TIMPUL CRITICII ŞI CRITICA TIMPULUI Bogdan Popoveniuc

Transcription

1 Timpul Criticii şi critica timpului, în Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Psihologie, Vol V, Editura Universităţii din Oradea, 2004, pp TIMPUL CRITICII ŞI CRITICA TIMPULUI Bogdan Popoveniuc Timpul este veritabilul punct de plecare al tuturor cercetărilor în filosofie Schelling Abstract The time is one of the most important and fundamental concepts of the Critique of Pure Reason because of various and key functions that it has. In this article I am trying to set some critical and inner difficulty of Kantian conception of time out as they are revealed by the cotemporary achievements of mathematics, physics and theory of knowledge. Putem spune că, alături de imaginaţie, timpul are cel mai important rol în cadrul Criticii din perspectiva funcţiilor care i se atribuie. El este cel care explică multe dintre problemele ce apar pe parcursul expunerii, dar fără ca vreodată să se renunţe explicit la definiţia sa de intuiţie pură dată în Estetică şi fără a fi analizat separat. Orice filosofie intelectualistă este destul de repede adusă să găsească intermediarii: în kantianism timpul este cel care se relevă ca mediator universal. În primul rând, mediator între spirit şi lucru, mod de apariţie a diversului, el nu este decât o formă a sensibilităţii precum spaţiul; dar curând el apare ca un mediator între sensibilitate şi intelect şi în această calitate el participă la caracterizarea imaginaţiei drept o realitate bastardă care nu este cu totul din ordinea spontaneităţii, fără a fi cu toate acestea din ordinea receptivităţii. Aşadar, timpul se interiorizează în cursul dezvoltării, dar definiţia sa ca formă a sensibilităţii nu este niciodată explicit abandonată. Aceste aspecte diferite nu sunt niciodată justificate printr-o analiză directă care să-i fundamenteze pluralitatea; el apare ca o realitate echivocă ce nu-şi poate îndeplini funcţiile sale diverse în virtutea ambiguităţii definiţiei sale. Şi, de fapt, el e departe de timpul pasiv al receptivităţii ce defineşte imediatitatea reprezentării, de timpul instrument al spontaneităţii, de timpul ca simplă conştiinţă empirică a timpului obiectiv al relaţiilor Universului. Este el obiect de sinteză sau formă a aceleaşi sinteze? Este el o pură multiplicitate sau un liant ce nu poate lipsi conceptului pentru a fi perfect obiectiv? Critica lasă fără răspuns toate aceste întrebări. (Havet, 1947, p. 11) Timpul este la Kant nu numai forma intuiţiei pure alături de spaţiu, ci şi formă specifică conştiinţei, mai fundamentală decât spaţiul, Lector universitar doctor, Universitatea Ştefan cel Mare, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Suceava. 120

2 deoarece fenomenele de conştiinţă există numai în timp. De asemenea, prin schematismul transcendental timpul leagă intuiţia de noţiune şi sensibilitate. Se poate sesiza astfel ambiguitatea care pe tot parcursul Criticii Raţiunii Pure apasă asupra noţiunii de timp fără ca să se poată alege între un timp formă a sensibilităţii şi un timp mod a activităţii subiectului. S-a observat adesea tratamentul preferenţial de care se bucură timpul în Analitică; Kant justifică această preferinţă prin consideraţia că timpul, ca formă universală şi apriorică, este similar categoriilor, iar prin prezenţa sa în intuiţia diversului este omogen fenomenelor. Timpul e cel care-i permite lui Kant să treacă din planul, domeniul logico-metafizic al transcendentalului în câmpul logico-psihologic al categoriilor reale, menţinându-se totuşi într-un plan spiritual. (Botezatu, 1982, p. 26) În Analitica transcendentală timpul apare şi ca extras din spaţiu, pentru că nu ne putem reprezenta o linie în spaţiu decât dacă o trasăm în gândire. Cu alte cuvinte timpul apare ca precedat şi determinat de spaţiu, pe când în Estetică timpul este cel care precede şi determină spaţiul. Acest fapt a determinat şi interpretări diferite din partea comentatorilor, în ceea ce priveşte raportul dintre ele. Problematica preeminenţei timpului asupra spaţiului rămâne şi azi un motiv de controversă pentru comentatorii kantieni. M. Heidegger, J. Havet susţin că timpul este cel care deţine rolul principal, pe când H. Bergson indirect sau François-Xavier Chenet susţin ipoteza contrară. Singur spaţiul este acela pe baza căruia se va stabili că spaţiul şi timpul trebuie să fie în mod necesar simple condiţii subiective ale intuiţiei noastre. (Chenet, 1994, p. 220) Ceea ce îi opun, în fond, pe aceşti interpreţi este importanţa pe care ei o acordă fie Analiticii, fie Esteticii în cadrul sistemului kantian. După Emile Boutraux aceste două doctrine nu sunt, se pare, opuse decât în aparenţă. Problema nu este aceeaşi în Estetica transcendentală şi în Logica transcendentală. În prima se cercetează cum lucrurile ne sunt date; în cea de-a doua cum sunt ele gândite. Ori, pentru Kant, aceasta nu înseamnă decât că numai trecând prin timp, spaţiul ajunge la conştiinţă şi astfel prin timp unitatea apercepţiei comunică cu spaţiul. Dacă încercăm să vedem cum sunt gândite lucrurile, adică determinate, situate într-o manieră fixă şi obiectivă într-un anumit loc din spaţiu, atunci timpul devine intermediarul necesar şi prin el spiritul umple a priori spaţiul pe care sensibilitatea l-a lăsat vid. Graţie timpului care poate aplica determinările sale spaţiului se poate vedea de exemplu în spaţiu permanenţa. Timpul serveşte ca un fel de organ pentru a acţiona asupra spaţiului. Nu sunt două doctrine inversate, ci două puncte de vedere. (Boutraux, 1926, pp ) 121

3 Cu toate acestea, nu se poate să nu observăm că timpul Esteticii, timpul aritmetic este, la fel ca receptacolul spaţial, simetric, un mediu omogen şi nediferenţiat diferă esenţial de timpul cauzal al celei de-a doua Analogii a experienţei care se caracterizează printr-o calitate intrinsecă: înaintează într-un sens. Ca intuiţie pură, timpul este asemănător spaţiului, nu i se poate determina nici măcar un sens. Este la fel de contradictoriu şi nepractic ca şi cel din care îşi trage originea timpul absolut newtonian. Ce semnificaţie poate să aibă curgerea sa egală dacă el nu este în relaţie cu nimic extern, dacă nu există nimic care să-i controleze curgerea? Newton nu a fost un filosof în sensul profesional modern al termenului, şi de aceea se prea poate să nu fie surprinzător că el nu a dat o analiză critică a definiţiilor sale ci s-a mulţumit în general cu folosirea lor practică. Ceea ce este surprinzător, totuşi, este că definiţia sa a timpului absolut nu are nici o folosinţă practică! În practică noi putem numai să observăm evenimente, să folosim procesele bazate pe ele pentru măsurarea timpului (Whitrow, 1980, p. 34). Kant a conştientizat această situaţie şi de aceea el va introduce şi al doilea timp, timpul cauzal al principiilor intelectului. Spunând că relaţia cauzală este o relaţie temporală, nu se vrea să se spună decât că aceasta înseamnă a se pune fenomenele într-un mediu, obiect de aprehensiune empirică sau formă a intuiţiei a priori care va fi străin şi indiferent fenomenelor. (Brunschvicg, 1922, pp ) Dar acesta nu va rezolva problema datorită generalităţii lipsite de semnificaţie a cauzalităţii, recursul la experienţă ca măsură a scurgerii timpului fiind inevitabil. Timpul cauzal se caracterizează printr-un sens în general dat de legătura cauzală, dar care nu poate fi sesizat, actualizat, decât prin experienţă. Iar aceasta este asigurată, în logica sistemului kantian, de caracteristica oricărei intuiţii de a fi sensibilă. De aceea întreaga lui demonstraţie nu va putea până la urmă să fie susţinută, decât dacă se consideră această condiţie a intuiţiilor pure, şi anume, faptul că ele nu pot fi decât intuiţii a ceva. În absenţa intuiţiilor care să le umple, ele sunt caracterizate prin idealitate, adică nu sunt nimic. S-ar părea că în cazul timpului situaţia este ceva mai complexă, deoarece el este forma simţului intern, adică a intuirii noastre înşine şi a stării noastre interne (CRP, p. 82), fapt de natură a garanta prezenţa permanentă a măcar unei intuiţii, cea a propriului eu. Dar, dimpotrivă, în loc să rezolve problema acest fapt nu este decât de natură să o complice, acum apărând problema Aici intervine dualismul intuiţiei, faptul că timpul, ca şi spaţiul, este atât formă a intuiţiei cât şi intuiţie formală. Iar această distincţie nu se explică decât dacă se separă net între sinopsisul intuiţiei pure şi sinteza intelectului (Heidegger, 1953, pp ). 122

4 afecţiunii eului de către el. Să considerăm cele două tipuri de intuiţii, pure şi empirice, ce pot fi prezente în timp. În primul rând, timpul ca intuiţie pură este pentru Kant o condiţie necesară pentru întreaga noastră experienţă internă şi realitatea obiectelor experienţei nu este pusă la îndoială. Observăm că în toate acestea el şi-a limitat atenţia la timpul observatorului timpul propriu-zis. A fost o teorie general acceptată a relaţiilor temporale similară cu teoria euclidiană a spaţiului, e puţin îndoielnic, dar acesta este punctul pe care l-a susţinut Kant că timpul are cu necesitate o structură care să-i corespundă, exact cum ţine spaţiul să fie cu necesitate euclidian. (North, 1972, p. 14) Aceasta pare să zică atunci când concluzionează că fiindcă această intuiţie internă nu dă nici o figură, noi căutăm să suplinim această lipsă prin analogii şi reprezentăm succesiunea de timp printr-o linie care se prelungeşte la infinit, ale cărei părţi diverse constituie o serie care nu are decât o dimensiune... (Kant, 1994, p. 82). După J. D. North, Kant pare a considera timpul ca o formă fără structură, exceptând măsura în care el este pus într-o figură de anumite principii apodictice (clar demonstrate), sau «axiome ale timpului în general», după care, potrivit lui timpul are o singură dimensiune: timpuri diferite nu sunt simultane, ci succesive. (Kant, 1994, p. 80) Asemenea axiome sunt valide ca reguli prin care experienţa este posibilă; şi ele nu sunt concepute ca provenind din experienţă pentru că în acest caz ele nu pot da nici universalitate strictă, nici certitudine apodictică. Acesta se pare că este punctul slab al argumentului lui Kant. Aşa cum a demonstrat G. J. Whitrow (1980) există axiome ce guvernează experienţa temporală a unei valori care nu pot fi judecate decât prin experienţă şi numai în conjuncţie cu alte principii, dacă se doreşte derivarea a ceva cu importanţă ştiinţifică. Vechea problemă a alternativei viabile, atât de familiară în relaţie cu geometria euclidiană, se prezintă din nou aici în detrimentul poziţiei kantiene. I. Kant a făcut, parcă, o distilare a experienţei umane a spaţiului şi timpului, o distilare atât de pură încât experienţa ordinară este întotdeauna probabil să o includă ca pe un ingredient. (North, 1972, p. 15) În Paragraful trei al Expunerii metafizice, în Expunerea transcendentală şi în prima parte a Observaţiilor generale, timpul ne apare ca un fel de părinte sărac al spaţiului. Faptul că avem nevoie de suportul spaţiului pentru a ne putea reprezenta timpul, situaţie de natură a demonstra sărăcia intuitivă a timpului, îl obligă pe Kant să-l plaseze la nivelul interiorităţii. Intuiţie care nu poate fi intuită direct, timpul rămâne mereu, chiar atunci când încercăm să-l sesizăm în fenomenele în general, la nivelul spiritului. El refuză spaţialitatea. Prin el este vizată lumea fenomenală, dar, contrar 123

5 spaţiului, el nu este reprezentat ca aparţinând în mod imediat obiectului; el nu îi aparţine decât în măsura în care eu constitui un cadru spaţio-temporal pentru a construi conceptele mele. Dar în el însuşi el nu permite construcţia unui concept. El scapă spiritului care caută să-l definească, el nu poate fi prins în puritatea sa. A zice că timpul este o intuiţie, aceasta nu se poate înţelege pentru acelaşi motiv ca pentru spaţiu: acesta este în mod direct o intuiţie, timpul nu este decât prin intermediarul său; de fapt, el nu este o intuiţie externă. (Havet, 1947, pp ) Dar caracterul interiorizat al timpului ridică aceleaşi probleme ca şi plasarea spaţiului în conştiinţa umană. Dacă timpul este intuiţie prin care toate lucrurile ne sunt date, atunci care este raportul acesteia cu eul transcendental, conştiinţa este temporală sau ea scapă acestei temporalităţi? Problema timpului devine astfel la Kant legată strict de problema eului transcendental, mai precis a raportului acestuia cu eul empiric. Modificările pe care Kant le face în ediţia secundă a Criticii, în special în partea Deducţiei transcendentale, nu vizează numai justificarea paradoxului Esteticii după care noi nu ne cunoaştem decât ca fenomene, ci şi pentru a răspunde, graţie introducerii unei sinteze pur intelectuale şi a teoriei afectării eului de către el însuşi, chiar dificultăţilor ridicate prin teoria sa de constituire a experienţei în prima Deducţie. Referitor la această problemă, J. Havet susţine necesitatea distingerii între subiectul empiric sau psihologic, care nu este decât o parte a naturii, neputând fi definit decât ca un fel de confluent al relaţiilor, întreţinându-se cu toate fenomenele, şi subiectul transcendental, cel care nu este angajat în lume, ci se opune ei cum conştiinţa se opune obiectului ei. Această distincţie şi unirea lor par a fi problemele tradiţionale cele mai dificile ale kantianismului. Timpul pare a fi în întregime desemnat pentru a defini domeniul psihologicului şi a-l opune transcendentalului. Subiectul constituant care supune temporalităţii ansamblul experienţei sale, pare că trebuie să-şi scape lui însuşi acestei condiţii, şi să coincidă etern cu el însuşi în interioritatea structurii sale imuabile. De altfel, conştiinţa fiind capabilă să-şi reprezinte timpul nu poate fi cufundată în el la fel ca obiectele experienţei sale: din contra, ea este stăpâna timpului în ansamblul său, ea îl domină şi se aşează separat deasupra lui, chiar dacă eul de fapt, eu reprezentat îmi apare ca temporal. (Havet, 1947, pp ) Soluţia lui Kant constă în afirmarea idealităţii timpului, faptul că este formă a intuiţiei interne căruia eul adevărat nu i se supune. Numai că această situaţie ridică următoarea problemă. Dacă conştiinţa mea empirică mă reprezintă cu inteligenţă, cum explicăm identitatea numerică ce nu poate fi negată a celor 124

6 două subiecte? Raţionamentul lui Kant este următorul: Timpul care permite propoziţii sintetice a priori este, ca spaţiul, o formă a intuiţiei. Or, o formă a intuiţiei nu exprimă natura obiectului în sine, ci raportul său cu sensibilitatea noastră, deci noi ne reprezentăm ca temporali nu cum suntem noi în noi înşine, ci cum apărem în virtutea constituţiei noastre de fiinţe sensibile. În această problemă, J. Havet distinge între două interpretări ale eului transcendental, similare celor două forme sub care apar intuiţiile: pură şi empirică; interpretarea formalistă pentru care el nu este decât simpla formă a eului concret, cel care nu este în contact decât cu spaţiul şi timpul intuiţii formale, şi nu cu conţinutul lor empiric; şi cea actualistă care ne prezintă un eu constituant în legătură directă cu diversul empiric şi unificând experienţa sa într-un act concret. Întrebarea care se pune este dacă actul constituant este un act itemporal care pune timpul în ansamblul său, sau un act temporal sau temporalizant care desfăşoară timpul. (Havet, 1947, p. 22). Interpretarea pe care pare a merge Kant este aceea că atât cât este în sine, la fel ca orice altă realitate, eul nostru nu este nicidecum temporal, ci este încremenit în eternitatea neschimbătoare a propriului său act constituant. Dacă este indiscutabil că eul-obiect al psihologiei este construit ca toate obiectele, el pare numai puţin adevărat ca întins (durând) în virtutea complementarităţii funcţiilor timpului şi spaţiului în constituirea experienţei, acest caracter de obiect construit potrivit formei temporale a actului constituant, acesta păstrează urma paralelismului spaţiului şi timpului chiar în interiorul noului punct de vedere al reciprocităţii lor; acesta este, repudiind concepţia Esteticii, conservând beneficiul rezultatelor sale. Între eul pur şi eul reprezentat, diferenţa nu este dintre o fiinţă itemporală şi aparenţa sa temporală; este mai degrabă cea a unui subiect într-adevăr constituant şi tot astfel un subiect degradat, privat de puterea sa constituantă şi coborât la rangul unui obiect din lume, integrat deci sistemului existenţei fenomenale prin punctul de vedere care fondează psihologia ca ştiinţă, punct de vedere care este deja adoptat prin conştiinţa vulgară pentru că ea se detaşează de ea însăşi pentru a se privi ca spectator străin al Paralogismelor, «primul care mă examinează în timp, pentru că în apercepţia timpului nu este propriu reprezentată decât un eu»; or ceea ce este reprezentat în eu în apercepţie este timpul universului; dar actul eului constituant, nu este contradictoriu pentru că el desfăşoară un timp propriu căruia el trebuie să-i precizeze caracteristicile şi relaţia cu timpul obiectului ni se pare că singură interpretarea temporală a actului constituant poate da un sens rezervelor 125

7 tradiţionale ale comentatorilor asupra asimilării dintre afecţiunea eului prin el însuşi şi afectarea eului prin lucrurile exterioare (Havet,1947, pp ). Validitatea acestei demonstraţii trebuie amendată, în opinia lui J. Havet, nu în ceea ce priveşte caracterul ideal al spaţiului, nici pe cel al timpului obiectului, măcar că originea lor este fără îndoială cât se poate de diferită, ci revendicând o temporalitate reală sau actuală numai pentru eul transcendental, temporalitate care nu-l face să decadă la rangul de fenomen, ci îl pune în raport cu conţinutul concret al conştiinţei. Timpul universului ne pare a exprima această exigenţă a conştiinţei finite de a constitui lumea temporală pentru a se insera ca un eu empiric, de o asemenea manieră că niciodată acest timp obiectivat şi spaţializat nu ridică un obstacol derulării activităţii transcendentale (cum se producea, de exemplu, dacă nu era ireversibilă), nici nu se contrazic caracterele temporalităţii sale proprii, pe care ea încearcă să le simbolizeze când vrea să le reprezinte. Într-un fel ea îşi proiectează temporalitatea în fenomene în măsura în care ea îşi recunoaşte, pentru a folosi o expresie puţin kantiană, fiinţa în lume. (Havet, 1947, pp ) Universul însuşi nu cunoaşte trecut, prezent şi viitor, doar dacă universul nu este contemplat numai de o conştiinţă umană. El presupune ca raport de succesiune doar doi termeni, înainte şi după, fără nici o altă complicaţie. Nu este nevoie să dramatizăm starea de lucruri; simpla succesiune a lui «înainte» şi «după» nu este o fărâmiţare, o pulverizare a timpului. (Florian, 1983, p. 481) Dar această temporalitate nu trebuie să excludă orice legătură, orice s-ar înţelege prin aceasta, cu caracteristicile intrinseci ale Universului. Temporalitatea subiectului nu trebuie considerată absolut pură, în sensul izolării totale de lume, pentru că această opoziţie nu va putea fi depăşită. Caracteristica eului de a fi în lume este cea care trebuie interpretată, ca suport al oricărei relaţii a subiectului cu lumea, ca parte a lumii. Cum era şi firesc, timpul, în special datorită caracteristicilor sale, va juca un rol hotărâtor în cadrul Dialecticii. Aici, Kant porneşte de la a considera spaţiul şi timpul sub aspectul de dimensiuni nedeterminate aşa cum le reţin geometria sau aritmetica. El caută apoi cum aceste forme, luate în sine, sunt susceptibile de un conţinut real. Dar dacă spaţiul geometrului nu este decât o abstracţie, a fortiori, va fi la fel ca timpul aşa-zis aritmetic care nu este capabil, nu numai de a susţine o ştiinţă reală despre univers, ci chiar de a face serviciul pentru care Kant l-a făcut să intervină în Estetica transcendentală, de a fonda ştiinţa numerelor, prin simetrie cu spaţiul, fundament al ştiinţei figurilor. (Brunschvicg, 1922, p. 502) Dacă presupunem ca doctrinele care postulează primatul reprezentării, că timpul 126

8 este dat, în afara lucrurilor, într-un concept care îl defineşte în întregime. Acest timp are un curs destinat să fie umplut prin ceea ce ajunge în lumea reală, prin evenimentele succesive ale universului. Această umplere a timpului se va realiza în sensul curgerii timpului, de la înainte la apoi; el implică deci o origine. Care va fi această origine? Şi aici ne trezim în faţa antinomiei kantiene. Dacă considerăm originea ca fiind la infinit în trecut nu vom ajunge niciodată la realizarea seriei (calculului). Este teza apărată de neokantieni. Evenimentul actual va fi separat de origine printr-un număr atât de mare cât îl vrem dar întotdeauna determinat, de evenimente. Nimic nu va fi înţeles ca survenind în mod real, dacă trebuie să fie precedat de o infinitate de fenomene succesive. (Brunschvicg, 1922, p. 500) De aici necesitatea considerării unui prim eveniment. Numai că acest fapt pus de neokantieni ca o exigenţă elementară a logicii determină o nouă imposibilitate de o altă natură. Pentru că ea nu va mai fi o iluzie de ordin imaginativ; ea nu mai ţine numai de ceea ce prezintă timpul pentru a face un obiect de reprezentare analog reprezentării spaţiale; ea este cea care menţine în joc întreaga structură a intelectului. Ea implică teza existenţei unui început absolut, pentru care nu mai este valabilă teza continuităţii temporale. Drept urmare, teza finităţii nu poate fi menţinută. Aceasta nu implică nicidecum, în ochii noştri, sau adevărul antitezei infinitului, sau însăşi existenţa antinomiilor insolubile. Se înţelege, într-adevăr, să se întrebe dacă antinomiile în care timpul a fost ocazia sunt într-adevăr inerente timpului ca atare dacă ele nu sunt legate de considerarea unui timp care este perechea, decalcul, nu la drept vorbind al spaţiului ci mai degrabă al unui tip particular de reprezentare, împrumutată de la spaţiul euclidian. (Brunschvicg, 1922, p. 501) În acelaşi timp, în lumina noilor descoperiri ale matematicii şi fizicii, teza infinităţii lumii în timp trebuie considerată ca fiind distinctă de cea a existenţei unui prim eveniment. Din această perspectivă, în ceea ce priveşte teza, argumentul lui Kant este imprecis. Kant nu distinge clar între problema dacă a existat sau nu un prim eveniment în istoria lumii şi problema dacă întreaga durată a lumii în trecut este finită sau infinită. (Whitrow, 1980, p. 28) Acest lucru este exprimat atât de B. Russell cât şi de P. J. Zwart, care consideră că argumentul lui Kant este falacios deoarece susţine ideea că un număr infinit de evenimente trecute în şir este imposibil să se întâmple este singura adevărată dacă se presupune înainte că a existat un prim eveniment (Zwart, 1976, p. 242). Pentru Kant ipoteza că lumea nu are un început în timp este pusă ca un argument contra ideii că, în termeni moderni, secvenţa trecută de stări succesive a lucrurilor este un set deschis 127

9 lipsit de un prim membru. Dar dacă timpului lumii în trecut i se poate asocia sau nu o măsură infinită, depinde de alegerea unităţii de timp. Prin urmare, antinomia timpului pare mai degrabă similară celei a divizibilităţii, decât celei a spaţiului. Ideea sa de stări succesive ale lucrurilor presupune o unică secvenţă de timp pentru întreg universul, dar acest argument se poate aplica pentru orice set de evenimente discrete ale secvenţei temporale. Prin urmare, deşi pare un lucru comun astăzi, argumentul lui Kant nu poate fi respins pe baza teoriei moderne a seturilor infinite. În viziunea mea, argumentul lui Kant nu poate fi automat respins în acest mod, atâta vreme cât orice referinţă la conceptele temporale a fost eliminată din teoria seturilor şi şirurilor infinite care nu sunt gândite ca fiind produse în timp. Argumentul lui Kant, oricum, priveşte acţiunile succesive sau evenimentele ce se petrec în timp. Şi nu este nici un conflict cu ideea că seturile şi şirurile infinite sunt obiecte legitime ale gândirii, dar el respinge posibilitatea manifestărilor actuale ale unui şir infinit de evenimente trecute. (Whitrow, 1980, p. 28) În schimb, argumentul lui Bertrand Russell, potrivit căruia clasele sau seturile infinite în număr sunt date dintr-o dată, nemaipunându-se astfel problema completitudinii lor sau a sintezei succesive, evidenţiază o nouă latură a problemei. Atunci când Kant spune că un şir infinit nu poate fi completat prin sinteză succesivă, înseamnă că nu poate fi terminat într-un timp finit. Astfel ceea ce el a dovedit într-adevăr este cel mult că dacă lumea nu are început, ea trebuie deja să existe dintr-un timp infinit. (Russell, 1926, p. 161; vezi şi respingerea argumentului în Zwart, 1976) Anton Dumitriu identifică în această situaţie o interpretare greşită a conceptului de infinit. Adevăratul concept (transcendental) al infinităţii este că sinteza succesivă a unităţii în măsurarea unui cuantum nu poate fi niciodată terminată. Ceea ce înseamnă că un anume moment al sintezei este infinit depărtat şi de începutul şi de sfârşitul ei. Aşadar infinitul intervalului de timp se traduce prin aceea că dintre punctele lui nu există efectiv decât cele actuale t, iar punctele la infinit nu pot fi actualizate oricât am retrograda către momentul iniţial sau am avansa spre finele intervalului. Momentul iniţial t 0 este o simplă notaţie teoretică şi abstractă şi se remarcă prin condiţia de a nu fi existat niciodată. De unde rezultă că extremităţile intervalului infinit există numai prin comparaţie cu momentele actuale, nu De unde necesitatea de a distinge această problemă a lui Kant de analiza pur matematică a timpului ca o infinitate de momente lipsite de durată. Acesta conţine astfel o multitudine (a unităţii date) care este mai mare decât orice număr, ceea ce, în fond, reprezintă conceptul matematic al infinitului. (Kant, 1994, pp ) 128

10 independent de ele. Presupunerea pe care o va face în teză că plecând de la t 0 nu se poate ajunge la momentul actual t revine la a compara etapele existente ale universului cu cele care au condiţia că există numai în raport cu acestea. Înseamnă a schimba sistemul de referinţă şi anume de a-l înlocui cu unul imposibil (Dumitriu, 2001, p. 60). De asemenea, fundarea timpului cauzal ridică anumite probleme din perspectiva fizicii moderne. Analogiile experienţei au arătat că Permanenţa, succesiunea şi simultaneitatea sunt deci trei moduri de timp ale obiectului care, permit prin conjuncţia spaţiului şi a timpului, exprimând în maniera lor lumească (mondaine) caracterele unui timp originar, care atât cât acţionează, este în mod necesar pură succesiune, şi cu toate acestea pură identitate, dar nu este niciodată obiectul unei reprezentări. (Havet, 1947, p. 121) Această concepţie se sprijină pe faptul că două evenimente sunt simultane dacă primul este cauza celui de-al doilea, iar al doilea este cauza primului. Kant nu menţionează faptul că influenţa unui eveniment asupra celuilalt ar putea să nu se realizeze instantaneu. (Eremia, 1996, p. 6) Fapt care se poate întâmpla doar dacă viteza luminii (de propagare a semnalelor) este infinită, ceea ce nu se întâmplă în teoria relativităţii, la fel cum succesiunea în timp a evenimentelor devine relativă la sistemul de referinţă ales. Din cele trei moduri se pare că numai primul a reuşit să rămână, dar nu nemodificat, intact în urma evoluţiei ştiinţei. Timpul constitutiv relaţiei cauzale presupune o proprietate specifică, ireductibilă la cadrele prestabilite ale intelectului şi anume existenţa unui invariant care să garanteze continuitatea a ceea ce se schimbă. Ştiinţa modernă are nevoie, în primul rând, de un invariant, care să permită de a pune antecedentul şi consecventul ca membri ai unei serii. (Brunschvicg, 1922, p. 503) Acest invariant a fost găsit de ştiinţa secolului al XVIII-lea în legea conservării masei, iar fizica modernă îl determină ca legea conservării energiei. Ştiinţa a introdus în realitate, realitatea fizică invariantă ideea de invariant constituie o cheie pentru înţelegerea raţională (dar nu intuitivă n.n.) a conceptului de realitate; şi aceasta nu numai în fizică, ci şi în cazul oricărui aspect al lumii. (Born, 1969, p. 195) Astfel, supravieţuind năruirii edificiului metafizic ridicat de Kant pe baza mecanicii newtoniene, formulările din Analitica transcendentală au privilegiul de a oferi şi conştiinţa luminoasă şi justificarea adecvată a dublei exigenţe prin care se manifestă solidaritatea dintre raţiune şi experienţă în ştiinţa contemporană: exigenţa unui invariant sau a unei constante, care se va îndeplini prin principiile de conservare, exigenţa unei cauzalităţi din care adevărul se va constitui urmând cursul 129

11 intrinsec dat, şi în sine ireversibil, de relaţii temporale. (Hannequin, 1908, p. 415) În acelaşi timp, trebuie să distingem consecinţele care decurg din acceptarea lucrului în sine. Chiar dacă Critica se doreşte a fi mai mult o perspectivă gnoseologică (transcendentală), consecinţele ontologice ale acceptării (postulării) lucrului în sine nu pot fi omise. Dacă lucrul în sine există, el este de acum o permanenţă (sau o succesiune) care afectează sensibilitatea noastră, prin urmare el trebuie să dureze (sau să succeadă). Prin urmare, însăşi posibilitatea apariţiei obiectului empiric implică un când. Acest când rămâne bineînţeles complet nedeterminat, el este incognoscibil şi va rămâne aşa, deoarece noi nu vom avea acces decât la timpul conştiinţei. Dar lucrul în sine implică existenţa unui omolog/corespondent, (un ca şi timpul ), al intuiţiei timpului, la fel cum implică un unde, (un ca şi spaţiul ), omolog/corespondent al intuiţiei spaţiului. Fenomenele sunt construite în actul cunoaşterii după forma intuiţiei şi subsumate categoriilor, dar ele nu sunt construite independent de experienţă, ci potrivit ei. De aici imposibilitatea ca formele conştiinţei să fie rupte de realitatea căreia ele se aplică. (Şi aici reîntâlnim problema genezei formelor cunoaşterii, capitol care ar fi împlinit sistemul filosofic al cunoaşterii prezentat în Critică.) Bibliografie 1. Born, M. (1969). Fizica în concepţia generaţiei mele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 2. Botezatu, P. (1982). Idealismul transcendental şi cauzalitatea, în Immanuel Kant 200 de ani de la apariţia Criticii Raţiunii Pure, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. 3. Boutraux, E. M. (1926). La Philosophie de Kant, Librairie Philosophique, J. Vrien, Paris. 4. Brunschvicg, L. (1922). L expérience humaine et la causalité, Alcan, Paris. 5. Chenet, F.-X. (1994). L assise de l ontologie critique (l esthétique transcendentale), Presse Universitaires de Lille, Lille. 6. Dumitriu, A. (2001). Valoarea metafizică a raţiunii, Editura Grinta, Bucureşti. 7. Eremia, D. (1996). Structurile vii sub presiunea timpului, Editura All, Bucureşti. 130

12 8. Florian, M. (1983). Recesivitatea ca structură a lumii, Editura Eminescu, Bucureşti. 9. Fraser, J. T., Haber, F. C., Müller, G. N. (1972). The Study of Time, Springer-Verlag, Berlin. 10. Hannequin, P. (1901). Les Principes de l Entendement pur, Revue de Metaphysique, Gallimard, Paris. 11. Havet, J. (1947). Kant et le problème du temps, Gallimard, Paris. 12. Heidegger, M. 1953). Kant et le problème de la métaphysique, Gallimard, Paris. 13. Kant, I. (1994). Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti. 14. North, J. D. (1972). The Time Coordinate in Einstein s Restricted Theory of Relativity, in Fraser, J. T., Haber, F. C., Müller, G. N. (1972), The Study of time, vol. I, Springer-Verlag, Berlin. 15. Russell, B. (1926). Our knowledge of external world, Allen and Unwin, London. 16. Whitrow, G. J. (1980). The Natural Philosophy of Time, Claredon Press, Oxford. 17. Zwart, P. J. (1976). About time: a philosophical inquiry into the origin and nature of time, North-Holland, Amsterdam. 131