemplu), dar şi echitatea (ca fundament pentru angajarea răspunderii unei persoane lipsite de discernământ), au condus la conturarea unui interes major prioritar avut în vedere de către legiuitor - acela al protecţiei intereselor victimei. Dezvoltarea tehnologiei în cadrul unei societăţi orientate cu precădere spre consum a condus în acelaşi timp la creşterea şi diversificarea produselor destinate a satisface nevoile în continuă dezvoltare ale consumatorilor, dar şi la apariţia pe piaţă a tot mai multor produse care prezintă riscuri pentru bunurile şi persoana acestora. Aceste riscuri apar ca urmare a proiectării sau a fabricării defectuoase, a necunoaşterii riscurilor potenţiale pe care le prezintă un produs nou sau din cauza folosirii şi consumului neadecvate ale produsului. 1

2 În acest context s-a născut instituţia care constituie obiectul cercetării noastre, răspunderea producătorului pentru produsele cu defect fiind determinată de necesitatea asigurării protecţiei consumatorilor faţă de produsele care le-ar putea pune în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală, bunurile şi interesele lor legitime. Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi care plasează în centru ideea de securitate a produselor intrate în circulaţie, precum şi a studiului aprofundat a mecanismului prin care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se justifică în primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia consumatorului a devenit o componentă esenţială a întregului sistem de protecţie socială. Mai mult decât atât, dreptul consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un principiu constituţional comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către forurile comunitare ca o nouă formă de cetăţenie. Dezvoltându-se iniţial în cadrul literaturii de specialitate şi în jurisprudenţă, pe cale pretoriană, mecanismul răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase a pătruns în cele din urmă şi în legislaţie făcându-se resimţită tot mai acut nevoia creării la nivel european a unui regim juridic uniform care să aibă ca scop reglementarea unui tip de control şi a unor standarde de exigenţă asupra fabricanţilor, importatorilor şi distribuitorilor de produse periculoase pentru oameni. Obiectul de analiză al acestei cercetări pătrunde în ordinea juridică europeană o dată cu adoptarea Directivei CEE nr. 374/ după îndelungi negocieri şi dezbateri, directivă care, fără a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru produsele cu defect, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al protecţiei consumatorului. Aceasta este considerată în doctrină a fi prima imixtiune de anvergură a legiuitorului european în domeniul dreptului civil 2. Principalul obiectiv al Directivei nr. 374/1985 a fost acela de a realiza armonizarea legislaţiilor din statele membre ale Comunităţilor Europene la aceea dată în domeniul răspunderii producătorilor pentru prejudiciile cauzate de defectele unui produs. Armonizarea era necesară pentru a pune toţi producătorii din acest spaţiu economic în condiţii egale de concurenţă şi de a asigura consumatorilor acelaşi grad de protecţie faţă de lipsa de siguranţă a produselor, întrucât sistemele garanţiei contra viciilor ascunse sau ale răspunderii pentru predarea neconformă nu mai erau în măsură să rezolve satisfăcător problemele legate de deficienţele de calitate ale mărfurilor şi ale pericolelor cărora acestea le pot da naştere. 2. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ În România, legiferarea în acest domeniu a avut o istorie lungă şi marcată de sinuozităţi. Primul pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea de către Guvern a Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, supusă ulterior nenumăratelor modificări şi completări 3.În 1 Brevitatis causa, o vom numi în continuare Directiva. A fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, nr. L210 din 7 august 1985 şi a fost modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34/EC a Parlamentului European şi a Consiliului. 2 M. Jozon, răspunderea pentru produsele defectuoase în Uniunea Europeană, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.3 3 O.G. 21/1992 a fost modificată şi completată prin O.G. 58/2000 şi prin O.G. 146/2001. Prin O.G 87/2000 s-a încercat o reglementare specială a răspunderii pentru produsele defectuoase, dar acesta ordonanţă s-a dovedit a fi o tentativă eşuată, fiind abrogată expres prin Legea 37/

3 prezent, prevederile Directivei sunt transpuse în dreptul român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte 4. În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul altor state care au transpus Directiva, nu a existat nicio aplicareanterioară introducerii ei în legislaţie, ba chiar şi după acea dată, fie nu a 5 fost utilizată când a fost cazul, fie cazurile practice în care Legea a reprezentat temei de drept pentru pretenţiile reclamantului au fost şi sunt în continuare extrem de rare. 3. NATURA JURIDICĂ S-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva, şi astfel şi legea română de transpunere, ar configura o răspundere de tipul al treilea 6, fără a se preciza natura civilă delictuală sau contractuală. Acest fapt poate fi motivat prin renunţarea la instituţiile tradiţionale în materie de răspundere ca rezultat al melanjului dintre sistemele de drept anglo-saxon şi romano-germanic, melanj pe care îl regăsim în fiecare instituţie reglementată în Directivă. Într-o altă opinie, mecanismul răspunderii, obiectul analizei noastre, a fost calificat ca aparţinând dreptului consumaţiei, având un particularism insurmontabil 7 şi consacrând o răspundere semiobiectivă semi-subiectivă. 8 În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directivă şi alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază caracterul complementar şi facultativ al mecanismului 9, victima fiind singura îndreptăţită să aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a putea combina regimuri diferite de răspundere. 4. PERSOANLE ŢINUTE SĂ RĂSPUNDĂ Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul. Astfel, în sensul prevederilor din Lege, acesta este, în general, orice profesionist care procură o materie primă şi o comercializează; cel care îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv; 4 Publicată în M. Of. N. 552 din 24 iunie 2004 şi republicată în M. Of. Nr. 313 din 22 aprilie 2008 la care ne vom referi în continuare folosind termenul Legea. Trebuie sa menţionăm faptul că de la data intrării în vigoare a legii au existat câteva excepţii prevăzute în art. 17 alin 1 şi 2 din Lege, motivate de data dobândirii de către România a statutului de stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, la data intrării în vigoare a legii au fost abrogate prevederile art ⁷ din O.G. 21/1992, republicată cu modificările ulterioare. 5 Tribunalul Cluj, decizia civilă nr. 548/R/2004, cu notă citică de I.F.Popa, în Pandectele Române nr. 6/2005, p. 127 şi urm. Deşi răspunderea producătorului pentru produsele cu defect era deja introdusă în legislaţia română prin O.G. nr. 21/1992 şi fusese invocată în cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca temei de drept al cererii, răspunderea pârâtului a fost reţinută în baza răspunderii civile delictuale, art cod Civil. 6 H. Gaudemet-Talon, Droit privé et droit communautaire, Revue du Marché commun et de l Union Europeène nr. 437, aprilie 2000, p.229 cit. în Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală, p. 184 Ed. Ch Beck Juanita Goicovici, Riscul de dezvoltare, Revista Dreptul nr. 6/2005, p În sensul înscrierii acestui mecanism de răspundere în sfera răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală,p. 185 Ed. Ch Beck 2008, p În acest sens Ioan I. Bălan, Răspunderea civilă pentru produsele cu defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, p.54; Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p

4 cel care importă în Uniunea Europeană în vederea comercializării 10, fiind introduşi în această categorie atât fabricanţii produsului finit (în întregime sau a unei părţi componente), cât şi fabricanţii de materii prime 11. Obligaţia de securitate este astfel extinsă asupra tuturor celor care participă la producţia şi distribuirea produsului. În plus, menţionăm că prevederile au în vedere atât producătorul real, cât şi pe cel aparent, făcându-se aplicaţia principiului error communis facit ius, un argument în plus pentru susţinerea caracterului obiectiv al răspunderii. Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat, răspunderea cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil consumatorului prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea pe piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii. Ce se întamplă în situaţia în care atât producătorul, cât şi categoriile de persoane asimilate acestuia prin Lege, sunt cunoscute victimei sau, mai precis, vor răspunde faţă de victimă solidar producătorul, fabricantul, vânzătorii intermediari, importatorii; sau între aceste persoane există o ordine în care vor fi chemate să răspundă? Întrebarea apare ca fiind justificată, întrucât, art. 5 din Lege, ce instituie solidaritatea când sunt ţinute mai multe persoane să răspundă, nu face precizarea dacă aceste persoane ar trebui să facă parte din aceeaşi categorie (producători, fabricanţi sau intermediari). Prin coroborarea cu art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, răspunsul înclină spre existenţa unei ordini de chemare la răspundere, în sensul că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care producătorul nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în subsidiar intermediarii vor putea fi traşi la răspundere. 5. BENEFICIARII RĂSPUNDERII Esenţial în cadrul acestui mecanism special de răspundere construit pe o filozofie victimistă modernă este interesul victimei, categoria victimei reglementată de Lege fiind una extrem de largă. Beneficiarul poate fi orice persoană prejudiciată indiferent dacă este legată prin contract sau nu de persoana răspunzătoare ori dacă este vorba despre consumatorul cumpărător sau terţul consumator care a dobândit produsul printr-o manifestare de voinţă ulterioară diferită de contractul de vânzare-cumpărare (împrumut de consumaţie, locaţiune), acesta din urmă putând să utilizeze produsul în mod ocazional nefiind neapărat legat printr-un act juridic numit. 12 Posibilitatea acordată victimei prin Lege confirmă de fapt piatra unghiulară a reglementării analizate, obligaţia de securitate a producătorului, fiind suficientă producerea prejudiciului victimei ca să fie antrenată răspunderea acestuia. Totuşi, Legea operează nişte diferenţieri cu privire la beneficiar, în funcţie de prejudiciul suferit. Astfel, dacă prejudiciul apare ca urmare a morţii sau vătămării corporale sau a sănătăţii victimei, răspunderea este antrenată 10 Facem precizarea că art. 2 alin. 1, lit a, pct 4 conţine o greseală sesizată de altfel şi de literatura de specialitate, sintagma produs din Uniunea Europeană ar trebui înlocuită, în mod logic, cu în Uniunea Europeană. 11 Atragem atenţia asupra art 2 alin. 1 lit b care face referire expresă în definirea produsului la energia electrică 12 În acelaşi sens Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală,p. 185 Ed. Ch Beck

5 indiferent dacă victima este consumator obişnuit sau un profesionist 13. În această categorie de prejudicii sunt incluse consecinţele economice ca urmare a decesului ori vătămării care se pot materializa în cheltuieli cu spitalizarea, îngrijiri medicale, diminuarea capacităţii de muncă sau efortului de muncă, diferenţe de venituri, medicamentaţie, alimentaţie specială, cheltuieli de înmormântare. 14 De asemenea, art. 2 alin. 3 consacră posibilitatea acordării despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral, unde am putea include prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, cu titlu de pretium doloris. Când prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun, altul decât cel cu defecte, se impune condiţia ca bunul să fie în mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal. În ceea ce priveşte plafonarea prejudiciului reparabil, Legea nu conţine nici o dispoziţie specială, legiuitorul român preferând să nu se prevaleze de dreptul acordat statelor prin Directivă de a limita la un anumit nivel valoric sumele acordate cu titlu de despăgubiri. 6. PRODUSELE PENTRU CARE OPEREAZĂ RĂSPUNDEREA Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Lege definesc produsele pentru care operează răspunderea ca fiind orice bunuri mobile, chiar şi cele încorporate în alte bunuri mobile ori imobile (prin destinaţie, dar mobile prin natura lor). Intră, astfel, în câmpul de aplicare a Legii orice bunuri mobile corporale netransformate, transformate ori încorporate în alte bunuri. Există, însă, dezbateri cu privire la includerea bunurilor mobile incorporale în aria de cuprindere a Directivei, dar având în vedere că anumite bunuri mobile incorporale (programele pentru asistenţă chirurgicală, programe de navigaţie, chiar şi programele de calculator) pot conduce, în măsura în care sunt defectuoase (cel puţin la nivel imaginativ), la decese, vătămări corporale sau ale sănătăţii ori la alte prejudicii de ordin patrimonial, se apreciază că şi acestea pot da naştere dreptului la despăgubire în sensul Directivei 15. Aria de cuprindere este foarte generoasă incluzând şi bunuri precum energia electrică, medicamentele, elemente sau produse ale corpului uman (organe pentru transplanturi, sânge, spermă, ovule şi alte celule), fiind excluse însă serviciile şi persoanele. Obiectul protecţiei juridice îl reprezintă securitatea şi dreptul la sănătate al consumatorului, care este susceptibil de a fi încălcat prin producerea şi apoi comercializarea unui produs cu defectuos. Legea defineşte produsul cu defect în art. 2 alin.1 lit. d (corespunzător art. 6 din Directivă) considerându-l a fi produsul care nu conferă siguranţa şi securitatea la care se aşteaptă în mod legitim o persoană având în vedere momentul punerii în circulaţie a produsului, precum şi prezentarea şi modul de utilizare a acestuia. Prin urmare, faptul generator al răspunderii îl reprezintă lipsa de securitate, existenţa în sine a defectului, atitudinea subiectivă a celui care l-a produs ori distribuit sau importat cu privire la acest risc neprezentând nici o relevanţă. Iată primul şi cel mai important element de independenţă şi departajare faţă de alte mecanisme de răspundere existente în dreptul intern. 13 Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală,p. 185 Ed. Ch Beck 2008, p Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, cit în Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p

6 Defectuozitatea, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau omisiuni culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul mecanismului garanţiei contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie priveşte exclusiv imposibilitatea totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform destinaţiei atribuite, pe când defectul din materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie întrebuinţat conform destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranţa persoanelor şi a bunurilor şi mai puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în orice deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie, defect de concepţie ori simplul fapt că produsul nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte 16. Poate consta într-o deficienţă intrinsecă a lucrului sau, fără a fi afectat de vreo asemenea lipsă, poate naşte riscuri neprezentate publicului (în sens generic) de către producător. Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de securitate a producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din analiza cauzelor exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului, se activează o prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în circulaţie a fost defect, astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie a produsului. Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului precum şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă. În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, sarcina probei este apreciată ca fiind uneori destul de oneroasă 17 ; în situaţia în care nu se poate dovedi o legătură certă şi univocă, acţiunea victimei este respinsă. 7. CAUZELE DE EXONERARE Articolul 7 din Lege reglementează cauzele care înlătură răspunderea producătorului, antamând probleme precum activitatea de producere, punerea în circulaţie, defectul cauzator de prejudicii, relevanţa culpei concurente a victimei, precum şi situaţii obiective care exonerează de răspundere. Producătorul nu a pus în circulaţie produsul. Legea îl exonerează pe producătorul care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie produsul. Momentul punerii în circulaţie este acela care face ca riscul prejudicierii să se transforme într-unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie trebuie să fie făcută voluntar, cu consimţământul producătorului. Dacă acesta dovedeşte că bunul a fost sustras ori că l-a predat în alte scopuri (situaţia în care bunul este predat spre distrugere, testare, ori este abandonat ca deşeu, spre exemplu), nu va mai răspunde pentru daunele provocate de defectele acestuia. Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la acel moment din cauze neimputabile producătorului. Din interpretarea art. 7 alin 1 lit. b reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în circulaţie a bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că defectul nu exista la acea dată sau că a apărut ulterior. 16 Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p

7 Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie. Analiza acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată numai pentru produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării, consumului propriu sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat în doctrină 18, răspunderea poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru activităţile lor profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul unui recurs în interpretare, a nuanţat concluzia de mai sus, considerând că nu se impune exonerarea de răspundere a unui spital public pentru produsele fabricate sau utilizate de acesta în situaţia în care sunt defectuoase, întrucât finanţarea din fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a produselor caracterul economic şi profesional. 19 Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi. În situaţia în care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se dovedesc cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului. Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare, demonstrate prin expertiză tehnică de specialitate. Când în lanţul cauzal intervine fapta culpabilă a victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit instrucţiunilor ataşate, răspunderea este înlăturată, respectându-se astfel tradiţia dreptului continental civil, unde culpa victimei exonerează de răspundere. În ceea ce priveşte exonerarea producătorului pentru fapta exclusivă a terţului, întâlnim o aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care stipulează excluderea producătorului de componente de la răspundere dacă defectul e imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului. Defectul se datorează riscului de dezvoltare. Această cauză de exonerare a făcut obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi după pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care opuneau sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a sintetiza ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e 20 a fost îndelung criticată 21, întrucât limitele cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au făcut indecelabil defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi vorba de un tip special de defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la momentul punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător. Criteriul în aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă stadiul atins de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice din acel moment. 22 În doctrină au fost propuse mai multe modalităţi de apreciere a acestui stadiu, însă, printr-o decizie de referinţă a CJUE s-a statuat că exonerarea intervine în urma dovedirii mai multor aspecte: producătorul trebuie să dovedească ignorarea defectului la momentul punerii în circulaţie, că la acel moment starea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, la nivelul 18 Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p În speţă era vorba despre prepararea unui organ în vederea transplantării. CJUE, 10 mai 2001, C-203/1999, cit. in Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul, Dan Chirică, p nivelul cunoştiinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză 21 În acest sens Dan Chirică, Tratat de drept civil.contracte special. Vol.I. Vânzarea şi schimbul; Juanita Goicovici, Riscul de dezvoltare, Revista Dreptul nr. 6/ Juanita Goicovici, Riscul de dezvoltare, Revista Dreptul nr. 6/2005, p

8 lor cel mai avansat, nu i-a permis depistarea defectului ori, faptul că, deşi descoperirea defectului ar fi fost posibilă, ea nu a intervenit din cauza lipsei de acces a producătorului la respectivele cunoştinţe. 23 În ceea ce priveşte posibilitatea limitării ori exonerării producătorului prin clauze contractuale, Legea nu face decât să întărească principiul potrivit căruia în raporturile juridice dintre profesionişti şi consumatori asemenea clauze sunt interzise. Mecanismul de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, aşa cum a fost gândit, poate părea la prima vedere extrem de inechitabil şi sever pentru cel responsabil, având în vedere fundamentul acestuia - faptul că este antrenat în lipsa dovedirii culpei producătorului şi că victima trebuie doar să probeze prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre acesta şi defectul produsului. Aşa cum a fost afirmat în doctrina de specialitate 24, scopul, însă, al Directivei nu a fost acela de a-l împovăra în plus pe producător. De aceea, mecanismul este condiţionat de un termen de decădere prevăzut în art. 11 de 10 ani de la data la care produsul a fost pus în circulaţie, instituit din considerente echitabile în ceea ce îl priveşte pe producător. Stingerea dreptului material la acţiune după îndeplinirea celor 10 ani face ca orice cerere de chemare în judecată pe acest temei să fie respinsă, fiind indiferent dacă acţiunea este formulată în termenul de prescripţie de 3 ani reglementat tot prin art. 11. Acest termen de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului precum şi a identităţii producătorului. 23 CJUE, 29 mai 1997, C-300/95 24 Juanita Goicovici, Riscul de dezvoltare, Revista Dreptul nr. 6/2005, p.17 8

9 BIBLIOGRAFIE: Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 Monika Jazon, Răspunderea pentru produse defectuoase în Uniunea Europeană, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007 Carmen Tamara Ungureanu, Drept internaţional privat : protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, Ed. All Beck, 1999 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972 Carmen Tamara Ungureanu, Răspunderea civilă pentru produsele defectuoase potrivit O.G. nr. 87/2000, Revista Juridica nr. 2/200, p Constantin Teleagă, Directiva 85/374 CEE cu privire la răspunderea pentru produsele defectuoase- O tentativă novatoare de armonizare a răspunderii civile în cadrul dreptului european, Revista Română de Drept al Afacerilor nr.1/2004 Constantin Teleagă, Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil: cazul răspunderii pentru produsele defectuoase, Ed. Rosseti, 2004 Constantin Teleagă, Particularităţi ale răspunderii civile delictuale în Directiva 85/374 CEE cu privire la răspunderea pentru produsele defectuoase, Revista Română de Drept al Afacerilor nr.2/2004 Dan Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în fază precontractuală a vânzăiicumpărării, Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1999 Ionuţ-Florin Popa, notă critică în Pandectele Române nr. 6/2005, p Ioan I. Bălan, Răspunderea civilă pentru produsele cu defecte în reglementarea legii nr. 240/2004, Dreptul nr.12/2004, p Juanita Goicovici, Riscul de dezvoltare, Dreptul n. 6/2005, p