Tema 1 Scurt istoric. Contents. Sinteza cursului Informatică, An universitar semestrul II

Transcription

1 Sinteza cursului Informatică, An universitar semestrul II Contents Tema 1 Scurt istoric Structura von Newmann a sistemelor de calcul... 3 Tema 2 Generaţii de calculatoare... 5 Tema 3 Arhitectura generală a sistemelor electronice de calcul... 9 Unitatea de comandă şi control Tema 4 Memoria internă Tema 5 Memoria externă Hard discul Compact discul Unităţile optice de stocare DVD Tema 6 Sisteme de numeraţie Sistemul de numeraţie binar Sistemul de numeraţie octal. Tabelul de conversie între binar şi octal Sistemul de numeraţie hexazecimal. Tabelul de conversie între binar şi hexazecimal Tema 7 Descrierea elementelor calculatorului şi a principalelor periferice Microprocesorul Dispozitive periferice de intrare şi dispozitive periferice de ieşire Dispozitivele periferice de intrare Dispozitive periferice de ieşire Tema 8 Sisteme de operare Tema 9 HTML elemente introductive Tema 1 Scurt istoric Actualele calculatoare electronice sunt urmaşele unor dispozitive de calcul mult mai simple dar nu mai puţin ingenios realizate. Menirea acestor dispozitive era aceea de a efectua calcule matematice pe cât posibil exacte, într-un interval de timp cât mai mic. Problemele de calcul care puteau fi rezolvate cu ajutorul acestor dispozitive erau exclusiv probleme de calcul numeric, nepunându-se problema prelucrării unor date de altă natură (șiruri de caractere, imagini, sunet) sau a rezolvării unor probleme complexe. Scoțianul John Napier de Merchistoun ( ) a realizat un astfel de aparat cu bastonaşe pe care erau înscrise produsele cu 1,2,..., 9 ale cifrelor de la 1 1

2 la 9 pentru simplificarea înmulţirii. Matematicianul și astronomul Edmund Gunter ( ) a definit scara logaritmică. Aceasta a dus la posibilitatea reducerii operaţiei de înmulţire a două numere la operaţia de adunare a două segmente. Această simplificare era posibilă prin utilizarea (în practică) a formulei log (a * b) =log (a)+log (b). Ulterior a fost utilizată scara logaritmică cu două rigle gradate care pot culisa una de-a lungul celeilalte. A fost realizată astfel rigla de calcul logaritmică. Aceste prime dispozitive, prin natura lor, nu efectuează adunări. Blaise Pascal ( ) a inventat o maşină capabilă să efectueze operaţia de adunare. Maşina consta din şase cilindri ce aveau reprezentate cifrele din baza zece. Suma a două numere rezulta în urma rotaţiilor succesive făcute pentru reprezentarea numerelor. Dispozitivul realizat de Pascal a fost perfecţionat de Lepine (1725). Ulterior Gottfried von Leibniz ( ) a construit maşini de adunat şi înmulţit introducând un cilindru suplimentar care permitea repetarea adunărilor în vederea realizării unei înmulţiri. Dispozitivele de calcul descrise de el puteau efectua adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. Charles Xavier Thomas de Colmar a patentat în 1820 prima maşină de calcul (numită Arithmometer) care a fost efectiv folosită în activităţi economice. Această masină de calcul a fost produsă începând cu Charles Babbage a proiectat la jumatatea secolului XIX un dispozitiv care de asemenea urma să efectueze operația de adunare. Această maşină nu a fost realizată, dar Babbage (şi Ada Byron) au formulat principii general valabile în informatică precum separarea memoriei de unitatea de execuţie în construirea unui calculator. LeonardoTorres y Quevedo a prezentat în anul 1920 o maşină care efectua înmulţiri şi împărţiri. Leonardo Torres Quevedo este și autorul unei lucrari considerate a fi importantă în contextul evoluției calculatoarelor (Essais sur l automatique). În cazul acestei maşini valorile numerice erau introduse prin apăsarea unor clape. O etapă importantă in evoluția calcuatoarelor este marcată de existența maşinilor analogice de calcul. Principiul de funcţionare al acestor maşini consta în transformarea unei probleme de calcul matematic într-o problemă formulată de data aceasta nu prin valori numerice ci prin intermediul unor mărimi fizice (măsurabile desigur) precum lungimea unor segmente, măsura unor unghiuri sau intensitatea 2

3 curentului electric. Valorile rezultate prin aceste reprezentări nu sunt extrem de precise dar pot fi folosite in rezolvarea unor probleme de calcul. După 1940 sunt realizate primele calculatoare electronice capabile să rezolve probleme complexe. Este definită de asemenea în această perioadă arhitectura unui calculator (de către von Newmann). Conform acesteia orice calculator trebuie să poată memora informaţii (trebuie să includă un dispozitiv de memorie), trebuie să comande execuţia operaţiilor, (trebuie să includă un dispozitiv de comandă) şi să le execute (trebuie să includă un dispozitiv aritmetico-logic). Toate aceste componente trebuie interconectate pentru a permite funcţionarea calculatorului. De asemenea pentru a face posibilă comunicarea dintre calculator şi utilizatori, apar dispozitive de introducere a datelor, respectiv extragere a rezultatelor. Acestea sunt numite dispozitive de intrare respectiv dispozitive de ieşire. Părţile hard (componente) şi soft (programe) ale unui calculator alcătuiesc împreună sistemul de calcul. În 1947, John von Neumann stabileşte principiile de bază pentru calculatoarele clasice (arhitectură von Neumann), valabile până astăzi: la un moment dat, unitatea centrală a calculatorului execută o singură instrucţiune, instrucţiunile programului fiind reţinute în memoria internă calculatorului. Evoluţia în timp a sistemelor de calcul (cu referire strict la calculatoarele electronice, nu şi la cele bazate pe roţi dinţate, rigle de calcul care utilizează logaritmi, abace, etc) este prezentată sub forma generaţiilor de calculatoare. Desigur fiecare generație este caracterizată de realizarea unor progrese față de generatiile anterioare, în sensul creșterii puterii de calcul, în sensul miniaturizării componentelor calculatoarelor si al scăderii costurilor producerii acestora. 1.2 Structura von Newmann a sistemelor de calcul Structura de bază a stabilită de John von Neumann în 1945, este reprezentată în figura următoare şi cuprinde cinci unităţi funcţionale: 3

4 unitatea de intrare ( UI ); unitatea de ieşire ( UE ); unitatea de comandă ( UC ). unitatea de memorare ( M ); unitatea aritmetico-logică ( UAL ); Acest model descris de John von Neumann s-a dovedit în timp a fi unul funcţional. Unitatea de intrare are rolul de a permite introducerea informaţiilor în calculator. Informaţiile introduse sunt furnizate sistemului de calcul prin dispozitivul periferic de intrare şi transferate spre unitatea comandă. Unităţile de intrare au avut în timp mai multe forme şi principii de funcţionare, de la cititoare de cartele la tastaturi asemănătoare cu cele utilizate în prezent. Tehnologia pe care se bazează realizarea unității de intrare se schimbă dar rolul acesteia rămâne neschimat. De asemenea, unitatea de intrare are rolul esenţial de a realiza conversia informaţiilor introduse din forma externă, cea accesibilă utilizatorului (precum numere exprimate în baza zece, texte, imagini, etc) în formatul intern folosit de calculator, formatul binar. Acesta este caracterizat de existența a doua semne corespunzătoare valorilor 0 și 1. Formatul intern binar este rezultatul utilizării în construcţia calculatoarelor a circuitelor electronice care prezintă la ieşire două stări stabile. Convenţional cele două stări se reprezintă prin cifrele binare 0 şi 1. 4

5 Unitatea de memorie reprezintă acea unitate a unui sistem de calcul în care se stochează, permanent sau temporar, informaţia constând din date şi programe. Memoria unui calculator este formată din memoria principală şi din memoria secundară. Memoria principală, denumită şi memorie internă, are rolul de a păstra programele şi datele ce se utilizează la un anumit moment dat. Echivalentul actual este memoria RAM. Memoria secundară denumită şi memorie externă păstrează programele şi datele care trebuie să se afle la dispoziţia sistemului de calcul, urmând sa fie utilizate la solicitarea sistemului. Echivalentul actual al memoriei secundare : compact disc, DVD, stickuri de memorie, etc Unitatea de comandă (UC) este unitatea responsabilă cu administrarea şi prelucrarea informaţiilor. Unitatea aritmetico-logică (UAL) realizează prelucrarea informaţiei preluate din memorie, iar rezultatele fie se depun din nou în memorie fie sunt furnizate unităţii de ieşire. Unitatea aritmetico-logică realizează atât operaţii aritmetice (adunare, scădere, înmulţire, împărţire) cât şi operaţii logice ( şi logic, sau logic, sauexclusiv, negaţie ). Unitatea de ieşire realizează trimiterea, în exteriorul sistemului de calcul, a rezultatelor prelucrărilor efectuate. În cazul în care rezultatele sunt destinate utilizatorului uman, unitatea de ieşire execută conversia din formatul intern (binar) într-un format direct accesibil omului precum numere în baza 10 sau caractere respectiv șiruri de caractere. În cazul în care rezultatele sunt destinate acţionării unor echipamente, unitatea de ieşire generează semnale analogice sau digitale recunoscute de acestea. Tema 2 Generaţii de calculatoare Generaţia I - generaţia calculatoarelor realizate pe baza tehnologiei tuburilor cu vid ( ) Caracteristici: 5

6 Calculatoarele erau construite folosind relee electromagnetice, tuburi electronice, diode, rezistoare, bobine şi condensatoare. Aceste elemente din componența calculatoarelor erau interconectate cu fişe, cablajul fiind realizat prin fire Utilizarea tuburilor electronice avea drept consecință directă un consum mare de putere Calculatoarele utilizau structura de tip serie, executând seturi de câteva zeci de instrucţiuni simple; Maşinile din această generaţie aveau puţine dispozitive periferice (lector/perforator de bandă) pentru operațiie de intrare și ieșire; Memoria era memorie lentă şi de capacitate mică Viteza de calcul era mică (de ordinul sutelor cel mult miilor de operaţii pe secundă) Prelucrarea datelor se efectua pe biţi (bit cu bit) Programele erau scrise direct în cod maşină. Cel mai cunoscut calculator din această perioadă a fost ENIAC. Acronimul derivă din Electronic Numerical Integrator And Computer (Calculator Şi Integrator Electronic Numeric). Acest calculator, emblematic pentru generaţia I de calculatoare, a fost construit între anii în Statele Unite. ENIAC era un calculator compus din mai multe elemente (mai multe panouri) separate care efectuau diferite funcţii. ENIAC putea memora numere cu până la zece cifre zecimale. Deoarece continea un număr mare de tuburi electronice care se ardeau relativ repede fiabilitatea nu era un punct forte (o altă consecință era faptul că ENIAC cântărea 30 de tone). De asemenea programarea era cunoscuta ca fiind atât dificilă cât și mare consumatoare de timp. Echipamentele de intrare respectiv echipamentele de ieşire constau în cititoare de cartele respectiv perforatoare de cartele. Generaţia II ( ) Această generaţie este marcată de tehnologia tranzistoarelor. Este utilizată o tehnologie şi o structură organizatorică nouă, efectul imediat fiind mărirea performanţelor. Principalele caracteristici sunt: Folosirea diodelor şi tranzistoarelor cu siliciu şi germaniu interconectate prin cablaj imprimat. Utilizarea cablajelor imprimate reprezintă un 6

7 mare pas înainte faţă de folosirea firelor şi a fişelor caracteristice conectării elementelor calculatoarelor din prima generaţie. De asemenea folosirea cablajelor imprimate a permis tipizarea circuitelor, întreţinerea maşinilor de calcul fiind astfel mai simplă. Înlocuirea tuburilor electronice cu dispozitive semiconductoare (diode şi tranzistori) a avut ca efect imediat reducerea semnificativă a dimensiunilor calculatoarelor. Calculatoarele din această generaţie consumă mai puţină energie electrică, siguranţa în funcţionare este mai mare Construirea memoriilor cu ferite (mai rapide decât cele cu tambur) Apar echipamente periferice, banda magnetică, discul magnetic, dispozitive de imprimare, şi echipamente de afişare pe tub catodic; Astfel calculatoarele au început să fie dotate cu tastatură şi monitor Viteza de calcul și capacitatea de memorare cresc. Se constată de asemenea evoluţia semnificativă a echipamentelor periferice de intrare/iesire Au apărut acum şi limbajele evoluate de programare (Fortan, Algol, Cobol). Generaţia III ( ), marcată de înlocuirea tranzistoarelor din structura computerelor cu circuitele integrate. Caracteristicile calculatoarelor din generația III sunt: utilizarea circuitelor integrate pe scară simplă (până la 10 tranzistoare pe cip) SSI şi MSI conectate pe circuite imprimate pe mai multe niveluri (straturi); utilizarea memoriilor semiconductoare creşte viteza de calcul memorii externe de mare capacitate, reprezentate prin discuri de masă (capacităţi mai mari de 1Moctet); dezvoltarea echipamentelor periferice este smnificativă utilizarea limbajelor de programare evaluate, utilizarea multiprocesării (separarea programelor în task-uri şi operaţii de I/O), apariţia sistemelor de operare şi a memoriilor virtuale. 7

8 Aceste calculatoare au viteze de lucru mai mari ( aproximativ 5 milioane de operaţii pe secundă) capacităţi de stocare superioare calculatoarelor din generaţia anterioară, ajungând la 2 MB Generaţia IV ( ), generaţia circuitelor VLSI, ale cărei principale caracteristici sunt utilizarea circuitelor integrate pe scară largă LSI ( Large Scale Integration ) şi a circuitelor integrate pe scară foarte largă VLSI ( Very Large Scale Integration ); În această perioada a început era calculatoarelor personale. Apar noi tipuri de memorii şi sunt dezvoltate noi echipamente periferice.acestea sunt miniaturizate și mai rapide. De asemenea, în această perioadă sunt utilizate microfilmele pentru înregistrarea afişajelor de pe tuburile electronice. Sunt realizate și utilizate pentru prima dată limbajele de programare de nivel înalt orientate pe prelucrarea masivelor de date, făcându-şi apariţia conceptele de multimedia şi de programare orientată pe obiecte. Consumul semnificativ mai redus de energie precum şi noile dimensiuni ale calculatoarelor determină creşterea spectaculoasă a numărului de utilizatori. Generaţia V este generaţia calculatoarelor realizate după Calculatoarele acestei generaţii sunt caracterizate de gradul mare de modularizare şi de densitatea crescută de integrare, determinată de utilizarea circuitelor realizate în tehnologie ULSI şi 3D; Arhitectura microprocesoarelor este mult îmbunătăţită. Apar microprocesoare cu mai multe nuclee. Un efect imediat este creşterea frecvenţei de lucru de la câteva sute de MHz la peste 3 GHz Sunt realizate sisteme multiprocesor, performanţele acestora fiind sensibil îmbunătăţite. Utilizarea circuitelor VLSI, circuite care conţin peste un milion de tranzistoare pe chip, determină o viteză de lucru foarte mare. Viteza mare de lucru este direct influenţată şi de creşterea memoriei interne (RAM) de la sute de Mocteti până la 8 sau chiar 16GB. Software-ul acestor calculatoare evoluează rapid, apărând bazele de cunoştinţe, sistemele expert evoluate, programele de realitate virtuală, precum şi numeroase versiuni ale sistemului de operare Windows (cea mai recenta fiind Windows 10). 8

9 În concluzie putem remarca faptul că dezvoltarea caracteristicilor fizice şi implicit a performantelor calculatoarelor a fost extrem de dinamică. Domeniul sistemelor de calcul, privit atât din punctul de vedere hard, cât şi soft, a avut probabil cea mai rapidă şi spectaculoasă evoluţie dintre industriile şi tehnologiile de după Putem constata faptul că sistemele de calcul au evoluat şi evoluează odată cu dezvoltarea tehnologiei de realizare a circuitelor electronice, fiind o legătura directă între progresele înregistrate în domeniul electronicii şi evoluţia sistemelor de calcul. Cu toate acestea performanţele unui sistem de calcul pot fi îmbunătăţite şi fără schimbarea tehnologiei, acest lucru fiind posibil prin modificarea arhitecturii sistemului. Arhitectura precizează modul de organizare, de interconectare a unităţilor din care este format sistemul. Se poate defini un sistem de calcul că fiind un sistem fizic care are rolul de a prelucra automat informaţia, conform unui program. La rândul său programul indică o succesiune bine determinată de operaţii aritmetice şi logice. Un sistem de calcul este un ansamblu alcătuit din două componente principale:componenta hardware şi componenta software (programele şi structurile de date). Componenta hardware se referă la echipamentele fizice, precum procesoare, memorii, plăci de bază, echipamente periferice, etc. Componenta software se referă la programe, compilatoare, sisteme de operare, limbaje de programare, etc. Tema 3 Arhitectura generală a sistemelor electronice de calcul Arhitectura generală a sistemelor electronice de calcul Un sistemul electronic de calcul este alcătuit din două componente: 9

10 sistemul de echipamente (hardware), format din totalitatea componentelor fizice utilizate în culegerea, memorarea, prelucrarea şi transmiterea datelor sistemul de programe (software) de bază şi de aplicaţie. Software-ul de bază este format din ansamblul programelor care asigură gestionarea proceselor care se desfăşoară în calculator. Cele mai importante funcţii realizate de componenta hardware sunt: memorarea datelor şi a programelor; efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice asupra datelor stocate în memoria internă; controlul procesului de prelucrare automată a datelor; introducerea datelor şi a programelor în memoria internă, redarea rezultatelor (pe hârtie în cazul imprimării sau prin intermediul dispozitivelor de stocare a datelor). Pentru realizarea acestor funcţii sistemele electronice de calcul au fost concepute cu următoarele componente: unitatea centrală unităţi periferice unităţi de memorare 10

11 Unitatea centrală Unitatea centrală este componenta care realizează efectiv atât memorarea cât şi prelucrarea datelor. Unitatea centrală controlează practic întregul sistem de echipamente. Unitatea centrală este compusă din microprocesor şi din memoria internă. La rândul său microprocesorul cuprinde unitatea de comandă şi control şi unitatea aritmetico-logică. Unitatea de comandă şi control Unitatea de comandă şi control prelucrează instrucţiunile programului care este in curs de execuţie. Unitatea de comandă şi control reprezintă deci componenta care urmăreşte executarea programelor, comandă unităţile de memorie şi unităţile periferice şi asigură sincronizarea acestor elemente. 11

12 Unitatea de comandă şi control este compusă din următoarele elemente: Contorul ordinal Extractorul de instrucţiuni Registrul de instrucţiuni Decodorul de funcţiuni Ceasul intern direct legat de frecvența de lucru Circuite de comandă a diferitelor unităţi. Astfel, execuţia unui program presupune introducerea lui în memoria internă şi apoi executarea de către unitatea de comandă şi control a fiecărei instrucţiuni în parte. Unitatea aritmetico-logică Unitatea aritmetico-logică este acea componentă inclusă in microprocesor care realizează efectiv instrucţiunile aritmetice şi cele de tip logic. Unitatea aritmeticologică este alcătuită din registre şi din circuite. Registrele au rolul de a memora temporar atât operanzii cât şi rezultatele operaţiei de natură aritmetică sau logică. Circuitele determină succesiunea operaţiilor. 12

13 Tema 4 Memoria internă Memoria internă este o componentă esenţială a unui sistem electronic de calcul, componentă care influențează direct performanța sistemului. Memoria internă conţine informaţii despre programele care se execută, despre date folosite și despre rezultatele prelucrărilor. Memoria internă este acea componentă esențială a unităţii centrale care stochează informaţiile sub formă binară în circuite integrate specializate. Memoria internă lucrează direct cu microprocesorul. Memoria internă este alcătuită din mai multe părţi de dimensiuni egale. Aceste segmente egale sunt denumite locaţii de memorie. Locaţiile de memorie sunt numerotate începând cu valoarea zero. Aceste valori numerice sunt numite adrese de memorie. Astfel fiecare locaţie de memorie este identificată (unic) de o adresă de memorie. O locaţie de memorie poate fi 1 byte sau de 2 respectiv 4 baiţi, caz în care se numeşte cuvânt respectiv dublu-cuvânt. Accesul la memorie presupune realizarea legăturii cu memoria în vederea unui schimb de date în timp ce adresare de memorie înseamnă accesul la o anumită locaţie de memorie prin intermediul adresei sale. Memoria internă este alcatuită din doua tipuri principale de memorie: memorie RAM (memorie cu acces aleator) şi memorie ROM care contine date preînregistrate care pot fi citite dar nu rescrise. 13

14 Există mai multe tipuri de memorii, principalele dintre acestea fiind : ROM (Read Only Memory), memorie caracterizată de faptul că permite doar citirea, nu şi scrierea datelor. Toate calculatoarele conţin memorie ROM. În memoria de tip ROM sunt scrise instructiunile legate de procesul de pornire a calculatorului. RAM (Random Access Memory), memoria cu acces aleator caracterizată de faptul că permite atât citirea cât şi scrierea de date. La oprirea calculatorului (sau la întreruperea alimentării) datele din memoria RAM care nu au fost salvate pe disc sau pe alt suport de memorie se pierd, motiv pentru care memoria RAM este numită şi memorie volatilă. Accesul la datele stocate se poate face aleator, nu secvenţial, oricare celulă de memorie poate fi apelată independent. Există şi memoria de tip SAM (Serial Access Memory), cu acces serial sau secvenţial, ca o bandă magnetică. PROM (Programmable ROM), aceasta fiind o memorie în care se poate stoca un program. Ca şi memoria ROM, şi PROM este ne-volatilă, datele înscrise în ea neputând fi şterse. EPROM (Erasable PROM), este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la ultraviolete. EEPROM (Electrically EPROM), este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la sarcină electrică. DRAM (Dynamic RAM) este construită din perechi de tranzistori şi condensatori. Fiecare pereche de tranzistori şi condensatori formează o celulă de memorie care reprezintă un bit. Condensatorul are rolul de a reţine informaţia în una din cele două stări posibile, corespunzătoare valorilor 0 sau 1, iar tranzistorul permite citirea sau schimbarea stării condensatorului. Starea condensatorului nu este permanentă, el se menţine încarcat doar câteva milisecunde, după care se descarcă. Pentru pastrarea informaţiei, condensatorul trebuie reîncarcat periodic, de unde şi numele de memorie dinamică. SDRAM (Synchronous DRAM), memorie capabilă de a se sincroniza cu frecvenţa de lucru dată de ceasul procesorului. DDR-SDRAM (Double Data Rate-SDRAM). 14

15 Datele sunt reprezentate în memoria internă în format binar, direct în cazul datelor de tip numeric şi prin intermediul unor coduri în cazul datelor de tip alfanumeric (caractere). Codul ASCII - American Standard Code for Information Interchange asociază fiecărui caracter imprimabil în modul text o valoare numerică. Valorile numerice sunt numere naturale cuprinse în intervalul Aceasta deoarece utilizând un byte se pot reprezenta 2 8 adică 256 de situaţii (de semne) distincte. Aceste 256 de combinații distincte sunt suficiente pentru codificarea caracterelor din componența mesajelor, având suficiente combinații posibile pentru reprezentarea literelor mari, a literelor mici, a diferitelor diacritice (de exemplu ș, ț, â, î în cazul limbii române), a cifrelor 0-9 și de asemenea pentru codificarea a numeroase alte caractere speciale (@, %, #,! și altele) Dacă considerăm un bit putem codifica doua situații distincte: poate fi 0 sau 1. În cazul in care considerăm un grup de 2 biți putem codifica 4 (sau 2 2 ) situații distincte : 0 0, 0 1, 1 0, 1 1 Varianta1 0 0 Varianta2 0 1 Varianta3 1 0 Varianta4 1 1 În cazul in care considerăm un grup de 3 biți putem codifica 8 (sau 2 3 ) situații distincte. Se dublează practic numărul de codificări posibile cu 2 biți, la fiecare dintre acestea putând fi adăugat la sfărșit un 0 sau 1 Varianta Varianta Varianta

16 Varianta Varianta Varianta Varianta Varianta Dacă folosim 4 biți putem avea 2 4 deci 16 situații distincte, cu 5 biți 2 5 deci 32 situații distincte ș.a.m.d. Grupul de 8 biți permite codificarea a 2 8 deci cele 256 situații distincte menționate mai sus, cu valori între și Unitatea elementară de memorie se numeşte celulă binară sau bit. Unitatea elementară de memorie poate să reţină valorile numerice 0 sau 1 ale unei variabile binare. Un bit mai are de asemenea semnificația fizică a unei celule elementare din memoria calculatorului. Informaţiile elementare se măsoară în biţi dar în practică se folosesc următorii multiplii: 8 biţi reprezintă 1 byte. Byte-ul reprezintă unitatea elementară care poate fi adresată individual în memoria internă. kb sau ko- kilobait sau kilooctet baiţi deci 1024 baiţi sau aproximativ baiţi MB sau MO- megabait sau megaoctet baiţi deci baiţi sau aproximativ 10 6 baiţi GB sau GO -gigabait sau gigaoctet baiţi sau aproximativ 10 9 baiţi TB sau TO- terabait sau teraoctet baiţi sau aproximativ baiţi Tema 5 Memoria externă Memoria externă, spre deosebire de cea internă, nu operează direct cu microprocesorul. Memoria externă este numită şi memoria secundară a calculatorului. Ea are rolul de a păstra datele care vor fi necesare calculatorului sau utilizatorului la un moment dat. Fizic memoria externă este constituită din diferite 16

17 medii de stocare situate atât în interiorul carcasei calculatorului ( hard disk intern sau memorie SSD ) cât și în exteriorul acesteia ( hard disk extern, CD, DVD, memory stick și altele). Aceste medii de stocare a datelor erau inițial de tipul bandă magnetică (permit numai accesul secvenţial la datele stocate) și ulterior de tipul disk(permit accesul direct la datele stocate). Din punct de vedere al tehnologiei folosite pentru stocarea datelor se disting mediile magnetice de stocare şi mediile optice de stocare. În ambele situaţii datele sunt memorate în format binar dar în cazul mediilor magnetice cele două semne ale alfabetului binar sunt reprezentate fizic de zone magnetizate respectiv de zone nemagnetizate corespunzătoare cifrelor 0 şi 1. În cazul mediilor optice cele două semne ale alfabetului binar sunt reprezentate fizic de zone care reflectă lumina ( o rază laser) respectiv de zone care nu reflectă lumina. Independent de tehnologia utilizată memoria externă este considerată o memorie nevolatilă (este o memorie permanentă). Principalele medii de stocare sunt hard disk-ul (disc rigid sau disc dur), discurile optice (CD şi DVD), stick-urile de memorie (memory stick). În trecut erau folosite și discurile flexibile (Floppy disk). Hard discul Hard discul este principalul mediu magnetic de stocare a datelor situat iniţial în interiorul carcasei calculatorului. Ulterior au fost realizate şi hard disk-uri externe care se conectează la calculator prin porturile de intrare/ieşire, cel mai des fiind folosit un port USB. Hard discul se mai numeşte disc dur, disc fix sau disc Winchester. 17

18 Elementele componente ale unui hard disc sunt: carcasa închisă ermetic care are rol de protecţie mai multe discuri numite platane montate pe un singur braţ (sau ax) de acţionare și care nu se pot mişca independent capetele de citire şi scriere; capetele de citire şi scriere sunt dispuse pe fiecare dintre feţele discurilor numite platane fiind montate pe un dispozitiv comun care le acţionează. motorul care realizează mişcarea de rotaţie a discurilor controlerul de disc care are rolul de a gestiona rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor, transferul de informaţii, etc. De asemenea controlerul converteşte datele la forme compatibile cu caracteristicile interne ale calculatorului. memoria proprie (cache) cu rolul de a reţine temporar date sau comenzi primite de la procesor, memorie care creşte semnificativ performanţele hard discului. Principalele tipuri de interfeţe utilizate sunt: IDE si EIDE, SCSI, RAID 18

19 Interfaţa foloseşte o metodă de adresare a discului numită LBA (Logical Block Addressing). Interfaţa care este o interfaţă inteligentă care poate efectua o serie de prelucrări fă,ra a mai aplela la procesor. Interfaţa permite ca două sau mai multe hard disc-uri să fie unite logic Principalii parametri caracteristici ai hard discului sunt: capacitatea de stocare a informaţiilor, exprimată în gigabaiţi (şi mai recent în tera baiţi) timpul de căutare este o măsură (exprimată în milisecunde) a vitezei cu care se deplasează capetele de scriere citire de la o locaţie la alta. Există şi o întârziere produsă de timpul necesar pentru că sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de citire şi scriere chiar dacă capul s-a poziţionat pe pista respectivă. rata de transfer a hard discului respectiv viteza cu care datele sunt transferate spre şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biţi pe secundă. Parametrul care influenţează de asemenea rata de transfer pe lângă viteza de rotaţie este densitatea datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi / inch. numărul de rotaţii pe minut reprezintă viteză constantă de rotaţie a discului. O valoare considerată normală este de 7200 rotaţii pe minut. Dimensiunea memoriei proprii (cache) se reflectă în mod direct în performanţele hard discului. Anumite instrucţiuni de scriere/citire folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a calculatorului ci sunt accesate direct din memoria cache a hard discului. Compact discul Compact discul constituie un suport de stocare a datelor cu performanţe remarcabile. Compact discul este un mediu pe care sunt stocate informaţii prin intermediul tehnologiei laser. Din acest motiv atât CD cât şi DVD sunt numite şi medii optice de stocare a datelor. Suportul este constituit dintr-un disc din material plastic acoperit cu un strat metalic subţire. Procesul de scriere a informaţiei presupune perforarea cu 19

20 ajutorul unei raze laser a unor orificii mici (pits) în stratul metalic, orificii cu dimensiuni de ordinul micronilor. Citirea datelor se realizează tot optic cu ajutorul unei raze laser care va fi sau nu reflectată de suprafaţa metalică în sensul că metalul reflectă raza iar orificiile nu. Un detector măsoară energia razei laser reflectate, interpretând informaţia înscrisă pe disc ca succesiuni de 0 şi 1, cele două semne ale alfabetului binar. Informaţia este înregistrată pe o pistă continuă în formă de spirală. Pista discului este împărţită în sectoare de 2048 octeţi. Discurile CD pot avea mai multe variante: CD-ROM sunt discuri care conţin date. Aceste discuri pot fi inscripţionate o singură dată, conţinutul nu poate fi modificat, dar evident se poate citi de oricâte ori. Şi în acest caz ROM provine de la Read-Only Memory CDA sunt discuri CD de audio asemănătoare cu discurile CD-ROM dar diferă unităților hard necesare pentru redare. Au rata de transfer 1X, deci 150KB/secundă. CD-R sunt discuri care permit o singură înregistrare efectuată de utilizator, aceasta realizându-se tot prin intermediul tehnologiei laser. CD-RW (re-writable) - discuri care pot fi înregistrare de mai multe ori de către utilizatori. Principalele caracteristici ale discului compact sunt: capacitatea de stocare: la un CD aceasta este de 650MB, 700MB sau 800MB. Capacitatea de stocare depinde de distanţa dintre două spire consecutive deoarece diametrul CD este constant și anume 12 cm. timpul de acces: este timpul ce se consumă din momentul emiterii unei cereri de citire sau scriere şi momentul începerii transferului de date. Acest parametru se măsoară în milisecunde. rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie care se transferă într-o secundă. Valoarea minimă este de 150 KB pe secundă, valoare corespunzătoare vitezei de lucru notată 1X corespunzătoare compact discului audio. viteza de lucru se stabilește în raport cu primul tip de unitate CD care lucra cu un transfer de 150 KB pe secundă. Ulterior s-au dezvoltat viteze de 2x, 4x, până la 54x, pentru care ar corespunde, cel puțin teoretic, unei rate de transfer de 20

21 8100 KB pe secundă (practic aceasta se întâmplă doar la citirea informaţiilor aflate spre exteriorul spirei). Unităţile optice de stocare DVD Suportul fizic al DVD (Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este asemănător cu cel al discului compact, şi anume un disc cu diametrul de 12 centimetri. Şi în acest caz scrierea informaţiei presupune perforarea cu ajutorul unei raze laser a unor orificii mici în stratul metalic iar citirea se realizează tot optic cu ajutorul unei raze laser care va fi sau nu reflectată de suprafaţa metalică. Spre deosebire de CD distanţa dintre două spire consecutive şi de asemenea distanta dintre două puncte de pe spiră sunt mai mici. Este posibilă astfel memorarea unui volum mult mai mare de date. O altă deosebire constă în faptul că un DVD poate avea înregistrate date pe ambele feţe. Principalele tipurile de DVD sunt. DVD-ROM Aceste discuri pot fi inscripţionate o singură dată şi conţinutul nu poate fi modificat,. Şi în acest caz ROM provine de la Read-Only Memory. Sunt utilizate cel mai des pentru distribuţia de software şi multimedia. DVD-R (Recordable) permite inscripţionarea de către utilizator, dar este posibilă o singură operaţie de scriere. de ori. DVD-RAM permite multiple operaţii de scriere, teoretic de zeci de mii Benzile magnetice au fost unul dintre primele medii de stocare a datelor. Din cauza faptului că permit numai accesul secvenţial la date sunt folosite preponderent pentru arhivare. Ultimele elemente care definesc arhitectura calculatorului sunt dispozitivele periferice de intrare şi dispozitivele periferice de iesire. Dispozitivele periferice de intrare (tastatură, mouse, scanner etc) au rolul de a permite introducerea informaţiilor în calculator şi de a realiza conversia din formatul extern în formatul intern folosit de calculator. Funcţia inversă este realizată de dispozitivele periferice de ieşire (monitor, imprimantă). 21

22 Tema 6 Sisteme de numeraţie Un sistem de numeraţie este format din mulţimea regulilor de reprezentare a numerelor. Numerele se reprezintă cu ajutorul unor simboluri numite cifre. Există două feluri diferite de sisteme de numeraţie: poziţionale (sistemul zecimal), caz în care valoarea unei cifre din cadrul unui număr este determinată de poziţia ei în cadrul numărului. Un sistem de numeraţie poziţional conţine un alfabet care este format din cifre. Numărul de cifre determină baza sistemului respectiv de numeraţie. nepoziţionale (sistemul roman) În informatică se folosesc sisteme de numeraţie poziţionale, fiind utilizate sistemul binar, sistemul octal şi sistemul hexazecimal (evident şi sistemul de numeraţie zecimal care este sistemul natural pentru utilizatori). În fiecare dintre aceste cazuri se folosesc pentru reprezentarea numerelor cifre cuprinse între zero şi baza minus o unitate. Secvenţa de cifre a n a n-1 a n-2 a 1 a 0 este o reprezentare a unui număr întreg N în baza b (notat N (b) ) dacă şi numai dacă sunt satisfăcute proprietăţile: cifrele a n,a n-1, a 1,a 0 sunt numere naturale şi respectă restricţia: avem egalitatea: 0 a i b-1, i= 1, n N (b) = a n *b n + a n-1 *b n-1 + +a 0 *b 0 În cazul numerelor reale cu n cifre pentru partea întreagă şi m cifre pentru partea zecimală reprezentarea va fi de forma: a n *b n +a n-1 *b n-1 + +a 1 *b 1 +a 0 *b 0 +a -1 *b -1 + a -2 *b a -m *b -m 22

23 Sistemul de numeraţie binar Sistemul de numeraţie binar are alfabetul format din două cifre sau din doua semne respectiv 0 şi 1. Sistemul binar este cel mai potrivit pentru utilizarea în calculatoarele numerice deoarece acestea sunt construite din elemente cu două stări stabile. Este posibilă astfel o reprezentare fizică a informaţiei prin atribuirea uneia dintre stările stabile ale dispozitivului cifrei 0, urmând ca cealaltă stare stabilă să fie atribuită cifrei 1. Cele două semne ale sistemului binar se numesc cifre binare. Poziţia pe care cele două semne o ocupă în interiorul grupării binare se numeşte poziţie binară. Sistemul de numeraţie octal. Tabelul de conversie între binar şi octal Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri ale cifrelor caracterele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 (opt semne care dau dimensiunea bazei). Între cifrele din sistemul de numeraţie octal şi cifrele din sistemul de numeraţie binar există o legătură directă în sensul că oricare dintre cifrele utilizate în baza 8 se poate reprezenta prin trei caractere binare(8=2 3 ). Cifra din baza 8 Reprezentarea cifrei din baza 8 în binar Tabelul este uşor de construit ţinând cont că 23

24 7=1*2 2 +1*2 1 +1*2 0 = =1*2 2 +1*2 1 +0*2 0 = =1*2 2 +0*2 1 +1*2 0 = =1*2 2 +0*2 1 +0*2 0 = =0*2 2 +1*2 1 +1*2 0 = =0*2 2 +1*2 1 +0*2 0 = =0*2 2 +0*2 1 +1*2 0 = =0*2 2 +0*2 1 +0*2 0 =0+0+0 Pentru conversia unui număr din binar în octal se procedează în felul următor: pentru partea întreagă se porneşte spre stânga de la poziţia zecimală şi se formează grupe de trei cifre binare. Dacă ultimul grup din stânga nu are trei biţi atunci se completează cu cifre de 0 nesemnificative. Pentru partea zecimală se porneşte de la poziţia zecimală, se grupează cifrele binare câte trei spre dreapta, ultimul grup fiind completat dacă este cazul cu cifre de 0 nesemnificative. Grupurile de trei cifre binare sunt înlocuite cu cifra din baza opt corespunzătoare (din tabelul de conversie) Pentru conversia unui număr din octal în binar se procedează invers, înlocuindu-se fiecare cifră din baza opt cu grupul de trei cifre binare corespunzătoare (din tabelul de conversie). Se renunţă apoi la cifrele de 0 nesemnificative aflate la începutul părţii întregi sau la sfârsitul părţii zecimale. Exemplu: 246 (8) = (2) Prin eliminarea cifrei de 0 nesemnificativă de la începutul numărului se obţine 246 (8) = (2) Sistemul de numeraţie hexazecimal. Tabelul de conversie între binar şi hexazecimal 24

25 Sistemul de numeraţie hexazecimal utilizează drept simboluri ale celor 16 cifre caracterele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E şi F (16 semne, numărul lor determinănd dimensiunea bazei). Prin convenţie, deoarece pentru a reprezenta o cifră se foloseşte un singur semn, (caracteristică a sistemelor de numeraţie poziţionale) pentru reprezentarea cifrelor 10,11,12,13,14 şi15, se utilizează respectiv literele A,B,C,D,E şi F. Între cifrele sistemului de numeraţie hexazecimal şi cifrele din sistemul de numeraţie binar există de asemenea o relaţie de corespondenţă. În acest caz oricare dintre cifrele utilizate în baza 16 se poate reprezenta prin patru caractere binare (16=2 4 ). Cifra Reprezentarea cifrei din baza 16 în din binar baza A(10) B C D E F(15)

26 Tema 7 Descrierea elementelor calculatorului şi a principalelor periferice Placa de bază Placa de bază (motherboard) este o componentă importantă a unui calculator. Pe placa de bază sunt montate aproape toate componente hardware ale calculatorului. Componenta principală este chipset-ul plăcii de bază. Acesta are două componente principale, northbridge şi southbridge. De prima componentă sunt legate sloturile de memorie şi slotul dedicat plăcii grafice. Cea de a doua componentă (southbridge) realizează legătura cu slotul PCI şi cu porturile seriale sau paralele. Chipset-ul plăcii de bază influenţează direct performanţa plăcii de bază şi implicit performanţa întregii configuraţii. Legătura dintre cele două parţi ale chipsetului este implementată în diferite moduri de către producători, dar se urmăreşte ca ea să fie cât mai rapidă. În unele cazuri placa de bază conţine plăci integrate pentru sunet, video şi plăci de reţea. Principalele componente ale plăcii de bază sunt Chipset-ul plăcii (northbridge şi southbridge) 26

27 soclul (socket) procesorului sloturi pentru memoria RAM sloturi ISA, PCI, PCI-Express cip BIOS baterie BIOS porturi USB, SATA Microprocesorul Principala componentă a unui calculator personal (PC) este microprocesorul(µp). De multe ori microprocesorul este numit şi creierul calculatorului. Microprocesorul este realizat din circuite integrate. Circuitele integrate pot conţine zeci de milioane de componente precum rezistoare, diode, tranzistoare, etc. Toate aceste elemente sunt grupate in cipuri. Primul microprocesor se baza pe o structură de 4 biţi. În prezent există microprocesoare bazate pe structuri de 4, 8, 16, 32 sau 64 de biţi. Cel mai des sunt intâlnite cele care se bazează pe structuri de 32 de biţi şi cele care se bazează pe structuri de 64 de biţi. Microprocesorul este implantat pe placa de bază a calculatorului. Microprocesorul reprezintă elementul de bază a unui computer, având rolul de a prelucra toate informaţiile venite de la toate celelalte componente aflate în computer. 27

28 De asemenea microprocesorul are menirea de a decodifica şi de a efectua operaţiile cerute de programele care rulează pe computerul respectiv. Microprocesorul computerului este numit CPU - Central Processing Unit - Unitatea Centrală de Prelucrare. Ultima perioadă este marcată de apariţia multi-microprocesoarelor care au o putere de calcul ridicată şi care sunt caracterizate de o viteză de lucru semnificativă. Multimicroprocesoarele sunt formate din două până la opt nuclee, în timp ce microprocesoarele obişnuite conţin unul singur. Cele mai des utilizate microprocesoare sunt cele create de Intel şi cele create de AMD (Advanced Micro Devices). Dezvoltarea microprocesoarelor a urmat dezvoltării circuitelor integrate, complexitatea acestora dublându-se practic în fiecare an. Gordon Moore, creatorul şi cofondatorul Intel, a prezis ca numarul tranzistorilor dintr-un cip se va dubla o data la 2 ani. Predictia sa este cunoscuta şi ca Legea lui Moore. Miniaturizarea tranzistorilor cauzează însă probleme legate de temperatura ridicată şi de putere. Funcţia principală a microprocesorului este aceea de a executa programele memorate în memoria internă. Execuţia acestor programe se realizează în trei etape, şi anume extragerea instrucţiunilor, decodificarea acestora ( a instrucţiunilor) şi executarea propriu-zisă. Pentru a putea să îşi realizeze funcţia de prelucrare a programelor aflate în memoria internă microprocesorul controlează şi coordonează memoria internă, memoria externă precum şi dispozitivele periferice de intrare-ieşire. Performanţa microprocesorului este direct influenţată de factori precum viteza de lucru (frecvenţa de lucru), organizarea şi capacitatea memoriei interne sau prezenţa unui coprocesor matematic. Procesoarele se împart de asemenea în procesoare cu instrucţiuni complexe (Complex Instruction Set Computer, CISC) procesoare cu instrucţiuni reduse (Reduced Instruction Set Computer, RISC) Procesoarele RISC sunt sensibil mai rapide, instrucţiunile din setul respectiv fiind mai puţine şi mai simple. De asemenea, procesoarele RISC sunt şi mai ieftine şi mai uşor de executat din punct de vedere tehnologic. 28

29 Pentru a evita âncălzirea excesivă a microprocesorului se montează deasupra acestuia o componentă numită cooler. Coolerul este format dintr-un radiator care are rolul de a disipa căldura şi un ventilator. Carcasa calculatorului Carcasa reprezintă spaţiul în care se asamblează toate componentele interne ale calculatorului. Forma este aceea a unui paralelipiped vertical (carcase tower) sau orizontal (carcase desktop). Interiorul carcasei cuprinde sursa de alimentare, o componentă importantă care furnizează energie tuturor componentelor prin intermediul unor cabluri terminate cu diferiţi conectori elementele de prindere ale componentelor (sine, ghidaje etc). Dispozitive periferice de intrare şi dispozitive periferice de ieşire Pentru a putea fi funcţional, un calculator trebuie să fie înzestrat cu dispozitive periferice de intrare şi de ieşire. Principalele dispozitive periferice de intrare sunt tastatura şi mouse-ul. Cele mai importante dispozitive periferice de ieşire sunt monitorul şi imprimanta. 29

30 Dispozitivele periferice de intrare Dispozitivele periferice de intrare au rolul de a permite introducerea informaţiilor în calculator. Informaţiile introduse sunt furnizate sistemului de către dispozitivul periferic de intrare şi transferate spre unitatea de comandă. Principalele dispozitive de intrare ale unui calculator sunt tastatura şi mouse-ul dar există numeroase astfel de periferice de intrare precum: joystick-ul scanner-ul tăbliţele cu creion grafic web-camerele microfoanele dispozitivele de intrare derivate din mouse Tastatura Tastatura (numită şi keyboard ) este principalul element de legătură dintre utilizator şi calculator. Tastatura este principalul periferic de introducere a datelor şi a comenzilor. Tastatura este un dispozitiv cu taste (butoane) alfanumerice şi numerice. în număr de 101 sau 104 taste. Microsoft a elaborate specificaţia pentru tastatura Windows care are un set nou de taste şi de combinaţii de taste. Cele trei taste adăugate sunt folosite în cadrul unor combinaţii de taste care generează comenzi pentru sistem sau pentru aplicaţii, în mod asemănător tastelor Ctrl şi Alt. 30

31 Tastatura este cel mai vechi dispozitiv de intrare care face parte din structura computerelor. Primele tastaturi au fost realizate înaintea construirii primelor monitoare şi evident înaintea construirii primelor mouse-uri.. Fiecare buton de pe tastatură are asociat un anumit număr de identificare. Acest numar de identificare al tastelor se numeşte cod de scanare. Apăsarea unei taste determină trimiterea acestui cod către calculator şi apoi identificarea caracterului corespunzător din codul ASCII. Este urmărit atât evenimentul apăsării unei taste cât şi momentul eliberării acesteia. Cele două evenimente sunt tratate individual deoarece există două tipuri de taste, tastele comutatoare şi tastele de control. Tastele comutatoare au efect atât când sunt apăsate cât şi atunci când sunt eliberate.tastele de control au efect numai atunci când sunt apăsate. Configuraţia tastaturii conţine patru secţiuni: zona de tastare care cuprinde cele 26 de litere ale alfabetului englez precum şi cifrele de la 0 la 9, simboluri (!,@,#,$,%,^,&,* etc) şi tastele speciale Enter, Space, Shift, Control (Ctrl), Alt, Backspace, Tab, şi Capitals Lock; zona numerică care contine tastele utilizate pentru introducerea datelor numerice precum şi caracterele care definesc operaţiile aritmetice elementare (+,-,* şi /); Zona tastelor numerice se activează respectiv se dezactivează prin apăsarea tastei Num Lock. O parte a tastelor din acest ultim grup are un rol dublu, ele putând fi folosite şi pentru navigare. Activarea zonei numerice determină aprinderea unui LED pe tastatura. 31

32 tastele direcţionale folosite pentru mişcarea cursorului (tastele săgeţi), tastele de deplasare pagină cu pagină (Page Up respectiv Page Dn), înserare şi ştergere în cadrul unui text; tastele funcţionale (F1-F12) al căror rol este să lanseze comenzi în mod direct pentru calculator. Aceste comenzi sunt diferite în funcţie de softul utilizat în momentul respectiv. Tastele speciale menţionate anterior nu produc apariţia pe ecran a unui semn la apăsarea lor. Ele au rolul de a lansa direct comenzi, putând fi apasate singure sau împreună cu alte taste. Pe orice tastatură găsim următoarele taste speciale: Tasta Enter are rolul de a determina calculatorul să execute o comandă introdusă sau crearea unui paragraf nou de text. Tasta spaţiu (spacebar, bara de spaţiu): pentru introducerea de spaţii goale în texte. Tasta Shift: Tasta Shift este utilizată pentru scrierea cu majuscule, prin apăsarea simultană a tastei şi a literei respective. Tasta Backspace şterge caracterul aflat la stânga cursorului dintr-un text. Tasta Ctrl (Control) este cel mai des utilizată în combinație cu alte teste pentru diferite comenzi (salvarea documentului curent, deschiderea unui document nou, operaţii de copiere si lipire, cautare etc) Tasta Alt (Alternate) determină activarea barei de meniuri a softurilor. De asemenea este utilizată în combinație cu alte teste pentru diferite comenzi Tasta WINDOWS: produce acelaşi efect ca şi apăsarea butonul "Start" din bara sistemului de operare Windows. De asemenea este utilizată în combinație cu alte teste pentru diferite comenzi Tasta Escape se găseşte pe majoritatea tastaturilor în colţul din stânga sus. Tasta Escape determină anularea (sau întreruperea) executării unei operaţii. Tasta Tabulator (TAB)este folosită pentru realizarea alineatelor (rândurilor dintr-un text care încep mai la dreapta faţă de celelalte).tasta Tab este utilizată şi pentru navigarea rapidă între elementele unei ferestre sau ale unei pagini web. Tasta Caps Lock (Capitals Lock): Urmarea apăsării acestei taste este scrierea cu majuscule. Următoarea apăsare a tastei determină scrierea cu litere mici. Apăsarea acestei taste determină aprinderea unui LED pe tastatură. 32

33 Tasta "Num Lk" (Numeric Lock) controlează activarea respectiv dezactivarea grupului de taste numerice aflate în partea dreapta a tastaturii. Tastele de navigare: Grupul tastelor de navigare este format din tastele Home, Page Up, Page Down, End la care se adaugă tastele săgeată (tastele direcţionale). Tasta Home deplasează cursorul la începutul textului Tasta End deplasează cursorul la sfârşitul unui text Tastele Page Up urcă cu o pagină în cadrul unui text. Page Down coboară cu o pagină în cadrul unui text. Tastele săgeată (tastele direcţionale) permit deplasarea cursorului în cadrul unui text cu câte un caracter la stânga sau la dreapta, respectiv cu câte un rând în sus sau cu câte un rând în jos. Tastaturile realizate recent au o serie de butoane suplimentare dedicate aplicaţiilor multimedia şi navigării pe Internet Tastaturile calculatoarelor pot fi caracterizate una sau de mai multe din următoarele caracteristici simultan (o tastatură multimedia poate să fie în acelaşi fără fir): tastaturi standard tastaturi fără fir tastaturi multimedia tastaturi ergonomice tastaturi speciale (ca de exemplu cele cu taste luminoase) Fizic tastatura este formată dintr-o serie de butoane şi de comutatoare. La apăsarea unei taste procesorul aflat în tastatură o identifică prin detectarea poziţiei din matricea tastelor. Tastele sunt dispuse astfel încât să uşureze introducerea informaţiilor în calculator. Aşezarea literelor pe tastatură a fost facută ţinând cont de frecvența apariţiei diverselor litere într-o anumită limbă. de Astfel o tastatură franţuzească sau germană are literele altfel aşezate decât o tastatură americană. Această aşezare a literelor este influenţată şi de diacriticele din limba respectivă. Combinaţiile de taste permit lansarea rapidă a unor comenzi fară a utiliza mouse-ul. De cele mai multe ori se folosesc combinaţii de două sau trei taste apăsate simultan. 33

34 Mouse-ul Mouse-ul a fost inventat în anul Inventatorul acestuia este Douglas Engelbart, cercetător la Stanford Research Center, centrul de cercetare al Stanford University, California, SUA. Apariţia mouse-ului a schimbat radical modul de comunicare dintre utilizator şi calculator, această comunicare devenind mult mai naturală şi în egală măsură mai eficientă. Deplasările mouse-ului şi click-urile pe care le efectuează utilizatorul sunt transformate în semnale şi transmise computerului care reacţionează corespunzător la toate aceste evenimente. Gama de operaţii care se pot executa cu mouse-ul este variată, de la activarea unui meniu, la selectarea unui text,la deschiderea sau închiderea ferestrelor din aplicații sau mutarea respectiv copierea fişierelor. Există mai multe tipuri de mouse: Mouse-ul clasic (track ball mouse). Acesta are următoarele componente interne O bilă care este în contact cu suprafaţa pe care se află mouse-ul. Mişcările efectuate de mouse sunt transmise acestei bile. Două tije (axe ) perpendiculare aflate de asemenea în contact cu bila. Mişcările bilei sunt transmise celor două tije, una preluînd componenta mişcării pe axa x şi cealaltă componenta mişcării pe direcţia y. 34

35 În imagine se pot vedea următoarele elemente: bila care preia mişcarea mouse-ului pe suprafaţa plană cilindrii (tijele) care preiau mişcarea bilei discurile cu fante prin care trece lumina LED-urile care emit lumină spre discuri Senzorii care captează pulsurile de lumină Rotiţa de derulare Cele două tije transmit prin intermediul unor roţi dinţate mişcarea de rotaţie către două discuri. Spre exteriorul acestor discuri se află un număr de perforaţii. Pe o parte a discului se găseşte un LED iar pe partea opusă un senzor de infraroşii. Razele emise de LED sunt blocate de disc putând în schimb să treacă prin perforaţii. Astfel la senzorul aflat pe partea opusă a discului ajung pulsuri de lumină. Frecvenţa cu care acestea ajung la senzor este evident direct proporţională cu viteza cu care este deplasat mouse-ul pe suprafaţa plană. Pulsurile de lumină recepţionate de senzori sunt transmise unui microcip, împreună cu semnalele generate de apăsarea butoanelor mouse-ului, care le transformă în semnale binare interpretabile de către computer. Ĩn final aceste semnale sunt transmise computerului (prin fir sau prin unde radio). Interfaţa de comunicare a datelor între mouse şi computer este un port USB. Ĩn cazul calculatoarelor de generaţie mai veche, conectarea se realiza printr-un port PS2 sau un port serial. Mouse-ul optic. Acest tip de mouse a fost lansat pe piaţă după mouse-ul mecanic, principiul de funcţionare al mouse-ului optic fiind diferit de cel al mouse- 35

36 ului clasic. Ĩn cazul mouse-ului optic, lumina roşie emisă de un LED este reflectată de suprafaţa pe care se află mouse-ului optic spre un senzor CMOS (Complimentary Metal Oxide Semiconductor). Acest senzor trimite imaginile captate ( imaginile reflectate de suprafaţa pe care se află mouse-ul) spre un procesor de semnale digitale (Digital Signal Processor). Procesorul analizează diferenţele faţă de imaginea primită anterior şi determină pe baza acestor diferenţe direcţia în care a fost deplasat mouse-ul. Rezultatele acestei procesări a imaginilor sunt transmise computerului care deplasează cursorul pe ecran (desigur sunt transmise şi informaţiile legate de butoanele apăsate, etc). Faţă de mouse-ul clasic, cel optic prezintă următoarele avantaje: Nu conţine piese în mişcare (piese care sunt supuse uzurii) Nu necesită o suprafaţă specială, dedicată acestuia (mouse pad) Nu permite pătrunderea prafului şi a altor impurităţi în interiorul său și implicit nu trebuie curățat periodic. Acurateţea cu care funcţionează un mouse optic este influenţată de mai mulţi factori precum numărul de puncte /inch detectate de senzor la mişcarea mouse-ului, dimensiunea senzorului optic și numărul de imagini pe care le poate prelucra senzorul într-o secundă. O altă inovaţie foarte importantă adusă mouse-ului este rotiţa de derulare care s-a dovedit a fi foarte utilă pentru navigarea într-un document sau pentru navigarea pe Internet. La cele mai multe dintre mouse-urile cu două butoane, rotiţa de derulare poate fi nu numai rototă ci şi apăsată, înlocuindu-se astfel al treilea buton. Apăsarea rotiţei activează autoderularea în sistemul de operare Windows şi în produsele din pachetul Microsoft Office. De asemenea, rotiţa poate fi folosită în Microsoft Word împreună cu tasta specială Control pentru a mări sau micşora dimensiunea caracterelor. Există următoarele utilizări uzuale ale butoanelor mouse-ului (rolul principal al mouse-ului fiind deplasarea cursorului pe ecran): clic simplu dublu clic tragere şi plasare (clic-glisare sau drag and drop) 36

37 clicuri multiple - clicurile multiple se referă la apasarea unui buton de mai multe ori într-o succesiune rapidă. Clicul triplu permite de exemplu selectarea unui întreg paragraf în procesoarele de text (Microsoft Word) şi în browser-ele web. Mouse-urile fără fir se conectează la calculator prin intermediul undelor radio, prin infraroşu sau prin tehnologia Bluetooth. Pentru fiecare deplasare, apăsare de buton sau eliberare de buton, mişcare sau apăsare a rotiţei un mouse trimite prin portul la care este conectat o secvenţă de biţi. Scanner-ul Scanner-ul este un echipament periferic de intrare. Prin intermediul scannerului se transformă imaginile în reprezentări binare. Procesul se numeşte digitizare. Aceste reprezentări binare sunt apoi transmise calculatorului în vederea stocării şi eventual a prelucrării. Dacă se foloseşte 1 bit se disting 2 nuanţe alb şi negru. În acest caz imaginea este monocromă.dacă se folosesc 4 biţi se disting 16 nuanţe de gri sau 16 culori. Dacă se folosesc 8 biţi se disting 256 nuanţe de gri Rezoluţia la care se pot scana imagini este de asemenea un factor care descrie performanţele unui scanner, Cu cât rezoluţia la care se scanează o imagine este mai mare, cu atât rezultatul va fi mai aproape de imaginea iniţială (dar și memoria ocupată de respectiva imagine crește). Camerele foto digitale actuale pot fi considerate ca fiind o formă specială de scanner. Dispozitive periferice de ieşire Monitorul Monitorul (numit şi ecran sau display,) este principalul dispozitiv periferic de ieşire al unui calculator. Monitoarele pot funcţiona în două moduri de lucru distincte, modul de lucru text şi modul de lucru grafic. În modul de lucru text ecranul este împărţit în 25 de linii şi 80 de coloane. În căsuţele opţinute astfel se pot afişa caractere alfanumerice din codul ASCII. În modul de lucru text ecranul este controlat la nivel de caracter. Pentru reprezentarea 37

38 fiecare caracter în modul de lucru text este nevoie de doi octeţi, unul pentru identificarea caracterului şi altul pentru atributul acestuia care poate fi inversat, subliniat,clipire etc. Folosirea primului octet permite identificarea a 256 ( altfel spus 2 8 ) caractere distincte, 256 fiind de altfel numărul caracterelor din codul ASCII. În modul grafic ecranul este controlat la nivel de pixel. Pixelul este un element component, un punct, al imaginilor grafice digitale. Cuvântul pixel provine din engleză de la PICture ELements (elemente de imagine). Fiecare pixel este descris de trei atribute care se pot exprima digital: culoarea opacitatea sau transparenţa poziţia în matricea de pixeli care formează imaginea. În funcţie de tipul constructiv al ecranului identificăm monitoare cu tuburi catodice (CRT Catode Ray Tube) şi ecrane plate (LCD Liquid Crystal Display, TFT sau plasma ) Primele monitoare CRT (cu tub electronic) puteau afişa doar informaţia de tip text şi doar în 2 culori. Dimensiunile diagonale ale tuburilor folosite erau iniţial mici: 10, 12, 14, 15 inchi. În prezent, valorile uzuale ale monitoarelor de tip CRT sunt de 15, 17, 19, 21, 22, 24 sau şi 27 de inch pentru monitoarele la care raportul dintre lăţime şi înălţime este 4 la 3. Mărimea unui ecran este determinată astfel de distanţa dintre două colţuri opuse ale acestuia. Principalele tipuri de adaptoare grafice asociate monitoarelor sunt: MGA, Monochrome Display Adapter, folosit în cazul monitoarelor monocrome care lucrau numai în modul text, fără facilităţi grafice; HERCULES folosit în cazul monitoarelor monocrome care lucrau însă cu facilităţi grafice; CGA, Colour Graphics Adapter, adaptor video care permite afişarea grafică cu rezoluţie destul de mică si numai 4 culori; EGA, Enhanced Colour Graphics Adapter, adaptor video care permite afişarea grafică în 16 culori; VGA, Video Graphics Adapter, adaptor video care permite afişarea grafică în 256 culori; 38

39 SVGA, Super Video Graphics Adapter adaptor video care permite afişarea grafică în aproximativ 65 de mii de culori; XVGA Extended VGA adaptor video care permite afişarea grafică în milioane de culori, la rezoluţii mari. O altă caracteristică a monitoarelor, de orice tip constructiv (CRT, LCD, etc ), este rezoluţia. Aceasta este formulată ca produsul dintre numărul de pixeli de pe laturile ecranului (mai exact lungime * lăţime). Se mai poate exprima rezoluţia în megapixeli (Mp), în acest caz ea exprimând direct numărul de pixeli cuprinşi in aria monitorului. De exemplu 1280x800are semnificaţia: 1200 pixeli pe lungimea monitorului 800 pixeli pe lăţimea monitorului Aproximativ 1 Mp; 1280x800= pixeli care prin rotunjire înseamnă 1 Mp Rezoluţia este direct legată de claritatea imaginilor redate pe monitor. De asemenea claritatea unei imagini este legată de o caracteristică numită D.P.I. (dot per inch puncte pe inch ). Această caracteristică reprezintă numărul de puncte tipărite sau afişate pe lungimea de un inch (2,54cm). Alţi parametrii de performanţă ai monitoarelor sunt: Timpul de răspuns Rata de reîmprospătare. Rata de reîmprospătare exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe ecran într-o secundă. Luminozitatea ecranului Consumul Raportul dintre lungimea şi lăţimea ecranului, 4:3 fiind raportul standard de aspect. Un ecran widescreen are raportul de aspect 16:9 Imprimanta Imprimanta este un dispozitiv periferic de ieşire care permite tipărirea pe hârtie a documentelor rezultate din prelucrările efectuate de calculator. Principiul de funcţionare al imprimantelor se bazează pe una dintre tehnicile următoare: lovirea indirectă a hârtiei cu un număr de ace (numite pini) Între hârtie si ace se află o bandă cu tuş. stropirea directă a hârtiei cu un jet subţire de cerneală. 39

40 inscripţionarea cu un cărbune fin numit toner a unui tambur şi ulterior a hârtiei. Inscripţionarea se realizează utilizând un LASER. pe cale termică. Imprimantele cu jet de cerneală sunt cele mai des. Se utilizează două tehnologii pentru imprimarea cu jet de cerneală, imprimarea bubble-jet şi imprimarea piezoelectrică. Imprimantele termice sunt singurele imprimante care nu pot folosi hârtie obişnuită. Deşi sunt diferite din punct de vedere al tehnologiei folosite, toate imprimantele includ în principiu următoarele componente: un mecanism pentru tipărirea caracterelor şi a graficii; un mecanism pentru antrenarea hârtiei; un panou de comandă; o memorie proprie cu rol de buffer, în care se stochează datele cu privire la textul sau imaginea care se imprimă cablu de alimentare la reţea şi cablu de conectare la calculator Iniţial conectarea imprimantelor la calculator se făcea prin intermediul unui cablu conectat fie la un port serial fie la un port paralel (variantă mai rapidă). În prezent majoritatea imprimantelor se conectează la calculator printr-un port USB. Caracteristicile imprimantelor sunt definite de următorii parametri: viteza de imprimare rezoluţia de dimensiunea maxima hârtiei care de regulă este A4 sau A3. numarul de culori Tema 8 Sisteme de operare Software-ul calculatorului poate fi grupat în două mari categorii: 40

41 programe de sistem, care gestionează buna funcţionare a calculatorului însuşi. Acestea nu sunt utilizate direct de utilizatori. programe de aplicaţie, dedicate direct utilizatorilor calculatorului. Sistemul de operare (prescurtat SO), parte a programelor de sistem, este fundamental deoarece controlează toate resursele calculatorului. Principalul rol al sistemului de operare este de a gestiona folosirea resurselor hard (a procesorului, a memoriei interne şi externe precum şi a dispozitivelor periferice de intrare, a dispozitivelor periferice de ieşire). Sistemul de operare trebuie de asemenea să permită gestiunea fişierelor, sistemele modern realizând această gestiune prin intermediul unor interfeţe grafice cu utilizatorul. Practic sistemul de operare este o colecţie de programe, un sistem de programe, care are două componente principale. Cele două componente sunt nucleul şi programele utilitare. nucleul sau programele de bază reprezintă partea SO care se încarcă de pe hard disk în memoria internă la pornirea calculatorului. comenzile incluse in SO respectiv programele utilitare realizează servicii legate de utilizarea resurselor sistemului de calcul. Programele utilitare se execută în mod utilizator. Astfel sistemul de operare este acela care permite componentelor hardware să interacţioneze cu partea de software. Sistemele de operare pot fi multi-utilizator în măsura în care permit mai multor utilizatori să foloseasca acelaşi calculator. Cel mai cunoscut şi implicit cel mai utilizat sistem de operare este Microsoft Windows. A fost lansat în 1983 de Bill Gates. Au existat numerose versiuni ale sistemului de operare Windows, cele mai recente fiind Windows XP lansat în 2001, Windows Vista în 2006, Windows 7 în anul 2009, Windows 8 în anul În 2015 a fost lansat sistemul de operare Windows 10. Sisteme de fişiere Sistemul de fişiere este o structură arborescentă formată din directoare şi subdirectoare care conţine fişiere grupate după anumite criterii într-o organizare logică. 41

42 Sistemul de fişiere permite ca datele să fie gestionabile de către utilizator prin intermediul sistemului de operare. Această grupare a datelor este abstractă şi nu se regăseşte fizic pe hard disk în această formă. Structura vizibilă la deschiderea unei ferestre (Windows Explorer sau My Computer) în sistemele de operare Windows este doar o reprezentare care ajută utilizatorul. Principalele funcţii ale sistemului de fişiere sunt: stocarea informaţiei, regăsirea informaţiei memorate, protecţia informaţiei la accese neautorizate. Operaţiile pe care sistemul de operare le face asupra sistemului de fişiere sunt: căutarea de fişiere, crearea de fişiere, modificarea conţinutului unui fişier, ştergerea fişierelor, listarea conţinutului unui director, citirea conţinutului unui fişier. Organizarea fizică a datelor nu reflectă structura logică a datelor.un fişier nou creat va fi memorat pe disc într-o zonă care nu este ocupată de alte date. Sistemul de operare va memora adresa acestei zone şi va ţine în permanenţă evidenţa zonelor ocupate de pe disc. Această evidenţă îl va ajuta să regăsească oricînd fişierele stocate. Drepturile de acces la fişiere sunt stabilite prin asocierea unor atribute care specifică dacă fişierul poate fi doar citit (read only) sau dacă este posibilă şi scrierea. Fişierele pot fi marcate cu cel mult patru atribute, acestea rămânând asociate fişierului chiar dacă acesta este mutat la altă locaţie pe hard disk sau pe un alt mediu de stocare. Atributul Read Only insoţeşte fişierele care pot fi deschise dar nu pot fi modificate. Se pot salva cu alt nume şi pot fi sterse, dar în acest ultim caz se generează un mesaj de avertizare. 42

43 Hidden este atributul care marchează fişierele ascunse. Sistemul de operare Windows este configurat implicit să nu afişeze fişierele marcate cu acest atribut. Atributul Archive este atributul implicit al fişierelor nou create. Atributul System - fişierele de sistem care sunt fişiere folosite de sistemul de operare. Tema 9 HTML elemente introductive Elementele HTML sunt cuprinse între o etichetă de început si o eticheta de sfarsit <nume_eticheta>continut </nume_eticheta> Titluri HTML (Headings) Titlurile (headings) sunt definite prin etichetele <h1> <h6> Exemplu: <!DOCTYPE html> <html> <body> <h1>acesta este un titlu 1</h1> <h2>acesta este un titlu 2</h2> <h3>acesta este un titlu 3</h3> <h4>acesta este un titlu 4</h4> <h5>acesta este un titlu 5</h5> <h6>acesta este un titlu 6</h6> </body> </html> Codul va avea ca efect afișarea in browser: 43

44 Acesta este un titlu 1 Acesta este un titlu 2 Acesta este un titlu 3 Acesta este un titlu 4 Acesta este un titlu 5 Acesta este un titlu 6 Paragrafe HTML (Paragraphs) Definirea unui paragraf se realizează cu etichetele <p> respectiv </p> <!DOCTYPE html> <html> <body> <p>acesta este primul paragraf.</p> <p>acesta este un alt paragraf.</p> <p>acesta este ultimul paragraf din această pagină.</p> </body> </html> Rezultatul este Acesta este primul paragraf. Acesta este un alt paragraf. Acesta este ultimul paragraf din această pagină. Atribute HTML Atributele se referă la informaţii suplimentare legate de un element HTML. Atributele sunt specificate in eticheta de început a elementului şi au sintaza nume= caracteristica:valoare" <nume_eticheta style="atribut:valoare"> Exemple: <!DOCTYPE html> <html> <body > 44

45 <h1 style="background-color:red;color:yellow"> ACESTA ESTE UN TITLU</h1> <h1 style="background-color:blue;color:yellow"> Acesta este alt titlu</h1> <p style="color:green;">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:rgb(20,20,200);">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:gray;">acesta este un paragraf.</p> </body> </html> Rezultatul este: ACESTA ESTE UN TITLU Acesta este alt titlu Acesta este un paragraf. Acesta este un paragraf. Acesta este un paragraf. Exemplu: <!DOCTYPE html> <html> <body> <h2 style="color:blue;">style="ce caracteristica modific:care este noua valoare"</h2> <p style="color:red;font-size:300%">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:green;font-size:200%">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:magenta;font-size:150%">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:yellow;background-color:black;font-size:100%">acesta este un paragraf.</p> </body> </html> Efectul codului de mai sus este: style="ce caracteristica modific:care este noua valoare" Acesta este un paragraf. Acesta este un paragraf. 45

46 Acesta este un paragraf. Acesta este un paragraf. Observații Descrierea unei culori in HTML se poate realiza în trei moduri: 1 prin denumirea culorii (desigur în engleză) <h1 style="background-color:blue;color:yellow"> 2 prin functia rgb(p1,p2,p3) p1- ponderea de roșu p2- ponderea de verde p3- ponderea de albastru p1,p2 și p3 sunt numere naturale intre 0 si 255 <h1 style="background-color:rgb(0,0,255);color:rgb(100, ) > 3 prin valori hexazecimale #RRGGBB, unde RR,GG, BB sunt valori hexazecimale de asemenea in intervalul în zecimal (vezi tema sisteme de numeratie)- 00 este 0 iar FF este 255 (15* *1) Elemente de formatare HTML <b> - Bold text <strong> - Important text <i> - Italic text <em> - Emphasized text <mark> - Marked text <small> - Small text <sub> - Subscript text <sup> - Superscript text <!DOCTYPE html> <html> <body> <h2 style="color:blue;">exemplu pentru formatari ale textului</h2> <p style="color:brown;font-size:120%">acesta este un paragraf.</p> <p style="color:brown;font-size:120%"><b>acesta este un paragraf.</b></p> <p style="color:brown;font-size:120%"><i>acesta este un paragraf.</i></p> <p style="color:brown;font-size:120%"><mark>acesta este un paragraf</mark>.</p> <p style="color:brown;font-size:120%">acesta <b>este</b> <mark>un</mark> <i>paragraf.</i></p> </body> </html> are ca rezultat: 46

47 Construirea unui tabel in HTML Tabelele sunt definite cu ajutorul etichetei <table> Prima linie din tabel (antetul) se defineste cu eticheta <th> Fiecare linie a tabelului este definită cu eticheta <tr> Fiecare celula a tabelului este definită cu eticheta <td> <!DOCTYPE html> <html> <body> <table style="width:75%;background-color:lightgray"> <tr style="color:red;background-color:yellow"> <th>produs</th> <th>cod</th> <th>pret</th> </tr> <tr> <td>laptop</td> <td>l100</td> <td>2000</td> </tr> <tr> <td>mouse</td> <td>m100</td> <td>55</td> </tr> <tr> <td>monitor</td> <td>m200</td> <td>300</td> </tr> </table> </body> 47

48 </html> Rezultatul codului de mai sus este: Prezentăm spre exemplificare codul HTML aferent unei pagini web in care sunt prezentate primele 10 numere prime care sunt și palindromice (simetrice) în binar. <!DOCTYPE html> <html> <head> <style> table,td,tr,th {font-size:110%;border:2px solid; color:blue; background-color:rgb(200,250,255); border-color:black; margin-left:10%; margin-right:10% ; text-align:center; "} </style> </head> <body style="background-color:rgb(20,220,200);border:10px; border-color:yellow; border-style:solid;"> <h1 style="color:yellow; background-color:black; margin-left:100px;margin-right:100px; text-align:center ;border-style:solid;;"> Numere prime si simetrice binar</h1> <h1 style="color:black;background-color:rgb(150,250,150); border:3px; border-color:yellow; border-style:solid; margin-left:150px;margin-right:150px;text-align:center"> Primele zece numere prime care sunt si simetrice binar </h1> <table style="width:80%"> <tr><td>zecimal</td> <td>binar</td></tr> <tr><td>1</td><td>1</td></tr> <tr><td>3</td><td>11</td>< </tr> <tr><td>5</td><td>101</td>< </tr> <tr><td>7</td><td>111</td>< </tr> <tr><td>17</td><td>10001</ /td></tr> <tr><td>31</td><td>11111</ /td></tr> <tr><td>73</td><td> </td></tr> <tr><td>107</td><td> </td></tr> <tr><td>127</td><td> </td></tr> <tr><td>257</td><td> </td></tr> </table> <p style="color:yellow;background-color:green; font-size:150%; margin:50px"> Bizar este faptul ca primele 10 numere din acest sir verifica relatia <br> =0 </p> <p style="color:blue;background-color:rgb(200,250,255); border:3px; border-color:yellow; 48

49 border-style:solid; font-size:140%; margin-left:150px;margin-right:150px;textalign:center"> Programele care genereaza numerele prime si testeaza simetria binara au fost scrise in C++ </p> <p style="color:red; background-color:yellow; text-align:center; margin:10px">copyright Radu Serban</p> </body> </html> Rezultatul interpretării acestui cod este pagina: 49