Cezar Danilevici. Zbucium

Transcription

1 Cezar Danilevici Zbucium

2 Ai în față câteva file din povestea vieții mele, acele evenimente care au generat cele mai intense trăiri și s-au lăsat transcrise în mici articole, inițial pe blogul meu iar ulterior și în paginile acestei cărți. Ai în față un jurnal care se întinde din anul 2011 până în 2018, cu texte în ordine cronologică, scrise în diverse orașe în care am locuit și lucrat ca medic psihiatru, atât în România cât și în Franța, cu un stil ce evoluează și se schimbă odată cu trecerea anilor, cu teme ce revin uneori obsesiv, și cu perspective în permanentă schimbare. Textele sunt o îmbinare de realism și imaginar, și las la latitudinea ta să apreciezi cam cât este real și cât este fantezie. 22 noiembrie 2018 Copyright (c) 2018 Cezar Danilevici. All rights reserved. Website: cezar_onu@yahoo.ca

3 Cuprins Căpitanul e din nou la cârmă...1 Azi...2 Întrebare...7 O ultimă privire...8 Bowling...12 Himalaya...15 Tăcere...18 Mituri Arhetipale Românești Grade...25 Omul Invizibil...28 Ai programată o întâlnire...31 România, o ţară muribundă...34 Civilizație și Primitivism...36 Valoarea unei vieți...38 Trei perspective...40 Mână n mână...45 Tipic francez...47 Unde e soția ta?...49 Înconjurat de frumusețe...51 Dac aș fi prim-ministru...58 Reșapări Maramureş...63 Sinele...67 Cum aleg?...70 Divinitatea...74 Repar aripi...78 Sex abstract...79 Ești responsabil!...81 Cum devii Zen...84 Încrederea și cuvântul dat...89 Ce înseamnă Awareness?...92 Despre obișnuințe...95 Cauză și Efect...98 Cum să calci pe o coajă de banană Timpul Lumea mea se schimbă Între percepție și gândire Înapoi în comunism Întotdeauna există un preț Apostazie Credință și Speranță...126

4 Garda Campion în curtea școlii? Sensul Vieții Gol-Plin Demonul Nimicului Muguri Cineva mi-a făcut semn Generații Oameni și Câini Furtună într-un pahar cu apă Oferă Certitudine! Prea Târziu Tu cum stai cu reputația? Rana de nevindecat Fiind pe cale să Iminent A te asuma Oameni sub vremi Divide et Impera Terapeutul din mine Triunghiuri bârfitoare Găsește-ți locul! Facem grevă! Temnicerul Cine are acum controlul? Expertul Campioana Nu încă Not Without A Fight...203

5 Waking up to who you are requires letting go of who you imagine yourself to be. Alan Watts

6 Cluj-Napoca, septembrie 2011 Căpitanul e din nou la cârmă Sunt un căpitan tânăr și neexperimentat. Timp de 30 de ani am lăsat pe ceilalți - familia mea, prietenii mei, evenimentele exterioare, viața, soarta, autoritățile - să aleagă în locul meu ceea ce este mai bine pentru corabia mea. Nu am fost niciodată cel responsabil. Comparativ cu ceilalți care au fost suficient de norocoși astfel încât să treacă printr-o instrucție formală, într-o școală normală, cu părinți spirituali minunați și într-un mediu ospitalier, eu am furat de la alții tot ceea ce știu despre arta de a conduce navele. Apoi, comparându-mă cu ceilalți care și-au asumat responsabilitatea de a-și conduce navele de la o vârstă fragedă, cam prin jurul vârstei de douăzeci de ani, și care acum sunt adevărați lupi de mare, eu sunt nesigur, ezitant... Astăzi, după ce am cântărit argumentele pro și contra, și după ce am deliberat în sinea mea până târziu în noapte, și după ce am lăsat somnul să fie un sfetnic bun peste noapte, am decis să-mi ocup locul din spatele timonei. Știu puține lucruri și am disponibile puține resurse... În primul rând, simt pe umeri greutatea responsabilității pentru corabia mea. Apoi, văd că nu toți marinarii de pe nava mea îmi urmează ordinele; unii muncesc răbdători, în vreme ce alții par a fi pe cale să înceapă o rebeliune în fiecare moment. Și în final, marea nu pare deloc calmă. Furtuni mari se apropie. Nu știu cum voi reuși să le evit sau, în cazul în care nu voi avea de ales, cum voi supraviețui provocării de a le face față... Lângă mine nu se află nimeni. Adică nu... de fapt se află ceva: o busolă. Acul busolei arată direcția către lucrurile pe care doresc să le realizez, către dorințele mele. Știu că trebuie să ascult tot timpul de vocea interioară a busolei, dar mai știu și că vor fi momente când furtunile o vor acoperi cu apă și cu spumă și, din timp în timp, va trebui să verific dacă nu există un obiect de metal prin apropiere care ar putea face să devieze imperceptibil acul busolei. Știu că trebuie să am grijă de busola mea pentru că ea este cu adevărat singurul meu ajutor atunci când sunt la comanda vasului. Am imaginea destinației mele în mintea mea. O știu de ceva vreme, dar am sperat că cei care s-au succedat la cârma vieții mele - ceilalți căpitani - îmi vor conduce vasul către destinație fără să fie nevoie să intervin. Au eșuat însă. Așa că am preluat personal conducerea; dacă vasul va eșua și de data asta, nu voi avea pe cine altcineva să dau vina în afară de mine. Mai știu și că s-ar putea să mă decid pe parcursul călătoriei să vizitez și alte destinații care nu erau cuprinse în planul inițial, dar doar călătoria va putea spune dacă, unde și când aceste schimbări s-ar putea întâmplă. Așa că... să începem!

7 Azi Rouffach, iunie 2012 Ora 8.45 dimineața. Stau la birou și citesc ce s-a întâmplat peste weekend cu pacienții și notez cu cine să discut. Aud pașii cuiva care aleargă pe hol Aici nu aleargă nimeni; când se aleargă, atunci e ceva nasol. Telefonul de lângă mine sună: - Docteur, asistenții au sunat pentru că au o urgență. Au chemat deja SAMU-ul (adică un fel de SMURD de la noi). Simt cum mă ia un val de căldură. Văd cum mâna mea închide sesiunea securizată de pe computer, îmi văd pașii care merg spre ascensor. Mă forțez să nu intru în panică. Niciodată de când sunt aici nu au chemat asistenții ambulanța de capul lor. Mai am o săptămână și ceva de stat în Franța și acum mi se întâmplă așa ceva?! Îmi aduc aminte că medicul de gardă termină garda la ora 9, deci e responsabilitatea lui și asistenții sunt obligați să îl sune direct pe el, nu pe mine. Dar asistenții sună pe mămica lor, adică pe mine sau pe șefa mea. În plus, sunt în Franța, unde regulile sunt atât de interpretabile încât faptul că nu au sunat pe cine trebuie nu e surprinzător. Înjur în ascensor, sunt singur și nu mă aude nimeni. Se deschide ușa. Simt cum mă disociez, cum tot ceea ce înseamnă afect sare în afara mea și rămân rece, rațional, inuman. Pe secție bolnavii nu știu nimic despre ce se întâmplă. Stau la mese și își iau micul dejun. Alerg întrebând: Unde?!, Unde?! Lumea ridică din umeri. Mă simt pierdut. Gândesc: sala de tratamente! Un asistent iese instantaneu de acolo și îmi spune numărul salonului. Intru. Opt-nouă asistenți se agită cu o viteză neverosimilă. Cu ocazia asta aflu că francezii, pe lângă faptul că pălăvrăgesc, pot fi și eficienți. Mă izbește mirosul. Ca majoritatea celor cu ochelari, am simțurile compensatorii dezvoltate. Miros de rugină, miros metalic. Miros de sânge. Da, sânge. Moment în care îl și văd. Sânge, mult sânge În baie zace pacienta, într-o baltă de sânge. Sunt disociat, deci nu simt nimic. Nu îmi fuge pământul de sub picioare, nu mă ia vertijul. Percep însă. Percep un corp uman căzut în baie, într-o baltă de sânge închegat. Văd cheagurile mari, adunate sub el. Văd fața mânjită de sânge. Văd corpul mânjit de sânge. Mă simt prost că nu simt nimic, nici măcar o emoție. Încep să gândesc. Madam e venită aici pentru depresie și anxietate. Isterică, teatrală. O știu de la internarea precedentă, când a plecat veselă din spital. I-am făcut ieșirea chiar eu, am schimbat câteva cuvinte la sfârșit. Acum venise înapoi de câteva zile. Lucrurile nu mergeau bine. Problemele ei, acoperite cu grijă de tratamentul medicamentos, găsiseră o altă cale de a ieși la suprafață. Mă înjur în gând că nu

8 am vorbit cu ea vineri; mi-am spus că știu cazul care fusese văzut de șefa mea. Urma să vorbesc cu ea azi, luni, pentru că era un caz de vorbă lungă, și lunea parcă ai mai multă energie. Ceva nu e în regulă; de ce zace în fața mea într-o baltă de sânge? Mă uit în jur. Salon cu un pat. Îi înjur pe francezi, care au o boală cu confortul ăsta. Pacienta singură în salon, trece la fapte cu ușurință. Lângă pacientă, contorsionați, asistenți în halate albe. Contrast brutal între albul halatelor și roșul sângelui. În câmpul meu vizual intră bluza de pe mine, care e la fel de roșie ca sângele de pe pacientă. Mă simt lăsat pe dinafară, un sentiment dureros de neapartenență; toți sunt albi, numai eu sunt în roșu. Eu și pacienta. Simt că nu am ce căuta în acel tablou, simt că nu am ce căuta în Franța, simt că nu am ce căuta în medicină. Mă apropii. Îmi zic în sinea mea să dau senzația că sunt pe fază, că manageriez, ca deh, eu sunt doctorul. Francezii turuie, nu vorbesc. Înjur necunoașterea mea de limbă franceză. Ce naiba caut eu într-o țară a cărei limbă nu o stăpânesc? Ce naiba fac acum? - Ce tensiune? Ce puls? Asistenții îmi răspund. Uit instantaneu valorile, dar rămâne concluzia că tensiunea este bună iar pulsul e ușor accelerat. Gândesc că e normal, a curs mult sânge, deci inima bate mai repede ca să suplinească volumul scăzut de sânge. Ce naiba să fac acum? Ce se face în asemenea cazuri? Păi nu am mai avut asemenea cazuri! În România nu mi-a arătat nimeni, nu am văzut practic aproape nimic. Probabil că am tocit pentru vreun examen, apoi am uitat a doua zi. Înjur sistemul românesc care pune accent pe teorie și lasă practica la urmă. Îl mai înjur o dată. Apoi văd cum asistentul se chinuie să prindă o linie venoasă (să pună o perfuzie). A da! Acum îmi amintesc. Păi era normal să prindă linia venoasă, în caz că va fi nevoie... A făcut-o fără să spun eu nimic. Bravo francezi! Dar eu ce naiba caut aici? - De unde puii mei vine sângele?, izbucnesc în mintea mea. Curge sânge, dar de unde naiba? Trebuie să-l opresc, să nu mai curgă! Raționamente de mecanic auto, dintr-alea bazale, de îmi vine să urlu că și un idiot s-ar gândi. Mă înfurii. Remarc faptul că asistenții caută și ei același lucru. Totul e o zloată, un noroi, în care înoată asistenții și pacienta. Se alunecă pe sânge, se alunecă pe cheaguri, fuge piciorul Pacienta e plină de sânge și nu găsim de unde curge. Sângele e țipător, sare în ochi, nu vezi de el și prin el. Judecând după cantitate, e ceva organic. E prea mult. O fi stat cu mâinile în apă caldă, să împiedice coagularea sângelui, ca să sângereze până se golește și moare? Nu, nu cred. Pacienta e goală, numai în chiloți. O văd dezbrăcată. Goală. Albă. În vasoconstricție. Îmi vine în minte imaginea unui cadavru la morgă. Aud cum în mine urlă vocea mea interioară, cel puternic din mine: - Pacienta asta nu o să moară aici, pe serviciul meu, pe tura mea! Mă uit între picioarele pacientei. Mă gândesc la hemoragie genitală, că e prea mult sânge. Îmi aduc aminte că e cam pe la menopauză, deci nu prea cred.

9 Schimb gândurile către stomac. O fi hemoragie digestivă? Cum naiba arată hemoragia pe gură? E sângele roșu sau negru sau maro? Studenția e departe nu mai știu sunt într-un mare rahat. Apoi ochiul meu zărește tăietura. E tăiată la gât. Infirmierii au mănuși albastre. Eu sunt iresponsabil, deci pun degetul pe tăietura de la gât, peste sânge. Deschid plaga și văd cum zemuiește sângele din ea. Constat: tentativa suicidară. O înjur din tot sufletul pe pacientă. De ce nu se omoară naibii acasă, de ce vine în spital ca să murdărească totul de sânge și să ne frece pe noi la cap?! Altă tăietură. Încheietura mâinii stângi. Pentru ca să fie sigură că reușește. Antebraț zgâriat, piept zgâriat Un asistent îmi întinde un telefon. Urgențele. Un individ îmi explică într-o franceză în fast-forward că sunt unicul responsabil pe secție, deci trebuie să îi spun ce văd. Îl înjur de cele sfinte, în gând. Știu și eu că sunt responsabil, știu că de aia și plec din Franța, știu că sunt unicul doctor de acolo, știu Dar tipul încearcă cu asta să mă ajute să mă adun. Sunt adunat. Nici o clipă nu am fost altfel, dar vorbele lui au un efect opus: mă stresează. Îi comunic tensiunea și pulsul. Mă uit la pleoapele pacientei, încerc să le deschid. Nu pot. Îi zic că nu e conștientă, apoi o văd că înghite. Tipul se calmează, îmi spune că o pacientă care înghite e conștientă, deci nu e o urgență și îmi urează o zi bună. Închide. Rămân cu tonul de ocupat în ureche. Dau telefonul la asistenți. Privesc panoramic salonul și baia cu asistenții călare pe pacientă în balta de sânge și izbucnesc: - Cum naiba nu e o urgență? Tipa asta a pierdut sânge, ce dracu fac? Probabil că asistenții mă consideră incompetent, și așa și sunt. Iau telefonul. Întreb care e numărul de urgență. - 15, îmi spun asistenții. Formez. - Acest număr nu există! Îmi bag picioarele. Îmi aduc aminte că pentru exteriorul din spital se face un zero în față. Sun la 015. O voce de robot îmi spune că discuția se va înregistra, etc, etc, etc,. simt că turbez. - Sunt doctorul Cezar de la Spitalul X, serviciul numărul Y, și am nevoie de o ambulanță pentru că și urmează descrierea. O tipă de o calmitate și bună-voință incredibilă îmi spune că ambulanța e deja pe drum evident că e deja pe drum. Tipul cu care vorbisem înainte era pregătit să asiste în resuscitare, un fel de înger-păzitor care îți spune la ureche ce să faci în caz că ești idiot, ca mine de exemplu de ani de diferență de civilizație între Franța și România îmi urlă în creier. Închid. Confirm asistenților că ambulanța e pe drum.

10 Mă uit la ceas. 8:50. Cum naiba au trecut doar 5 minute? Îmi aduc aminte de dilatarea timpului în situații de urgență. Am citit despre asta, acum o văd. Sunt șocat. Mă uit la pacientă. Un asistent este pe post de pom în care se agață perfuzia. Verific viteza cu care curg picăturile în perfuzor. E ok. Alt asistent ia din timp în timp tensiunea, altul ține acul în antebraț, altul caută pe corp alte locuri de sângerare. - Trebuie o scrisoare către urgențe!, îmi spun asistenții. Da, trebuie. Sunt în Franța. Nimeni nu pleacă fără o hârtie care să descrie situația. Instantaneu sunt lângă primul calculator pornit. Nume, parolă, acces server, dosar informatizat pacientă. Asistentul îmi pune în față o hârtie cu antetul spitalului. - Dragă confrate, îți trimit pe pacienta Fac o compunere. Probabil că fac greșeli de gramatică, de ortografie, pun accente aiurea, dar măcar textul are o logică. Semnez. O voce îmi spune în cap: Ai semnat!. Da, știu. Răspund pentru asta. Scriu că pacienta nu e alergică, ce boli are sau a avut. Lângă mine, asistentul scoate la imprimantă tratamentul pacientei. Plicul cu actele e gata. Ambulanța nu e venită încă. Ce naiba să fac acum? O sun pe șefa mea, pe mobil. Nu răspunde. Sunt singur. Atât de singuuur Nici măcar nu mă miră că nu răspunde nici la al 2-lea apel. Renunț. Reintru în salon. Pacienta e spălată cu dușul, direct pe jos. Îmi vine în minte un animal proaspăt tăiat, care e spălat cu apă înainte de a fi tranșat. Corpul inert, sângele care se scurge pe sita de la canalizare, cheagurile care marginează pe la colțurile băii, încordarea tuturor privirilor spre a căuta alte locuri de unde sângerează flash-uri, flash-uri Mă uit la ceas Timp dilatat. Urmă de mână plină de sânge pe chiuvetă. Pași murdari de sânge prin tot salonul, după cum am călcat peste tot. Cioburi de sticlă. S-a tăiat cu un pahar spart. Apoi s-a mânjit cu sânge pe față și pe corp. Îmi vine în minte felul cum se pictau amerindienii înainte de luptă. Pacienta s-a machiat cu propriul ei sânge, numai că s-a spoit peste tot. Nici un desen, nici un simbol. Patetic. - Să îi dăm oxigen, docteur? mă întreabă un asistent cu mâna pe o bombă de oxigen. Nu poate să îi facă decât bine, gândesc eu. Zic da. Da-ul asta cântărește enorm în Franța. Am responsabilitatea acestui Da. Ulterior s-a făcut hârtie pentru a justifica și deconta oxigenul lipsă din bombă. Cineva are inspirația, sau experiența, să caute dacă pacienta are proteză dentară înainte de a-i pune masca de oxigen. Are. Mă uit la dinții rânjiți care sunt depuși pe colțul mesei. Mă lasă rece. Pacientă în poziție de siguranță laterală, ca la carte. Vor să îi întindă picioarele, însă pacienta opune rezistență. E trează, dar ține ochii închiși. Isterica naibii!

11 Îmi aduc aminte de faptul că nu puteam să îi deschid ochii ca să văd dacă nu are midriază atunci când vorbeam la telefon cu urgentistul-înger-păzitor. Pentru că strângea din ochi, de-aia! Dar nu m-am prins pe moment. Și am declarat că e inconștientă. Greșeală medicală. Îmi vine să îmi trag un șut singur, dar nu pot, așa că îmi imaginez cum ar fi. Nu îl pot simți însă. De acum știu cum arată o comă care strânge din ochi. Experiență practică excelentă, dar modul de câștigare al ei nu îl doresc nimănui. 8:54. Cum, doar un minut? Pacienta e învelită în cearșafuri, la căldurică. Eu o înjur în continuare în gând. Îi tremură ușor pleoapele, ca niște păsărele speriate. O văd cum face gestul de a număra bani, discret, lent. Este cu noi. Lumea o cheamă pe nume. Nu răspunde. Ies din salon. Mirosul de sânge îl simt în suflet. Treptat, asistenții de pe celelalte secții, veniți în ajutor, se retrag. Pacienta rămâne în așteptare pe jos. Nici un alt bolnav nu știe ce se petrece. Confidențialitate absolută, lucru de neimaginat în România. Până și moartea ar fi confidențială aici. Când întru din nou în salon, văd salvariștii - cei de pe ambulanță - îmbrăcați în roșu. E ca și cum ar fi venit Dumnezeu. Mă relaxez. Din punctul meu de vedere, poate să facă și stop cardiac, are cine să se lupte pentru pacientă. Tipa de pe salvare ridică mâna pacientei, i-o aduce deasupra feței și o lasă să cadă. Mâna nu cade brusc, ci pacienta o susține pentru o clipă și apoi o deviază, pentru a evita ca mâna să îi cadă cu toată greutatea pe față și să își dea singură o palmă sau un pumn. Salvarista ne privește cu un rânjet: isterie. Pacienta este luată pe targă și dusă la urgențe. Va reveni peste câteva ore, când șefa mea îi va face un certificat ce îi va permite un sejur în secția închisă pentru ceva vreme. Soțul contactat ulterior nu e prea mișcat de noutăți; ori e șocat și nu pricepe, ori își cunoaște soția foarte bine și tentativele suicidare au devenit o obișnuință. Femeia de serviciu refuză să spele sângele. E responsabilitatea asistenților să spele, e considerat un act ce ține de asistenți, sângele fiind un produs biologic. Toate ziua au frecat la salonul ăla... Eu am revenit acasă. Sunt încă disociat. O înjur în continuare pe pacientă. Suicidul mă înfurie. Tentativa suicidară isterică mă înfurie și mai tare. Mecanismele mele defensive au început deja să îmi șteargă din memorie imaginile, mirosul, detaliile. Rămâne doar furia. Și informațiile, înregistrarea acestei experiențe de viață. Mâine voi fi gata pentru o altă tentativă.

12 Întrebare Înghețare. Frustrare. Zbatere. Dragoste. Dragoste? Libertate. Libertate! Frică. Frică de libertate. Fericire. Fericire? Îndoială. Compromis? Alegere? Moarte. A privi moartea în ochi. A privi moartea din ochii celuilalt. A-ți privi moartea în ochi. A-ți întoarce privirea către tine însuți. A-ți asculta vocea inimii. A-ți număra bătăile inimii. A-ți număra firele albe. A simți abisul din tine și din jur. A ameți. A cădea în tine însuți. A te descoperi. A te redescoperi. A te cunoaște. A te recunoaște. A te găsi. A te regăsi. A pune mâna pe sabie. A te asuma. Pentru ce? În numele a ce? A-ți părea rău. A nu putea da timpul înapoi. A nu te putea schimba. A nu putea să schimbi pe celălalt. Frânturi Frânturi din mine Întrebare.

13 Cluj-Napoca, decembrie 2012 O ultimă privire - Vă rog să luați această foaie de hârtie, să o pliați în două și să o puneți pe pat! Pacientul se uită la mine cu ochii goi. Nu se prinde ce trebuie să facă. Repet comanda ce face parte din testul MMSE, un test psihologic simplu foarte folosit în consultul psihiatric pentru evaluarea performanțelor cognitive, mai ales pentru diagnosticul demenței Alzheimer. Pacientul aude comandă dar nu reacționează. Mă privește în continuare fix. Apoi clipește lent, impasibil. Din camera alăturată irupe un zgomot puternic ce îmi acoperă următoarea întrebare. Destul de rapid nu mai pot fi auzit deși ridic vocea. Pacientul își mută privirea perplexă către ușa care s-a deschis puțin, suficient cât să vedem prin deschizătura astfel apărută un scaun ce zboară prin aer de la stânga la dreapta. În secunda următoare, pacientul care stă la originea zgomotului trece urlând și înjurând prin ușă. Mă repoziționez rapid cu spatele către peretele din spatele meu. Peretele nu mă poate atăca, acesta fiind un bun reflex căpătat în anii de practică psihiatrică în care ești singur într-o secție închisă de de pacienți și deseori doar cu un singur asistent-gardian în interior: fii întotdeauna conștient de spațiul din jurul tău și încearcă, pe cât posibil, să stai cu spatele la perete. Pacientul trece însă pe lângă noi și intră în altă cameră, urmărind un asistent care îl contrazice în gura mare, ceea ce îl enervează și mai tare. Mă gândesc la faptul că asta e o strategie foarte proastă - să enervezi un pacient care este în mod evident într-o criză maniacală - dar cine sunt eu să judec pe alții cu mai multă experiență?! Simt însă o frică vie, puternică. Și îmi aud vocea interioară întrebându-mă: - Ai de gând să mori azi, în ultima ta zi aici? E ultima mea zi de rezident psihiatru... Îmi răspund că nu vreau să mor acum, așa că ies cât pot de repede din secția închisă, înainte ca lucrurile să degenereze. Zgomotul scade în timp ce mă îndepărtez de secția închisă, dar tot se aude vocea pacientului și vocea asistentului care urlă la el. Îmi trece prin minte că nu există nici o diferență între pacient și asistent... Ajung în cabinetul de la intrarea în clinică și deschid ușa, aruncând o privire înapoi către secția închisă din spate, suficient pentru a vedea cum ușa metalică a secției închise zboară complet din balamale și se așează pe jos ca o frunză purtată de vânt. Prind zgomotul infernal al căderii ușii din zbor, în timp ce mă refugiez în cabinet și închid repede ușa după mine. Aud zgomote de pași alergând pe culoar în timp ce inima îmi bate nebunește în piept. În cabinet mă întâmpină un psihiatru care îmi spune să scot imediat din dulapul de urgență 2 fiole de Clorpromazin și una de Haloperidol. Mă uit în

14 farmacie și văd că a mai rămas doar o fiolă de Clorpromazin. Nu mai avem medicamente și e doar dimineața... După-masă și pe timpul gărzii de noapte va fi foarte interesant, pentru că va trebui să dăm Diazepăm din lipsă de altceva... Iar Diazepamul e prea slab pentru pacienții ăștia... Deja mă gândesc ce vom face în ziua următoare după care mă opresc brusc: pentru mine nu mai există ziua următoare ; azi e ultima mea zi în clinică.... Cam peste o oră e din nou liniște. Ies pe culoar și mă întâlnesc cu un psihiatru mai în vârstă. Vine din direcția secției închise cu un prosop mare pe umăr. Ceva nu se potrivește în tabloul pe care îl văd dar am învățat să nu pun prea multe întrebări. Îl întreb însă cum s-a terminat povestea cu pacientul agitat, privind în același timp la ușa de fier care stă sprijinită de tocul ei. Îmi răspunde că pacientul a fost contenționat, termenul medical pentru legat. Mă arăt surprins că au reușit atât de repede, știind că medicamentele nu își fac efectul imediat. Psihiatrul îmi spune detașat că pacientul a fost pus jos prin metode clasice. - Cum? întreb nedumerit. Psihiatrul mă privește cumva critic, după care fața sa încremenește și privirea se mută pe un punct aflat în spatele meu. Mă întorc brusc către sursa surprizei sale, moment în care psihiatrul sare brusc în spatele meu și îmi trece peste gât prosopul pe care îl învârtise deja în mână sub forma unei sfori groase. Nu reușesc să reacționez la timp și mă trezesc sugrumat cu prosopul. Nu mai dețin controlul spațiului din jurul meu. Dau să mă lupt, dar psihiatrul rămâne permanent în spatele meu în timp ce înșurubează din ce în ce mai strâns nodul prosopului la ceafa mea. - Atunci când ești sugrumat nu rămâi imediat fără aer, mi se explică detașat și didactic. Nu asta e problema. Problema e că sângele nu mai ajunge la creier. Creierul este responsabil de tot ceea ce faci și ceea ce gândești; e suficient să îl pui în dificultate și restul nu mai contează. Probabil că deja începe să îți fie greu, nu-i așa? Oricât entuziasm ai avea să te lupți, a cam dispărut, nu-i așa? Sugrumarea e o metodă foarte eficientă și, folosită de cineva instruit - pentru ca există riscul să îți rupă gâtul - este o bună soluție când nu ai la dispoziție altceva, de exemplu medicamente. După ce pacientul a adormit, respectiv a leșinat, poți să-l îmbraci în cămașa de forță și să-l imobilizezi corespunzător... Deja nu îl mai ascult. Vederea îmi este împăienjenită și se întunecă de parcă cineva stinge treptat lumina. Îmi simt picioarele moi, lipsite de vlagă. Mă uit la pacienții de pe culoar care au încremenit cu farfuriile în mână (era ora mesei), ca într-un stop-cadru, în timp ce privesc la spectacolul șocant în care un medic își sugrumă rezidentul. Scena este dincolo de capacitatea lor de procesare, motiv pentru care toată lumea s-a blocat. Simt cum mi se îndoaie genunchii și mă las moale pe jos, timp în care medicul eliberează brusc strânsura și mă

15 prinde în brațe. Pentru câteva secunde nu văd nimic deși am ochii larg deschiși. Apoi îmi revin în simțiri. - Este important să ai experiența neputinței în psihiatrie, Cezar! Prea multă încredere strică în această meserie în care te poți considera fericit dacă ajungi la pensie fără să fii înjunghiat sau bătut. Și e important să știi să pui jos un pacient dacă ești singur cu el și sare la tine. Și mai ales, e important să știi ce simte un om care e sugrumat, deoarece e o manevră standard când nu ai altă soluție. Ești bine? Mă uit la el cu o privire tâmpă și bâigui că sunt bine. Pacienții de pe culoar sunt în continuare blocați de priveliște, fiind rămași așa, cu farfuriile în mână. Îi lăsăm și ne îndepărtăm către ieșire. Ne intersectăm cu trupele de mascați, îmbrăcați în negru și cu vestă antiglonț, care au fost chemate pentru a menține ordinea în secția închisă în urma spargerii ușii. Psihiatrul senior trece printre ei calm, cu mâinile în buzunar și cu prosopul pe umăr. Îndrăznesc să-l întreb cum a rezolvat situația cu pacientul agitat. - Păi consultam la etaj când am auzit zgomotul și am fost chemat. Jos reușiseră să încolțească pacientul în sala de mese, departe de ușa de la ieșire. Pacientul a spart un geam dar nu a putut să treacă de gratii, așa că a luat o bucată de sticlă din geam și a început să amenințe pe toată lumea. L-au închis în sala de mese și m-au chemat. - Și ce ați făcut? Până la urmă pacientul a reușit să-și procure o armă... - Păi am intrat în sala de mese, mi-am tras un scaun în fața uneia dintre mese dar cu spătarul mai către ușă, și m-am așezat. Am întrebat pacientul care e problema și am povestit aproape trei sferturi de oră cu el, după care s-a calmat și a acceptat să rămână in spital. Îl privesc uluit. A reușit să calmeze un pacient în culmea furiei. Îl întreb dacă nu i-a fost frică. - Cezar, dacă ai răbdare, dacă asculți atent ce nemulțumește pacientul din fața ta și dacă te comporți degajat, vei vedea că majoritatea se calmează. Oamenii au nevoie să fie ascultați. Inițial m-a amenințat că îmi taie gâtul cu ciobul de geam, dar când a văzut că suntem doar noi doi și nu mai intervine nimeni, s-a mai liniștit și în final a lăsat ciobul pe tocul ferestrei. Am ieșit împreună din sala de mese după ce am făcut o înțelegere să rămână câteva zile spitalizat, cât să înceapă în siguranță un tratament pentru agresivitate. - Și totuși cum de s-a calmat? - Cezar... nici un om nu poate rămâne nervos trei sferturi de oră. Oricât de agitat ar fi cineva, în 45 de minute tot se calmează. Trebuie doar să ai multă răbdare; astfel, vei reuși de fiecare dată. Răbdare, Cezar, răbdare... - Și dacă ați fi dat totuși greș și pacientul nu s-ar fi calmat? - Dincolo de ușa închisă ne așteptau asistenții cu cearșafuri înșurubate sub formă de funii. Am dat peste ei când am ieșit din sala de mese. Nu scăpa oricum......

16 La sfârșitul zilei trec o ultimă dată prin secția închisă. Totul e calm, ușa a fost reparată. - Arde ceva! Se simte miros de fum! Încep să tip că iese de undeva fum și că cineva a dat probabil foc la spital. Mă agit, trecând în revistă rapid saloanele. Un pacient vechi, stând liniștit pe un pat, mă oprește pe un ton înțelept: - Nu te speria, doctore! Nu-i nimic! Fumează țigări din hârtie igienică. Mă relaxez. Atunci când nu mai au țigări și familiile nu le mai aduc nimic, pacienții foarte dependenți de nicotină își fac țigări din hârtie de ziar rulată și le fumează (țigări goale, fără tutun în ele, doar din hârtie de ziar). Spitalul de psihiatrie e singurul spital unde fumatul nu numai că nu e interzis, ci e și încurajat, pentru că altfel pacienții s-ar urca pe pereți. M-am tot gândit că plumbul și celelalte substanțe toxice din cerneala cu care se tipăresc ziarele nu sunt foarte bune pentru sănătate dar acum nu mai am de ce să îmi fac griji... hârtia igienică e muuult mai sănătoasă... Meditez un moment la acest fapt de a fuma țigări făcute integral din hârtie igienică și simt că mă îngrozesc. Închid ușa secției închise după mine și, în același timp, la nivel simbolic, închid un capitol mare al vieții mele. Nu știu viitorul și mă gândesc la faptul că aș putea ajunge să regret acești cinci ani din viața mea - anii de rezidențiat. Dar pentru moment sunt fericit că am scăpat de aici. Și... am supraviețuit.

17 Cluj-Napoca, februarie 2013 Bowling - Mergem la bowling? Ce zici? Nu! Nu-mi place. Prima reacție la ceva nou despre care nu știu nimic este, invariabil, nu. Mă uit în jur Grup de cunoscuți, prietena care se uită la mine, presiunea grupului. Îmi aduc aminte că mi se rupe-n paișpe de orice grup, că întotdeauna am fost singur în fața deciziilor mele. O voce interioară îmi aduce însă aminte de o promisiune pe care mi-am făcut-o în trecut: de fiecare dată când mi se oferă o experiență nouă, deși emoțional vreau să fug, să îi permit să existe. Decid rațional. - Da, cum să nu! N-am mai fost niciodată la bowling și sunt curios să văd cum e! Prin cap îmi umbla ideea că nu moare nimeni în sala de bowling... de regulă Sala e plină, se aud pocnetele bilelor de biliard, se joacă tenis de masă sala de jocuri, ce mai! În față, pistele de bowling. Mă simt pe o stație interplanetară și aștept să vină la mine un extraterestru îmbrăcat în costum de zbor. Joc însă relaxarea de parcă m-aș fi născut acolo sau de parcă aș fi fost un jucător profesionist. Aflu că trebuie pantofi speciali. În interiorul meu mă uit prostit la ceilalți, în exterior însă îi întreb când și cum începem. Simt inautenticitatea interiorexterior, pentru un moment mă întreb din nou ce naiba caut eu acolo, dar apoi merg să-mi iau pantofii de sală. Mă intersectez cu o figură cunoscută dar nu salut pentru că nu îl recunosc instantaneu. Un moment mai târziu realizez că e primarul orașului Cluj, care va juca pe pista de lângă noi împreună cu un tip care pare a fi bodyguard-ul său. Regulile sunt simple: 10 ture a câte 2 încercări. Popicele trebuie dărâmate cât mai repede. Cât poate fi de greu? Prima bilă. Bilele sunt colorate. Cineva îmi spune că sunt pe greutăți și că trebuie să aleg. Iau prima bilă care îmi vine la mână. Arunc. Dobor popicele. Grupul spune că e noroc de începător. Eu îmi fac griji că nu voi mai putea repeta performanța. Gânduri scormonitoare apar în mintea mea. Emoția apare aproape imediat. Tura doi. Iau altă bilă de altă culoare. E mai ușoară. O arunc drept înainte. Rezultatul e mai prost, dar dărâm până la urmă câteva popice. Judec: cu cât bila e mai grea, cu atât e mai ușor. O fi chestie de fizică sau fiziologie, dar eu întorc percepția altfel. Îmi aduc aminte că în viață mi-a fost ușor să realizez lucruri super-grele pentru ceilalți (medicină, specialitate, plecat și întors din străinătate, trăit în București și în Cluj, departe de familia din Galați), dar nu am reușit chestii simple (o prietenă, un grup de prieteni, cu cine să ies la un suc).

18 Bilele mă privesc enigmatic. Bila mea e cea grea, am fost făcut pentru lucruri grele. O fi condiționare sau predestinare? Probabil condiționare din script-ul meu interior pe care mă tot chinui să-l rescriu. Tura trei. Am cântărit deja bila cea grea. Popicele nu cad din prima. Decid să arunc cu viteză. Arunc ca un disperat. În loc să ia contact cu solul lângă mine și apoi să se rostogolească, bila cade la mijlocul pistei și alunecă razant până la popice. Deci viteza e bună, chiar dacă mă doare mâna de la efort. Așa și lovesc atunci când mă decid să o fac. Te lovesc cu toată setea, cu toată ura de care dispun, chiar dacă mă doare și pe mine ulterior. Mă asigur că nu te vei mai ridica de la pământ niciodată. Mă asigur că în urma mea rămân doar morți și nici un rănit. Tura patru. Mă uit la ceilalți că petrec ceva momente cu bila în mână înainte de a lovi. O mângâie, îi șoptesc cuvinte de încurajare, o descântă, apreciază vizual grupul de popice. Decid că e cazul să fiu și eu mai professional. Îmi iau 2-3 clipe să contemplu situația. Proastă mișcare. Încep să gândesc. Văd scenarii de eșec. Arunc. Arunc și a 2-a oară. Mingea se duce pe jgheabul lateral. Popicele rămân în picioare. Da, nu e bine să gândesc. Dacă gândesc, mă ia naiba. Îmi aduc aminte cum ceream să intru la examen printre primii. Dacă trecea prea mult, emoțiile mă ruinau psihic. Am avut un examen la care am venit la ora 9 dimineața și l-am dat la 5 după-masă, așteptând în anticameră toată această perioadă. La ora 5 eram zen înfometat, glicemie la nivel de comă, nepăsare suverană. Dar mi-au trebuit 8 ore ca să fiu zen Tura cinci. Tremur imperceptibil cu bila în mână. Eșecul anterior m-a învățat să nu mai gândesc. Dar am emoții de scap bila din mână. Deja știu, înainte de a arunca, că voi rata. Știu că emoțiile te fac praf. Mă întorc către grup fără să mă uit la traseul bilei. Știu că a luat-o pe jgheabul lateral. A 2-a bilă mai reduce însă din handicap. Mă gândesc că trebuie să fac ceva cu emoțiile astea. Suflu în aer să mă relaxez, scutur mâinile ca să se ducă tensiunea din ele. Încep un small talk cu membrii grupului. Încerc să-mi schimb dominanta. Se discută despre puncte. Unii iau în serios jocul, de parcă viața lor ar depinde de asta. Îmi zic că sunt niște gameri duri, atât aici cât și în viață. Unii se autosabotează, alții joacă mai prost ca să nu se simtă partenerii prost, alții încep cu superstițiile, alții joacă în ciuda faptului că nu reușesc mai nimic, pe principiul perseverenței. Iar alții știu dinainte că vor câștiga, așa că dau strike-uri după strike-uri, punând presiune pe ceilalți din grup. Tura șase. Prima bilă lasă doar o popică în picioare. Mă uit la ea, ea se uită de departe la mine. Mă întorc la grup zicând: Doar nu oi fi chirurg acuma?! Lovesc și da nu sunt chirurg. Popica rămâne în picioare. Autoanaliză. Gânduri nu mai am, emoția e jos, parcă îmi place un pic jocul, dar Tura șapte. Prima bilă lasă 4-5 popice în picioare, pe 2 rânduri. Iau o bilă, o cântăresc în mână, apoi realizez că bilele sunt puse pe greutăți dar și pe culori corespunzătoare greutăților. În mod sugestiv, alea ușoare sunt roșii, pentru fete, intermediarele sunt verzi, iar cele albastre sunt cele mai grele, pentru bărbați. De ce nimănui nu i-a păsat să-mi spună asta și a trebuit să realizez singur, în runda

19 șapte, cum stă treaba? Mi-am adus aminte că toată viața am învățat singur, aproape nimeni nu m-a ajutat, aproape nimeni nu mi-a deschis calea, nu mi-a dat modele sau sfaturi care să-mi ușureze viața. Și nici acum cu bilele astea nu e nimeni să îmi spună calea mai ușoară I-am urât pe nenorociți, pe cei din trecut și pe cei din grup, pentru acest lucru. Privesc popicele rămase. Sunt multe, stau strategic. Trebuie să fiu chirurg. Din nou. - La naiba, dacă trebuie să fiu chirurg pentru ca să dărâm popicele ălea nenorocite, atunci voi fi chirurg, la naiba! Popicele sunt spulberate. Punctaj maxim. Cuget: în viață, atunci când trebuie să fii chirurg, ești chirurg. Nu te întrebi de ce. Dacă e necesar, ești chirurg! Tura opt. Mă întreb ce naiba fac eu aici!?! Asta ar trebui să fie un joc fain, să mă relaxez, nu să mă analizez, nu să caut strategii. Nu e viața mea în joc! E doar un joc! Nu pierd și nu câștig nimic. Nu am venit cu nimic, nu voi pierde nimic. În viață nu e tot așa? Vii cu ceva în ea? Pe bune! Așadar ce să pierzi? Mă relaxez. Complet. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mai am emoții, chiar nici numi mai pasă că scorul este cum este. Eu joc. Atât. Popicele cad. Scorul crește. Ei și? Tura nouă. Oare asta e secretul? Să joci degajat? Să joci și doar atât? Hai să testez! Tura nouă e la fel de bună ca și tura opt; toate popicele sunt dărâmate. Tura zece. Ultima tură. Mă dor degetele din cauza bilelor. Lecțiile sunt învățate. Lovesc și dărâm vreo jumătate dintre popice. Îmi iau în silă ultima bilă. O arunc și se duce pe jgheab. Mă uit la ea cu coada ochiului. Nu simt nimic. M- am plictisit. Jocul nu mai este relevant. Am învățat ceea ce era de învățat. Nu îmi mai pasă dacă am câștigat sau nu, dacă am dărâmat sau nu popicele. Se afișează scorul. Suntem 7 oameni. Eu ies al 2-lea. Nici măcar nu văzusem asta, dar prietena mea îmi arătă tabela. Oare cum am reușit, deși am jucat pentru prima dată? Așa e și viața mea. Reușesc, dar nu îmi dau seama cum. Un noroc misterios are grijă ca să ies printre învingători, o mână nevăzută dărâmă popicele pentru mine sau îmi conduce bila exact în unghiul necesar. Succesul apare, dar nu pot spune de unde. Și apare în ciuda efortului meu de a eșua

20 Himalaya La poalele munților Himalaya, cei mai înalți mulți din lume, trei turiști dornici de a urca pe cel mai înalt vârf contemplau înălțimile. Erau copleșiți de stâncile semețe, de dificultățile pe care le anticipau, dar doreau cu orice preț să ajungă pe vârful cel mai înalt. Uitându-se pe hartă, au început să discute despre strategia de a urca. În această privință nu puteau cădea de acord. Unul dintre ei, mai ambițios din fire, dorea să urce vârful dintr-un singur efort, pe o cale mai abruptă dar mult mai rapidă. Ceilalți doi se gândeau să aleagă panta mai lină, dar care le-ar fi luat mult mai mult timp. În final, se despărțiră, fiecare pe drumul ales. Cel cu firea ambițioasă își pregăti cu grijă un rucsac imens în dimineața zilei următoare. Încărcă o mare cantitate de provizii și de echipament, astfel încât, deși era un tip voinic, tot simțea greutatea excesivă în spate. Se uită la stâncile abrupte din fața sa și își spuse că își dorește prea mult să ajungă la visul său, și asta într-un timp foarte scurt. El nu avea răbdare; el știa că va reuși. Își spunea asta în fiecare zi. Avea o voință fantastică și se pregătise din greu, atât fizic cât și mental. El știa că poate urca orice stâncă, oricât de abruptă, indiferent de greutățile pe care le-ar fi întâlnit și indiferent de cât de mare era greutatea din spatele lui. Așa că începu urcușul. Efortul era însă imens, rucsacul greu, stâncile tăioase. Merse câteva zile, până când o furtună îl învălui din toate părțile și se prăbuși în gol, rostogolindu-se la vale. Se trezi din amorțeală și din șoc, se uită în jur și își spuse că trebuie să se întoarcă în vale; nu mai putea continua. Nu astăzi. Așa că, mai mult mort decât viu, se întoarse la tabăra de la baza muntelui. Acolo își refăcu forțele câteva zile, după care făcu o nouă încercare. Urcă un pic mai sus, dar din nou trebui să se întoarcă. Oricât încerca să urce panta cea abruptă, la un moment dat trebuia să abandoneze. Pur și simplu nu putea. Era o muncă sisifică. Chiar începu să se gândească că Divinitatea nu-l mai ajută și că obstacolul era imposibil de trecut. Se uita în fiecare zi la vârful semeț pe care dorea să-l atingă, și îi dădeau lacrimile. Simțea că nu poate să-și îndeplinească visul Între timp, ceilalți 2 turiști, care aleseseră calea mai lentă dar mai sigură, hotărâseră să meargă împreună. Urcușul era greu, rucsacele grele, dar erau împreună. La sfârșitul zilelor lungi se opreau, instalau corturile și povesteau în fața focului de tabără. Uneori se întâlneau cu alți turiști unii urcau, alții coborau. Când venea noaptea își instalau corturile împreună, se ajutau reciproc și cele câteva ore înainte de somn erau petrecute împărtășind impresii, informându-se cu privire la cele mai bune trasee de urcat și mai ales cunoscând turiști din alte țări, cu limbi, obiceiuri și credințe diferite. Deja, călătoria lor luă aspectul unei călătorii spirituale, pentru că era o plăcere să afle cum trăiesc alte

21 popoare, ce povesti de viață au ceilalți și ce valori îi călăuzesc. Cum s-ar spune, drumul devenise mai important decât destinația. Din loc în loc, pe Himalaya, sunt amenajate tabere mari. Aici cei doi amici călători puteau să își facă provizii de mâncare, să lase o parte din echipamentele vechi și să facă rost de altele. Nu trebuiau să ducă tot echipamentul în spate precum făcea primul călător. Pe munte, ai nevoie de un anumit tip de echipament când mergi prin pădurea de la poale, dar pe măsură ce te apropii de vârf, peisajul devine pietros și ai nevoie de alt fel de încălțări, de corzi de alpinism și de haine mai groase. Câteva sute de metri mai sus, au intrat în zona zăpezilor. Aici erau taberele de mare altitudine, unde au putut să schimbe echipamentul de munte cu cel pentru mers pe teren alunecos și pe zăpadă. Până și alimentele erau diferite acum, adecvate pentru aceste altitudini. Uneori au trebuit să petreacă mai multe zile într-o tabară pentru a-și îngriji sănătatea. Într-o zi, cei 2 se treziră și, privind vârful care acum se afla la mai mare apropiere de ei, începură să mediteze. Nu mai erau aceiași oameni care plecaseră de la poalele muntelui; erau mai rezistenți la furtuni și la dificultățile de pe munte, erau mai înțelepți, se îmbogățiseră sufletește din poveștile pe care le auziseră de la turiștii cu care se întâlniseră până aici, și chiar echipamentul lor era total diferit de cel cu care începuseră urcușul. Erau niște oameni noi, cu abilitați noi, adaptate noilor situații. Porniră din nou spre vârf, însă începură să observe o schimbare: în partea superioară a muntelui se întâlneau cu mai puțini turiști, pentru că erau puțini cei care ajunseseră pe aici. Uneori petreceau noaptea singuri. Aerul era mai rerefiat și greu de respirat, furtunile mai puternice, taberele permanente mai mici și la distanțe mai mari. Într-o seară, în fața focului, unul dintre cei doi spuse că nu mai dorește să urce în continuare; știa că poate urca până sus, știa că poate face față, dar ducea lipsa oamenilor cu care se întâlneau, a poveștilor la lumina focului. Vârful era neospitalier și oricum peisajul unde erau ei era superb. Celălalt călător se opuse; el voia cu orice preț să ajungă în vârf; asta era scopul său final și motivația sa de la început. Cei doi călători începură să discute în contradictoriu, dar primul era hotărât să nu mai urce; pentru el, vârful cel semeț nu mai constituia un obiectiv; până la urmă, oricând putea să urce pe el, pentru că era aproape. Dar el valoriza mai mult peisajele de unde erau ei și experiența de a povesti cu cei care treceau pe acolo. În final, cei 2 călători își luară rămas bun, și ultimul plecă spre vârf. A merge pe drumul tău e greu; aerul e rarefiat, puțini oameni se aventurează pe cele mai înalte vârfuri. Călătorul ducea dorul prietenilor de pe munte, dar în fiecare zi se uita la vârful care era mai aproape și mai aproape, și își spunea că mai are puțin. Într-o zi, puse piciorul pe cel mai înalt vârf din lume; senzația de împlinire era plenară. Se uita în jurul său și își spunea că visul i-a devenit realitate. Da, el era învingătorul! Reușise. Contemplă peisajul multe ore. Curând însă, sufletul său începu să fie cuprins de tristețe. Se gândi că acum, de vreme ce urcase pe cel mai înalt vârf și își atinsese obiectivul, ce urma să facă? Nu mai era pe lume un vârf mai înalt ca

22 acesta. Nu mai era nici un vis de îndeplinit. Brusc, nu mai găsea un alt obiectiv mult mai grandios decât acesta pe care tocmai îl atinsese. Începu să se simtă neîmplinit; avea tot ce își dorise și totuși nu mai era nimic altceva de cucerit... Era de ceva zile pe vârf, vedea răsăritul și apusul din cel mai înalt punct din lume, și totuși nu se simțea bine. Îi era dor de ceilalți oameni, de serile din fața focului. Cu sufletul rănit, hotărî într-o dimineață să plece înapoi. Nu știu nici azi dacă și-a respectat hotărârea sau dacă tentațiile înălțimilor l-au determinat să rămână în continuare pe vârf.

23 Tăcere Cluj-Napoca, august 2014 Sunt deprimat. Stau la masă cu ea, și îmi vine să mor. Lipsa de energie, lentoarea gândurilor, somnul care îmi îngreunează pleoapele, totul face peisajul dificil de perceput. Mă mișc ca prin somn, văd camera ca prin somn, mă întreb dacă visez sau nu. O întreb dacă visez sau nu. Îmi spune ceva, dar până să aud răspunsul deja l-am și uitat. Rămân nedumerit: visez sau nu? De fapt nici nu contează. Privirea mea se oprește pe mâna mea, întinsă de-a lungul mesei, în încercarea de a sprijini un corp ce vine în față, parcă tras de greutatea capului. Îi povestesc că am avut o zi grea. Nici ea nu a avut o zi mai bună. O aud ca printre franjuri de difracție. Nu-i rețin cuvintele, ci doar apare în mintea mea ideea că da, și pentru ea totul a fost greu azi. Doar ideea, doar senzația că, fără detalii inutile. A fi depresiv e o stare diferită pentru mine. Am mai trecut prin tristeți, m- am ridicat din toate. Din asta încă nu pot. Prima dată îți pierzi energia oricât de mult ai dormi. Dup-aia vine trezitul pe la 4-5 noaptea și uitatul pe pereți. Apoi vine dimineața în care te uiți la mâncare și nu-ți vine să mănânci nimic. Și apoi vine înserarea, întunericul, repetiția generală pentru moartea care mă așteaptă la finalul zilelor mele. Seara e preferata mea, atunci când toate pisicile sunt negre Atunci sunt tentat să las o lumină deschisă undeva prin casă, un soare artificial care să împrăștie negurile Îi simt mâna cum mă mângâie pe brațul întins de-a lungul mesei. Degetele ei alunecă pe pielea mea și mă rup din visare. Mă uit străin la aceleași degete care înainte îmi aduceau atâta bucurie când le vedeam. Actul de a fi mângâiat este dezbrăcat brutal de fantasmele iubirii; rămâne doar o atingere a două epiderme. Tabloul se prezintă în nuanțe simple, de alb, gri și negru. Lipsește culoarea, lipsesc culorile. Tăcere. Mă mângâie și doar atât. Prin ochii mei, o privesc din adâncul meu. Mi-aș dori să-mi spună ceva, o banalitate, un lucru stupid, orice. Tace în continuare. Îmi respectă tăcerea? Mi-aș dori să-mi spună că totul e trecător în viață. Aș vrea să aud că și mâine e o zi. Aș vrea să îmi spună că după ploaie vine soare, oricât de tâmpită e afirmația asta pe care am spus-o și eu de sute de ori altora, chiar dacă nu credeam nici eu în ea. Uneori ai nevoie să auzi orice, chiar și o tâmpenie Uneori vrei să fii mințit, să ți se dea speranțe deșarte, optimism lipsit de realism, cuvinte fără acoperire în realitate. Uneori vrei să auzi ceva ilogic, irațional, absolut prostesc, doar să auzi ceva Tăcere.

24 Adu-mi aminte de mine, cel care m-am bătut cu atâtea probleme și m-am ridicat de fiecare dată! Adu-mi aminte de șirul lung de victorii care m-au adus în clipa prezentă! Adu-mi aminte că m-am ridicat din boli, din suferințe, din încercări! Spune-mi că o să treacă! Spune-mi că după un somn bun lucrurile arată mai bine! Spune-mi că simți că totul va fi bine chiar dacă nu crezi nimic din astea! Minte-mă! Și depresia mea e o minciună! De ce nu îmi spui o minciună pozitivă!? Tăcerea continuă. În sinea mea, o rog să spună ceva, orice Prin fața mea flutură imaginea bunicii mele, care tăcea în același fel. Un trecut ce încearcă să se deruleze în prezent este oprit la limită. Nu, nu vreau să știu de unde vin toate, nu mai vreau să analizez. Am făcut-o în trecut, îmi știu demonii. Tace și separarea dintre noi crește în sufletul meu. Oare de ce nu-și permite să înjure situația în care ne aflăm? Chiar, ar fi o idee bună! Să înjurăm viața asta, greutățile, să facem haz de necaz! Așa face romanul! Și eu sunt un roman, chiar dacă am valori foarte diferite de românii de azi. Romanul râdea în fața morții și făcea glume cu Moartea care venea să-i ia sufletul Țârâitul unui telefon mă smulge și ne smulge din lumile noastre care par că nu se mai ating. Îmi privesc brațul întins pe care se simt încă atingerile ei. Privirea mea pătrunzătoare, acea privire căreia nu-i scapă nimic, vede cum ultimele fire de păr de pe brațul meu se ridică de pe urma greutății atingerii degetelor ei. Au mai trecut niște clipe de îngrozitoare singurătate în doi.

25 Mituri Arhetipale Românești Probabil că fiecare comunitate are, la bază, niște legende sau povești fondatoare. Ele descriu situații, oferă modele de comportament, subliniază caracteristicile principale ale comunității respective. Unele legende sunt comune mai multor comunități sau popoare și pot fi regăsite în locuri geografice diferite, aflate chiar și la mare distanță. Un exemplu este povestea tinereții fără bătrânețe care apare atât la poporul român cât și la cel irlandez. Alte povești sunt comune aproape tuturor, vezi balaurul de la noi care este întruchiparea dragonului asiatic. Jung a descris la un moment dat ceea ce se numește inconștient colectiv. Ce înseamnă asta? Înseamnă că fiecare dintre noi avem, în interiorul nostru, la un nivel de care nu suntem conștienți, toate aceste legende. Așa cum structura corpului se transmite genetic în mare parte, tot așa și structura sufletească se transmite de la o generație la alta. Există legende comune întregii umanități, există situații particulare care se regăsesc iar și iar, și există legende regionale sau locale, cu o arie de răspândire mai redusă. Jung spune că fiecare dintre noi avem câteva mituri fundamentale pentru toți oamenii, peste care se suprapun miturile familiei lingvistice (în cazul nostru e vorba de miturile indo-europene), peste care vin mituri tipic românești, apoi provinciale și regionale, până la nivel de familii. Multe mituri conțin anumite pattern-uri de comportament, gândire și simțire, anumite principii, numite de Jung arhetipuri. Aceste arhetipuri sunt reprezentate de diverse imagini sau situații, dar principiul de bază rămâne același. Miturile ancestrale românești sunt Miorița, Meșterul Manole, Zburătorul și Traian & Dochia. And there is nothing we can do about it Adică nu avem ce face, astea sunt, altele nu avem. Peste aceste mituri s-au mai suprapus ulterior altele, pentru că poporul român e un popor foarte vechi, cu o istorie imensă la scară mondială. Dar dacă ești în căutarea rădăcinilor, a acelor mituri pe care le avem toți în noi, fără excepție, ajungi la acestea patru. Cunoașterea miturilor fundamentale este esențială pentru a înțelege orice popor. Primele două se studiază intens la școală, așa că toată lumea le cunoaște și conștient, nu numai la nivel de inconștient colectiv. Miorița este mitul morții și al transhumantei, regăsit mai târziu și prin Baltagul. Meșterul Manole (Monastirea Argeșului) este mitul jertfei și creației. Zburătorul (Sburătorul) este mitul erotic și e acoperit destul de bine de Călin, file din poveste, și Luceafărul spiritul care chinuie noaptea în somn fetele nemăritate sau recent măritate, spirit care a aparținut unui bărbat respins de o femeie în timpul vieții - simbol al iubirii neîmpărtășite. Traian și Dochia e mitul etnogenezei poporului român și probabil că mai nimeni nu-l cunoaște. Tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul român de-a lungul timpului, tot ce se întâmplă și se va întâmpla în viitor, se supune miturilor fundamentale. Oricine s-a născut aici are aceste mituri în el; acest fapt e mai presus de alegerea personală.