1. EVOLUȚIA GÂNDIRII ȘI PRACTICII MANAGERIALE

Transcription

1 Universitatea Spiru Haret Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative Craiova Disciplina Management Titular: Lector univ.dr. Văcărescu Hobeanu Loredana SINTEZE 1. EVOLUȚIA GÂNDIRII ȘI PRACTICII MANAGERIALE 1.1. Definirea managementului Retrospectiva științei manageriale Școala clasică Școala relațiilor umane (relaționiștilor) Școala sistemică (sistemiștii) Evoluția concepției românești în domeniul managementului 2. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI 2.1. Managementul știință și/sau artă Obiectul științei managementului Legitățile manageriale Legea creșterii continue a eficienței în toate sectoarele de activitate (minimum de efort pentru maximum de rezultate utile) Legea concordanței între nivelul dezvoltării subsistemului managerial și nivelul dezvoltării subsistemului condus Principiile manageriale Caracterul complex și interdis-ciplinar al științei manageriale 2.6. Procesul managerial și atributele (funcțiile) managementului Previziunea Organizarea Coordonarea Antrenarea Control-evaluare 2.7. Etapele și fazele procesului managerial STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A UNITĂȚILOR ECONOMICE 3.1. Elementele structurii organizatorice Postul de muncă Funcția personalului Norma de conducere (ponderea ierarhică) Compartimentele de muncă Legăturile (relațiile) dintre compartimentele de muncă Nivelurile (treptele) ierarhice Principiile proiectării și etapele elaborării structurii organizatorice Principiile proiectării structurii organizatorice Etapele elaborării unei structuri organizatorice Elementul uman în structura organizatorică a unității Tipuri de structuri organizatorice Stabilitatea și flexibilitatea structurii organizatorice Dimensionarea și evaluarea structurii organizatorice Organigrama. Regulamentul de Organizare și Funcționare a unității. Regulamentul de Ordine Interioară 1

2 4. SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL MANAGEMNTULUI UNITĂȚILOR ECONOMICE 4.1. Sistemul informațional și principalele componente Informația Circuitele informaționale Purtătorii (suporții) de date și informații Mijloacele tehnice de prelucrare a datelor și informațiilor. Operațiile efectuate cu acestea Tabloul de bord - instrument de conducere operativă Comunicarea managerială 5. DECIZIA ÎN PROCESUL MANAGERIAL 5.1. Conceptul de decizie Elementele de bază ale deciziei Clasificarea și caracterizarea principalelor tipuri de decizii 5.4. Principii și cerințe de elaborare și adoptare a deciziilor ştiințifice de management Principii de elaborare a deciziilor ştiințifice de management Cerințe ale deciziilor științifice de management Etapele procesului de luare a deciziilor Elaborarea și adoptarea în grup a deciziilor Centralizarea și descentralizarea deciziilor. Nivel de decizie. 6. METODE ȘI TEHNICI MANAGERIALE 6.1. Metode și tehnici de conducere având la bază teoria dinamicii de grup (metode participative) Metoda Brainstorming Tehnica Little (elaborată de Gordon) Reuniunea Philips ț Reuniunea Panel Metode și tehnici de conducere previzională Tehnica Delphi Metoda scenariilor succesive Extrapolarea tendințelor Tehnica Pattern Metoda conducerii prin excepție Metoda conducerii pe bază de produse (conducătorul de produse) 6.5. Metoda conducerii prin obiective Metoda conducerii prin bugete Tehnica diagnozei (Analiza diagnostic) 7. MANAGERI ȘI STILURI MANAGERIALE 7.1. Profesiunea de conducător și caracteristicile activității de conducere 7.2. Stiluri de conducere și tipologii de conducători Evaluarea, perfecționarea și promovarea conducătorilor Evaluarea activității conducătorilor Perfecționarea conducătorilor Promovarea conducătorilor 8. CULTURA ORGANIZAȚIONALĂ ȘI CULTURA MANAGERIALĂ 8.1. Cultura organizațională Conceptul de cultură organizațională Cultura și climatul organizațional... 2

3 Nivelurile culturii organizaționale Funcțiile culturii organizaționale Cultura managerială Difinirea și conținutul culturii mangeriale Adaptarea culturii manageriale la cerințele organizației Valorile manageriale Funcțiile culturii manageriale.. 9. MANAGEMENTUL ECONOMIEI ROMÂNEȘTI 9.1. Necesitatea restructurării economiei naționale Regiile autonome și societățile comerciale Regiile autonome Societățile comerciale Conducerea societăților comerciale Adunarea Generală a Acționarilor (A.G.A.) Consiliul de Administrație Directorul General Managerul agentului economic Administratorul societății comerciale sau regiei autonome 9.4. Delimitarea atribuțiilor și competențelor de conducere 9.5. Reuniuni de conducere Pregătirea, desfășurarea și finalizarea reuniunilor de conducere CAPITOLUL 1 3

4 EVOLUȚIA GÂNDIRII ȘI PRACTICII MANAGERIALE 1.1. Definirea managementului Unul din conceptele cele mai des utilizate astăzi pe plan mondial și în România este cel de management. Management - termen anglo-saxon cu semnificație deosebit de complexă, vizează deopotrivă latura teoretică - știința conducerii organizațiilor socio-economice, cât și latura pragmatică conducerea științifică a acestora. Definițiile managementului sunt destul de variate diferind de la un autor la altul. Câteva exemplificări sunt în măsură să susțină aserțiunea de mai sus: procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în vederea realizării scopurilor organizațiilor (Reece și O'Grady); managementul înseamnă organizare, arta de a conduce, de a administra (J. Gerbier); managementul este arta sau știința de a direcționa, dirija și a administra munca altora pentru a atinge obiectivele stabilite (H. Johannsen și A. B. Robertson); managementul are semnificația generală - arta de a conduce, de a administra (J. Tezenas). Principalul actor în derularea proceselor de management este managerul. Managerul este persoana care, în virtutea sarcinilor, responsabilităților și competențelor circumscrise postului ocupat, exercită procese de management, deci adoptă decizii și inițiază acțiuni ce influențează comportamentul decizional și acțional al altor persoane. Apariția târzie a interesului deosebit pentru domeniul managementului și a primelor studii sistematice ale acestuia, la începutul secolului XX, se explică prin faptul că numai la un anumit grad al dezvoltării sociale, în general, economice și tehnologice în special, se face simțită nevoia sistematizării cunoștințelor acumulate într-un cadru conceptual de referință. În literatura de specialitate există numeroase încercări de etapizare a evoluției managementului. Cele mai multe dintre acestea converg spre trei etape: managementul empiric, începuturile managementului științific, managementul științific contemporan. Managementul empiric cuprinde perioada în care activitatea managerială se baza îndeosebi pe experiență, intuiție și bun simț. Este etapa care integrează toate încercările de interpretare a procesului managerial și lucrările aferente care au apăut până la F. W. Taylor. Reușita activității manageriale, fiind nemijlocit legată de personalitatea managerului, acesta era comparat cu un dictator care își impune voința. Etapa începuturilor managementului științific este marcată de afirmarea, alături de experiență și intuiție, a cunoștințelor de natură științifică. Ca urmare a introducerii pe scară largă a progresului tehnic în activitatea productivă, s-a impus perfecționarea formelor și metodelor de management pentru a se asigura creștera productivității muncii. Prima încercare de sistematizare pe baze științifice a activității de management la nivel de întreprindere se manifestă în SUA. Această etapă începe cu F. W. Taylor, care pe baza sistematizării vastei sale experiențe în management, a formulat primele principii teoretice cu caracter general și aplicativ. Specific acestei etape este tipul managerului tehnocrat. Managementul contemporan științific este etapa care se afirmă în mod deosebit în a doua jumătate a secolului XX și care se perfecționează neîntrerupt. Caracteristic acestei etape de dezvoltare a teoriei manageriale este tipul de manager organizator care se consultă și cooperează permanent cu personalul din subordine, știe să-l atragă în acțiunile manageriale și să-l detemine a fi responsabil în cele de execuție. Participarea, cooperarea și responsabilizarea sunt specifice acestei etape Retrospectiva științei manageriale În secolul XX au apărut un număr impresionant de teorii și concepții, care au constituit 4

5 curente de gândire, considerate în literatura de specialitate drept școli sau doctrine de management. Literatura autohtonă și străină relevă existența unei diversități de clasificări ale școlilor de management, care diferă prin mod de abordare, profunzimea analizei, aria de cuprindere și soluțiile propuse. Ne asociem punctului de vedere după care școlile de management pot fi grupate în: școala clasică; școala relațiilor umane și școala sistemică. Prima, a fost rezultatul generalizării experienței practice a unor manageri de întreprinderi sau consilieri în probleme de organizare; a doua, s-a bazat pe concluziile unor experiențe efectuate de psihosociologi; a treia, este reprezentată în special de ciberneticieni. Între cele trei școli există deosebiri notabile în legătură cu modul de abordare a problemelor de management, cu mijloacele utilizate și factorii studiați, cu natura soluțiilor adoptate. Dar, așa cum vom arăta mai departe, între ele există și o anumită convergență, creată de similitudinea scopului urmărit - obținerea pe diferite căi a sporului de productivitate, creșterea eficienței acțiunilor conduse, asigurarea unui profit cât mai ridicat Școala clasică Preocuparea de bază a reprezentanților acestei școli, constă în formularea și recomandarea de însușire și aplicare a unor principii generale de conducere cu aplicabilitate atât pentru unitățile productive cât și pentru instituțiile statului, de unde și denumirea de universaliști. Cei mai de seamă reprezentanți ai școlii clasice au fost Taylor F. W. și Fayol H., care au pus bazele științei manageriale, au deschis etapa managementului științific. Întemeietorul acestei școli, americanul Taylor F. W. ( ) și-a formulat teoria sa privind managementul în lucrările: "Conducerea fabricii" (1903); "Principiile conducerii științifice" (1911); "Conducerea atelierelor" (1913), precum și în alte lucrări de tehnica și tehnologia producției. Ideea principală a lui Taylor, constă, în aceea că, managementul întreprinderilor trebuie să devină un sistem bazat pe anumite principii științifice, și că trebuie să se realizeze prin folosirea unor metode, tehnici și măsuri special elaborate și verificate. La baza managementului, Taylor F. W. a pus următoarele 13 principii: înlocuirea metodelor tradiționale, bazate pe măiestrie și experiență profesională, prin metode științifice bazate pe analiza tuturor elementelor producției; selecționarea lucrătorilor pe baza unor criterii elaborate științific, antrenarea și instruirea ulterioară a acestora; colaborarea între muncitori și administrație în scopul aplicării în practică a unor principii de organizare științifică a întregii activități; separarea muncii intelectuale de cea fizică, a celei organizatorice de cea de execuție; ridicarea conținutului economic al muncii tehnicienilor; apropierea învățământului tehnic superior de nevoile producției; efectuarea practicii în producție a viitorilor ingineri; analiza proceselor de muncă prin descompunerea lor în elemente componenete; evidențierea strictă a timpului de muncă și normarea muncii; unificarea și standardizarea sculelor, proceselor tehnologice, a operațiilor și mișcărilor în procesul muncii; controlul tehnic de calitate; introducerea și aplicarea salarizării în acord, cu tarife diferențiate; delimitarea strictă între funcțiile de conducere și cele de execuție. Taylor rezumă bazele managementului în felul următor: - știință în loc de deprinderi tradiționale; - armonie în loc de contradicții; 5

6 - colaborare în loc de lucru individual; - productivitate maximă în loc de una limitată; - dezvoltarea aptitudinilor fiecărui muncitor până la maximum de productivitate admisibilă lui. Taylor subliniază rolul elitei intelectuale (administrația), care preia elementul de "gândire" al activității muncitorului, acesta urmând să se supună indicațiilor date de conducătorul său. În concepția lui Taylor trebuie proiectată, normată, standardizată nu numai tehnica de producție ci și munca, organizarea și conducerea acesteia, ceea ce fără îndoială, trebuie apreciat ca o ideie pogresistă. La sugestia lui Taylor, în sectoarele productive au fost introduse noi metode de organizare a producției și a muncii, ceea ce a complicat activitatea managerilor, extinzând sfera atribuțiilor acestora. Aceasta l-a determinat pe Taylor să propună realizarea raporturilor manager-executant după sistemul de stat major, în care un executant era subordonat mai multor manageri îngust specializați, fenomen ce reflectă procesul de adâncire a diviziunii muncii în sfera managerială. Observând marea încărcare cu sarcini a șefilor de secții și ateliere și în scopul întăririi rolului lor în producție, Taylor a emis ideea creării unor posturi de adjuncți ai acestora, în care să fie încadrați oameni de diferite specialități. Prin crearea posturilor de adjuncți ai celor menționați, Taylor a aplicat pentru prima dată în mod organizat principiul delegării de autoritate. Concepția lui Taylor asupra managementului are însă o serie de limite între care: - Taylor acordă atenție mai mult componentelor structurale ale agentului economic (secțiilor și atelierelor) și mai puțin analizei sale de ansamblu; - acesta vedea în muncitor o ființă care acționează cu prioritate din instinct și numai sub influența stimulentelor elementare, în primul rând a banilor, întrucât interesele lui se epuizează la nivelul satisfacțiilor de natură fiziologică; - Taylor în mod greșit, consideră că muncitorul nu poate să înțeleagă problemele complexe ale conducerii, susținând ideia separării nete a muncii de conducere și concepție de munca de execuție, încălcând astfel principiul unității de conducere. Sistemul de organizare a conducerii, propus de Taylor, s-a bucurat de o largă răspândire în primele decenii ale secolului XX, ducând la dublarea productivității muncii în acele întreprinderi unde s-a aplicat; însă el a primit o ripostă hotărâtă din partea muncitorilor și a organizațiilor sindicale din SUA fiind caracterizat ca "o concepție diavolească de a aduce oamenii până la starea de mașini". Însuși Taylor a recunoscut scopul principal al concepției sale și anume "asigurarea unui profit maxim pentru întreprinzător". În același timp, sistemul lui Taylor cuprinde numeroase idei și teze progresiste care au revoluționat, la începutul secolului XX managementul producției. Un pas important în edificarea teoriei manageriale a întreprinderii îl aduce francezul Fayol H. ( ) care abordează întrepinderea în întreaga ei complexitate tehnică și social economică. Această analiză i-a permis să delimiteze, pentru prima dată, funcțiunile întreprinderii și atributele conducerii. În viziunea sa, întreprinderea constituie un organism complex a cărui bună funcționare este legată de realizarea următoarelor funcțiuni: tehnică, comercială, financiară, de securitate, de evidență și administrativă. Fayol subliniază rolul funcțiunii administrative ca o funcțiune centrală pentru dezvoltarea întreprinderii, înțelegând de fapt prin aceasta managementul propriu-zis, care presupune: prevedere, organizare, comandă, coordonare și control. Fayol a formulat o serie de principii, care în covârșitoare parte sunt valabile și în zilele noastre: 6

7 diviziunea muncii în activitatea de conducere; stricta concordanță între autoritatea personală și de serviciu a conducătorului; disciplina interioară; unitatea de conducere; unitatea de dispoziție; subordonarea intereselor personale celor generale; stimularea materială și morală; centralizarea funcțiilor; structurarea ierarhică a conducerii; egalitatea în drepturi și obligații; ordine deplină în toate sectoarele întreprinderii; stabilitatea personalului; unitatea de acțiune a colectivului; atitudinea justă și echilibrată a administrației față de personal. Fayol pune pentru prima dată problema capacității managerilor și pregătirii pe care aceștia trebuie să o aibă, cerând cu insistență predarea cunoștiințelor de adiministrație în școli. În planul organizării agenților de diferite profiluri, Fayol a fost promotorul sistemului ierarhic-liniar de subordonare directă a fiecărui executant unui singur conducător. Comparând aportul lui Taylor cu cel al lui Fayol, cei doi clasici de vază care au pus bazele științei sau teoriei managementului întreprinderii, remarcăm faptul că, în timp ce primul își concentrează atenția asupra locului de muncă și activității de producție din ateliere și secții, formulând primele principii de raționalizare, organizare a producției și a muncii și de conducere operativă internă, cel de-al doilea privește întreprinderea ca un tot, ceea ce-i permite să precizeze funcțiunile ei și totodată atributele de bază ale conducerii, conexiunile care există între acestea. Fayol dă un conținut larg conceptului de conducere științifică și este primul care a sesizat faptul că activitatea întreprinderii depinde de funcționarea corespunzătoare a conexiunilor interne. La conturarea școlii clasice de management și-au adus aportul și alți cercectători ca: Gantt L., Emerson H., soții Lilian și Frank Gilberth, Urwich L.F, Kuznețov, Koslova ș.a. care s-au ocupat mai ales de problemele de organizare tehnică a producției. Deși fiecare reprezentant al școlii clasice a aprofundat aspecte diferite ale activității de management, se pot desprinde câteva trăsături care caracterizează această școală, printre care: preocuparea pentru elaborarea unor principii științifice de conducere, cu accent pe organizare care, să constituie ghiduri pentru activitatea practică; considerarea principiilor de conducere ca fiind universal valabile, făcând abstracție de particularitățile obiectului condus; aprecierea întreprinderii ca un sistem închis de unde și neglijarea raporturilor ce se stabilesc între întreprindere și mediul economic, social, politic, cultural în care aceasta își desfășoară activitatea; procedează la abordarea mecanicistă a structurii organizatorice, prin luarea în considerare numai a relațiilor formale care decurg din regulamentul de organizare și funcționare și alte acte normative privind reglementarea relațiilor de muncă; se ignoră aspectele umane ale muncii: omul este privit ca un mecanism ale cărui mișcări sunt studiate în vederea efectuării lor în condiții cât mai economice. Cu toate carențele care o caracterizează, școala clasică a avut un rol pozitiv ca factor raționalizator și stimulator al producției moderne, a contribuit într-o măsură substanțială la crearea și dezvoltarea teoriei manageriale a întreprinderii, la descoperirea de noi căi de sporire a eficienței economice, a profitului întreprinzătorului Școala relațiilor umane (relaționiștilor) 7

8 Apare la începutul deceniului 4 al secolului XX, ca o replică a psihosociologilor la modalitatea de abordare a problemelor conducerii de către reprezentanții școlii clasice, care pierd din vedere factorul subiectiv - omul. Raporturile umane, sunt înțelese de către clasici în spirit mecanicist, ele fiind reduse la raporturile juridice - reglementate ce decurg din organizarea formală a întreprinderii. Reprezentanții școlii relațiilor umane abordează problematica managerială dintr-o perspectivă diferită față de clasici. Ei sugerează că în locul unei stricte formalizări a structurii organizatorice, bazată pe o linie ierarhică bine definită, pe precizarea detaliată a atribuțiilor și competențelor fiecărui post, să se ia în considerație aspectele informale ale organizării, bazată pe grupul informal, autoritatea informală, relații informale ș.a. Relaționiștii acordă atenție prioritară studierii modului de integrare a individului în colectivitate. Printre reprezentanții de semă ai acestei școli amintim: Mayo E., Whyte W.H., Gregor D. Mc., de Woot Ph. ș.a. Întemeietorul acestei școli este Mayo Elton, considerat drept unul dintre fondatorii psihologiei și sociologiei industriale moderne. Sub conducerea sa, la Universitatea Harward, s-au constituit primele grupuri de cercetare a relațiilor umane și a comportării executanților în procesul muncii. Mayo preconizează ca problemele întreprinderii să fie abordate din perspectiva cunoștințelor ce se dețin despre "natura umană", conducerea concentrându-și eforturile spre înțelegerea și rezolvarea conflictelor. De asemenea, el a demonstrat importanța relațiilor bazate pe motivația executanților, subliniind că întreprinderea este mai mult decât o structură formală, ea este un sistem social, un sistem de grupuri informale a căror cunoaștere este o sursă, un factor de creștere a eficienței economice. El a ajuns la concluzia că omul ar putea fi determinat să muncească mai productiv dacă i se satisfac anumite necesități psihologice și sociale. Whyte W. H. își îndreaptă critica asupra școlii clasice considerând că la baza acesteia stau cel puțin trei teze greșite și anume: - omul este considerat un animal rațional care tinde să-și maximizeze avantajele sale economice; - fiecare individ reacționează la stimulente economice ca un individ izolat; - cu omul, ca și cu mașina, te poți purta în mod standardizat. În realitate, susține el, fiecare individ are trăsături distincte care trebuie cunoscute și în funcție de care trebuie să se reacționeze în mod diferențiat. Un reprezentant de seamă, cel mai fervent susținător al motivației în cadrul școlii relațiilor umane, este Gregor Douglas Mc. El pleacă de la premisa justă că orice decizie sau acțiune de conducere presupune o anumită opinie despre natura umană, despre comportamentul uman. Analizând climatul uman din întreprindere, Mc. Gregor formulaeză două puncte de vedere diametral opuse cunoscute sub denumirea de "teoria X" și "teoria Y". Conform teoriei X, oamenii în general au o repulsie față de muncă și ori de câte ori este posibil o evită; majoritatea oamenilor trebuie constrânși, controlați, îndrumați și chiar amenințați cu pedepse, pentru a-i determina să depună efortul necesar în vederea atingerii obiectivelor organizației; cei mai mulți oameni preferă să fie conduși, evită responsabilitatea, sunt puțin amițioși, vor să fie liniștiți. Dimpotrivă, teoria Y urmărește armonizarea intereselor individuale cu cele ale întreprinderii. Teoria Y acordă o atenție deosebită naturii relațiilor reciproce, conducători - conduși, creării mediului care să contribuie la accentuarea atașamentului față de scopurile organizației și să ofere posibilitatea manifestării inițiativei și autonomiei în realizarea acestora. Soluțiile preconizate de Gregor Mc. se bazează îndeosebi pe elemente psihologice. El consideră că pentru realizarea obiectivelor este necesară schimbarea concepțiilor conducătorilor despre autoritate, ierarhie și control. 8

9 O poziție oarecum similară cu a lui Gregor Mc o are și de Woot Ph. care consideră că "reconcilierea scopurilor organizației și a membrilor săi se poate realiza prin adoptarea de noi tipuri de structuri organizatorice, de noi atitudini, proceduri și metode de conducere" - într-un cuvânt, printr-o reformă a teoriei manageriale a întreprinderii. El preconizează în acest scop, trei direcții de acțiune: sporirea adaptabilității, a flexibilității întreprinderii; dezvoltarea individului, a potențialului creativ, responsabilității și dinamismului său; atragerea lucrătorilor la conducere prin diferite forme de participare. Încercând a face o sinteză a principalelor idei formulate de reprezentanții școlii relațiilor umane, remarcăm: punerea în prim plan a factorului uman, deoarece până la urmă succesele sau insuccesele unui agent economic depind de oameni, conducerea realizându-și obiectivele prin aceștia; metodele de conducere să fie adaptate la cerințele oamenilor, creându-se condiții de colaborare efectivă între conducere și execuție; activitatea omului în producție, ca și în alte domenii, nu este determinată numai de recompensele bănești, ci și de satisfacerea anumitor cerințe de ordin psihologic și social, de cerința de a fi apreciat de grupul în care lucrează; descoperă și evidențiază importanța structurii informale Școala sistemică (sistemiștii) Cele două curente de gândire, grupate în școala clasică și școala relațiilor umane, sunt completate în deceniul 6 al secolului XX printr-un nou mod de a privi problemele de management pe care-l oferă școala sistemelor sau sistemiștii. Această școală a folosit într-o anumită măsură concluziile la care au ajuns reprezentanții precedentelor două școli, fără a supraevalua importanța structurilor formale sau rolul factorului uman în cadrul unei organizații. Se poate spune că sistemiștii au încercat să realizeze simbioza dintre teoria clasică a organizării manageriale și doctrina relațiilor umane, în lumina teoriei sistemelor. Apariția acestei școli constituie o reflectare a creșterii complexității economiei mondiale în general, a interdependențelor în dezvoltarea economică. Reprezentanții ei Barnard C.I., Simon H.A., March J. G., Selznich P., Etzioni A., Popov G. H., Gutstein A. I., ș.a. consideră că pentru funcționarea unei organizații importante nu sunt doar structura formală sau atitudinea fiecăruia dintre membrii ei, cât cunoașterea interacțiunilor și influențelor reciproce dintre diferitele ei componente pe de o parte și a raporturilor dintre unitate și mediul în care funcționează, pe de alta. Întreprinderea este privită, de către sistemiști, ca o unitate a componentelor sale (oameni, mașini, resurse, produse) între care există strânse legături. Totodată, ea trebuie să se adapteze continuu mediului în care există și se dezvoltă, în care scop trebuie pus la punct un sistem de comunicații pentru a permite centrelor de decizie să ia rapid hotărârile ce se impun. Sistemiștii pornesc de la conceperea întreprinderii ca sistem sociotehnic, deschis și adaptabil la mediul înconjurător. Școala sistemelor relevă importanța pe care o prezintă structura sistemului, acesta fiind conceput astfel încât să faciliteze mecanismul luării deciziilor, pentru adaptarea sistemului la cerințele mediului extern și pentru eficacitatea acțiunilor interne apreciind că reacția sistemului la acțiunea exterioară depinde în mare parte de structura sistemului. Fiecare școală a încercat să dea răspuns problemelor economice cu care a fost confruntată întreprinderea într-o anumită etapă, căutând o resursă pentru sporirea eficieței în general și în primul rând a celei economice. Prima, a căutat această resursă în diviziunea și raționalizarea muncii, precum și specializarea sarcinilor conform anumitor principii, a doua, în motivarea factorului uman, a treia, în coordonarea diferitelor subsisteme ale întreprinderii și integrarea acestora într-un sistem mai cuprinzător. 9

10 1.3. Evoluția concepției românești în domeniul managementului Începuturile preocupărilor în domeniul managementului în țara noastră datează din perioada premergătoare primului război mondial. Cea mai semnificativă realizare în domeniu este aplicarea în 1907, pentru prima dată în Europa, a sistemului taylorist de organizare științifică a muncii la "Țesătoria românească de bumbac" din Pitești. Rezultatele obținute au demonstrat marile posibilități de creștere a eficienței pe care le prezintă metodele de organizare științifică. Un alt element, cu multiple rezonanțe atât teoretico-metodologice cât și aplicative, l-a constituit introducerea în planul de învățământ al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, a cursului de management al firmei. În 1916, profesorul Virgil Madgearu ținea cursul introductiv la disciplina "Studiul practic al întreprinderilor comerciale și industriale", primul de acest gen din Europa de Sud-Est și printre primele din Europa. Prin acest curs a fost conturat obiectul de studiu al acestei științe, aflată pe plan mondial într-o fază incipientă de dezvoltare. Urmărindu-se formarea unui "spirit de întreprindere românească", acest curs a contribuit la conturarea științei conducerii microeconomice și a unei școli de conducere românești care a avut multiple influențe pozitive pe plan științific, didactic și pedagogic și în special al practicii economice. Preocupări și acțiuni, mai susținute pe planul teoriei și practicii managementului întreprinderilor, se manifestă după primul război mondial. Animatorul acțiunilor teoretice l-a constituit Institutul Român pentru Organizarea Științifică a Muncii (IROM) creat în 1927 cu contribuția unor reputați oameni de știință: Madgearu V., Țițeica G., Gusti D., Marinescu Gh. ș.a. Principalul său obiectiv era, conform statutului "a face pasul necesar pentru ca România să iasă din domeniul empirismului în domeniul organizării raționale cu ajutorul științei". O deosebită importanță în răspândirea elementelor de management științific o are traducerea lucrării "Administrația industrială și generală" de Fayol H. apărută la noi în Autorul traducerii, în prefața cărții, face aprecieri și comparații judicioase cu privire la concepțiile lui Fayol H. și Taylor F. W. în domeniul organizării și conducerii. Eforturile depuse în perioada interbelică, în domeniu, s-au soldat cu obținerea unor rezultate meritorii, conturându-se un concept managerial românesc bazat pe fundamentarea științifică, teoretică și aplicativă la nivelul țărilor avansate. După al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, se înregistrează pentru o perioadă de circa 20 de ani ignorarea managementului, atât în plan teoretic cât și practic. Totuși, după 1966 ca urmare a efortului investițional din numeroase întreprinderi, s-a resimțit puternic necesitatea unui management riguros mai ales la nivel microeconomic. Sub presiunea unor necesități practice, ca și a unei deschideri de scurtă durată a României spre Occident, se întreprind mai multe acțiuni în plan practic, de cercetare și învățământ. Între acestea menționăm: acțiunea de organizare științifică desfășurată începând cu 1967 la nivelul întregii economii naționale; organizarea cu sprijinul Biroului Internațional al Muncii a Centrului de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor de Conducere din Întreprinderi (CEPECA); înființarea Institutului de Conducere și Organizare a Producției de la Ministerul Muncii; constituirea cadrului organizatoric pentru soluționarea problemelor de organizare a producției și a muncii, prin crearea în întreprinderi a compartimentelor de organizare; constituirea primului colectiv de cercetări în domeniul microconducerii de la Institutul de Cercetări Economice; înființarea în 56 din cele mai mari orașe ale țării a cabinetelor pentru organizare științifică a producției și a muncii în 1968; introducerea cursului de Conducere a Unităților Industriale în învățământul economic superior; înființarea în 1973 a Consiliului pentru Problemele Organizării Economico-Sociale, etc. Pe fondul acestei evoluții s-au elaborat numeroase lucrări și studii consacrate conducerii unităților economice. Realizările dobândite pe plan teoretic și aplicativ pe parcursul a cca 25 10

11 ani până în evenimentele din Decembrie 1989, pot fi sintetizate astfel: - pe planul teoriei și practicii se produce o difuzare apreciabilă a cunoștințelor de management ale întreprinderii, în care se regăsesc o mare parte din conceptele și instrumentarul managementului din țările dezvoltate; - cursurile și cercetările de management erau marcate de perceptele ideologiei comuniste; - practica managementului întreprinderilor a fost puternic influențată de manifestarea sa în cadrul unui sistem economic de tip supercentralizat în care elementele politice și administrativ-funcționărești prevalau adesea asupra elementelor economice; - între teoria și practica managementului întreprinderii s-a manifestat un decalaj care s- a mărit treptat. Revoluția din Decembrie 1989 a determinat în acest domeniu începutul unor schimbări radicale. Cea mai mare parte a conceptelor și instrumentarului de management la nivel de întreprindere au fost reconsiderate prin prisma factorilor și condițiilor economiei de piață. Pe plan pragmatic al conducerii unităților economice, evoluțiile sunt mai lente. Adoptarea legilor 15 și 31 pe 1990 de transformare a unităților economice de stat în Regii Autonome și Societăți Comerciale, ca și alte măsuri de creare și dezvoltare a sectorului privat, au determinat schimbări de fond în managementul acestora. 11

12 CAPITOLUL 2 FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI 2.1. Managementul știință și/sau artă Managementul este considerat cea mai nouă între științe și cea mai veche între arte. Schematic raportul între știința și arta managementului se reprezintă în figura 2.1. GENERALIZĂRI, ABSTRACTIZĂRI ACTIVITĂȚI PARTICIPATIVE MANAGEMENT norme principii metode legi informații modele S C T O R N U D D C E U T C U E R R I E planificare organizare coordonare comandă control SISTEM CONDUS rezultate experimentări Teoria managementului Știință Practica manage rială (artă) Fig.2.1. Relația dintre știință și artă a managementului Elementele care definesc managementul ca știință și artă pot fi sintetizate astfel: Ca știință: bazare pe cunoașterea realității cu mijloace științifice; ameliorarea proceselor - identificarea principiilor și legităților; corelarea experienței cu cercetarea prospectivă a evoluției și impactului factorilor interni și externi; analiza complexă a acțiunii diverșilor factori de influență; orientarea prioritară pe termen lung; informație completă și complexă; orientarea spre acțiuni, creativitate și adaptabilitate. Ca artă: bazarea pe calități personale (intuiție, bun simț, imaginație, capacitate de reacție, talent); observarea evenimentelor și acumularea experienței; folosirea în mod exclusiv a experienței; rezolvarea problemelor după metoda "încercărilor și erorilor"; orientarea prioritară pe termen scurt; informație limitată și unilaterală; capacitate redusă de inovare și adaptare la schimbări. Îmbinarea elementelor de natură științifică cu cele "artistice" trebuie realizată nuanțat în funcție de poziția ierarhică a managerului, de complexitatea, diversitatea și dificultatea problemelor cu care acesta se confruntă și pe care trebuie să le rezolve, precum și de 12

13 "valoarea" personalului condus Obiectul științei managementului Pentru înțelegea obiectului specific al științei managementului, este necesar ca în prealabil să lămurim unele noțiuni cum sunt: raportul între teoria și practica managementului; structura sistemului de management. Legat de prima chestiune se pune întrebarea dacă știința managementului și managementul științific sunt de fapt una și aceeași problemă? dacă da, de ce trebuie să utilizăm două noțiuni? dacă nu, care este deosebirea dintre ele? Știința managementului și managementul științific sunt de fapt noțiuni distincte, prima se referă la activitatea teoretică, iar a doua la o modalitate de exercitarea activității practice. Știința managementului sau teoria managementului este o formă de reflectare a realității în gândire, o formă de cunoaștere abstractă, generalizată, concretizată într-un sistem de noțiuni științifice și categorii, legi și principii, fiind un suport al activității concrete cu care se interferează și se intercondiționează. Teoria managementului este dependentă de practica managementului, dar la rândul ei influențează direct activitatea practică. Știința managementului presupune activitatea de sintetizare și generalizare a experienței practice, căutarea de idei noi, formularea de legi și principii, găsirea celor mai bune căi și modalități de exercitare a activității practice etc. Pe de altă parte, managementul științific constituie activitatea practică de aplicare a legilor și principiilor, de folosire a metodelor și tehnicilor formulate de știința managementului în situații concrete, ținând cont de aspectele specifice și de obiectivele ce trebuie realizate. Între cele două noțiuni există o legătură indisolubilă cu caracter dinamic. Formele și metodele de management nu sunt imuabile, stabilite odată pentru totdeauna. Ele trebuie continuu perfecționate, în pas cu schimbările ce se produc în viață, cu sarcinile pe care le impune procesul dezvoltării materiale și spirituale a societății. Se poate afirma deci că, deși între știința managementului și managementul științific, există o legătură indisolubilă, ele nu pot fi confundate. În fapt, relația dintre știința managementului și managementul științific este similară raportului dintre economia politică și politica economică. Referindu-ne la aspectul practic al managementului, acesta poate fi exercitat în două moduri: științific și empiric. Managementul științific se caracterizează printr-o serie de trăsături dintre care mai importante sunt: se bazează pe cunoașterea cerințelor legilor și principiilor care guvernează dinamica fenomenelor și a particularităților funcționării lor în condițiile concrete date; utilizează cuceririle științei managementului și cunoștințele furnizate de alte discipline științifice; abordarea realității se face într-un spirit de obiectivitate, diminuând subiectivismul în apreciere și analiză; recurge la metodele, tehnicile și procedeele analizei științifice, implicând o perspectivă deschisă prin explorarea pe termen lung a obiectivelor, creativitatea având un rol esențial; utilizează tehnica modernă pentru a obține, prelucra la timp și folosi eficient întreaga informație necesară. Managementul științific are ca obiectiv esențial obținerea unor realizări maxime cu minim de efort. El constituie un factor de bază al creșterii economice, un factor primordial al sporirii eficienței în unitățile economice, cu tendințe de amplificare pe măsura trecerii la o economie competitivă. Managementul empiric are următoarele caracteristici: 13

14 se desfășoară fără studii și planuri prealabile care să stabilească cu claritate obiectivele generale și ale fiecărui participant, în cadrul unei activități concrete; se ghidează după principiul "văzând și făcând" problemele rezolvându-se "din mers"; reușita depinde cel mai frecvent de experiența, flerul, intuiția, inteligența, spontaneitatea și capacitatea managerilor de a se descurca în situații neprevăzute; talentul și arta managerilor sunt singurii factori de reușită. Fără a subestima aceste calități în condițiile unei activități complexe ce se desfășoară în unitățile economice moderne, managementul după principiul "văzând și făcând" nu mai este posibil decât cu mari riscuri. Elementele caracteristice celor două modalități practice de exercitare a conducerii sunt redate în figura 2.2. LIPSĂ OBIECTIVE - PLANURI - PROGRAME CLAR DEFINITE SPONTANEITATE ÎN ACȚIUNE PE PRINCIPIUL "VĂZÂND ȘI FĂCÂND" CONCEPEREA EVOLUȚIEI VIITOARE PE BAZA EVENIMENTELOR TRECUTE INFORMARE REDUSĂ PE BAZA PRACTICII INDIVIDUALE CUNOA}TEREA INFLUEN ELOR DIN MEDIU (SOCIETATE) Conducere empirică ÎNTREPRINDERE Conducere științifică - IMAGINAȚIA - BUNUL SIMȚ - INTUIȚIA ȘI EXPERIENȚA CONDUCĂTORILOR INFORMARE COMPLETĂ MĂSURARE EXACTĂ OBIECTIVE - PLANURI - PROGRAME CAPACITATE DE CREATIVITATE ȘI INOVARE A COLECTIVULUI METODE, TEHNICI MODERNE DE CERCETARE ȘI ANALIZĂ SISTEMICĂ A FENOMENELOR Figura Structura conducerii empirice și științifice pe elemente caracteristice Câteva explicații preliminare sunt necesare și asupra structurii sistemului de management definit ca unitate indisolubilă a două componente: subsistemul managerial sau subiectul managementului și subsistemul condus sau obiectul acestuia. Subsistemul managerial reprezintă componenta prin intermediul căreia se adoptă decizii și se asigură orientarea subsistemului condus spre atingerea obiectivelor stabilite. Subsistemul condus se referă la obiectul asupra căruia se exercită acțiunea managerială. Schematic sistemul de management se prezintă în figura 2.3. Decizii Atribute manageriale SUBSISTEM MANAGERIAL (subiectul conducerii) Informații externe Informații interne SUBSISTEM CONDUS (obiectul conducerii) Figura 2.3. Structura sistemului de management 14

15 Subsistemul managerial, la nivelul regiilor autonome și societăților comerciale este format din totalitatea organelor de conducere, începând cu organul deliberativ de conducere, Consiliul de Administrație și până la conducătorii individuali ai formațiilor de lucru. Rolul său constă în supravegherea permanentă a funcționării obiectului condus corespunzător scopurilor stabilite în care sens adoptă decizii și ia măsurile ce se impun pentru aplicarea lor. Subsistemul condus cuprinde totalitatea elementelor materiale și umane asupra cărora se exercită acțiunea subsistemului managerial în vederea realizării obiectivelor stabilite. În structura sa sunt integrate: subsistemul tehnic, subsistemul tehnologic, subsistemul organizării producției, subsistemul personal și subsistemul economic. Între aceste subsisteme există o strânsă legătură de dependență, de condiționare reciprocă. Nu poate exista un subsistem tehnic în afara unui subsistem tehnologic; unui anumit nivel de înzestrare tehnică îi corespunde o anumită tehnologie de fabricație și un anumit gen de organizare a producției. Pentru realizarea unui obiectiv comun este necesară acțiunea coordonată a tuturor subsistemelor. Între subsistemul managerial și cel condus există o dependență cantitativă și calitativă. Cantitativ - cu cât subsistemul condus va fi mai mare, mai complex și subsistemul managerial va crește, dar fără a exista o proporționalitate directă în acest sens. Calitativ - raportul dintre cele două subsisteme, este influențat de o serie de factori ca: gradul de înzestrare tehnică, gradul de organizare a managementului, competența managerilor, nivelul de pregătire profesională a personalului de execuție. După această incursiune privind delimitarea teoriei de practica managerială și prezentarea structurii sistemului de management, vom încerca să conturăm obiectul științei managementului. De menționat că definițiile date de numeroși cercetători sau instituții de specialitate, sunt de o manieră foarte generală, neconturând suficient obiectul specific de studiu al acestei științe. În vederea definirii obiectului științei managementului trebuie pornit de la ceea ce reprezintă managementul în general. Managementul constituie o acțjune conștientă exercitată de către subiectul sau subsistemul managerial asupra obiectului sau subsistemului condus pentru a-i determina funcționarea și stabilitatea dinamică într-o anumită structură și organizare corespunzătoare scopului propus. Obiectul științei manageriale se referă la studierea relațiilor ce au loc în cadrul sistemului de management în vederea descoperirii de legități și principii, a conceperii de metode și tehnici de management, care aplicate corespunzător realității concrete, să determine creșterea continuă a profitabilității acțiunilor întreprinse Legitățile manageriale În mod firesc se pune întrebarea: există legi proprii ale științei managementului? În privința răspunsului se conturează două puncte de vedere diferite: unul consideră că știința managementului nu are legi și categorii specifice, folosind legile și categoriile altor științe și deci în cazul științei managementului economic s- ar folosi legile descoperite de economia politică; altul potrivit căruia, știința managementului își are propriile legi. Sarcina managementului științific constă în a pune în concordanță activitatea subiectivă a oamenilor cu tendințele și cerințele obiective ale acestor legi, precum și cu celelalte legi care acționează în sistemul condus. În stadiul de cunoaștere în care ne găsim, pot fi formulate următoarele legi generale ale științei managementului: legea creșterii continue a eficienței în toate sectoarele de activitate (minimum de efort pentru maximum de rezultate utile); legea concordanței între nivelul dezvoltării subsistemului managerial și nivelul 15

16 dezvoltării subsistemului condus Legea creșterii continue a eficienței în toate sectoarele de activitate (minimum de efort pentru maximum de rezultate utile). Eficiența are un sens mai larg decât productivitatea muncii pe care o presupune. Eficiența, se referă, atât la activitatea economică, cât și neeconomică, atât la activitatea productivă cât și neproductivă. Eficiența oricărei activități presupune compararea efortului sau cheltuielilor făcute cu rezultatele sau efectele obținute, iar sporirea acesteia presupune obținerea unor rezultate utile cu cheltuieli unitare mai reduse. Legea creșterii continue a eficienței acționează nu numai în economie și producție, ci și în orice domeniu unde se consumă muncă omenească. Eficineța unei conduceri poate fi exprimată prin mai multe grade. Privită la nivelul unei unități economice productive (întreprindere) eficiența își găsește cel mai frecvent exprimarea în nivelul productivității muncii și a indicatorului cost de producție. Aceasta se numește eficiență de gradul I. Dar, aprecierea eficienței nu poate fi limitată numai la nivelul producătorului pentru că ar prezenta o imagine deformată a realității. Este posibil ca întreprinderea, prin comparație cu ea însăși, să obțină o productivitate a muncii mai ridicată și un cost mai redus, deci să fie eficientă în comparație cu trecutul și totuși să nu fie competitivă: calitatea și prețurile produselor sau tarifele serviciilor oferite să nu fie recunoscute de piață, să nu satisfacă cerințele beneficierilor, (utilizatorului final). Prin urmare, eficiența trebuie apreciată și prin prisma intereselor utilizatorului final, a gradului de satisfacere a cerințelor acestuia luîndu-se în considerație calitatea produselor livrate, gradul de tehnicitate, de fiabilitate a acestora, prețul de vânzare, ritmicitatea livrărilor, etc. Prin aceasta se poate vedea capacitatea competitivă a unei întreprinderi de a se adapta la cerințele mediului, măsură în care satisface interesele pieții interne și externe. Numim aceasta eficiență de gradul II. Cele prezentate se referă la eficiența acțiunilor întreprinse în trecutul apropiat. Eficiența trebuie văzută însă și prin prisma viitorului. Aceasta presupune, din partea managementului, crearea unor condiții pentru a se asigura creșterea continuă a eficienței și în perspectivă. Printre acțiunile ce trebuie să facă obiectul unor analize temeinice și decizii majore din partea managementului în vederea asigurării eficienței viitorului se înscriu: orientarea și calitatea pregătirii personalului; orientarea investițiilor în general și în sfera producției și serviciilor în special; orientarea cercetării științifice fundamentale și aplicative etc. Toate acestea concură la realizarea eficienței viitorului sau eficienței de gradul III. Creșterea continuă a eficienței în activitatea managerială presupune stabilirea unor priorități și opțiuni care să asigure o valorificare superioară a tuturor resurselor disponibile Legea concordanței între nivelul dezvoltării subsistemului managerial și nivelul dezvoltării subsistemului condus. Între componentele sistemului de management există o legătură indisolubilă, un raport de dependență cantitativă și calitativă. Menținerea unor depline concordanțe între nivelele de dezvoltare a celor două subsisteme ale sistemului managerial reprezintă una din legile managementului. La nivelul întreprinderii, unele cerințe ale acestei legi au fost formulate de Taylor, după care, o tehnică oricât ar fi de înaltă nu-și dezvăluie întreaga ei eficacitate decât în condițiile unei conduceri și organizări corespunzătoare nivelului acelei tehnici. În cadrul sistemului de management se pot ivi următoarele situații: a) când există concordanță dinamică deplină între nivelul de dezvoltare al subiectului managerial cu nivelul dezvoltării obiectului condus la toate nivelurile sistemului de management ceea ce se concretizează în realizarea obiectivelor stabilite cu rezultate maxime; 16

17 b) când există decalaje între cele două subsisteme. Aceste decalaje pot fi negative ori pozitive. Sensul negativ al decalajelor se manifestă prin aceea că nivelul conducerii (subiectul managerial) este sub nivelul dezvoltării obiectului condus. Apariția decalajelor negative trebuie analizată în funcție de cauzele care le determină. Acestea pot fi atât de natură obiectivă cât și subiectivă. Progresul accelerat al științei și tehnicii și ritmul rapid de introducere a noilor cuceriri în activitatea productivă, constituie cauze potențial-obiective care pot genera decalaje negative în cazul când echipa managerială nu este pregătită pentru implementarea noului. Cauzele subiective sunt direct legate de persoanele care exercită funcții manageriale și pot fi determinate de: ocuparea unor funcții fără a avea pregătire de specialitate și cunoștințe din domeniul managementului corespunzătoare; acordarea unei importanțe minore necesității de pregătire și perfecționare continuă; încărcarea excesivă cu felurite atribuții și aplicarea necorespunzătoare a delegării de autoritate; manifestarea unor atitudini de delăsare și automulțumire, etc. Indiferent însă de cauze, apariția și menținerea decalajelor negative înseamnă pierderi, în primul rând economice, cu toate consecințele care decurg de aici și deci trebuie acționat pentru prevenirea apariției lor, iar dacă au apărut - pentru rapida lor înlăturare. Sensul pozitiv al decalajelor semnifică existența unui subiect managerial de înalt nivel care dispune de o competență profesională și capacitate organizatorică ridicate față de gradul scăzut de înzestrare tehnică și pregătire a personalului de execuție. Punându-și în valoare competența managerii pot obține bune rezultate prin inițierea și finalizarea unor acțiuni adecvate cum ar fi: modernizarea utilajelor; organizarea corespunzătoare a proceselor de fabricație; folosirea diferitelor forme de calificare, policalificare, perfecționare și reconversie a personalului. La nivelul întreprinderilor, este de dorit un asemenea decalaj. Extinzând analiza la scara economiei naționale și societății în ansamblu, rezultă că și decalajele pozitive sunt păgubitoare. Aceasta decurge din cerințele dictonului"omul potrivit la locul cuvenit și timpul potrivit". Starea de preferat, la orice nivel organizatoric, este menținerea într-un echilibru dinamic a nivelului de dezvoltare a celor două componente ale sistemului de management, nivel care să fie cât mai ridicat Principiile manageriale La fiecare nivel structural și în cadrul fiecărui domeniu de activitate din societate, managementul se organizează și se desfășoară pe baza unor principii care îi permit o largă deschidere spre nou și punerea în valoare a tot ceea ce știința managementului oferă practicii economico- sociale. Dintre cele mai importante principii menționăm următoarele: Principiul eficienței derivă din Legea creșterii continue a eficienței, conform căruia orice sistem de management urmărește obținerea unor efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse. Creșterea eficienței constă în sporitea rezultatului util în raport cu efortul depus, sau, la același efort efectuat o maximizare a rezultatelor. Se poate spune că acest principiu sintetizează scopul activității de management. Principiul gestiunii economice, pe baza căruia managementul, în esență, trebuie să urmărească utilizarea judicioasă a factorilor de producție, gospodărirea rațională a resurselor de care poate dispune. Principiul unității conducerii și răspunderii, conform căruia întregul sistem de management trebuie conceput în așa fel încât fiecare manager să aibă stabilite precis atribuțiile, responsabilitățile și sfera de acțiune. Este principiul pe baza căruia se crează premizele unei adevărate ordini și discipline în sistemul managerial; Principiul competenței profesionale și motivarea salariaților. Este necesar ca pe fiecare treaptă ierarhică să se găsească cele mai competente persoane și fiecare salariat să fie motivat 17