ACADEMIA ROMÂNĂ FILIALA CLUJ-NAPOCA INSTITUTUL DE ISTORIE GEORGE BARIŢIU DEPARTAMENTUL DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE STUDII ŞI CERCETĂRI

Transcription

1 ACADEMIA ROMÂNĂ FILIALA CLUJ-NAPOCA INSTITUTUL DE ISTORIE GEORGE BARIŢIU DEPARTAMENTUL DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE STUDII ŞI CERCETĂRI din domeniul ştiinţelor socio-umane Volumul 26 LIMES & ARGONAUT Cluj-Napoca 2014

2 Volumul apare sub egida Departamentului de Cercetări Socio-Umane, Institutul de Istorie George Bariţiu al Academiei Române Filiala Cluj-Napoca Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu, nr. 8 Tel.: ; Fax: dcsu@academia-cj.ro Referenţi ştiinţifici: Monica ALBU, Ionuţ ISAC, Călina JUGASTRU, Andrei NEGRU şi Silviu G. TOTELECAN Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STUDII ŞI CERCETĂRI din domeniul ştiinţelor socio-umane / referenţi ştiinţifici: Monica Albu, Ionuţ Isac, Călina Jugastru, Andrei Negru, Silviu G. Totelecan. Cluj-Napoca: LIMES & Argonaut, p.; 14,5x20,5 cm. Constituie volumul 26 al lucrării cu acelaşi titlu Academia Română - Filiala Cluj-Napoca Institutul de Istorie George Bariţiu Departamentul de Cercetări Socio-Umane ISBN ISBN (082) 1(082) Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin Departamentului de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie George Bariţiu din Cluj-Napoca şi autorilor. Tehnoredactare computerizată: Adriana Gorea

3 CUPRINS DREPT... 5 PRINCIPIILE CONSTRUITE ŞI PRINCIPIILE METAFIZICE ALE DREPTULUI... 5 Marius Andreescu CONSIDERAŢII ASUPRA TRATAMENTULUI MINORULUI INFRACTOR ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE Versavia Brutaru REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII PARTIDELOR POLITICE. STUDIU BIBLIOGRAFIC Ion Ciobanu ACTUALITATEA PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE Horea Crişan CONFLICTELE DE LEGI ŞI CONFLICTELE DE JURISDICŢII COMPLEMENTARITATE ÎN DIVERSITATE Călina Jugastru RELAŢIA DINTRE BINE, DREPT ŞI ADEVĂR DIN PERSPECTIVA PROFESORULUI LIVIU STAN Emanuel Tăvală FILOSOFIE CONSTANTIN NOICA DESPRE CUM E CU PUTINŢĂ CEVA NOU. FILOSOFIA LUI INGENIUM PERENNE Ionuţ Isac FILOSOFÍA IBÉRICA Y LA GUERRA CIVIL ESPAÑOLA Vasile-Flaviu Rus PSIHOLOGIE ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A VALIDITĂŢII PREDICTIVE A UNOR SCALE DIN CHESTIONARUL DE EVALUARE A SIMPTOMELOR ADOLESCENTULUI-4 (ASI-4) Monica Albu

4 ANALIZA RELAŢIILOR DINTRE STRATEGIILE DE COPING ŞI ACTIVITATEA ŞCOLARĂ A STUDENŢILOR Bócsa Eva COMPETENŢĂ MORALĂ ŞI PERFORMANŢĂ DEDUCTIVĂ Lucia Faiciuc ASPECTE PRIVIND AGRESIVITATEA LA MINORI INTERNAŢI ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE Carina Herbei, Eugeniu Ladari EVALUAREA INFLUENŢEI EXTRACTELOR DIN MUGURI DE TEI ARGINTIU ŞI SEMINŢE DE MESTEACĂN ASUPRA FRECVENŢEI CARDIACE ŞI ANXIETĂŢII, ÎN STRESUL DE EXAMEN Ramona Jurcău, Ioana Jurcău PRINCIPALELE ORIENTĂRI, RESPECTIV DIRECŢII DE STUDIU (CERCETARE) ŞI ACŢIUNE ÎN DIDACTICA MODERNĂ Mariana Marinescu FORMAREA IDENTITĂŢII ÎN ADOLESCENŢĂ: O ABORDARE PROCESUALĂ Eleonora Ioana Pop, Ionel Blaga, Oana Negru SOCIOLOGIE ANTROPOLOGIE STRATIFICARE SOCIALĂ ŞI CLASE SOCIALE. O PERSPECTIVĂ TEORETIC-METODOLOGICĂ Cristian Pop PERCEPŢIA ŞI CONTURAREA GRUPULUI DE RELAŢIONARE PREFERENŢIALĂ ÎN ADOLESCENŢĂ Salánki Zoltán GENERATIVE GREEN HOURS Silviu G. Totelecan LISTA AUTORILOR

5 DREPT PRINCIPIILE CONSTRUITE ŞI PRINCIPIILE METAFIZICE ALE DREPTULUI Marius Andreescu The constructed principles and the methaphysical principles of law. Any scientific intercession that has as objective, the understanding of the significances of the principle of law needs to have an interdisciplinary character, the basis for the ap.roach being the philosophy of the law. In this study we fulfill such an analysis with the purpose to underline the multiple theoretical significances due to this concept, but also the relationship between the juridical principles and norms, respectively the normative value of the principle of the law. Thus are being materialized extensive references to the philosophical and juridical doctrine in the matter. This study is a pleading to refer to the principles, in the work for the law s creation and ap.lying. Starting with the difference between given and constructed we propose the distinction between the metaphysical principles outside the law, which by their contents have philosophical significances, and the constructed principles elaborated inside the law. We emphasize the obligation of the law maker, but also of the expert to refer to the principles in the work of legislation, interpretation and ap.lying of the law. Arguments are brought for the updating, in certain limits, the justice naturalistic concepts in the law. Key words: principles of the law, essence and phenomenon like aspect of the law, given and constructed in the law, significances Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 5-24

6 of the principles of law, moral value, juridical value, metaphysical principles, constructed principles 1. Consideraţii generale despre principii în ştiinţă şi filosofie În filosofie şi, în general, în ştiinţă, principiul are o valoare teoretică şi explicativă, deoarece este menit a sintetiza şi exprima bazele şi unitatea existenţei umane, a existenţei în general şi a cunoaşterii în diversitatea lor de manifestare. Descoperirea şi afirmarea principiilor în orice ştiinţă conferă certitudine cunoaşterii, atât prin exprimarea elementului prim, care există prin el însuşi, fără a avea nevoie de a fi dedus sau demonstrat, cât şi prin realizarea coeziunii de sistem, fără de care cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică nu ar putea exista. Principiul are multiple semnificaţii în filosofie şi ştiinţă, dar pentru demersul nostru ştiinţific reţinem pe acela de: element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline 1. Locul comun al sensurilor termenului de principiu îl formează esenţa, o categorie importantă pentru filosofie, ca şi pentru drept. Principiul reprezintă datul ca atare, ce poate avea o dublă semnificaţie: a) ceea ce există înainte de orice cunoaştere ca factor aprioric şi temei pentru ştiinţă; b) element teoretic şi rezultant de sinteză a diversităţii fenomenale pentru realitatea de orice fel. Distincţia dar şi relaţia dintre dat şi construit sunt importante pentru a înţelege natura principiilor în ştiinţă şi, în special, în drept. În lucrarea Science et tehnique en droit positif, publicată la începutul secolului al XX-lea, François Geny 2 analizează pentru prima dată raportul dintre ştiinţa şi tehnica juridică, pornind de la două concepte: datul şi construitul. În opinia lui Geny, un lucru este dat atunci când el există ca obiect în afara activităţii productive a omului. În acest sens, autorul distinge patru categorii: datul real, datul istoric, datul raţional, datul ideal. Din perspectiva temei noastre de cercetare, interesează două dintre aceste categorii, şi anume: datul raţional, care constă în acele principii ce decurg din consideraţia care trebuie 1 Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Edit. Academiei, 1975, p Autor citat de Ion Craiovan, în Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti, Edit. All Beck, 1998, p

7 arătată omului şi relaţiilor umane, şi datul ideal, prin care se instituie un element dinamic, respectiv aspiraţiile morale şi spirituale ale unei civilizaţii particulare. Un lucru este construit atunci când este realizat de om, ca de pildă un raţionament, o normă juridică etc. Datul este relativ, în sensul că el este influenţat de construit, de activitatea umană. În ceea ce priveşte datul, atitudinea omului constă în a-l cunoaşte cu ajutorul ştiinţei. În ceea ce priveşte construitul, omul este prin ipoteză constructorul, el poate să facă în acest sens artă sau tehnică. Sfera construitului se întinde şi asupra ordinii sociale şi politice. Se pune întrebarea dacă dreptul este dat, obiect de ştiinţă, altfel spus de constatare şi înregistrare, sau este construit, operă tehnică? Din perspectivă istorică, dreptul este evident dat, obiect de ştiinţă, aşa cum apare vechiul drept, dreptul contemporan naţional sau internaţional. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă o construcţie şi în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii. În literatura juridică s-a reţinut această distincţie, în conformitate cu care ştiinţa cercetează climatul social care solicită o anumită normativitate juridică, iar tehnica vizează modalităţile prin care legiuitorul transpune în practică, construieşte regulile juridice. S-a subliniat, totodată, relativitatea acestei distincţii, avându-se în vedere că tehnica juridică presupune şi ea o creaţie, o activitate ştiinţifică 3. Prin urmare, principiile reprezintă datul, ca ideal sau temei pentru ştiinţă, şi construitul, în situaţia în care sunt elaborate sau transpuse într-o construcţie umană, inclusiv prin norme juridice. O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noţiunea de principiu este realizată într-o monografie 4 : a) principiul întemeietor al unui domeniu al existenţei; b) ceea ce ar fi ascuns cunoaşterii directe şi necesită prelucrări logico-epistemologice; c) concept logic ce ar permite cunoaşterea fenomenului particular. Această sistematizare, aplicată la drept înseamnă: a) discuţia referitoare la esenţa dreptului; b) dacă şi cum am cunoaşte esenţa; c) operativitatea aşezării în fenomenalitatea dreptului, corelată sau nu cu esenţa 5. 3 J. Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953, p Gh.C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Bucureşti, Edit. All Beck, 1997, p Ibidem, p

8 Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le fundamenteze. Această mişcare regresivă către necondiţionat, către ceea ce este prim în mod absolut este, de exemplu, mişcarea pe care o urmează Platon în Cartea a VII-a a Republicii 6, atunci când pune existenţa Binelui ca principiu prim şi neipotetic. În acelaşi sens, un alt mare gânditor 7 vorbeşte de primele principii sau principiile eterne ale Fiinţei nedemonstrabile, temei al oricărei cunoaşteri şi al oricărui existent, dincolo de care nu se află decât ignoranţa. Întrebarea este atunci de a şti dacă ceea ce pare necesar, în virtutea logică a cunoaşterii, este necesar şi în ordinea ontologică a existenţei. În Critica raţiunii pure 8, Kant va arăta că o astfel de trecere de la logică la existenţă (argumentul ontologic) nu este legitimă. Dacă necondiţionatul, ca principiu, este pus în mod necesar de către raţiunea noastră, acest lucru nu poate şi nici nu trebuie să ne conducă la concluzia că acest necondiţionat există în afara ei şi independent de orice realitate. În consecinţă, principiile, întrucât vizează existenţa în toate domeniile ei, nu pot şi nu trebuie să fie imuabile, ci sunt rezultatul devenirii. Ele sunt un dat, dar numai ca rezultat al dialecticii existenţiale sau ca reflectare a devenirii în lumea fenomenală şi a esenţei. 2. Principiile şi normele dreptului Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex între esenţă şi fenomene, precum şi o dialectică specifică fiecăreia dintre cele două categorii în planul realităţii teoretice, normative dar şi sociale, nu poate fi în afara principiilor. Problema statutului principiilor dreptului şi explicarea acestora a preocupat mereu teoreticienii. Şcoala dreptului natural a argumentat că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană. Şcoala istorică a dreptului, sub influenţa kantianismului, deschide o nouă perspectivă în cercetarea genezei principiilor juridice, prezentându-le 6 Platon, Opere, vol. V, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p Aristotel, Metafizica, Cartea I, Bucureşti, Edit. IRI, 1996, nr I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Edit. IRI, 1994, p

9 ca produse ale spiritului popular (Volkgeist), ceea ce deplasează temeiul dreptului din universul raţiunii pure, la confluenţa unor origini istorice disipate într-o multitudine de forme trecătoare. Variantele şcolii pozitiviste susţin că principiile dreptului sunt generalizări induse din experienţa socială. Când generalizarea acoperă o serie suficient de mare de fapte sociale, suntem în prezenţa unor principii. Există şi autori, precum Rudolf Stammler, care neagă temeinicia oricărui principiu juridic, considerând conţinutul dreptului diversificat în spaţiu şi timp lipsit de universalitate. În concepţia acestuia, dreptul ar fi o categorie culturală 9. Referindu-se la aceeaşi problemă, Mircea Djuvara afirma: Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta, întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi 10. În opinia noastră, acesta este punctul de plecare pentru înţelegerea principiilor dreptului. În literatura de specialitate nu există o opinie unanimă cu privire la definirea şi semnificaţiile principiilor dreptului 11. Pot fi identificate o serie de elemente comune, pe care le subliniem în cele ce urmează: principiile de drept sunt idei generale, postulate călăuzitoare, prescripţii fundamentale sau fundamente ale sistemului de drept. Ele caracterizează întregul sistem al dreptului, constituind, în acelaşi timp, trăsături specifice ale unui tip de drept; 9 R. Stammler, Theorie der Recktswissenschaft, University of Chicago Press, 1989, p M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Edit. All Beck, 1999, p Vezi: I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, Edit. All, 1993, p. 30; Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 186; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Edit. Actami, 1999, p ; I. Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p. 209; R. Motica, Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului, Timişoara, Edit. Alma Mater, 1999, p

10 principiile generale ale dreptului configurează structura şi dezvoltarea sistemului de drept, asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării acestuia; autorii disting între principii fundamentale ale dreptului, ce caracterizează întregul sistem de drept şi care reflectă ceea ce este esenţial în cadrul tipului de drept respectiv şi principii valabile pentru anumite ramuri de drept sau instituţii juridice. Astfel, în doctrină au fost identificate şi analizate următoarele principii generale ale dreptului: 1) asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului; 2) principiul libertăţii şi egalităţii; 3) principiul responsabilităţii; 4) principiul echităţii şi justiţiei 12. În opinia menţionată, se consideră că principiile generale ale dreptului au o importanţă teoretică şi practică, ce constă în: a) principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic şi orientează activitatea legiuitorului; b) aceste principii sunt importante şi pentru administrarea justiţiei, deoarece Omul de drept trebuie să constate nu numai pozitivitatea legii, el trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale ; c) principiile generale ale dreptului pot ţine loc de norme de reglementare, atunci când judecătorul, în tăcerea legii, soluţionează cauza în baza principiilor generale de drept 13. Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul dintre principiile dreptului, normele de drept şi valorile sociale. Opiniile exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcţie de concepţia juridică. Şcoala dreptului natural, raţionaliştii, filosofia kantiană şi hegeliană a dreptului admit existenţa unor principii, în afara normelor pozitive şi superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe raţiunea umană şi configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire, şcoala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian apreciază că principiile sunt exprimate prin normele dreptului şi, în consecinţă, nu există principii de drept în afara sistemului de norme juridice. Eugeniu Sperantia stabilea o corespondenţă între drept şi principiile dreptului: Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor 12 N. Popa, op. cit., p Ibidem, p

11 normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele 14. În legătură cu această problemă, în literatura română de specialitate s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripţii fundamentale ale tuturor normelor juridice 15. Într-o altă opinie, se consideră că principiile de drept orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice, ele au forţa unor norme superioare, regăsite în textele actelor normative, dar pot fi şi deduse din valorile sociale permanente atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv 16. Considerăm că principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului, dar, indiscutabil, există o relaţie între cele două valori. De exemplu, egalitatea şi libertatea sau echitatea şi justiţia sunt fundamente valorice (valori) ale vieţii sociale. Ele trebuie să-şi găsească expresia juridică. În acest fel, apar conceptele juridice care exprimă aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului. Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de norme, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă, deoarece conţin temeiurile existenţei şi evoluţiei dreptului 17. Alături de alţi autori 18, considerăm că normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri: normele conţin şi descriu cele mai multe din principiile lor; funcţionarea principiilor se realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme. În raport cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-şi explice raţiunea cauzală a existenţei lor. Principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Am putea spune că cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept. Pentru o înţelegere corectă a problematicii valorilor în drept şi a exprimării lor prin principiile dreptului, se impun unele succinte precizări în contextul temei noastre de cercetare. Diferitele curente şi şcoli juridice, 14 E. Sperantia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 8. Vezi: N. Popa, op. cit., p N. Popa, op. cit., p I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p N. Popa, op. cit., p N. Popa, op. cit., p ; R.I. Motica, Gh. C. Mihai, Teoria generală a dreptului, ed. cit., p

12 din antichitate şi până în prezent, au căutat să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice prin unele concepte generale apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Dreptul se întemeiază pe judecăţi de valoare. Într-adevăr, prin natura sa, dreptul implică o apreciere, o valorizare a conduitei umane în funcţie de anumite valori, reprezentând finalitatea ordinii juridice, cum ar fi: justiţia, binele comun, libertatea etc. 19 Valorile nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă, ele au o dimensiune mai largă, de natură morală, politică, socială, filosofică, în general. Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Deşi unele dintre ele pot fi regăsite în toate sistemele de drept, ca de exemplu justiţia, totuşi, specificul şi particularităţile istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Valorile unei societăţi trebuie deduse primordial din filosofia (socială, morală, politică, juridică) ce prezidează şi orientează forţele sociale din societatea respectivă. Legiuitorul se orientează după aceste valori, exprimate în special de principiile generale ale dreptului, şi le transpune în norme juridice, iar, pe de altă parte, o dată legiferate, aceste valori sunt apărate şi promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea socială respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor acestei valori şi de predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii. Mai trebuie adăugat că normele juridice substanţializează valorile juridice în chip relativ, deoarece nici în ansamblu şi nici individual nu indică total o valoare juridică, nu-i epuizează bogăţia de conţinut. În ce priveşte identificarea valorilor promovate de drept, părerile autorilor nu coincid, deşi ele se cantonează în sfere apropiate. Astfel, Paul Roubier enumeră valori ca: justiţia, securitatea juridică şi progresul social 20. Michel Villey menţionează patru mari finalităţi ale dreptului: justiţia, buna conduită, servirea oamenilor şi servirea societăţii 21. François Rigaux vorbeşte de două categorii, şi anume: cele primordiale, denumite de el formale, ordinea, pacea şi securitatea juridică, şi cele materiale, egalitatea şi justiţia P. Roubier, Théorie générale du Droit, L.G.D.J., Paris, 1986, p Ibidem, p Citat de J.-L. Bergel în Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 1989, p Citat de Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan în Introducere în teoria generală a dreptului, ed. cit., p

13 Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului, în concepţia celor mai de seamă gânditori, este justiţia. Conceptul deosebit de complex justiţie a fost abordat, explicat şi definit de numeroşi gânditori moralişti, filosofi, jurişti, sociologi, teologi care pornesc în definirea acestuia de la ideile de just, echitabil, în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Principiul general al dreptului, al echităţii şi justiţiei este expresia justiţiei, ca valoare socială. Multe concepţii despre drept s-ar putea situa fie într-o linie raţionalistă, fie într-una realistă. Raţionaliştii argumentează că principiul justiţiei e înnăscut omului, ţine de raţiunea noastră în eternitatea ei. Realiştii argumentează că justiţia e un elaborat al istoriei şi experienţei general umane. Indiferent de orientarea teoretică, justiţia constituie neîndoielnic un temei complex al universului juridic. Giorgio del Vecchio afirma că justiţia e conformare la legea juridică, legea juridică fiind ceea ce cuprinde justiţia. După Lalande, justiţia e proprietatea a tot ceea ce este just; Faberquetes consideră dreptul ca expresia unică a principiului justiţiei, iar justiţia ca şi conţinut unic al expresiei dreptului. S-a mai spus că justiţia e voinţa de a da fiecăruia ce e al său; este echilibru sau proporţia raporturilor dintre oameni, este iubirea socială sau este realizarea armonioasă a esenţei fiinţei umane 23. Justiţia, ca valoare şi principiu al dreptului, există prin normele juridice cuprinse în constituţii, legi etc. Aceasta nu înseamnă că dreptul obiectiv, cu exprimările lui, poartă în întregime şi inevitabil justiţia : nu tot ceea ce e drept în vigoare este just. Pe de altă parte, există norme juridice, ca de pildă cele tehnice, care sunt indiferente ideii de justiţie. După cum există împrejurări când dreptul pozitiv se inspiră mai mult din considerente de utilitate decât de justiţie, pentru a menţine ordinea şi stabilitatea în societate. În opinia noastră, justiţia, ca valoare socială şi, totodată, ca principiu general al dreptului, se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate, legalitate şi bună-credinţă. Cu deosebire, conceptele de justă măsură şi echitate exprimă proporţionalitatea. Principiul justiţiei are acest conţinut călăuzitor în linie cognitiv-acţională: a da fiecăruia ce i se cuvine. Un sistem de drept este unitar, omogen, echilibrat şi coerent, dacă în toate 23 Pentru dezvoltări, vezi: Gh.C. Mihai, R.I. Motica Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, ed. cit., p

14 componentele sale asigură, ocroteşte, consacră, în aşa fel, încât fiecare persoană fizică şi juridică să fie ceea ce este, să aibă ceea ce i se cuvine, fără a se leza reciproc sau fără a leza sistemul social. Echitatea este o dimensiune a principiului justiţiei în consensualitatea acestuia cu binele moralei. Acest concept mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează, introducând în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere întru bine şi întru libertate. Considerată astfel, echitatea se propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme juridice, fructificând chiar şi domenii strict tehnice sau formale, aparent indiferente faţă de preocupările axiologice 24. Înţeleasă prin ideea de proporţionalitate, echitatea priveşte diminuarea inegalităţii, acolo unde stabilirea unei egalităţi perfecte (numită şi dreptate formală) este imposibilă datorită particularităţilor situaţiei de fapt. Altfel spus, în raport cu generalitatea normei juridice, echitatea sugerează să luăm în seamă situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, fără a se cădea în extremă. Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor socialpolitice din societate. Astfel, în statele democratice contemporane, pentru a se sublinia realizările politicii sociale privind condiţiile de viaţă şi de muncă, drepturile economice, sociale, culturale, se vorbeşte de justiţie socială. Realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept în documentul adoptat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană (Copenhaga, 1990). O altă problemă a doctrinei juridice este de a stabili raportul dintre principiile dreptului şi cele ale moralei. Christian Thomasius, în lucrarea sa Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta (1705) 25, distingea între misiunea dreptului de a ocroti raporturile exterioare ale indivizilor umani prin prescripţii ce formează obligaţii perfecte şi sancţionabile şi misiunea moralei de a ocroti viaţa interioară a indivizilor numai prin prescripţii ce formează obligaţii imperfecte şi nesancţionabile. Această deosebire dintre morală şi drept a devenit clasică. 24 Ibidem, p Citat de Ion Dobrinescu în Dreptatea şi valorile culturii, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1992, p

15 Fără îndoială, dreptul nu poate fi confundat cu morala, pentru mai multe considerente analizate în literatura de specialitate 26. Totuşi, dreptul şi morala se află din cele mai vechi timpuri într-o strânsă relaţie care nu poate fi considerată ca întâmplătoare. Relaţia respectivă este de natură axiologică. Valorile juridice şi etice au o origine comună, respectiv conştiinţa indivizilor care trăiesc în aceeaşi comunitate. Teoria jusraţionalismului formă modernă a jusnaturalismului a încercat să argumenteze că există un fond de principii ale dreptăţii universale şi eterne, deoarece sunt înscrise în raţiunea umană, unde se împletesc cu principiile binelui şi adevărului. Aşadar, dreptul întrucât e raţional, e natural şi întrucât e natural, este şi moral. Desigur, dreptul reglementează eminamente conduita exterioară a individului uman. Cu toate acestea, dreptul nu se dezinteresează de morală, prin aceea că prin intermediul echităţii caută binele acţionând spre concordarea exteriorului cu interiorul, pe când morala acţionează spre concordarea interiorului cu exteriorul individului, întru aceeaşi echitate 27. Noi considerăm că, într-adevăr, morala şi dreptul au o structură valorică comună şi aceasta se poate deduce nu numai din afirmaţia destul de frecvent întâlnită, potrivit căreia dreptul este un minim de morală, dar şi din constatarea că nu există enunţ moral care să fie denunţat ca nedrept, deşi uneori sunt descoperite enunţuri juridice în dezacord cu principiile morale. Se observă tendinţa dreptului de a face apel la valori cu caracter moral pentru ca acestea să fie introduse în reglementări juridice. În acest sens, Ioan Muraru afirma că: Regulile morale, deşi de obicei sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. De aceea în Constituţia României referirile la ipostazele moralei nu lipsesc. Aceste referiri constituţionale asigură moralei eficienţă, validitate. Astfel, spre exemplificare, art.26, art.30, ocrotesc «bunele 26 Vezi: G. del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, Edit. Europa Nova, 1995, p ; I. Dobrinescu, op. cit., p ; Gh.Mihai, R.I. Motica, op. cit., p ; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p Gh.C. Mihai, R.I. Motica, op. cit., p

16 moravuri», art. 53 menţionează «morala publică». De asemenea «buna-credinţă» care evident este mai întâi un concept moral este consacrată prin art. 11 şi art Prin urmare, principiile generale ale dreptului şi cele ale moralei au un fond valoric comun. Normele dreptului pot exprima valori care la origine sunt morale şi care se regăsesc şi în conţinutul principiilor generale ale dreptului, aşa cum este de exemplu echitatea sau forma sa particulară, proporţionalitatea. Principiile dreptului au aceleaşi trăsături şi semnificaţii logicofilosofice ca şi ale principiilor în general. Particularităţile lor sunt determinate de existenţa a două sisteme de raporturi dialectice specifice dreptului: principii categorii norme; principii dreptul ca realitate socială. Pot fi identificate câteva trăsături importante ale principiilor dreptului, utile pentru a stabili dacă proporţionalitatea poate fi considerată un principiu de drept: A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenţei. El nu se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a relaţiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea şi echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor normative sau ale aspectelor particulare specifice realităţii juridice. În consecinţă, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului şi să exprime necesitatea ca esenţă. Cu toate acestea, principiul nu poate fi o creaţie pură a raţiunii. El are o dimensiune raţională, abstractă de maximă generalitate, dar nu este o creaţie metafizică. Deşi de ordinul esenţei, principiile de drept nu pot fi eterne şi absolute, ci reflectă transformările sociale, exprimă particularităţile istorice, economice, geografice, politice ale sistemului care le conţine şi la rândul lor pe care îl fundamentează 29. Principiile dreptului evoluează, pentru că realităţile pe care le reflectă şi le explică sunt supuse perfecţionării. În drept fiecare relaţie juridică este susceptibilă la fel de perfecţionare. Niciodată nu se va putea termina 28 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, vol.i, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p Vezi: Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, Bucureşti, I.S.D., 1936, p ; N. Popa, op. cit., p

17 perfecţionarea ştiinţifică a analizei juridice. Dar, în drept trebuie să dăm imediat soluţii, pentru că viaţa practică nu aşteaptă 30. Fiind de ordinul esenţei, principiile dreptului au caracter generalizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât şi pentru normele dreptului. În acelaşi timp, exprimând esenţialul şi generalul realităţii juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte reglementări normative. Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor prin norme juridice, dar norma de drept le determină conţinutul concret, în raport cu timpul istoric de referinţă. B) Principiile dreptului sunt consacrate şi recunoscute prin constituţii, legi, cutumă, jurisprudenţă, documente internaţionale sau formulate în doctrina juridică. Principiile trebuie să fie acceptate pe plan intern şi să facă parte din dreptul fiecărui stat. Principiile generale ale dreptului sunt consacrate în constituţii. Caracterele sistemului juridic ale unui stat influenţează şi chiar determină consacrarea şi recunoaşterea principiilor dreptului. Opera de consacrare în documentele politice şi juridice a principiilor dreptului este în plină desfăşurare. Astfel, în documente internaţionale, precum Carta O.N.U. sau Declaraţia Adunării Generale a O.N.U din 1970, sunt consacrate principii 31 ce caracterizează ordinea de drept internaţională democratică. Sistemele regionale de drept au cunoscut şi recunoscut propriile lor principii. De exemplu, sistemul dreptului comunitar consacră următoarele principii mai importante: principiul egalităţii, protecţia drepturilor fundamentale ale omului, principiul certitudinii juridice, principiul subsidiarităţii, principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul proporţionalităţii 32. Majoritatea constituţiilor democratice consacră principii precum: principiul suveranităţii, principiul legalităţii şi al supremaţiei, constituţiei, principiul democraţiei, principiul pluralismului, principiul reprezentării, principiul egalităţii etc. 30 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, ed. cit., p Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Bucureşti, Edit. All Beck, 2000, p Carta O.N.U. menţionează ca sursă a dreptului principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate. 32 I. Craiovan, op. cit., p

18 Jurisprudenţa are un rol însemnat în consacrarea şi aplicarea principiilor dreptului. Sunt situaţii în care principiile de drept sunt recunoscute pe cale jurisprudenţială, fără a fi formulate în textul actelor normative. Astfel, Codul civil italian recomandă judecătorilor de a statua în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului. Există sisteme de drept în care nu toate principiile au o consacrare normativă. Ne referim în mod special la marele sistem cunoscut sub denumirea de common law, care constă în existenţa a trei subsisteme normative, autonome şi paralele: common law (în sens restrâns); equity; şi statute-law. Equity reprezintă un ansamblu de principii desprinse din practica instanţei şi care sunt un corectiv adus regulilor de common law. Cu toată varietatea modului de consacrare şi recunoaştere a principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puţin a recunoaşterii lor, pentru a putea fi caracterizate şi aplicate în sistemul de drept. Această consacrare sau recunoaştere nu este suficient să fie doctrinară, ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudenţă. Trebuie totuşi realizată o distincţie între consacrarea sau recunoaşterea principiilor dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor. C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept, deoarece exprimă atât idealul juridic, cât şi cerinţe obiective ale societăţii, au rol de reglare a relaţiilor sociale. În situaţia în care norma este neclară sau nu există, soluţionarea litigiilor se poate realiza direct în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare. D) În clasificarea principiilor dreptului se porneşte de la considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la general la particular 33. Pornind de la această constatare, putem distinge: 1. Principii generale ale dreptului, care formează conţinutul unor norme de aplicaţie universală cu nivel maxim de generalitate. Acestea sunt recunoscute de doctrină şi exprimate de acte normative interne sau internaţionale de importanţă deosebită. De regulă, aceste principii sunt înscrise în constituţii, având astfel şi o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi. Referindu-se la importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului, Nicolae Popa remarca: principiile generale de drept sunt prescripţiile fundamentale care cumulează crearea 33 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 31. Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Teoria generală a dreptului, ed. cit., p

19 dreptului şi aplicarea sa [ ]. În concluzie acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive şi a congruenţei sistemului legislativ, adică concordanţa legilor, caracterul lor social, verosimilul, oportunitatea lor 34. Principiile generale au un rol şi în administrarea justiţiei, pentru că cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai litera legii, dar şi spiritul ei, iar principiile generale constituie acest spirit. În cadrul acestora putem include: principiul legalităţii, principiul consacrării, respectării şi garantării drepturilor omului, principiul egalităţii, principiul justiţiei şi echităţii etc. 2. Principii specifice, care exprimă valori particulare şi care de regulă au acţiunea limitată la una sau mai multe ramuri de drept. Ele sunt înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi incluse în această categorie principiul legalităţii pedepselor, al forţei obligatorii a contractelor, prezumţia de nevinovăţie, principiul respectării tratatelor internaţionale etc. Principiile speciale îşi au sursa valorică în principiile fundamentale ale dreptului. De exemplu, proporţionalitatea este unul din vechile şi clasicele principii ale dreptului, redescoperit în epoca modernă. Semnificaţia acestui principiu, în sens general, este aceea de relaţie echivalentă, echilibru între fenomene, situaţii, persoane etc., dar şi ideea de justă măsură. Ion Deleanu precizează că: La origine, conceptul de proporţionalitate este exterior dreptului ; el evocă ideea de corespondenţă şi echilibru, chiar de armonie. Apărut ca principiu matematic, principiul proporţionalităţii s-a dezvoltat şi ca idee fundamentală în filosofie şi drept, primind forme şi accepţiuni diferite: rezonabil, raţional, echilibru, admisibil, tolerabil etc. 35. Prin urmare, proporţionalitatea face parte din conţinutul principiului echităţii şi al justiţiei, considerat ca fiind un principiu general al dreptului. Totodată, prin consacrarea sa normativă, explicită sau implicită, şi prin aplicarea jurisprudenţială, proporţionalitatea are semnificaţii particulare în diferite ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul comunitar, dreptul penal etc. Definiţia, 34 N. Popa, op. cit., p I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Europa Nova, 1996, vol.i, p

20 înţelegerea şi aplicarea acestui principiu, în semnificaţiile mai sus arătate, rezultă din analiza doctrinară şi interpretarea jurisprudenţială Fundamentarea filosofică a principiilor dreptului Un argument pentru care filosofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului, dar şi în activitatea practică de elaborare a actelor normative sau de înfăptuire a justiţiei, îl reprezintă existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie. Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor, sunt teme de reflecţie, în primul rând, pentru filosofia dreptului. Numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic, deoarece înţelesurile principiilor dreptului, după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială, urmează a fi elucidate tot în sfera filosofiei dreptului. O asemenea constatare impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar, pe de altă parte, principii metafizice ale dreptului. Distincţia pe care o propunem are ca temei filosofic deosebirea mai sus arătată dintre construit şi dat în drept. Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături: 1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a legiuitorului, consacrată în norme de drept; 2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice; 3) opera de interpretare şi aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică. În această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de 36 Pentru dezvoltări, vezi: M. Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Edit. C.H. Beck, Bucureşti,

21 judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii etc. Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în primul rând, o conotaţie juridică şi, numai în subsidiar, una metafizică. Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele semnificaţii şi înţelesuri metafizice urmează a fi, ulterior consacrării lor, stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au caracter obligatoriu şi produc efecte juridice la fel ca orice altă reglementare normativă. Este necesar a menţiona că normele juridice care consacră astfel de principii sunt superioare ca forţă juridică faţă de reglementările obişnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod obişnuit, relaţii sociale considerate a fi esenţiale, atât pentru respectarea drepturilor fundamentale şi ale intereselor legitime recunoscute subiectelor de drept, cât şi pentru stabilitatea şi desfăşurarea echitabilă, previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare. În cazul acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus are următoarea înfăţişare: 1) principiile construite sunt elaborate şi consacrate normativ de legiuitor; 2) interpretarea acestora se realizează în opera de aplicare a dreptului; 3) semnificaţiile valorice ale acestor principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului; 4) înţelesurile metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii conotaţiei şi denotaţiei principiilor sau elaborării normative a unor noi astfel de principii. Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un anumit moment al realităţii juridice, dar nu există o limită preconstituită a acestora. Evoluţia dreptului se manifestă şi prin elaborarea normativă a unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menţionăm principiul subsidiarităţii, o construcţie în dreptul Uniunii Europene, preluată în legislaţia statelor europene, inclusiv în dreptul român. Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un dat faţă de realitatea juridică şi, prin natura lor, sunt exterioare dreptului. La originea lor nu stă o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudenţială. Ele sunt un dat transcendental şi nu transcendent al dreptului, prin urmare nu sunt dincolo de sfera dreptului, dar sunt altceva în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică. 21

22 Nefiind construite, ci reprezentând un dat transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit şi, totodată, ca esenţă transcendentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii. În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor şi de aceea au fost denumite principii generale ale dreptului. Noi preferăm să subliniem dimensiunea metafizică, valorică şi transcendentală a acestora, fapt pentru care le şi considerăm principii metafizice ale realităţii juridice. Ca dat transcendental şi nu construit al dreptului, principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinaţii şi înţelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde. În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt: principiul dreptăţii; principiul adevărului; principiul echităţii şi al justiţiei; principiul proporţionalităţii; principiul libertăţii. Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar rămâne în discuţie dimensiunea normativă. O analiză mai amplă a acestei probleme excede obiectului acestui studiu, care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filosofice a principiilor dreptului. Totuşi, câteva consideraţii se impun. Ontologia contemporană nu mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanţă sau materie. În opera sa, Substamzbegriff und Funktionsbegriff (1910), Ernest Cassirer opune conceptul modern de funcţiune celui antic de substanţă. Nu ce este lucrul sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, ţesătura lor lăuntrică, structura, interesează pe moderni. Nu mai există în faţa cunoaşterii obiecte concrete, ci doar relaţii şi funcţiuni. Într-un fel, pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar nu şi pentru ontologie, lucrurile dispar şi fac loc relaţiilor şi funcţiunilor. O astfel de abordare este 22

23 operaţională cognitiv pentru realitatea materială, nu şi pentru realitatea ideală, acea lume a Ideilor de care vorbea Platon 37. Dimensiunea normativă a realităţii juridice pare să corespundă foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este realitatea juridică decât un ansamblu de relaţii sociale şi funcţiuni care sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de raporturi juridice, prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite, aplicându-se unei sfere de relaţii sociale prin intermediul normei juridice, le transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei realităţi a juridicului, înţeleasă ca structură relaţională şi funcţională. Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relaţiile şi funcţiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim element această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile şi care le face să fie. Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune sau relaţie se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate 38. Preluând această idee a marelui filosof român, putem afirma că principiile metafizice ale dreptului evocă nu numai raporturi juridice sau funcţiuni, ci şi elemente valorice ale realităţii juridice, fără de care aceasta nu ar avea fiinţă. Principiile metafizice ale dreptului au valoare normativă, chiar dacă nu sunt explicit exprimate prin norme de drept. Mai mult, aşa cum rezultă din interpretările jurisprudenţiale, ele pot avea chiar o semnificaţie supranormativă şi, în acest fel, pot legitima concepţiile jusnaturaliste în drept. Aceste concepţii şi doctrina supralegalităţii, susţinute de Francaise Geny, Leon Duguit şi Maurice Duverger, consideră că justiţia şi, în mod deosebit, justiţia constituţională, trebuie să se raporteze la reguli şi principii supra-constituţionale. În opinia noastră, astfel de standarde sunt exprimate tocmai de principiile metafizice la care am făcut referire. Concepţiile jusnaturaliste au fost aplicate şi de unele instanţe constituţionale. Este celebră, în acest sens, decizia din 16 ianuarie 1957 a Curţii Constituţionale Federale a R.F. Germania, cu privire la libertatea de a ieşi de pe teritoriul federal. Curtea declară: Legile nu sunt constituţionale decât dacă ele au fost 37 Pentru dezvoltări, vezi: C. Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998, p Ibidem, p

24 edictate cu respectarea formelor prevăzute. Substanţa lor trebuie să fie în acord cu valorile supreme ale ordinii democratice şi liberale în calitate de sistem de valori stabilite de către Constituţie, dar mai trebuie să fie în conformitate cu principiile elementare nescrise (s. n.) şi cu principiile fundamentale ale Legii fundamentale, mai ales cu principiile statului de drept şi ale statului social 39. Un ultim aspect pe care dorim să îl subliniem se referă la rolul judecătorului în aplicarea principiilor construite, dar în special a principiilor metafizice ale dreptului. Considerăm că regula fundamentală este aceea a interpretării şi, implicit, a aplicării oricărei reglementări juridice în spiritul şi cu respectarea conţinutului valoric al principiilor metafizice şi construite ale dreptului. O altă regulă se referă la situaţia în care există neconcordanţă între reglementările juridice obişnuite, iar, pe de altă parte, principiile construite şi cele metafizice ale dreptului. Într-o astfel de situaţie, apreciem, în lumina jurisprudenţei instanţei constituţionale germane, că principiile metafizice vor trebui aplicate cu prioritate, chiar şi în detrimentul unei norme concrete. În acest fel, judecătorul respectă caracterul fiinţial al sistemului juridic şi nu numai funcţiile sau relaţiile juridice. 39 Pentru dezvoltări, vezi: M. Andreescu, op. cit., p

25 CONSIDERAŢII ASUPRA TRATAMENTULUI MINORULUI INFRACTOR ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE Versavia Brutaru Observations Regarding the Treatment of Minor Offender in International Documents. The process of harmonization of the national legislation with the requirements developed by the European Union exigencies in this field of law implies systematization and a bringing up to date of the institutions of control, prevention and juridical and social treatment of the minor, and their adaptation to the modern needs, conditions and aspirations. The main international provisions that regulate the penal treatment of the minor offender are Riyadh Directives, Beijing Rules, United Nations Convention on the Rights of the Child and the Punishment of Children, The United Nation Regulations regarding the Protection of the Young Imprisoned Offenders. Key words: European Union legislation, harmonization, young offenders, Riyadh Directives, Beijing Rules, United Nations Convention on the Rights of the Child and the Punishment of Children, The United Nation Regulations regarding the Protection of the Young Imprisoned Offenders Procesul de compatibilizare a legislaţiilor naţionale cu cerinţele care decurg din exigenţele Uniunii Europene în domeniu implică sistematizarea şi actualizarea instituţiilor de control, prevenire şi tratament juridic şi social a minorului, precum şi adaptarea lor la Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

26 condiţiile, nevoile şi aspiraţiile moderne 1. Principalele norme internaţionale care reglementează tratamentul penal al minorului infractor sunt cuprinse în: A) Convenţia asupra Drepturilor Copilului; B) Regulile Minime Standard ale Naţiunilor Unite în Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile Beijing) 2 ; C) Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia Tinerilor privaţi de libertate; D) Directivele Naţiunilor Unite pentru prevenirea Delincvenţei Juvenile (Directivele Riyadh). A) Convenţia cu privire la Drepturile Copilului a intrat în vigoare la , fiind semnată de România în acelaşi an, iar până în 1997 a fost ratificată de aproape toate statele lumii. În raport cu prevederile acestei Convenţii, toate statele care au ratificat-o (191 de state) s-au angajat să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile recunoscute în ea. Totodată, Convenţia a pretins ţărilor să-şi armonizeze propriile legi, proceduri şi practici cu prevederile sale. Potrivit Convenţiei, sunt protejate drepturile cetăţeneşti, politice, economice, sociale şi culturale ale copilului pe timp de pace şi de conflict armat. Drepturile consfinţite de Convenţie vizează, mutatis mutandis, şi drepturile omului şi constau în participarea copiilor (minorilor) la deciziile care le afectează propriul destin, protejarea lor împotriva discriminării şi a tuturor formelor de neglijenţă şi exploatare, prevenirea rănirii de orice fel a copiilor, acordarea de ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază ale acestora. 1 Aceasta este şi sensul în care a fost abordată politica penală la Conferinţele ţinute la Strasbourg, la fiecare cinci ani începând cu anul Conferinţele de politică penală au, în plus, scopul de a pregăti şi coordona contribuţiile participanţilor din statele membre ale Consiliului Europei la Congresele cincinale ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (au loc la câteva luni după Conferinţele Europei notate mai sus); C. Lazerges, Les problèmes actuels de politique criminelle, raport prezentat la a IV-a Conferinţă de Politică Criminală a Consiliului Europei (Strasbourg, 9-11 mai 1990) Doc.C.D.P.C. (90)4; P.H. Boolf, La politique criminelle européene: fusion ou confusion, în Cahiers de defense sociale, 1990/1991, p Recomandat în vederea adoptării, de către cel de al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care a avut loc la Milano în perioada 26 august-6 septembrie 1985 şi adoptat de Adunarea generală în Rezoluţia nr. 40/33 din 29 noiembrie

27 Convenţia pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului (minorilor), toate drepturile fiind indivizibile. Ca urmare, toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiţie penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare, până la dreptul la sănătate, care trebuie asigurat la cel mai înalt standard posibil. Convenţia la care ne referim a introdus în legislaţia internaţionala noi drepturi care nu existau, incluzând dreptul copiilor de a-si păstra propria cetăţenie, numele şi relaţiile familiale, precum şi dreptul copiilor localnici de a-şi menţine propria cultură (art. 8 şi 30). Pe de altă parte, Convenţia consfinţeşte într-un tratat global drepturi care până la adoptarea ei fuseseră doar recunoscute sau prevăzute în legi speciale, adoptate sub incidenta tratatelor regionale asupra drepturilor omului, ca de exemplu, dreptul copilului de a fi audiat fie direct, fie indirect în orice procedură judiciară sau administrativă care-l afectează, precum şi dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare. Totodată, Convenţia consacră standarde obligatorii care, până la intrarea sa în vigoare, fuseseră doar recomandări cu caracter orientativ, cum ar fi măsurile de siguranţă în procedurile de adopţie şi recunoaşterea drepturilor copiilor cu handicap fizic sau psihic (art. 21 şi 23). B) Prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985, Adunarea Generală a adoptat Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite în Administrarea Justiţiei Juvenile, cunoscute sub numele de Regulile de la Beijing 3, reprezentând cadrul general în care un sistem naţional de justiţie juvenilă ar trebui să funcţioneze şi un model pentru toate ţările în vederea asigurării unui răspuns just şi uman problemelor legate de conflictul copilului (minorului) cu legea penală. Potrivit acestor reguli, în soluţionarea cauzelor cu infractori minori trebuie să se recurgă cu prioritate la mijloace extrajudiciare, apelându-se, cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, prin a căror activitate se pot evita efectele negative ale 3 Ansamblul de Reguli Minime cu privire la Administrarea Justiţiei pentru Minori cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing, adoptat în anul 1985 (26 august-6 septembrie 1985), la Milano (Italia), de către al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentului delincvenţilor şi aprobat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr.40/43, în cea de a 96-a sesiune plenară din 29 noiembrie

28 unei proceduri judiciare. O asemenea protecţie se extinde şi asupra minorilor răspunzători de fapte care nu ar fi pedepsite dacă ar fi comise de un adult (de pildă, indisciplina în şcoală, în familie, absenţa de la ore, neglijarea altor obligaţii), precum şi asupra minorilor implicaţi în programe de tratament şi asistenţă socială şi a tinerilor adulţi delincvenţi, potrivit limitei de vârstă fixată de fiecare legislaţie naţională. Protecţia vieţii private a minorilor, ca şi protejarea tinerilor de efectele nocive ale publicării în presă a unor date despre situaţia lor ocupă, de asemenea, un loc important în cuprinsul documentului susmenţionat 4. În esenţă, Ansamblul de Reguli Minime este destinat, potrivit principiilor fundamentale care stau la baza sa, să redreseze şi să unifice sistemele de justiţie penală pentru minori, sisteme care se dovedesc incapabile în prezent să facă faţă, pe de o parte, noilor forme şi dimensiuni ale delincvenţei juvenile, raportate şi la modul de gândire al delincventului şi de acceptare de către acesta a realităţii, iar, pe de altă parte, inerţiei sistemului punitiv, care are nevoie de un nou impuls spre a deveni mai adecvat situaţiilor şi stărilor de fapt reale. Regulile de la Beijing sunt împărţite în şase secţiuni, acoperind o serie de aspecte ale justiţiei juvenile, cum ar fi: principii generale, cercetare şi rechizitoriu, judecare şi soluţionare, tratament neinstituţionalizat, tratament instituţionalizat, cercetare şi planificare, formularea de politici, evaluare. Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de tratat şi, deci, nu sunt obligatorii pentru state, având doar un caracter de recomandare, unele dintre ele au devenit obligatorii, fiind încorporate în Convenţia asupra Drepturilor Copilului. Potrivit Regulilor de la Beijing, principiile fundamentale generale au legătură cu politica socială globală, în general, şi urmăresc favorizarea, pe cât posibil, a protecţiei sociale a minorilor în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie pentru minori, precum şi a prejudiciului cauzat adesea de această intervenţie. Aceste măsuri de protecţie socială a minorilor, înainte de trecerea la delincvenţă, sunt absolut indispensabile pentru evitarea aplicării prevederilor judiciare. 4 Règles de Beijing, Ensemble de Règles Minime des Nationes Unies concernant l administration de la justice pour mineurs, Nations Unies, Départment de l information, New York,

29 Art. 1.1 şi 1.3 se referă la rolul important pe care-l poate juca o politică socială constructivă în favoarea tinerilor, în special, pentru prevenirea crimei şi pentru lupta împotriva delincvenţei, Art. 1.4 defineşte justiţia pentru minori ca fiind parte integrantă din justiţia socială pentru tineret, în timp ce art.1.6 tratează necesitatea ameliorării constante a justiţiei pentru minori, fără a se lăsa depăşită de dezvoltarea politicii sociale progresiste elaborată în favoarea tineretului în general şi păstrând în concepţia sa necesitatea ameliorării constante a calităţii serviciilor privitoare la tratamentul minorului. În cadrul art.1.5, se propune a se ţine seama de condiţiile existente în statele membre, condiţii care ar putea avea ca efect diferenţierea esenţială a modalităţilor de aplicare a regulilor generale în raport cu modalităţile adoptate în alte state. Ansamblul de reguli minimale este în mod deliberat formulat în aşa fel încât să fie aplicabil în raport cu diferite sisteme juridice, fixând normele minimale pentru tratamentul delincvenţilor juvenili, oricare ar fi definirea lor şi oricare ar fi sistemul care li se aplică. Art. 2.1 subliniază necesitatea ca Ansamblul de reguli minimale să fie întotdeauna aplicat imparţial şi fără nici un fel de deosebire. În art. 2.2 sunt definiţi termenii minori şi delict ca fiind elemente ale noţiunii de delincvent juvenil, care este obiectul principal al Ansamblului de reguli minimale (a se vedea de asemenea, art. 3 şi 4). Trebuie observat că limitele de vârstă depind în mod deosebit de fiecare sistem juridic şi ţin seama foarte mult de sistemele economice, sociale, politice şi culturale ale statelor membre. Art. 2.3 din acest Ansamblu de reguli prevede necesitatea de a adopta legi naţionale destinate cu precădere asigurării unei optime înţelegeri şi aplicări a Ansamblului de reguli, atât pe plan teoretic cât şi pe plan practic. Art. 3 extinde protecţia asigurată de Ansamblul de reguli minimale privind administrarea justiţiei la minori: la toate sistemele juridice naţionale care reglementează atitudinile comportamentale considerate delictuale la tineri şi care pot fi mai numeroase decât la adulţi (de exemplu absenţa de la şcoală, indisciplina la şcoală şi în familie, tulburări publice etc.) art. 3.1; la măsurile de protecţie şi de ajutor social privitoare la tineri (art. 3.2); 29

30 la tratamentul tinerilor delincvenţi adulţi, conform limitei de vârstă fixată de fiecare legislaţie naţională (art. 3.3). Extinderea Ansamblului de reguli la aceste trei domenii pare a fi justificată. Art. 3.1 prevede garanţii minimale în aceste domenii, iar art. 3.2 proclamă necesitatea unei justiţii penale mai juste, mai echitabile şi mai umane pentru minorii care au intrat în conflict cu legea. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi. În stabilirea vârstei răspunderii penale se ţine seama de limitele în care un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se seama de capacitatea sa de discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o vârstă limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strânsă între noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoratul civil etc.). Pe drept cuvânt s-a propus să se ajungă la o limită joasă rezonabilă care ar putea fi aplicată în toate ţările (propunere de lege ferenda). Art. 5 se referă la două dintre obiectivele cele mai importante ale justiţiei pentru minori. Primul este asigurarea unui sistem sancţionator adecvat minorilor, care să ţină seama nu numai de gravitatea faptei, ci şi de circumstanţele personale. Acestea din urmă urmând să intervină pentru proporţionarea pedepsei (de exemplu, ţinând seama de efortul delincventului pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa sa de a reveni la o viaţă sănătoasă şi utilă). În al doilea rând, sistemul de pedepse trebuie să fie o reacţie justă la toate cazurile de delincvenţă şi de criminalitate juvenilă. Cele două aspecte expuse în articolul menţionat ar putea contribui la aplicarea unor măsuri de un tip nou şi original, fără să promoveze ideea măririi excesive a reţelei de control social în ceea ce-i priveşte pe minori. Art. 6.1, 6.2 şi 6.3 se referă la necesitatea unei justiţii eficiente, juste şi umane pentru minori, astfel încât să limiteze orice abuz şi să asigure o protecţie reală a drepturilor delincventului juvenil. Responsabilitatea şi profesionalismul sunt calităţi care apar ca cele mai adecvate pentru 30

31 evitarea unei libertăţi de apreciere excesive. De asemenea, calificarea profesională şi formarea specializată sunt mijloace adecvate de a asigura rezolvarea judicioasă a problemelor privind pe delincvenţii juvenili. Art.7.1 enumeră câteva din principiile importante, esenţiale, ale unei judecăţi echitabile şi care sunt recunoscute pe plan internaţional, ca şi în documentele privitoare la drepturile omului, între care prezumţia de nevinovăţie, care figurează şi în art. 11 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, precum şi în paragraful 2 al art. 14 din Tratatul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, ca şi principiul dreptului minorilor la o viaţă particulară şi la o viaţă intimă. Tinerii sunt deosebit de sensibili în această privinţă. Cercetările criminologice din acest domeniu au demonstrat efectele periculoase (de toate felurile) rezultând din faptul că tinerii sunt o dată pentru totdeauna stigmatizaţi ca delincvenţi sau criminali. În art. 8.2 se arată că tinerii trebuie protejaţi şi împotriva efectelor nocive ale publicării în presă a unor informaţii exagerate referitoare la problemele acestora (publicarea, de exemplu, a numelor delincvenţilor aflaţi în prevenţie sau condamnaţi). Art. 9 sugerează evitarea oricăror confuzii în interpretarea şi aplicarea Ansamblului de reguli în raport şi cu celelalte norme şi documente internaţionale existente sau a căror elaborare este în curs. Se subliniază că aplicarea Ansamblului de reguli trebuie să se facă în aşa fel încât să nu provoace vreun prejudiciu altor documente internaţionale conţinând dispoziţii de aplicare mai extinsă. Chestiunea eliberării din locurile de detenţie trebuie să fie examinată fără întârziere de către judecător sau de un alt funcţionar competent (prin acest termen se înţelege orice persoană sau instituţie, în cel mai larg înţeles al acestui cuvânt, inclusiv consiliile comunitare sau autorităţile poliţieneşti cu drept de eliberare a persoanelor arestate). Art tratează aspectele fundamentale referitoare la comportamentul poliţiştilor sau al celorlalţi agenţi din serviciile de represiune în cazurile de delincvenţă juvenilă. Expresia evitarea producerii de vătămări, deşi destul de vagă şi generală, acoperă cele mai multe din formele de agresiune posibilă (agresiune prin cuvinte, prin violenţe fizice, psihice etc.). A avea de-a face cu justiţia pentru minori nu ar trebui să fie interpretat ca ceva nociv de tineri, ci expresia ar trebui să fie înţeleasă în sensul unui organ care încearcă să facă dreptate şi cât mai puţin rău 31

32 posibil minorilor şi totodată să evite orice prejudiciu suplimentar sau contrar regulilor; primul contact cu organele de reprimare poate influenţa profund atitudinea minorului faţă de stat şi societate. Recurgerea la mijloace extrajudiciare care să permită evitarea justiţiei penale şi să faciliteze trimiterea către serviciile comunitare este promovată în mod frecvent în numeroase sisteme juridice. Prin aceste mijloace se evită consecinţele negative ale unor practici dificil de înţeles în administrarea justiţiei la minori. În multe din cazuri, refuzul de a apela la organele justiţiei este cea mai bună soluţie. Altfel zis, recurgerea la mijloace extrajudiciare şi fără trimitere la alte servicii (sociale) poate fi cea mai bună măsură, mai ales când delictul nu este grav şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii exercitării unui control social au reacţionat deja aşa cum trebuiau să o facă sau au fost gata să o facă. Potrivit art. 11.2, recurgerea la mijloace extrajudiciare poate să intervină în orice stadiu al luării deciziei de către poliţie, parchet sau de către alte instituţii cum ar fi curţi, tribunale, comisii sau consilii, conform reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în spiritul Ansamblului de reguli. Tot astfel, recurgerea la mijloace extrajudiciare este posibilă şi necesară în cazul oricărui infractor şi nu trebuie să fie rezervată neapărat numai infractorilor care au comis fapte mărunte. Art prevede că delincventul juvenil sau părintele (ori tutorele) trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile comunitare, fără acest consimţământ hotărârea fiind contrară Convenţiei. Textul subliniază, totodată, că trebuie făcute eforturi de minimalizare a posibilităţilor de coerciţie şi de intimidare la toate nivelurile în procesul de folosire a mijloacelor extra-judiciare; minorii nu trebuie să fie constrânşi să-şi dea consimţământul. Se impune o evaluare obiectivă a caracterului dispoziţiilor referitoare la delincvenţa juvenilă de către o autoritate competentă, dacă aceasta este cerută (autoritatea competentă poate fi diferită de cea vizată în art. 14). Art recomandă identificarea de soluţii procedurale viabile în legătură cu realizarea atribuţiilor justiţiei pentru minori, prin folosirea programelor de tip comunitar în special, a acelor soluţii care prevăd restituirea bunurilor victimelor sau care permit evitarea pe viitor a intrării în conflict a minorilor cu legea, datorită unei supravegheri sau orientări excesive. În anumite circumstanţe particulare fiecărei cauze, 32

33 recurgerea la mijloace extrajudiciare ar putea fi justificată chiar dacă au fost comise delicte mai grave. Art. 12 prevede necesitatea unei pregătiri specializate pentru toţi cei care participă la administrarea justiţiei pentru minori. Cum poliţia este întotdeauna primul organ sesizat în cadrul justiţiei pentru minori, agenţii săi trebuie să acţioneze corespunzător situaţiei speciale în care se află subiectul. În măsura în care raportul dintre mediul urban şi criminalitate este foarte complex (adeseori se explică creşterea delincvenţei juvenile ca efect al dezvoltării marilor oraşe, mai ales dacă acest fenomen este rapid şi anarhic), în acest caz devine indispensabil un număr mare de servicii specializate de poliţie, atât pentru a aplica principiile anunţate în documentul menţionat (de exemplu în art. 1.6), dar şi pentru a spori eficienţa prevenţiei şi a reprimării prompte a delincvenţei minorilor, ca şi a tinerilor delincvenţi. Nu trebuie să se subestimeze pericolul de contaminare criminală pentru tinerii aflaţi în detenţie preventivă. În acest caz, este important să se insiste şi asupra prevederii altor soluţii. În această privinţă, art sugerează adoptarea unor măsuri noi pentru evitarea detenţiei preventive, măsuri în interesul şi pentru binele minorului. Minorii în detenţie preventivă beneficiază de toate drepturile şi garanţiile prevăzute în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, ca şi în Tratatul internaţional referitor la drepturile civile şi politice în special, în art. 9, alineat b, paragraful 3 al art. 10. Aceste documente nu interzic statelor să ia şi alte măsuri de protecţie împotriva influenţei nefaste asupra delincvenţilor juvenili a unor situaţii şi împrejurări, măsuri care să fie mai eficiente decât cele menţionate până acum. Aşa, de pildă, s-a propus folosirea unor forme de asistenţă care să satisfacă eventualele nevoi particulare ale tinerilor deţinuţi (de exemplu, o asistenţă diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru drogaţi, pentru alcoolici, pentru tinerii bolnavi mintal, pentru tinerii suferind de reumatism, mai ales după arestarea acestora etc.). Trăsăturile fizice şi psihice particulare ale tinerilor deţinuţi pot justifica măsuri care să permită separarea celor care se află în detenţie preventivă, pentru a se evita situaţiile nedorite şi pentru ca minorii să beneficieze de o asistenţă cât mai adaptabilă situaţiei lor particulare. Deşi este dificil de dat o definiţie a organismului competent sau a persoanei competente să dispună aceste măsuri, în documentul menţionat se consideră că prin expresia autoritate competentă sunt 33

34 denumiţi preşedinţii de curţi sau de tribunale sau alţi magistraţi cu experienţă, comisiile administrative (sistemul scoţian şi scandinav, de exemplu) sau alte organisme comunitare, specializate în soluţionarea problemelor pe care le ridică minorii delincvenţi. Procedura de judecată a tinerilor delincvenţi trebuie, de asemenea, să se conformeze normelor minimale, asigurându-se realizarea unui proces just şi echitabil, cu respectarea garanţiilor fundamentale şi a dispoziţiilor legale privind prezumţia de nevinovăţie, înfăţişarea şi depoziţia martorilor, respectarea dreptului de apărare, dreptul la tăcere, dreptul la ultimul cuvânt al inculpatului, dreptul de a folosi căile de atac etc. Pentru asigurarea imparţialităţii în administrarea justiţiei pentru minori de către autoritatea competentă, trebuie evitată orice discriminare de ordin politic, social, de sex, de rasă, religie, nivel de cultură, cu prilejul recrutării şi avansării profesionale a personalului implicat în activitatea justiţiei pentru minori. În acest sens este şi recomandarea Congresului al VI-lea al Naţiunilor Unite. Congresul a solicitat totodată statelor membre să asigure un tratament just şi echitabil femeilor din personalul justiţiei penale şi să se adopte măsuri speciale pentru recrutarea, formarea şi facilitarea avansării profesionale a personalului feminin care administrează justiţia pentru minori. De asemenea, serviciile consilierului sau ale avocatului din oficiu sunt necesare pentru asigurarea unei asistenţe juridice eficiente pentru minor, incluzând şi dreptul de participare a părinţilor sau a tutorelui la proces, drept prevăzut în art. 15.2, care trebuie considerat ca o asistenţă generală psihologică şi afectivă a minorului, asistenţă care trebuie realizată pe tot parcursul procesului. Identificarea unor soluţii adecvate de către autoritatea competentă va fi, fireşte, facilitată prin cooperarea reprezentanţilor legali ai minorului (sau a unei alte persoane în care minorul poate avea sau are efectiv încredere). În cazurile mai rare, când părinţii sau tutorele joacă un rol negativ în timpul audierii (de exemplu, manifestă o atitudine ostilă la adresa minorului), autoritatea competentă are posibilitatea îndepărtării acestor persoane de la proces. Rapoartele de anchetă socială (de regulă, prealabile pronunţării sentinţei) constituie un ajutor indispensabil în majoritatea cazurilor de urmărire judiciară a tinerilor delincvenţi. Prin aceste rapoarte, autoritatea competentă este informată asupra unor elemente importante privitoare la 34

35 minor, cum ar fi antecedentele sale sociale şi familiale, situaţia şcolară, experienţele sale în materie de educaţie. Anumite jurisdicţii fac apel, în acest sens, şi la anumite servicii sociale speciale sau la unele persoane care pot fi folositoare în activitatea tribunalului sau comisiei. Aşa, de pildă, pot fi folosiţi ofiţerii din serviciile de probaţiune. Principala dificultate pe care o prezintă formularea unor principii generale directoare care să se aplice în cazul judecării minorului o prezintă faptul că în această materie există multiple situaţii particulare a căror reglementare nu ar putea fi realizată în cadrul şi pe baza unor principii de largă generalitate. Această problematică specifică s-ar referi la următoarele aspecte: reintegrare socială sau sancţiunea meritată; asistenţă sau reprimare şi pedepsire; reacţia societăţii adaptată la caracteristicile unui caz particular sau reacţia inspirată de necesitatea de protejare a societăţii în ansamblul său; o apărare globală a minorului sau o apărare individuală (ţinând seama de particularităţile fiecărui delincvent minor). Conflictul între aceste opţiuni este mai grav în cazul minorilor decât în cazul adulţilor, datorită marii diversităţi de situaţii şi reacţii care caracterizează chestiunile privind pe minori. Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei în cazul minorilor nu conţine dispoziţii referitoare la procedura de urmărire, ci au în vedere acea procedură care corespunde regulilor generale acceptate în acest domeniu. Ca urmare, principiile enunţate în documentul analizat (art. 17.1, alin. b şi c) trebuie să fie considerate şi ca directive practice reprezentând un punct comun de plecare. În măsura în care autorităţile interesate ţin seama de ele, aceste directive ar putea contribui totodată la asigurarea unei ocrotiri eficiente a drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de dezvoltare personală şi de educaţie. De observat că, potrivit documentului analizat, soluţiile strict punitive nu sunt recomandate în cazul minorilor. Dacă atunci când este vorba de adulţi sau de tineri noţiunile de pedeapsă meritată şi de sancţiuni adaptate gravităţii delictului îşi au o relativă justificare, în 35

36 cazul minorilor, tratamentul penal trebuie să aibă în vedere, în primul rând, interesul şi viitorul minorului. Conform rezoluţiei a 8-a a celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite (alin. 6, art. 17.1), autorităţile sunt îndreptăţite să recurgă, pe cât posibil, la alte soluţii substitutive şi să ţină seama de nevoile specifice ale tinerilor, eventual făcându-se apel şi la tipuri noi de sancţiuni, fără însă să se omită obligaţiile privitoare la securitatea publică. Se sugerează aplicarea, pe cât posibil, a regimului de probaţiune, precum şi amânarea pronunţării pedepsei de către instanţa care soluţionează cauzele privitoare pe minori şi tineri. Litera c din art formulează unul dintre principiile directoare care este cuprins şi în Rezoluţia a 4-a a celui de-al VI-lea Congres, anume că pedeapsa cu închisoarea pentru tinerii delincvenţi să se aplice numai în cazul în care nu există alt mijloc mai potrivit de a asigura securitatea publică. Dispoziţia referitoare la interzicerea pedepsei capitale face obiectul art şi reproduce paragraful 5 din art. 6 al Tratatului internaţional referitor la drepturile civile şi politice. Dispoziţia care prevede pedepsele corporale reproduce art. 7 din Tratatul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, precum şi prevederile din Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente dure, inumane sau degradante. De asemenea, este conformă cu proiectul de Convenţie asupra drepturilor copilului. Posibilitatea de a întrerupe în orice moment procedura (art. 17.4) este caracteristică tratamentului penal al tinerilor delincvenţi, spre deosebire de tratamentul penal al adulţilor. Circumstanţele care pot justifica întreruperea procedurii pot fi făcute cunoscute în orice moment autorităţii competente. În cuprinsul art sunt enumerate sancţiunile mai importante care au fost aplicate până acum cu succes de către diferite sisteme judiciare. Această prezentare oferă opţiuni interesante, care merită să fie urmate şi îmbunătăţite. Ideea de bază a acestui text este aceea conform căreia comunitatea trebuie să aibă un rol important în punerea în practică a unora dintre sancţiunile prevăzute. Comunităţile trebuie să fie încurajate să-şi manifeste disponibilităţile şi să participe activ la activitatea de reeducare şi de reintegrare a minorilor şi tinerilor. Art subliniază importanţa familiei, care, potrivit paragrafului 1 din art. 10 al Tratatului internaţional referitor la drepturile economice, 36

37 sociale şi culturale, este elementul natural şi fundamental al societăţii. În interiorul familiei, părinţii au nu numai dreptul, ci şi datoria de a participa la supravegherea şi educarea copiilor. Art prevede că separarea copiilor de părinţii lor este o măsură gravă, care nu se adoptă decât în ultimă instanţă, şi anume când faptele (de pildă, maltratarea copiilor) o justifică. Criminologia modernă recomandă tratamentul penal în mediu deschis, preferându-l plasării în instituţii sau altor modalităţi de educare a minorului, cum ar fi mediul închis. Sunt consemnate multiplele influenţe negative care se exercită asupra individului şi care par a fi inevitabile în mediul instituţional închis. Tot astfel, când măsurile executate într-un asemenea mediu se dispun cu privire la tinerii delincvenţi. De remarcat însă că măsurile la care ne referim, conducând nu numai la pierderea libertăţii, ci şi la separarea de mediul social obişnuit, sunt mult mai grave la minori decât la tineri, din cauza lipsei lor de maturitate şi a capacităţii insuficiente de a se sustrage acestor influenţe negative a mediului închis. Potrivit art. 19, plasarea minorilor în instituţii privative de libertate, în mediu închis, poate să fie dispusă cu două condiţii: a) măsura să se ia în cazuri excepţionale şi pe o durată cât mai scurtă. Se reproduce astfel unul din principiile fundamentale ale Rezoluţiei a 4-a a celui deal VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, potrivit căruia nici un tânăr delincvent nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar, decât dacă nu există alt mijloc corespunzător. Aceasta înseamnă că ori de câte ori un tânăr delincvent ar trebui să fie închis, privarea de libertate să fie cât mai limitată, iar aranjamente speciale să fie prevăzute în timpul detenţiei, astfel încât să se ţină seama de tipul de delincvent, de tipul infracţiunii şi al instituţiei. În concluzie, ar trebui folosite cu prioritate instituţiile deschise faţă de instituţiile închise. Rapiditatea procedurilor în chestiunile privitoare la tinerii delincvenţi este de importanţă majoră. În caz contrar, orice soluţie, chiar satisfăcătoare, la care ar conduce o procedură şi judecată excesiv de lungă ar fi dăunătoare minorului. Cu cât va trece un timp mai îndelungat între momentele săvârşirii faptei şi soluţia instanţei de judecată, cu atât minorul va face mai greu legătura intelectuală şi psihologică dintre fapta comisă şi procedura care a condus la sancţionarea sa. 37

38 În cazul minorilor delincvenţi, o anume importanţă o are şi executarea hotărârii judecătoreşti, această fază procesuală putând avea o influenţă mai mare decât în cazul condamnaţilor majori. Ca urmare, autoritatea competentă, de pildă, comisia pentru acordarea libertăţii condiţionate sau supravegheate, serviciul de probaţiune, instituţia însărcinată cu protecţia tineretului etc., trebuie să acţioneze prompt şi competent în legătură cu executarea hotărârii. În unele ţări, există un judecător anume desemnat care urmăreşte executarea pedepsei de către minori. Toate activităţile care îi privesc pe delincvenţii minori şi tineri trebuie orientate spre scopul urmărit şi anume reintegrarea în societate a celor condamnaţi. Cooperarea cu comunitatea locală este indispensabilă în aplicarea efectivă şi eficientă a directivelor autorităţii competente. Voluntarii şi serviciile care desfăşoară gratuit aceste activităţi ar putea constitui resurse foarte importante, insuficient folosite până în prezent. În anumite cazuri, cooperarea cu vechii delincvenţi care s-au reeducat (mai ales în cazul toxicomanilor) poate fi foarte utilă. Asistenţa medicală şi psihologică, în special, este extrem de importantă mai ales în cazul tinerilor drogaţi, violenţi sau bolnavi mintal aflaţi în instituţiile corespunzătoare. Preocuparea de a evita influenţele negative ale delincvenţilor adulţi şi de a garanta reintegrarea socială a minorilor plasaţi în instituţii, la care se referă art este conformă cu unul din principiile de bază ale Ansamblului de reguli fixate de Congresul al VI-lea al Naţiunilor Unite în Rezoluţia nr. 4. Acest articol sugerează statelor să ia şi alte măsuri împotriva influenţelor negative ale delincvenţilor adulţi, care să fie cel puţin la fel de eficace ca măsurile enunţate în susmenţionatul articol (a se vedea, de asemenea, art. 13.4). Rezoluţia nr. 9 a Congresului al VI-lea recomandă statelor să asigure delincventelor un tratament echitabil în toate stadiile de procedură de justiţie penală şi să acorde o atenţie specială problemelor şi nevoilor particulare ale acestei categorii de delincvenţi. Acest articol reproduce sub un anumit aspect şi recomandarea cuprinsă în Declaraţia de la Caracas, prin care s-a cerut în mod explicit asigurarea egalităţii de tratament în administrarea justiţiei penale, şi cea cuprinsă în Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare la adresa femeilor. De menţionat şi art. 27, care face referire la condiţiile care trebuie create minorilor plasaţi în instituţii (art. 2.7), în raport cu diferitele 38

39 nevoi proprii vârstei, sexului şi personalităţii lor (art. 27.2). Obiectivele şi conţinutul acestui articol se află în raport direct cu dispoziţiile pertinente ale Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor. În măsura în care circumstanţele permit (există perspective serioase de reintegrare), se va da prioritate liberării condiţionate în loc de a-l lăsa pe tânărul delincvent să-şi ispăşească întreaga pedeapsă, chiar acelor delincvenţi care păreau a fi periculoşi în momentul internării lor. Ca şi probaţiunea, liberarea condiţionată poate fi acordată sub rezerva îndeplinirii satisfăcătoare a unor condiţii cerute de autorităţile interesate şi verificate printr-o perioadă de probă prevăzută de hotărâre. Atunci când delincvenţii minori sau tineri plasaţi în instituţii sunt eliberaţi condiţionat, un agent de probaţiune sau un alt funcţionar (mai ales acolo unde regimul de probaţiune nu a fost adoptat) va trebui să-i ajute, iar în procesul de resocializare comunitatea ar trebui să fie solicitată să susţină activitatea acestora. Art. 30 stabileşte normele care permit integrarea cercetării ştiinţifice în procesul de elaborare şi de aplicare a strategiilor în administrarea justiţiei pentru minori. Se cere o atenţie deosebită asupra revederii şi evaluării programelor şi măsurilor existente spre a integra justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale a societăţii. O evaluare fără întârziere a nevoilor tinerilor, ca şi a tendinţelor şi problemelor delincvenţei, este o condiţie indispensabilă pentru îmbunătăţirea formulării strategiilor corespunzătoare şi conceperii de intervenţii satisfăcătoare, cu caracter formal şi neformal. În acest context, organismele responsabile ar trebui să înlesnească cercetările ştiinţifice în acest domeniu, efectuate de diverse persoane şi de organismele independente. C) Prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a ONU a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei juvenile, cunoscute şi sub denumirea de Principiile ori Directivele de la Riyadh. Acestea au în vedere necesitatea prevenirii şi protecţiei în faze incipiente, acordând o atenţie specială copiilor aflaţi în situaţii de risc social. Principiile recomandă ca toate ţările să acorde o atenţie specială minorilor şi familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide şi neuniforme, deoarece astfel de schimbări pot să micşoreze 39

40 capacitatea familiilor de a-şi îngriji copiii, iar ţărilor li se recomandă să realizeze modele de prevenire şi să acorde prioritate minorilor care prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exploatării ori abuzului. Pentru ca prevenirea infracţionalităţii juvenile să fie eficientă, se propune atragerea în această activitate a familiei, a şcolii, a comunităţii etc., ajutând astfel la reintegrarea mai rapidă a minorilor şi tinerilor în societate. În spiritul universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului, Principiile subliniază (Partea a II-a: Scopul Măsurilor) necesitatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor sale în contextul mai larg al drepturilor reglementate de documentele fundamentale în materie: Declaraţia Universală, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice Sociale şi Culturale, Declaraţia şi Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Regulile şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing) etc. Prevenirea delincvenţei juvenile este concepută ca parte integrantă a procesului mai larg de prevenire a infracţionalităţii în societate. Ea presupune un ansamblu de principii care condiţionează eficienţa prevenirii delincvenţei juvenile, prevăzute în secţiunea I-a a Principiilor de la Riadh (Principii Fundamentale). Aceste principii propun: 1. interpretarea normelor să se realizeze dintr-o perspectivă care are în centrul preocupărilor pe minor şi nevoile sale. Minorii şi tinerii vor avea un rol activ şi vor fi consideraţi parteneri şi nu obiect al resocializării sau controlului (Principii generale,. 3); 2. implementarea Principiilor se va face în consens cu principiul asigurării bunăstării minorului (Principii generale,. 4); 3. politicile de prevenire a delincvenţei juvenile se vor realiza progresiv, prin dezincriminarea acelor comportamente ale minorului care nu prejudiciază dezvoltarea sa şi nici nu produc daune altora (Principii generale,. 5). Politicile recomandate în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile reflectă schimbările intervenite în filosofia sistemelor penale şi în criminologie în ultimii ani. Comportamentul minorului care nu respectă normele şi valorile sociale, apreciază legiuitorul internaţional, trebuie tratat în contextul proceselor de creştere şi maturizare. El tinde să dispară în mod spontan, la cei mai mulţi indivizi, odată cu tranziţia la vârsta adultă. Etichetarea acestor 40

41 comportamente ale minorului drept devianţă, delincvenţă sau pre-delincvenţă are un efect negativ, contribuind, la întărirea lor. O atenţie specială se acordă socializării copilului, rolului pe care îl au, în cadrul acestui proces, familia, educaţia, comunitatea şi mijloacele de comunicare în masă în direcţia prevenirii delincvenţei (Secţiunea a IV-a, Procesele de Socializare). Liniile directoare de acţiune privind minorii implicaţi în sistemul de justiţie penală au fost schiţate în urma unei întâlniri a unui grup de experţi, care s-a desfăşurat la Viena în anul 1997, pentru a ajuta statele în procesul de implementare în legislaţia naţională a prevederilor Convenţiei asupra Drepturilor Copilului, a Regulilor de Beijing, a Regulilor Naţiunilor Unite pentru protejarea minorilor privaţi de libertate şi a Directivelor de la Riyadh 5. Concluziile acestui grup de experţi subliniază importanţa principiului nondiscriminării, punând pe primul plan atât interesele minorului, cât şi datoria ţărilor de a respecta principiile generale de comportament social. De asemenea, se subliniază necesitatea unui parteneriat între guverne, instituţiile Naţiunilor Unite, organizaţiile non-guvernamentale, grupurile profesionale, mass-media, instituţiile de învăţământ etc., în direcţia reintegrării sociale a minorilor şi tinerilor. Se mai recunoaşte, de asemenea, că, dacă un stat etichetează un copil ca fiind delincvent sau având o conduită deviantă, etichetarea poate contribui neintenţionat la comportamentul antisocial al unui copil (directiva nr. 5 lit. f). În felul acesta se urmăreşte prevenirea stigmatizării şi marginalizării minorilor a căror comportare nu se conformează cu normele sociale. Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate au fost adoptate de Adunarea Generala a ONU, fără vot, prin Rezoluţia 45/113 din decembrie 1990 şi se aplică tuturor minorilor privaţi de libertate în orice situaţie, inclusiv în instituţiile de protecţie a copiilor. Regulile expun principii care definesc în mod universal circumstanţele specifice în care minorii pot fi privaţi de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în ultimă instanţă, şi specifică condiţiile în care un minor poate fi reţinut. 5 O. Brezeanu, Justiţia pentru minori în context european, în Delincvenţa juvenilă, Culegere de articole şi studii, material editat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Bucureşti, p

42 În conformitate cu dispoziţiile art. 37 alineatul 1 lit. (b) din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, minorii nu trebuie să fie privaţi de libertate în mod ilegal sau arbitrar, iar dacă se află în arest, ei trebuie să fie separaţi de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se consideră că este în interesul minorului să nu se procedeze altfel. Toţi minorii privaţi de libertate vor fi trataţi uman şi cu respect şi într-un mod care să ţină seama de nevoile lor specifice. Conform prevederilor Convenţiei, orice minor are dreptul să conteste legalitatea măsurii privative de libertate, adresându-se autorităţii competente, independente şi imparţiale şi să primească o soluţionare promptă a cauzei. Documentele Naţiunilor Unite recomandă să se excludă recurgerea la detenţia preventivă pentru minori, cu excepţia cazurilor de infracţiuni deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari, iar în acest caz să se limiteze durata detenţiei preventive; minorii să fie separaţi de adulţi şi hotărârile de acest gen să fie, în principiu, ordonate, după consultări prealabile cu un serviciu social, în vederea alegerii unor măsuri alternative. Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate definesc privarea de libertate ca fiind o formă de detenţie sau încarcerare ori plasarea într-un aşezământ securizat public sau privat, în virtutea unui ordin emis de orice autoritate judiciară, pe care o persoană cu vârsta mai mică de 18 ani nu-l poate părăsi când doreşte. Referitor la arestul preventiv, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului menţionează în art. 5 alineatul 1 că: orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertate, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de normele legale şi în conformitate cu căile legale; orice persoană arestată, inclusiv minorii, trebuie fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limba pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa; orice persoana arestată sau reţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii, iar punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată. Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea, pe valorile şi principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru termenul de măsuri şi sancţiuni comunitare a fost considerată mai adecvată în comparaţie cu aceea de măsuri alternative sau măsuri 42

43 neprivative de libertate şi mult mai sugestivă cu privire la natura lor,diferită, opusă faţă de sancţiunilor privative de libertate. Prin elaborarea lor, sublinia W. Rau 6, Consiliul Europei a intenţionat să contribuie la reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un echilibru între drepturile societăţii, ale victimei şi ale infractorului. Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr. (92)17 adoptată în aceeaşi zi. Această recomandare precizează că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident neadecvată. În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare, instanţa va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni. Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, nu numai de către legea penală, dar şi de către opinia publică, care ar trebui să sprijine şi să participe la implementarea lor. Se ştie că justiţia juvenilă constituie o reacţie în baza legii faţă de delincvenţa juvenilă, urmărind să realizeze un proces de schimbare comportamentală a minorului, determinându-l pe acesta să se simtă răspunzător pentru acţiunile sale şi să înţeleagă impactul lor asupra celorlalţi, să promoveze integrarea sa socială mai curând decât înstrăinarea şi să evite implicarea sistemului judiciar, îndeosebi a reacţiilor pur punitive, cum ar fi privarea de libertate, acordând o importanţă specială soluţiilor constructive. Ca urmare, perfecţionarea legislaţiei privitoare la minori reprezintă o cerinţă care se adresează nu numai organelor legislative, ci şi întregii societăţi, şi, ca atare, armonizarea legislaţiei în această materie ar trebui asigurată mai întâi în interiorul societăţii, astfel încât reglementările juridice să se coreleze între ele şi să se complinească reciproc, atât în interesul reintegrării minorului, cât şi al consolidării statului de drept 7. 6 W. Rau, European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures, în R. Ville, U. Zvekic, J. Klaus, Promoting Probation Internationally, Rome/ London, 2007, p Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia dreptului, Bucureşti, Edit. All, 1997, p

44 De altfel, chiar Consiliul Europei priveşte armonizarea legislaţiilor şi a practicilor naţionale ca un mijloc de apropiere între state, în vederea creării unui patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţie, de respectare a libertăţii dreptului şi nicidecum ca un mijloc de unificare artificială a lor, fără a se ţine seama de diversitatea istorică a credinţelor, politicilor naţional, şi de resursele de care dispune fiecare ţară. La reunirea interregională de la Beijing, din , ca şi la cea de la Tokio, organizată în 1989, care s-a ocupat de pregătirea celui de al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentului delincvenţelor şi, respectiv, al IX-lea Congres, s-a subliniat, de asemenea, că sistemul de justiţie criminală, atât pentru minori, cât şi pentru adulţi, este legat de istoria şi cultura fiecărei ţări 8. D) Consacrarea expresă a sancţiunilor şi măsurilor comunitare în legislaţia internaţională a Drepturilor Omului s-a realizat prin adoptarea de către al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor, a Regulilor şi Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate, numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea şi Controlul Infracţionalităţii, Regulile de la Tokyo 9. Ele reprezintă cadrul normativ-juridic internaţional al reglementării: sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate; al implementării şi administrării măsurilor comunitare; al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu; al politicilor de implementare a acestor sancţiuni; al cooperării internaţionale în materia prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului infractorilor. Regulile de la Tokyo, reprezintă nu numai o nouă reglementare internaţională, ci reflectă totodată mutaţiile majore intervenite la nivelul 8 Anexa la Rezoluţia nr. 40/33 din a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în care a fost adoptat Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite, cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), în Revista de Ştiinţă Penitenciară, Supliment, nr. 1/1995, p Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 45/110 la cea de a 68-a sesiune plenară din 16 decembrie 1990; 44

45 filosofiei penale şi criminologiei. Ele transpun sub forma normativităţii juridice de Drept Internaţional al Drepturilor Omului principiile şi valorile paradigmei justiţiei restitutive. Această corespondenţă între filosofia penală restitutivă şi reglementarea de Drept internaţional al Drepturilor Omului se evidenţiază cu precădere la nivelul obiectivelor şi scopurilor urmărite prin elaborarea regulilor: de a pune la dispoziţie un set de principii fundamentale în scopul promovării sancţiunilor neprivative de libertate, precum şi un minimum de garanţii asigurate persoanelor care ispăşesc o sancţiune neprivativă de libertate (regula 1.1); de a promova o implicare mai activă a comunităţii în managementul justiţiei penale, în special în tratamentul infractorilor, precum şi de a dezvolta la infractori un sentiment de răspundere faţă de societate (regula 1.2); în procesul implementării regulilor, statele membre se vor strădui să asigure un echilibru între drepturile infractorilor, drepturile victimelor şi grija societăţii pentru securitatea publică şi prevenirea infracţionalităţii (regula 1.4); statele membre vor reglementa şi implementa măsurile neprivative de libertate în sistemul legislaţiei naţionale în scopul reducerii încarcerării, al raţionalizării politicilor justiţiei penale, luând în considerare respectarea Drepturilor Omului, cerinţele dreptăţii sociale precum şi nevoile de reabilitare ale infractorului (regula 1.5); în scopul realizării unei flexibilităţi sporite, proporţionale cu gravitatea şi natura infracţiunii, cu antecedentele infractorului şi protecţia societăţii, precum şi în acela al evitării utilizării încarcerării ori de câte ori nu este nevoie, sistemul justiţiei penale va reglementa o paletă largă de măsuri neprivative de libertate, atât în etapele pre-procesuale cât şi în cele procesuale şi post-procesuale (regula 2.3). Implementarea Regulilor de la Tokyo în legislaţiile naţionale a condus la generalizarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare neprivative de libertate în majoritatea legislaţiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armonizării legislaţiilor naţionale penale în materia sancţiunilor neprivative de libertate (prevăzută de regula 23.2). Regulile de la Tokyo sunt structurate în opt secţiuni care reglementează un set de drepturi, 45

46 valori, norme şi proceduri ce vizează menţinerea persoanei în stare de libertate, ori de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi procesului penal, respectarea demnităţii sale (Secţiunea I a Principii Generale). Capitolul V, referitor la implementarea măsurilor neprivative de libertate, prevede obiective, proceduri, strategii de intervenţie în raport cu nevoile infractorului şi cu înlăturarea cauzelor care au condus la comportamentul infracţional. Ele îşi pun amprenta asupra strategiilor şi planurilor de intervenţie ale consilierului de probaţiune, care vor fi strict legate de cauzele în curs de rezolvare. Durata măsurilor, ca şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească infractorul sunt de asemenea adaptate comportamentului său, eforturilor sale de reintegrare. Scopul supravegherii infractorului în comunitate (regula 10.1) este reducerea riscului de recidivă, precum şi reintegrarea sa în modalităţi care previn reîntoarcerea la un comportament antisocial. În această direcţie, regula 10.3 prevede adaptarea supravegherii şi a tratamentului la fiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora în funcţie de progresele înregistrate de infractor. Răspunsul favorabil la aceste măsuri poate să conducă la scurtarea duratei de supraveghere. Regula 11.2 reglementează posibilitatea reducerii termenului de aplicare a măsurii de supraveghere dacă infractorul răspunde favorabil la măsura aplicată. Asemenea cerinţe nu exclud însă necesitatea unificării europene a legislaţiei penale, unificare ce vizează o mai bună cooperare internaţională în lupta contra infracţionalităţii 10. Oricât de mult s-ar insista pe ideile umanitare în sfera reformei dreptului penal şi a aplicării acestuia, vor apărea din ce în ce tot mai multe voci în direcţia dezvoltării laturii represive a dreptului penal. Faptul că şi în prezent, sau mai ales în prezent, se reiterează chiar în mass-media din ţara noastră sugestiile de reintroducere a pedepsei cu moartea în Codul penal, cel puţin pentru fapte penale deosebite, este o dovadă a acestei evoluţii G. Antoniu, Reflecţii asupra viitoarei reforme penale, în Revista de drept penal, nr. 4/1995, p. 33; Idem, Reforma penală şi ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii, în Revista de drept penal, nr. 2/1996, p O. Brezeanu, op. cit., p

47 REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII PARTIDELOR POLITICE. STUDIU BIBLIOGRAFIC Ion Ciobanu Legal rules for the activity of the political parties. Bibliographical study. The political parties imposed in modern society as complex institutions immutable to representative democracy and rule of law. We can say with certainty that this domain isn t static at all, but is continually changing. The researchers predilection for this theme of research is due to multidisciplinary State of political parties, and especially to their role in political regime. The ap.earance and the assertion of parties in political life is closely linked to the modernization of the society and the strengthening of democratic system, being the factor of political systems and actions that ap.ear in its concrete forms under different and original guises. Following its objective and subjective determinations, any party ap.ears in court of history and public opinion as a positive or negative agent on the field of social existence, on the road of humanity s evolution. Fiecare partid politic poartă în mod evident marca unei identităţi distincte, individualizate prin valoarea moral-politică şi comportamentul social-istoric. Sub atare aspect, partidul politic poate fi considerat factor responsabil pentru acţiunile în care se cuprind faptele şi ideile sale şi rezultatele politice ale militanţilor şi aderenţilor săi, ale forţelor sociale pe care le reprezintă şi le animă. Actualmente, partidele politice sunt organizaţii ce exprimă într-o formă explicită valorile, interesele şi opţiunile diferite ale cetăţenilor în privinţa scopurilor şi mijloacelor pe care ar trebui să le urmeze sistemul politic pentru a concilia conflictele şi a asigura libertatea şi ordinea în societate. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

48 Primele cercetări privind partidele politice pot fi regăsite în lucrările fundamentale ale unor autorilor străini, printre care îi menţionăm pe M. Ostrogorski şi R. Michels, M. Weiner şi La Palombara, Maurice Duverger, P.P. Negulescu 1 etc. La fel de relevante sunt lucrările unor autori, precum J. Orren, Ch. Baudoin, A. Panebianco, D. Seiler şi M. Weiner 2, în care sunt analizate anumite aspecte particulare ale statutului, funcţiilor, activităţii, manifestărilor partidelor etc. Partidele politice sunt abordate şi în cadrul unor fenomene, instituţii, procese cu care acestea se află într-o interdependenţă şi corelaţie strânsă, cum ar fi democraţia, alegerile, guvernarea etc., în lucrările cercetătorilor: J.-L. Quermonne, G. Sartori, Y. Meny, A. Lijphard, Ch. Cadoux 3 şi alţii. În lucrarea lui Arend Lijphard au fost analizate sistemele de partid din 36 de ţări. Sub aspectul juridic, problematica privind activitatea partidelor politice şi mecanismele de control sunt analizate în lucrările mai multor cercetători, precum I. Muraru, Simina Tănăsescu, V. Duculescu, 1 Ostrogorski M., Democracy and the Party System in the United States, New York, Macmillan, 1910; Weiner M., The origin and development of political parties, în Political Parties and Political Development, LaPalombara D., Weiner M. (eds.), Princeton, 1966; M. Duverger, Les parties politiques, Paris, Armand Colin, 1976; P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Edit. Garamond, Orren J., The Changing Styles of American Party Politics. The Future of American Political Parties. The Challenge of Governance, New Jersey, Englwood Cliffs, 1982; Ch. Baudouin, Introducere în sociologia politică, Timişoara, Edit. Amarcord, 1999; Panebianco A., Political Parties: Organisation and Power, Cambridge, 1988; D-L. Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi, Institutul European, 1999; Weiner M., The origin and development of political parties, în: Political Parties and Political Development, LaPalombara D., Weiner M. (eds.), Princeton, Jean-Louis Quermonne, Les Regimes politiques occidentaux, Paris, 2006; G. Sartori, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, Cambridge, Cambridge University Press, 1976; Meny Y., Government and politics in Western Europe (Britain, France, Italy, West Germany), New York, Oxford University Press, 1991; A. Lijphard, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Edit. Polirom, 2000; Ch. Cadoux, Droit constitutionel et institutions politiques, Paris, Cujas,

49 Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, I. Deleanu, T. Drăganu, Cr. Ionescu, I. Guceac şi D. Baltag 4. În Republica Moldova, tematica partidelor politice constituie o direcţie importantă a ştiinţelor juridice şi politice, însă până în prezent nu au fost realizate lucrări fundamentale în acest domeniu, continuând să rămână elaborate vag principiile teoretico-metodologice ale reglementării juridice a partidelor politice. Au fost analizate lucrările constituţionaliştilor autohtoni care abordează problemele legate de sistemele pluripartidiste, electorale, organizarea şi funcţionare puterilor în stat în baza pluralismului politic. Printre acestea vom nominaliza lucrările autorilor V. Popa, Al. Arseni, I. Guceac 5 etc. Situaţia partidelor politice în ipostaza de concurenţi electorali este analizată în lucrările lui P. Midrigan şi V. Juc 6, iar activitatea formaţiunilor politice în structurile puterii de stat a fost reflectată în lucrările autorilor V. Moşneaga, Gh. Rusnac şi I. Ciocan 7. 4 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Actami, 1995; I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2001; V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept Constituţional Comparat, vol II, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1999; I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Iaşi, Edit. Chemarea, 1996; T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II. Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2000; Cr. Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Bucureşti, Edit. Lumina Lex. 2001; I. Guceac, Drept electoral, Chişinău, USM, 2005; D. Baltag, Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice, Chişinău, ULIM, V. Popa, Drept public, Chişinău, Edit. Acad. de Administrare Publică de pe lângă Guvernul Rep. Moldova, 1998; Al. Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice. Note de curs, vol. II, ed. a II-a, Chişinău, Tipografia Print Color, 1997; 5 I. Guceac, op. cit. 6 P. Midrigan, Partidele în sistemul politic al Republicii Moldova, Chişinău, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2006, / / Pavel-Midrigan-Thesis (vizitat la ); V. Juc, Problemele sociale în programele partidelor politice, în Politica socială şi problemele ameliorării calităţii vieţii, Chişinău, Tipografia Centrală, V. Moşneaga, Gh. Rusnac, Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de bază ale consolidării, în Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău, CAPTES, USM, 2000; I. Ciocan, Partidele politice în sistemul relaţiilor de putere (cazul Republicii Moldova), cnaa.md/thesis/7548/ (vizitat la ). 49

50 În ceea ce priveşte evoluţia legislaţiei privind activitatea partidelor politice, putem afirma cu certitudine că procesul său de reglementare juridică a demarat la sfârşitul anilor 80, ca efect al slăbirii regimului totalitar şi afirmării valorilor statului democratic şi de drept în tot spaţiul post-sovietic. În alte state, procesul instituţionalizării formaţiunilor politice a fost completat de cadrul normativ privind activitatea acestora. Spre exemplu, reglementarea juridică privind finanţarea partidelor politice este specificată în legislaţia Suediei (1965), Finlandei (1969) şi SUA (1974). Cercetătorii ruşi M.V. Baglai, Iu.I. Leibo şi L.M. Entin 8 au realizat o succintă analiză privind evoluţia legislaţiei a partidelor politice în diferite state şi au ajuns la următoarea clasificare: prima etapă (anii 50) constituie perioada pătrunderii partidelor politice în constituţii. Astfel, a început instituţionalizarea partidelor politice; a doua etapă începe în anii 60 şi se afirmă prin apariţia legilor privind activitatea partidelor politice. Altfel spus, partidele politice au devenit instituţie/persoană juridică. a treia etapă cuprinde perioada anilor şi constă în susţinerea de către state a partidelor politice prin finanţarea activităţilor acestora. Republica Moldova, în acest sens, s-a afirmat ca fiind un stat posttotalitar, alături de majoritatea ţărilor est-europene, precum Federaţia Rusă, Bielorusia, Ucraina, România, Ţările Baltice, Bulgaria, Ungaria etc. În acest context, putem stabili asemănări în orientările ideologice, programele şi doctrinele, structura normativă a legilor privind partidele politice a acestor state, fapt care le-au determinat să stabilească parteneriate politice bilaterale şi în cadrul organismelor internaţionale. Bineînţeles că o analiză multidimensională impune şi stabilirea locului şi rolului partidelor politice autohtone în raport cu formaţiuni social-politice din alte state. În acest sens, numeroase cercetări au efectuat autorii constituţionalişti, precum M. Bârgău, V. Gureu, Al. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, T.K. Baikova, B.A. Strashun 9 etc. 8 Constituţionoe pravo zarubejnîh stran: Ucebnic dlia vizov, M.V. Baglai, Iu.I. Leibo şi L.M. Entin (eds.), Моscova, Norma, M. Bârgău, V. Gureu, Drept Constituţional Comparat. Curs universitar, Chişinău, CEP USM, 2009; A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, Dreptul 50

51 N. A. Mihaleva şi-a propus să cerceteze fenomenul pluralismului politic în tot spaţiul Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi a ajuns la concluzia că în Statele membre CSI dictatura şi totalitarismul sunt respinse 10. Mai mult, trecutul istoric comun al acestor ţări a determinat acceptarea valorilor democratice, cel puţin la nivel normativ (legislativ) şi cu aspecte specifice pentru fiecare din ele. Actualmente însă, în procesul de reglementare juridică a activităţii partidelor politice se impune o nouă tendinţă extinderea formelor răspunderii juridice. Particularităţile răspunderii juridice a partidelor politice prevăd analiza diferitor forme ale răspunderii asociaţiilor politice în stat. Însuşi denumirea este semnificativă, întrucât se are în vedere examinarea acţiunilor sau inacţiunilor ilegale ale asociaţiilor şi nu a membrilor în parte. Răspunderea juridică este noţiunea ce impune un comportament specific membrilor societăţii în care este aplicată, în caz contrar fiind impuse constrângeri sub formă de sancţiuni. În opinia lui I. Guceac, până în prezent este cunoscută doar o singură modalitate de respingere legală a violării dreptului răspunderea juridică 11. Astăzi putem constata că răspunderea constituţională este recunoscută ca formă a răspunderii juridice doar de către unii autori, fără a exista însă o analiză ştiinţifică detaliată care ar argumenta existenţa ei. Mai mulţi autori remarcabili au cercetat problema în cauză şi şi-au adus aportul în acest domeniu. Printre ei îi putem menţiona pe D. Baltag, M. Bădescu, B. Ţonea, I. Deleanu, I. Muraru, Simina Tănăsescu 12 etc. Comentarii privind definirea, clasificarea şi tragerea la răspundere constituţională a partidelor politice face şi A.N. Cocotov, care, pe lângă faptul definirii asociaţiilor politice, menţionează că partidele Constituţional Comparat, Chişinău, CEP USM, 2003; T.K. Baikova, Constituţiono-pravovoi status politiceskih partii v Rossiskoi federaţii:, Москва, МГЮА, 2002; B. А. Strashun, Constituţionoe (gosudarctvenoe) pravo zarubejnâh ctran, 3-е izd., vol. 1-2, Москва: BЕК, N. A. Mihaleva, Constituţionalnoe pravo zarubejnâh ctran СНГ,Моsкvа, Jurist, 1999, p I. Guceac, op. cit., p D. Baltag, op. cit; M. Bădescu, B. Ţonea, Drept Constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2006; I. Deleanu, op. cit.; I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit. 51

52 politice se creează în mod liber şi fără aprobarea unor organe de stat sau persoane cu funcţii de răspundere 13. Scopul răspunderii juridice constituţionale este de a ocroti şi garanta exercitarea eficientă a puterii publice de către autorităţile împuternicite în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale legilor constituţionale. Răspunderea contravenţională constituie o varietate a răspunderii juridice, care apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare, în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională 14. Analizând contravenţiile electorale, V. Guţuleac enunţă relaţiile sociale ce ţin de protecţia drepturilor politice ale persoanei fizice şi constituie obiectul generic pentru următoarele contravenţii 15. În procesul cercetării şi comparaţiei legislaţiei electorale a Republicii Moldova în raport cu cele ale Federaţiei Ruse, României şi altor state, am observat că cadrul legal naţional corespunde rigorilor internaţionale, dar Codul Electoral al R.M. a fost formulat mai curând ca un ghid cu titlu de recomandare pentru partide politic şi administraţia publică centrală şi cele locale, deoarece în prevederile sale nu se regăsesc restricţii clare şi explicite în Codul contravenţional şi Penal al Republicii Moldova. Făcând trimiteri la legislaţia Federaţiei Ruse şi României, am observat în ambele cazuri cât de exigentă şi cuprinzătoare este legislaţiei statelor menţionate. În concluzie, considerăm necesară şi oportună revizuirea prevederilor Codului Contravenţional al Republicii Moldova în acest domeniu şi includerea de diverse sancţiuni în vederea garantării respectării drepturilor constituţionale ale asociaţiilor social-politice şi ale cetăţenilor de rând. Tratarea ştiinţifică a fenomenului răspunderii penale a partidelor politice, ca subiecte colective de drept, implică mai multe controverse în doctrina juridică contemporană. Pe de o parte, este necesară abordarea generală a principiului răspunderii penale a partidelor politice şi membrilor săi, iar, pe de altă 13 A.N. Cocotov, Constituţionoe pravo Rossii. Curs lecţii: Uceb. posobne, Моsкvа, Prospekt, 2008, p V. Guţuleac, Tratat de drept contravenţional, Chişinău, S. n., p Ibidem, p

53 parte, este imperativă stabilirea co-raportului dintre răspunderea partidelor politice, ca persoane juridice şi membrii săi, ca persoane fizice. Un loc aparte în această abordare ştiinţifică rezidă în posibilitatea de a implementa răspunderea penală a partidelor politice în Republica Moldova subiect aparte al răspunderii juridice. În acest context, este necesar de menţionat că, în diferite state, răspunderea (penală) juridică este tratată în mod diferit, în dependenţă de statutul juridic acordat persoanelor juridice şi gravitatea acţiunilor săvârşite de acestea. Astfel, în Statele Unite al Americii există răspunderea penală a persoanelor juridice. Iniţial, era prevăzută sancţiunea penală a persoanelor juridice în cazul sindicatelor şi trusturilor. În cazul lor se aplica amenda. Mai târziu, aceste sancţiuni au fost extinse şi asupra altor asociaţii obşteşti. În opinia constituţionaliştilor ruşi, această practică era considerată ca fiind antidemocratică. Însă, pe parcursul anilor 80, problema tragerii la răspundere a persoanelor juridice a devenit evidentă. În 1978, Comitetul European pentru Probleme Criminale (CDPC) a recomandat statelor europene să recunoască subiectele de drept colectiv ca fiind pasibile de răspundere penală 16. Actualmente, mai multe state occidentale, precum S.U.A., Australia, Belgia, Norvegia, Danemarca, România şi altele, prevăd răspunderea penală a persoanelor juridice, iar unele, precum Franţa şi Germania, includ expres şi partidele politice. Iniţial, era prevăzută răspunderea penală a persoanelor juridice în cazul sindicatelor, corporaţiilor şi trusturilor. Mai târziu însă, instituţia răspunderii penale a fost extinsă şi asupra altor asociaţii obşteşti. O categorie aparte o constituie cazul Federaţiei Ruse, Bulgariei, Turciei, Australiei, Cârgâstan şi alte state CSI, care prevăd doar răspunderea penală a persoanei fizice, excluzând totalmente subiectele colective de drept. Sub aspect teoretic, există mai multe opinii ale cercetătorilor în acest sens. Spre exemplu, T.K. Baikova analizează răspunderea partidelor politice sub trei aspecte: răspunderea penală a partidelor ca reprezentante ale puterii, răspunderea partidelor politice ca organizaţii şi a partidelor politice ca forme de realizare a indivizilor. Din acestea, 16 V. Naumov, Rossiikoe ugolovnoe pravo, Моsкvа, 1997, р

54 autoarea afirmă că doar cel de al treilea aspect partidul politic ca formă de realizare a individului presupune posibilitatea tragerii la răspundere penală 17. În urma cercetării acestui domeniu, se pot detaşa următoarele concluzii: 1) Deşi tratarea răspunderii juridice a partidelor politice a constituit subiectul predilect al multor cercetători, totuşi problema nu a fost studiată suficient de către autorii autohtoni în ceea ce priveşte răspunderea constituţională, civilă, penală şi contravenţională a partidelor politice şi a reprezentanţilor lor. Astfel, considerăm că partidele politice contemporane nu mai sunt doar subiecte ale raporturilor de drept constituţional, ci au evoluat, astfel că raporturile acestei instituţii complexe sânt reglementate de norme ale dreptului contravenţional, penal, civil etc. 2) Este necesar a defini răspunderea constituţională şi a include în legislaţia în vigoare principiile aplicării acestei forme a răspunderii juridice, care decurge din caracterul faptelor pentru care se aplică şi statutul juridic al subiectelor cărora li se incumbă. 3) Legiuitorul a restrâns cercul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice şi, implicit, a limitat instituţia răspunderii juridice penale la imposibilitatea de a se manifesta la justa valoare şi de a cuprinde un spectru cât mai larg al persoanelor juridice, printre care regăsim şi partidele politice. 4) Pentru a ameliora legislaţia naţională privind reglementarea juridică a organizării şi funcţionării partidelor politice şi a conforma răspunderea penală standardelor internaţionale, a garanta legalitatea şi legitimitatea partidelor politice ca expresie a voinţei poporului, propunem: includerea în Legea nr. 294-XIV privind partidele politice a noţiunii de răspundere constituţională a partidelor politice; revizuirea art. 25 al Legii nr. 317-XIII cu privire la Curtea Constituţională din R.M. preluând experienţa statelor europene, care prevede dreptul cetăţenilor şi asociaţiilor lor de a sesiza Curtea Constituţională, inclusiv în cazul neconstituţionalităţii prevederilor legislative sau acţiunilor/inacţiunilor partidelor politice; atribuirea de mai multe competenţe autorităţii electorale centrale în vederea sancţionării concurenţilor electorali şi 17 T. K. Baikova, op. cit., p

55 garantării respectării drepturilor constituţionale ale asociaţiilor social-politice şi cetăţenilor de rând; persoanele juridice să fie pasibile de sancţiuni penale pentru încălcarea art. 181, referitor la împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii organelor electorale, şi a art. 182, privind falsificarea rezultatelor votării prevăzute de Codul Penal al R.M.; extinderea ariei răspunderii penale asupra mai multor categorii de entităţi colective, inclusiv asupra partidelor politice, prin includerea sancţiunilor prevăzute de Codul Penal al R.M. la art. 63 alin. (1) lit. a), c) pentru acţiuni sau inacţiuni comise de acestea. 55

56 ACTUALITATEA PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE Horea Crişan The current status regarding the free movement of labor force from the perspective of the European rules. The emphasis on free movement of workers since the beginning of the European Economic Community distinguished labour regulation in the Community from national labour laws of the Member States, where free movement was not of concern, as well as from international labour standards. Labour standards focused on employment protection and industrial relations were not a primary concern of an EC aiming at free movement of workers, certainly in the earlier stages of the Community, but even later in the EU. The primary objective of establishing free movement of workers in a labour market was for long the dominant feature of EU regulation of employment and industrial relations. Key words: labour law, EU regulation, movement of workers Libera circulaţie a persoanelor şi totodată a forţei de muncă este una din cele patru libertăţi fundamentale consacrate prin articolele 45 şi 48 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (alături de libera circulaţie a capitalurilor, a serviciilor şi a bunurilor). Art. 45 prevede garantarea dreptului de şedere şi a liberei circulaţii a lucrătorilor pe întreg teritoriul Uniunii, eliminarea oricărei discriminări pe bază de cetăţenie cu privire la încadrarea în muncă, remuneraţie sau condiţii de muncă. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

57 Articolul prevede două excepţii cu privire la libera circulaţie a forţei de muncă, şi anume: Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică şi prevederile articolului se aplică sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. Articolul 48 consacră dreptul lucrătorilor, în mod special al lucrătorilor migranţi şi al celor care desfăşoară o activitate independentă, de a fi asiguraţi în ceea ce priveşte domeniul securităţii sociale, prin instituirea unui sistem care să permită acest lucru. Totuşi, statele membre nu sunt obligate să acorde prestaţii de securitate socială altor persoane decât lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor care desfăşoară o activitate independentă şi membrilor familiilor acestora. Lucrătorul comunitar trebuie să aibă şi are acces liber la angajare şi egalitate de tratament. Lucrătorul comunitar este liber să îşi caute un loc de muncă pe teritoriul oricărui stat membru, fără discriminare. Lucrătorii comunitari vor avea prioritate în faţa lucrătorilor din statele terţe. Principiul nediscriminării, însă, nu va avea ca rezultat discriminarea inversă, adică discriminarea propriilor cetăţeni în favoarea lucrătorilor comunitari. Rolul agenţiilor specializate în domeniul liberei circulaţii a forţei de muncă, publice sau private, ar trebui să fie acela de a fluidiza piaţa forţei de muncă şi de a crea puntea de legătură între angajat şi angajator sau beneficiarul prestaţiei de servicii. Conform Organizaţiei Internaţionale a Muncii, agenţiile de recrutare şi plasare de personal, fie că au activitate în interiorul statului membru unde îşi au sediul, fie că îşi desfăşoară activitatea pe piaţa forţei de muncă externă, ar trebui: 1) să asigure informarea eficientă despre piaţa forţei de muncă, 2) să asigure asistenţă în căutarea locurilor de muncă şi în serviciile de plasare, 3) să administreze fondurile de şomaj, şi 4) să administreze diverse programe pentru piaţa forţei de muncă 1. Organizaţia Internaţională a Muncii consideră că o bună cooperare între guverne şi agenţiile de recrutare şi plasare de personal are rezultate pozitive pe piaţa forţei de muncă internaţională, mai ales în situaţii de criză. Agenţiile publice de recrutare sau plasare a forţei de muncă [e.g. Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, DIRECCTE 1 Jobs Pact Policy Brief, Dosar 5, Organizaţia Internaţională a Muncii, noiembrie

58 (Franţa), Jobcenter plus (Marea Britanie)] au obligaţia de a pune la dispoziţia tuturor cetăţenilor comunitari, indiferent de cetăţenie, informaţii cu privire la locurile de muncă disponibile pe teritoriul statului membru. Accesul la informaţie este liber, dar, de cele mai multe ori, căutarea unui loc de muncă pe teritoriul altui stat membru decât cel de origine este mult mai dificilă decât am crede la o prima vedere. Cele mai des întâlnite bariere în căutarea unui loc de muncă sunt: bariera de limbă, bariera de distanţă între ţara de reşedinţă şi cea în care se găsesc locurile de muncă, bariera de calificare ş.a. 2 Pentru o mai bună informare cu privire la piaţa muncii din statele membre a tuturor lucrătorilor comunitari, furnizorii publici de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă publici sunt obligaţi să trimită informări periodice despre piaţa muncii din respectivul stat membru către furnizorii de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă a celorlalte state membre. Pentru aceste informări s-a înfiinţat, prin dispoziţiile art. 15 al Regulamentului 1612/68, Biroul de coordonare EURES, care are rolul de a face publice ofertele de locuri de muncă din statele membre, precum şi cererile de locuri de muncă depuse de lucrătorii statelor membre. Biroul de coordonare EURES facilitează colaborarea între membri săi, şi anume între: serviciile naţionale şi locale de ocupare a forţei de muncă, serviciile de ocupare a forţei de muncă competente pentru regiunile transfrontaliere, celelalte servicii specializate de ocupare a forţei de muncă comunicate Comisiei, organizaţii sindicale şi patronale desemnate de către membri. Membrii şi partenerii Biroului de coordonare EURES vor dezvolta parteneriate durabile în regiunile transfrontaliere. Biroul va fi coordonat de către Comisia Europeană, iar în ceea ce priveşte coordonarea strategiei, aceasta se va consulta cu directorii membrilor reţelei. Activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă are rolul de a veni în ajutorul serviciului public de ocupare a forţei de muncă. De obicei, pentru o primă experienţă, lucrătorii români apelează la agenţiile de ocupare a forţei de muncă: fie furnizorii de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, fie agenţiile 2 N. Ouali, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights, Belgian Case Study Final Report, Working Lives Research Institute, februarie 2012, p

59 de muncă temporară. În general, lucrătorii români care doresc să muncească în Marea Britanie apelează la furnizorii de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, deoarece cea mai răspândită metodă de a pătrunde pe piaţa forţei de muncă din această ţară pentru lucrătorii români este în calitate de liber profesionist. Agenţiile desfăşoară activităţi de mediere între angajator şi angajat, dar şi activităţi de consultanţă cu privire la formalităţile prealabile angajării lucrătorului român în Marea Britanie. De asemenea, agenţiile de recrutare şi plasare de forţă de muncă joacă un rol important în medierea între lucrătorii români şi angajatorii din ţările care au ridicat restricţiile pe piaţa forţei de muncă pentru lucrătorii români. Acestea, în schimbul unui comision, vor media forţa de muncă românească către angajatorii aflaţi în nevoie. Datorită faptului că în Franţa există o atitudine ambivalentă în ceea ce priveşte opţiunea de a fi liber profesionist, deoarece aceasta este considerată o formă nesigură de angajare datorită relativei lipse de protecţie socială şi sustenabilitate a afacerii 3, această modalitate nu este foarte răspândită nici în rândul lucrătorilor români. Agenţiile private de ocupare a forţei de muncă din România nu au arătat interes în această direcţie, tocmai datorită acestei lipse de sustenabilitate. În ultimii ani, agenţiile de recrutare şi plasare de personal au un rol activ în recrutarea şi plasarea de personal medical în aproape toate ţările europene. Resurse financiare importante sunt cheltuite pentru organizarea de târguri de forţă de muncă în vederea recrutării de personal calificat pentru : Suedia, Marea Britanie, Franţa, Spania, Belgia. În ceea ce priveşte forţa de muncă necalificată sau calificată în domenii cum ar fi construcţiile, turismul, industriile, agenţiile de muncă temporară joacă în continuare un rol important în ceea ce priveşte detaşarea transfrontalieră a forţei de muncă din statele membre în care aceasta există în surplus înspre state membre unde există penurie de forţă de muncă în diferite domenii. Principiul liberei circulaţii a serviciilor ajută la fluidizarea pieţei de forţă de muncă din Uniunea Europeană. Toate tipurile de agenţii de plasare şi recrutare de 3 European Employment Observatory Review. Self-Employment in Europe 2010, Comisia Europeană, Directoratul general pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale si incluziune, Unitatea D2, septembrie 2010, p

60 personal, fie că sunt furnizori de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, fie că sunt agenţi de muncă temporară, fie că sunt publice, fie că sunt private ar trebui să ajute la protejarea unor principii esenţiale, cum ar fi: egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei şi nediscriminarea la locul de muncă. De asemenea, acestea ar trebui să vegheze asupra respectării condiţiilor de muncă şi a securităţii în muncă. În ceea ce priveşte detaşarea transfrontalieră, agentul de muncă temporară ar trebui să vegheze şi la respectarea principiilor de egalitate de tratament în regimurile profesionale de securitate socială, la respectarea principiului de nediscriminare şi tratament egal între persoane indiferent de originea lor etnică sau rasială, egalitatea de remunerare şi apartenenţa la un sistem de securitate socială. Dacă la nivel naţional agenţiile de plasare şi recrutare de forţă de muncă pot fi cu uşurinţă monitorizate şi controlate, în ceea ce priveşte activitatea agenţiilor de muncă temporară pe piaţa forţei de muncă europene există dificultăţi în a controla şi monitoriza corect, datorită neconcordanţelor dintre legislaţiile interne ale fiecărui stat în parte. Deşi la nivel european Directiva 2008/CE/104 pare a fi foarte clară, ea permite statelor membre o mare libertate în transpunerea prevederilor sale în dreptul intern al fiecăruia. De aceea, în practică, pare adesea că dreptul intern nu încurajează, ci, dimpotrivă, stopează libera circulaţie a serviciilor prin detaşare transnaţională. Controlul riguros al activităţii agenţilor de muncă temporară este uneori dificil, datorită acestor neconcordanţe şi se creează, astfel, o nişă pentru eludarea legislaţiei aplicabile. S-a constatat exploatarea forţei de muncă provenită din ţări mai puţin dezvoltate ale Uniunii în alte state membre 4. Uneori există înţelegeri între agenţii de muncă temporară, beneficiarii serviciilor şi lucrătorii români detaşaţi. Aceştia se protejează reciproc pentru a evita amenzile ca urmare a nerespectării prevederilor legale în domeniu cu privire la condiţiile de muncă, salariu minim aplicabil sau condiţiile de cazare sau masă 5. 4 N. Clark, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights, Final Report, Working Lives Research Institute, mai 2012, p N. Ouali, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights, Belgian Case Study Final Report, Working Lives Research Institute, februarie 2012, p

61 Ca urmare a numeroaselor cazuri din jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene 6, au existat cereri de revizuire a Directivei 96/CE/71, în scopul stopării situaţiilor în care munca temporară a servit ca paravan pentru munca ilegală, nerespectarea condiţiilor de muncă, de plată a salariului minim sau a orelor suplimentare, de concedieri nejustificate în scopul înlocuirii unui lucrător salariat cu un lucrător detaşat. În concluzie, este de remarcat faptul că noţiunea de lucrător a fost definită dintr-o necesitate de către Curtea de Justiţie Europeană. Aceasta nu a apelat la niciuna din legislaţiile naţionale ale statelor membre, ci a atribuit acestui termen un sens în concordanţă cu interesul comunitar. Lucrătorul este cetăţean al unui stat membru care prestează o muncă ce constituie o activitate economică în schimbul unei remuneraţii şi se află într-o relaţie de subordonare care trebuie să existe între angajator şi angajat şi este asigurată conform legislaţiei în vigoare. Aderarea unor noi membri şi-a pus amprenta şi asupra principiului liberei circulaţii a lucrătorilor. Tratatele de aderare încearcă să încetinească imigraţia şi, în acest sens, instituie perioade de regim tranzitoriu pentru noile state membre. Pentru ţările care au aderat în 2004 şi 2007, fiecare stat membru a putut decide diferenţiat dacă acceptă admiterea forţei de muncă a noilor state membre după o perioadă de doi ani de la aderare sau prelungeşte perioada tranzitorie pentru încă trei ani sau încă şi mai mult pentru o perioadă suplimentară de încă doi ani. La mai bine de şapte ani de la aderare, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Ungaria au ridicat toate restricţiile în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă a cetăţenilor români. Statele care menţin încă restricţiile sunt Austria, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda şi Spania. Temerile principale ale Marii Britanii, exprimate atât de vehement, atât de guvernarea laburistă a primului ministru Tony Blair, cât şi de guvernarea democrată a primului ministru David Cameron, sunt că, 6 Vezi: cauza C-341/05 - Laval; C. Woolfson şi alţii, Posted Workers in Sweden. The case of male, Polish construction workers, Universitatea Linköping, iunie 2010, p. 2; cauza C-346/06 Dirk Rüffert c/a Land Niedersachsen sau Cauza C- 319/06 Commission c/a Luxembourg. 61

62 odată cu ridicarea restricţiilor cu privire la libera circulaţie a forţei de muncă, piaţa muncii britanică va fi invadată de forţa de muncă românească. Ceea ce îngrijorează guvernele britanice, indiferent de partidul aflat la guvernare, este faptul ca piaţa muncii britanică să nu fie invadată de forţa de muncă necalificată. Ca şi actualitate, restricţiile de muncă pentru cetăţenii români şi bulgari se extind până la sfârşitul anului 2013 anunţ care aparţine ministrului britanic al imigraţiei, Damian Green, citat de un comunicat al Ambasadei U.K. la Bucureşti. Cetăţenii români şi bulgari care intenţionează să muncească în Marea Britanie vor trebui, ca şi până acum, să obţină în prealabil un permis de muncă de la Agenţia britanică pentru Frontieră (U.K. Border Agency): Prin menţinerea restricţiilor dorim să ne asigurăm că migraţia aduce beneficii Regatului Unit şi nu are un impact negativ asupra pieţei britanice a muncii. Guvernul reformează radical sistemul de imigraţie; a anunţat deja plafonul anual pentru vize de muncă şi noi reguli stricte pentru studenţi, astfel încât migraţia netă să fie redusă de la sute de mii la zeci de mii. 62

63 CONFLICTELE DE LEGI ŞI CONFLICTELE DE JURISDICŢII COMPLEMENTARITATE ÎN DIVERSITATE Călina Jugastru Les conflits de loi et les conflits de jurisdiction complémentarité dans la diversité. Le nouveau contencieux privé international est determiné par les nouvelles règles issues des réglementations européennes. Le droit de l Union Européenne impose une nouvelle hiérarchie des normes juridiques. Le Code roumain de procédure civile prévoit que ses dispositions s ap.liquent lorsque les traités internationales, le droit de l Union ou les lois spéciales ne contiennent pas des provisions contraires. Le législateur national devient un législateur européen, car il doit ap.liquer, avec priorité, les instruments normatifs directes et obligatoires. Le procès civil avec élément d extraneité souffre, car les conflits de lois et les conflits de jurisdictions, connaissent un nouvel enjeu qu avant. Les conflits de lois et les conflits de jurisdictions sont intégrés dans les réglements européennes. Il y on a des différences mais, aussi, des points communs entre les deux catégories juridiques. C est normal, car la compétence jurisdictionnelle et la compétence législative ne se supraposent pas. Mots clé: conflits de lois, conflits de jurisdictions, compétence jurisdictionnelle, compétence législative, nouveau Code de procédure civile. 1. Perimetrul de gestiune al contenciosului privat internaţional Realitatea pe care o parcurgem are drept caracteristică unificarea regulilor aplicabile conflictelor de jurisdicţii. Tendinţa unificării afectează nu numai conflictele de jurisdicţii, dar şi conflictele de legi. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

64 Complementaritatea conflicte de jurisdicţii conflicte de legi a apărut imediat după încheierea Convenţiei de la Bruxelles, în anul Convenţia de la Roma din 1980 reprezintă o replică la opţiunile de competenţă judiciară prevăzute în Convenţia de la Bruxelles 1. În spiritul continuităţii, dispoziţiile ambelor convenţii au fost reluate în Regulamentele Bruxelles I şi Roma I, care au marcat o etapă calitativ superioară în procesul cooperării judiciare în spaţiul european. Europenizarea şi globalizarea sunt inevitabile. Nu numai la nivelul raporturilor juridice care conţin element străin, dar şi în mod special, cu referire la contenciosul privat cu element de extraneitate. Fiecare sistem juridic naţional vine cu propriile particularităţi, dar se aliniază cerinţelor dictate de interrelaţionare, liberă circulaţie, cooperare judiciară şi de dezideratul unificării, într-o anumită măsură, a regulilor de conflict. Specificul naţional grevează, inevitabil, eforturile de compatibilizare a ordinilor juridice ale statelor. El are menirea de a îmbogăţi perimetrul comun de gestiune a contenciosului privat internaţional (cu evitarea oricărei obstaculări în cooperarea judiciară civilă). Sistemul normelor conflictuale este impregnat de elementele de specific naţional. Fiecare stat, în virtutea suveranităţii, are prerogativa de a adopta un corpus de reguli aplicabile pe propriul teritoriu. Dreptul internaţional privat (în general) şi normele privind litigiul civil cu element de extraneitate (în special) reflectă viziunea legiuitorului naţional. În spiritul pluralismului juridic, fiecare stat are propriul drept internaţional privat, care operează cu propriul limbaj şi cu propriile categorii 2. S-a afirmat, sugestiv, că statul contemporan nu mai este expresia unei unice puteri politice, iar procesul de democratizare este reorganizat pe o bază transversală, care asociază actori diverşi, la nivel infraetatic şi la nivel supraetatic 3. Vorbim astăzi 1 P. Lagarde, L européanisation du droit international privé Conflits de lois, (pagină consultată la data de 18 aprilie 2014). 2 D. Boden, Le pluralisme juridique en droit internationale privé, în Le pluralisme, «Archives de philosophie du droit», Tome 49, 2006, p D. Mockle, Mondialisation et État de Droit, dans Id. (dir.), Mondialisation et État de Droit, Bruxelles, Bruylant, 2002, p. 73, citat după V. Petev, Pluralisme juridique, construction européenne et droits participatifs, în Le pluralisme, «Archives de philosophie du droit», Tome 49, 2006, p

65 de o fragmentare a puterii statale şi de o reevaluare a instrumentelor tradiţionale de reglementare 4. La acest moment, se poate constata existenţa a două realităţi normative: sistemul naţional al dispoziţiilor de drept internaţional privat şi dreptul european. Sau, altfel spus, dreptul internaţional privat naţional şi dreptul internaţional privat european. Acesta din urmă este interfaţa între dreptul european (ex-comunitar) şi dreptul internaţional privat clasic 5. Asistăm, actualmente, la extinderea ariei instituţiilor juridice afectate de europenizare. Drept dovadă, paleta largă de instrumente europene cu forţă obligatorie şi cu aplicabilitate imediată, prioritară, în dreptul naţional. Transpus în planul conflictelor de jurisdicţii, procesul de europenizare 6 are câteva categorii de surse legislative. De regulă, normele juridice europene 7 se juxtapun regulilor naţionale, în anumite domenii de exemplu, în materia competenţei internaţionale, precum şi în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine. Arbitrajul internaţional se supune dispoziţiilor NCPC şi, în acelaşi timp, face obiectul Convenţiei de la New York din Odată ce o situaţie de drept privat, care a devenit contencioasă, are legătură cu mai multe sisteme juridice naţionale (prin elementul de extraneitate), trebuie identificată jurisdicţia care va dezlega cauza. Nu există o jurisdicţie internaţională care să soluţioneze litigiile private cu element de extraneitate. Intervine necesitatea de a selecta instanţa 4 C.-A. Morand, Le Droit néomoderne des politiques publiques, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1998, apud V. Petev, Pluralisme juridique, construction européenne et droits participatifs, în Le pluralisme..., p Eforturile de multiplicare a instrumentelor de unificare a dreptului internaţional privat, în plan european, vizează elaborarea unui Cod European de drept internaţional privat sau chiar a unui Code of private international law common to the civilized world (a se vedea D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, în Revista de Drept Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007, p. 395). 6 Împărtăşim ideea că europenizarea dreptului internaţional privat nu este o operă atât de dificil de conceput şi de implementat precum pare la prima vedere şi, oricum, ea este mult mai lesnicioasă şi mai viabilă din punct de vedere practic decât unificarea europeană a instituţiilor dreptului privat (D.A. Popescu, op. cit., p. 393). 7 A se vedea T. Corlăţean, Izvoare convenţionale ale Uniunii Europene în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, în Dreptul, nr. 8/2012, p

66 competentă dintre jurisdicţiile cu care face legătura elementul străin. Litigiul fiind în relaţie cu mai multe ordini juridice naţionale, se impune definirea prealabilă şi clară a principiilor care stau la baza determinării competenţei instanţelor. Hotărârea pronunţată este una naţională, în sensul că emană de la sistemul judiciar al unui anumit stat. Dar efectele hotărârii se repercutează asupra mai multor sisteme de drept, întrucât procesul civil prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate 8. Toate aceste chestiuni sunt rezolvate în Cartea a VII-a din NCPC, conform următoarelor prevederi: Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel (art. 1064). Cu alte cuvinte, ori de câte ori litigiul privat cu element străin intră sub incidenţa instrumentelor obligatorii de unificare a dreptului internaţional privat, acestea vor găsi aplicare prioritară faţă de dreptul intern. Noua soluţie legislativă concretizează asimilarea integrală a consecinţelor normative ale integrării împrejurare care se poate observa şi în sistemele de drept ale altor state europene 9. Aplicarea imediată şi prioritară aparţine dreptului convenţional şi dreptului unional. Dacă litigiul nu intră sub incidenţa dispoziţiilor amintite, se aplică, în subsidiar, dreptul intern al statului respectiv. Din această perspectivă, dreptul naţional apare ca un drept cu vocaţie subsidiară de aplicare. Recursul la instrumentele de unificare are ca scop crearea spaţiului judiciar european apt să ofere soluţii în procesele generate de raporturile de drept civil, comercial sau de alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. La momentul actual, atât instrumentele normative europene, cât şi sistemul legislativ naţional sunt perfectibile. Este esenţială armonizarea, pe cât posibil, a celor două, prin găsirea soluţiilor care să acopere ansamblul ipotezele teoretice. Suprapunerea perfectă a prevederilor legale, la nivel naţional şi la nivel european, este dificilă, în condiţiile în care specificul naţional are încă un cuvânt de greutate. 8 S. Clavel, Droit international privé, 3 e édition, Dalloz, Paris, 2012, p Pentru un tablou al surselor legislative, interne şi internaţionale, care se aplică pe teritoriul Franţei în materia conflictelor de jurisdicţii, a se vedea S. Clavel, Droit international privé, ed. cit., p

67 Este preferabilă corelarea dispoziţiilor legale, pentru evitarea conflictelor negative de competenţă ori, dimpotrivă, pentru evitarea procedurilor concurente, pentru uniformizarea criteriilor de determinare a competenţei internaţionale, pentru conservarea ordinii juridice europene. Un exemplu, în ceea ce priveşte necesitatea armonizării: unul dintre motivele de refuz al recunoaşterii hotărârii străine îl constituie, conform art NCPC, faptul că hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; incompatibilitatea se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs 10. Conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat 11 nu se poate determina în mod abstract, întrucât conţinutul noţiunii de ordine publică este unul dinamic. Instanţa va stabili, în fiecare caz în parte, dacă se găseşte în prezenţa motivelor de încălcare a ordinii publice. Ori, încălcarea principiilor de apărare a drepturilor fundamentale ale omului, promovate în dreptul Uniunii Europene 12, este unul dintre cazurile de încălcare a ordinii publice. Aceasta întrucât ordinea de drept internaţional privat român înglobează şi drepturile fundamentale garantate în dreptul european. Hotărârea pronunţată în străinătate cu încălcarea acestor drepturi nu poate fi recunoscută pe teritoriul României, întrucât se consideră că încalcă ordinea publică de drept român. 2. Reglementarea procesului civil internaţional în NCPC Într-o nouă perspectivă legislativă, procesul civil internaţional este plasat (topografic) în NCPC. Prezenţa elementului de extraneitate obligă 10 Această din urmă subliniere reprezintă o încercare de redefinire a ordinii publice în dreptul internaţional privat. Ea se raportează atât la ordinea juridică română, cât şi la gravitatea consecinţelor negative pe care le produce nerespectarea ei (cu privire la analiza art NCPC, I. Leş, Comentariile 2013, art A se vedea, ca lucrări anume destinate acestei teme: P. Lagarde, Recherches sur l ordre public en droit international privé, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1959; A. Chapelle, Les fonctions de l ordre public en droit international privé, Thèse, Université de droit, d'économie et de sciences sociales de Paris, 1979; O. Căpăţână, Semnificaţia noţiunii de ordine publică în procedura de exequatur, în Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1976, p Avem în vedere explicaţia furnizată de art alin. 1 C. civ., care reia prevederea generală din Legea nr. 105/1992 (art. 8). 67

68 însă la analiza instituţiei într-un limbaj mixt: cel specific dreptului procesual civil şi cel adaptat / propriu dreptului internaţional privat. Domeniul de aplicare al Cărţii a VII-a din NCPC îl constituie procesul civil internaţional. Cele patru titluri ale cărţii reglementează competenţa internaţională, legea aplicabilă, eficacitatea hotărârilor străine şi arbitrajul internaţional. NCPC utilizează sintagma proces civil internaţional pentru a desemna procesul de drept internaţional privat, adică normele juridice aplicabile în litigiile de drept privat cu element de extraneitate. Pentru sinonimie, literatura de specialitate uzează de expresia conflict de jurisdicţii, cu trimitere la sensul larg al acesteia. Lato sensu, conflictul de jurisdicţii reprezintă o sumă de probleme de drept internaţional privat: competenţa jurisdicţională; lex causae în litigiul cu element străin, precum şi eficacitatea hotărârilor străine în statul forului. Stricto sensu, suntem în prezenţa conflictului de jurisdicţii ori de câte ori instanţa sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe 13. În sfera procesului civil internaţional intră litigiile de drept privat care prezintă element de extraneitate (adică prezintă legături cu mai multe sisteme de drept) şi care sunt guvernate fie de NCPC, fie de alte prevederi legale 14. Procesul civil internaţional este litigiul de drept privat, privit în dimensiunea sa internaţională. Actuala reglementare din dreptul român intern este expresia a două deziderate: păstrarea unor elemente de tradiţie şi continuitate, precum şi unificarea regulilor aplicabile sectorial, pentru evitarea disfuncţiilor în materia competenţei judiciare, a recunoaşterii şi executării hotărârilor străine. Obiectul litigiului de drept privat îl constituie situaţia de drept privat; procesul civil internaţional se circumscrie raporturilor juridice generate în sfera dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii, proprietăţii intelectuale, transporturilor etc. Sunt excluse raporturile juridice care iau 13 Cu privire la relaţia între cele două tipuri de conflicte, a se vedea, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr. 1/1999, p În termeni apropiaţi, doctrina de specialitate defineşte procesul civil internaţional ca fiind procesul civil care are ca obiect soluţionarea unui litigiu ce derivă dintr-un raport juridic cu element străin (T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2005, p. 225). 68

69 naştere în dreptul public. Soluţia este explicabilă, întrucât Codul de procedură civilă constituie dreptul comun al raporturilor dintre particulari în relaţiile internaţionale (art. 2 alin. 2 NCPC). Elementul de extraneitate este un fapt juridic de ataşare care priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera conflictul pozitiv de legi, atrăgând incidenţa a două sau mai multe sisteme de drept sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz 15. Prezenţa elementului străin în contextul raporturilor juridice de drept privat îndreptăţeşte la aplicarea normelor care reglementează procesul civil internaţional. Altfel, litigiul rămâne supus reglementărilor interne referitoare la procesul civil. 3. Conflictul de jurisdicţii şi conflictul de legi 16 Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat nu se suprapune cu competenţa legislativă. Graniţa nu este absolută, întrucât între conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi există interferenţe. De altfel, instrumentele de unificare a dreptului internaţional privat (în special, regulamentele europene) integrează ambele tipuri de conflicte de legi şi de jurisdicţii. Obiectul celor două tipuri de conflicte este diferit. Suntem în prezenţa conflictului de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă, sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat, trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe. Conflictul de legi 17 presupune situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite; 15 Definiţiile oferite în doctrină converg spre ideea că elementul de extraneitate (element străin, element de extranietate) este o împrejurare de fapt care pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept, susceptibile a se aplica (S. Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2013, p. 11; D. Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2012, p ). 16 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2005, p În sintagma conflict de legi, prin lege înţelegem sistemul de drept al unui anumit stat. Originea conflictului de legi se găseşte în deosebirile între sistemele de drept naţionale. 69

70 Spre deosebire de conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii este condiţionat, în mod obligatoriu, de existenţa unui litigiu. În absenţa litigiului, nu se pune problema determinării competenţei. Conflictul de legi, în schimb, poate să apară şi independent de existenţa unei situaţii litigioase; el rezolvă problema aplicării lex causae la nivelul dreptului internaţional privat substanţial; Determinarea competenţei instanţelor unui anumit stat nu înseamnă, automat, aplicarea, în calitate de lex causae, a sistemului legislativ al statului respectiv. Ca efect al stabilirii competenţei instanţei forului, va deveni aplicabil sistemul conflictual al statului forului, sistem care operează cu instituţii diverse: calificare, ordine publică, retrimitere, norme de aplicare imediată 18 ş.a. Odată ce se declară competentă, instanţa sesizată cu un litigiu internaţional va identifica legea aplicabilă: legea forului sau legea străină. În final, litigiul nu va fi supus neapărat legii materiale a forului; instanţa forului poate aplica, după caz, norma substanţială a forului sau norma substanţială străină după cum indică propriul sistem conflictual. După ce acceptă soluţionarea litigiului, instanţa va determina sistemul de drept aplicabil şi apoi, din acest sistem, va identifica legea materială aplicabilă; Natura normelor care reglementează conflictul de jurisdicţii diferă de natura normelor ce reglementează conflictul de legi. Avem în vedere două aspecte subsumate acestei probleme. Conflictul de jurisdicţii se soluţionează prin intermediul normelor de aplicaţie imediată; conflictul de legi se rezolvă prin reguli de conflict. Conflictul de legi presupune norme conflictuale 19, adică norme care desemnează legea competentă să cârmuiască raportul 18 Normele de aplicaţie imediată nu se suprapun cu excepţia de ordine publică de drept internaţional privat. Normele de aplicaţie necesară înlătură conflictul de legi, în vreme ce excepţia de ordine publică presupune existenţa unui conflict de legi, pentru a cărui rezolvare este determinată norma străină normal competentă; aceasta este însă înlăturată întrucât încalcă valorile fundamentale ale forului (C. Dariescu, Conflictul de legi în domeniul regimului matrimonial primar, conform Codului civil român, în Dreptul, nr. 10/2012, p. 37). 19 Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului respectiv. Din momentul desemnării legii competente, rolul normei conflictuale încetează. Din acest motiv, norma conflictuală este considerată o normă de trimitere sau o normă de fixare. 70

71 juridic cu element străin 20 (sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de legea cauzei ). Apoi, trebuie observat că normele care concretizează conflictele de jurisdicţii sunt unilaterale. Ele indică dacă sunt competente sau nu instanţele române, fără a se preocupa de situaţia în care acestea nu sunt competente (cu alte cuvinte, nu reglementează competenţa sau necompetenţa instanţelor străine). Este firesc, întrucât problemele de competenţă (inclusiv normele de competenţă internaţională a jurisdicţiilor naţionale) intră în perimetrul suveranităţii fiecărui stat, fără posibilităţi de imixtiune. Aşadar, normele de competenţă internaţională se aplică direct raportului juridic cu element străin şi aduc lămuriri numai cu privire la competenţa instanţelor forului 21 ; Într-o relaţionare strictă, în cazul unui litigiu, conflictul de jurisdicţii este prealabil conflictului de legi, de aceea soluţia conflictului de jurisdicţii determină aplicarea unui anumit sistem de soluţionare a conflictelor de legi. Numai după ce are loc operaţiunea de stabilire a competenţei jurisdicţionale, conflictul de legi devine o prioritate pentru organul de jurisdicţie 22. Această cronologie este firească, deoarece organul jurisdicţional nu poate consulta norma conflictuală înainte de a decide că este competentă în acest sens. Odată ce constată că este competentă, instanţa va proceda la determinarea legii competente, pornind de la propriul sistem de norme conflictuale; 20 Normele conflictuale, fiind norme de trimitere, stabilesc competenţa legislativă, care poate să aparţină legii forului ori legii străine. Chiar dacă nu este aplicabilă legea proprie, aceste norme indică norma străină competentă. 21 Doctrina franceză a sesizat şi diferenţa de natură între cele două tipuri de norme: în timp ce conflictele de legi ar prezenta un caracter juridic, conflictele de jurisdicţii ar avea caracter politic. Cu referire la dreptul francez, s-a precizat că textul Codului civil (art ) permite oricărui francez, reclamant sau pârât într-un litigiu cu un străin, să recurgă la justiţia franceză, instaurându-se astfel un adevărat privilegiu de jurisdicţie fondat pe cetăţenie. Dimpotrivă, în materia conflictelor de legi, cetăţenii francezi şi străinii sunt trataţi pe picior de egalitate, întrucât nu există două sisteme diferite, după cum una dintre părţi este francez sau după cum ambele părţi sunt străini (Y. Loussouarn, P. Bourel, P. De Vareilles-Sommières, Droit international privé, 10 e édition, Dalloz, Paris, 2013, p ). 22 Pentru aceste probleme, a se vedea, R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în Curierul Judiciar, nr. 3/2004, p

72 Conflictele de legi, la rândul lor, influenţează conflictele de jurisdicţii, deşi mai puţin evident. Instanţa de judecată priveşte, de la bun început, litigiul în ansamblu său şi se declară competentă având în vedere legea pe care o va aplica. Jurisprudenţa atestă şi situaţia în care soluţia conflictului de jurisdicţii a suportat influenţa soluţiei date conflictului de legi, de pildă, atunci când instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii şi invocă propria necompetenţă. Astfel de situaţii s-au ivit în cazul divorţurilor confesionale şi în procesele dintre străini. Un exemplu elocvent este constatarea necompetenţei instanţei forului în procesul de divorţ al unor cetăţeni evrei, determinat de faptul că legea personală (legea mozaică) impune intervenţia rabinului; divorţul confesional nu este recunoscut pe teritoriul Franţei 23. Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul părţilor, întrucât legea personală a acestora atrăgea competenţa unui rabin. Unele state consacră pentru divorţurile confesionale procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei. Procedura care implică prezenţa rabinului nu produce efecte juridice în ţările în care încheierea şi desfacerea căsătoriei au caracter laic. Prin urmare, aplicarea legii mozaice ar fi condus la un divorţ fără valoare în Franţa, iar aplicarea legii franceze ar fi însemnat pronunţarea unui divorţ civil pe care religia mozaică nu îl recunoaşte ca valabil 24. Iată cum, pe tărâmul conflictelor de jurisdicţii, apare posibilitatea ca instanţa să evite soluţionarea unei cauze, prin invocarea propriei necompetenţe. Această soluţie este preferată de instanţă atunci când, într-o analiză prealabilă, prefigurează eventualele dificultăţi de 23 Speţa Levinçon s-a aflat pe rolul Curţii de Casaţie franceze în anul A se vedea, pentru comentarii ample, Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, ed. cit., p O speţă care pune aceeaşi problemă, a influenţei pe care o suportă conflictul de jurisdicţii din partea conflictului de legi, este Patino, caz care a generat o bogată jurisprudenţă. A se vedea B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, 3 e édition, Dalloz, Paris, 1998, p ; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Bucureşti, Edit. Hamangiu, 2008, p. 41. Pentru aspecte ale relaţiei între conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Edit. Romfel, 1994, p

73 soluţionare a conflictului de legi în cazul dedus judecăţii. Din această perspectivă, influenţa conflictului de legi asupra conflictului de jurisdicţii are explicaţii care ţin mai curând, de natura umană, mai precis de ezitările şi «slăbiciunile» magistratului, decât de rigoarea şi ordinea logică a soluţionării conflictelor 25 ; Este posibil ca soluţia litigiului să difere de la un sistem legislativ la altul, chiar dacă normele conflictuale la care s-a ajuns, în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii, sunt identice pentru o anumită materie. Explicaţia rezidă în diferenţele existente între normele substanţiale, de la un sistem legislativ la altul. Sistemul normelor conflictuale este expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat, aşa încât norme similare, care aparţin unor state diferite, pot conduce la rezolvări diferite ale conflictului de legi. Chiar în aceeaşi materie, conţinutul normelor conflictuale poate să difere, întrucât reflectă particularităţile şi tradiţiile naţionale în domeniu, concepţia legislativă a fiecărui stat, precum şi interesele proprii ale statului 26. De exemplu, dacă normele conflictuale atribuie competenţa, într-o anumită materie, lui lex fori, fiecare instanţă va înţelege prin această locuţiune propria lege materială (lex fori este legea instanţei sesizate cu soluţionarea conflictului de legi, fără a deosebi după cum soluţionarea se face în cadrul unei proceduri litigioase sau într-o procedură graţioasă; pentru orice organ de jurisdicţie cu sediul în România, lex fori este legea română) Scurt parcurs normativ al procesului civil internaţional Momente semnificative ale unificării europene Prioritatea dreptului unional faţă de aplicarea normelor juridice naţionale este un factor care generează interogaţii. Densitatea reglementărilor generează, pe alocuri, concursul de legi şi de jurisdicţii. Consecutiv, se constată degajarea principiilor de aplicare a dreptului european. Normele unionale sunt pentru statele respective un supradrept, a cărui prevalenţă este asumată şi este garantată prin legislaţiile naţionale. 25 D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol. I, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1999, p Ibidem, p Ibidem. 73

74 Nu numai materia conflictelor de legi este atinsă de dispoziţiile legale menite creării şi consolidării spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Bruxelles, Lugano. Actualul drept european (ex-comunitar), aplicabil litigiului privat cu element de extraneitate, este rezultatul unui proces de cristalizare normativă. Convenţia de la Bruxelles (1968) a fost primul instrument important care a vizat adoptarea unor dispoziţii uniforme în materia competenţei jurisdicţionale şi a executării hotărârilor judecătoreşti, prin prisma simplificării formalităţilor la care acestea din urmă sunt supuse în statele membre. Prin intermediul Convenţiei de la Lugano (1988), s-a realizat extinderea regulilor cuprinse în Convenţia de la Bruxelles şi pe teritoriul unor state nemembre UE, dar ale căror sisteme legislative şi judiciare au permis punerea pe aceleaşi baze a recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine 28. Ambele convenţii au limitat aplicabilitatea propriilor reguli la materia civilă şi la cea comercială, cu excluderea expresă a stării şi capacităţii persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, moştenirii legale şi testamentare, securităţii sociale şi arbitrajului. Cadrul legislativ unitar a fost de natură să elimine hotărârile contradictorii pronunţate în state diferite. Maastricht, Tampere, Amsterdam. Tratatul de la Maastricht (1992) a promovat cooperarea judiciară civilă, ca domeniu de interes comun al statelor membre, în realizarea obiectivelor Uniunii Europene. Consiliul de la Tampere (1999) a determinat priorităţile cooperării judiciare în materie civilă 29, 28 Cu privire la cooperarea judiciară în materie civilă înainte de Tratatul de la Amsterdam şi pentru o prezentare a acquis-ului comunitar, a se vedea, T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2007, p Pentru analize pertinente ale stadiului şi dificultăţilor implementării instrumentelor europene în dreptul naţional, a se vedea: N. Hesslén, L application des instruments communautaires: Règlements 1393, Bruxelles I et TEE en Suède, în L Europe judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le droit de l exécution: perspectives transnationales. Le droit de l exécution forcée en Roumanie, Conférence internationale, mai 2009, Sibiu, România, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2009, p ; K. Mátyás, Documents instituting civil proceedings in Hungary and European Union law, în L Europe judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le droit de l exécution: perspectives transnationales. Le droit de l exécution forcée en Roumanie, 74

75 iar Tratatul de la Amsterdam 30 a stabilit că unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii este fundamentarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Lisabona. Tratatul de la Lisabona (2009) prevede că, în realizarea cooperării în materie civilă, statele au posibilitatea să adopte măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Prin instrumentele juridice pe care le promovează, tratatul marchează o nouă etapă în procesul integrării europene şi în reglementarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Carta drepturilor fundamentale a fost anexată Tratatului de la Lisabona (art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană) 31, dobândind forţă juridică egală cu a tratatelor 32. Materia drepturilor şi libertăţilor cuprinse în Cartă este guvernată de trei valori, care reprezintă şi dimensiunile intrinseci ale acesteia: universalitatea, indivizibilitatea şi jurisdicţionalitatea 33. Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Versiunea consolidată a celor două tratate consacră normele dreptului Uniunii Europene ca instrument de drept internaţional privat de ultimă generaţie 34. După cum s-a observat 35, acordul iniţial din 1968 (Convenţia de la Bruxelles) a fost generat de necesitatea asigurării libertăţii de Conférence internationale..., p ; Vl. Yarkov, La Fédération de Russie aspire-t-elle à se tourner en matière judiciare vers l Union Européenne?, în L Europe judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le droit de l exécution: perspectives transnationales. Le droit de l exécution forcée en Roumanie, Conférence internationale, p Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999, se prezintă ca o revizuire a tratatelor comunitare institutive. 31 S.E. Tănăsescu, Carta drepturilor fundamentale a UE: avantajele şi efectele ei pentru cetăţenii europeni, în Revista Română de Drept European, nr. 4/2010, p F. Pop, G. Jiglău, S. Gherghina, Tratatul de la Lisabona, în F. Pop, S. Gherghina, G. Jiglău, Uniunea Europeană: drept, instituţii şi politici comunitare, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2009, p I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2006, p M.-L Niboyet., G. de Geouffre de la Pradelle, Droit international privé, 4 e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2013, p Ibidem, p

76 circulaţie şi a recunoaşterii de plin drept a hotărârilor judecătoreşti în spaţiul european. La nivel pragmatic, uniformizarea europeană a avut rolul simplificării accesului la justiţie şi al schimburilor transfrontaliere. La un nou nivel calitativ, începând cu Tratatul de la Amsterdam (pe fondul creat de momentul Maastricht), conceptul spaţiu de libertate, securitate şi justiţie a depăşit imperativul libertăţii de circulaţie a hotărârilor în Europa. Obiectivul spaţiului judiciar european se traduce ca perimetru al comunităţii de valori, de drepturi ale omului, de principii de securitate juridică şi de egalitate 36. Gama largă de probleme pe care le cuprind regulamentele este dovada amplificării demersurilor în direcţia europenizării (desfacerea căsătoriei, răspunderea părintească, obligaţiile contractuale, obligaţiile necontractuale, titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, procedura europeană a somaţiei de plată, obligaţiile alimentare, insolvenţa, succesiunile internaţionale ş.a.). Unele dintre acestea au deja aplicabilitate, altele au fost revăzute şi îmbunătăţite, iar altele sunt în curs de negociere (pentru domenii încă neacoperite, de exemplu, în ceea ce priveşte efectele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate) 37. Dreptul român Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992 nu au existat dispoziţii exprese în dreptul intern, pentru determinarea jurisdicţiei competente în procesele civile cu element de extraneitate. Erau aplicabile normele de competenţă teritorială din vechiul Cod de procedură civilă, adaptate condiţiilor speciale în care apar şi se desfăşoară raporturile juridice cu element străin. Legea nr. 105/1992 a constituit prima reglementare română a litigiilor private cu element de extraneitate. A avut ca arie de aplicare atât 36 Ibidem, p. 24. Cu privire la tehnicile de lărgire a libertăţilor de circulaţie în cadrul fostei pieţe comune, prin prisma priorităţii dreptului comunitar faţă de sistemele legislative naţionale, a se vedea Y.-S. Bergé, Le droit d une communauté de lois : le front européen, în Le droit international privé: esprit et méthodes, Mélanges en l honneur de P. Lagarde, Dalloz, Paris, 2005, p. 113, citat după M.-L Niboyet., G. de Geouffre de la Pradelle, Droit international privé..., p Spaţiul judiciar european are o geometrie variabilă, iar statele membre au posibilitatea de a subscrie şi unor instrumente opţionale, în scopul unei solide cooperări. 76

77 conflictele de legi, cât şi conflictele de jurisdicţii. Normele referitoare la competenţa jurisdicţională internaţională au consacrat regula de principiu din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit căreia instanţele judecătoreşti sunt competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi (persoană fizică) are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România sau dacă pârâtul (persoană juridică) are sediul în România. Normele aplicabile în procesele de drept internaţional privat aflate pe rolul instanţelor române erau cele prevăzute în legea procedurală română (dacă nu se prevedea expres altfel). Calificarea problemelor ca fiind de drept material sau de drept procesual a aparţinut tot legii române (lex fori 38 ). Normele de procedură în materia litigiului de drept privat cu element de extraneitate, incluse în Legea nr. 105/1992 (art ), au fost active până la momentul intrării în vigoare a NCPC. Aceste dispoziţii au constituit, în mare parte, sursa noii reglementări a procesului civil internaţional în noul Cod de procedură civilă. În anul 2003, a fost adoptată Legea nr. 187 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială 39. Actul normativ a prevăzut o serie de măsuri de cooperare judiciară, pentru comunicarea cu alte state europene, în domeniul informării asupra dreptului străin. Normele Legii nr. 187/2003 reglementau competenţa de jurisdicţie pentru procese civile cu element de extraneitate în care erau implicate persoane fizice sau persoane juridice aparţinând statelor membre ale Uniunii Europene. Aspectele principale au avut în vedere 40 competenţa generală, competenţa exclusivă a instanţelor române, competenţele speciale (competenţa în materie de asigurări, competenţa în privinţa contratelor încheiate cu consumatorii, competenţa în privinţa contractelor individuale de muncă), litispendenţa şi conexitatea. 38 Lex fori sau legea instanţei sesizate este, de obicei, punct de legătură pentru problemele de procedură. Pentru explicarea adagiului latin lex fori, a se vedea, Vl. Hanga, Mic dicţionar juridic, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2005, p Legea nr. 189/2003 a fost publicată în M. Of. nr. 337/19 mai A fost abrogată prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (M. Of. nr. 1036/ ). 40 Pentru expunerea în detaliu a competenţei jurisdicţionale reglementate de Legea nr. 187/2003, N. Diaconu, Drept internaţional privat. Curs universitar, ed. a III-a, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2007, p

78 Noul Cod de procedură civilă prevede că dispoziţiile cuprinse în art sunt aplicabile ori de câte ori nu sunt incidente tratatele internaţionale, dreptul unional sau norme din legi speciale. 5. Norme aplicabile în procesul civil internaţional Ierarhia normelor aplicabile procesului civil internaţional Dreptul Uniunii Europene a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului 41 pentru toate ţările Uniunii şi a bulversat raporturile reciproce între normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive 42. Principiul care funcţionează este aplicarea imediată, directă şi prioritară a dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre. Operează nu un transfer de suveranitate, ci un transfer al anumitor competenţe ale suveranităţii naţionale, mai ales în sfera puterii legislative şi a celei judecătoreşti 43. Prin urmare, vom găsi, ca expresie a metodei supranaţionale, acte normative europene care se vor aplica prioritar în dreptul intern, în temeiul dispoziţiilor revizuite ale legii fundamentale române 44. Procesul civil internaţional intră sub incidenţa a două categorii de norme: dreptul comun (Cartea a VII-a din NCPC) sau dispoziţiile derogatorii, care se aplică prioritar faţă de prevederile NCPC. Codul (art coroborat cu art.2-4 NCPC) menţionează că, în materiile pe care le reglementează, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene au prioritate faţă de procedura de drept comun, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor. Se exceptează, de asemenea, de la aplicarea NCPC, litigiile generate de raporturi juridice care fac 41 J. Ziller, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l Europe des Douze, Montchrestien, Paris, 1993, p. 287, citat după M.A. Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene şi specificitatea acestuia, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2012, p D.A. Tofan, Instituţii administrative europene, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2006, p S. Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2008, p Legea fundamentală română (art. 148) prevede că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, de la momentul aderării şi cu respectarea prevederilor tratatului de aderare. 78

79 obiectul unor legi speciale sau al tratatelor internaţionale la care ţara noastră este parte. Textul legal valorizează atât internaţionalizarea (tratate bilaterale sau multilaterale la care ţara noastră este parte), cât şi europenizarea (instrumentele oferite de dreptul unional). În interiorul spaţiului european, instanţa naţională cu competenţă internaţională are la dispoziţie normele propriului sistem de drept şi normele uniforme europene cuprinse în regulamentele care reglează probleme de competenţă în diferite materii. În caz de conflict între normele juridice naţionale şi normele unionale, prevalează acestea din urmă. Aplicarea imediată şi prioritară faţă de dreptul intern are susţinere constituţională. Din această perspectivă şi având în vedere dispoziţiile legii fundamentale române, puterea de jurisdicţie a judecătorului naţional 45 se întemeiază pe art. 11 alin. 2 (care se referă la integrarea tratatelor ratificate în dreptul intern); art. 20 (pentru tratatele şi pactele în materia drepturilor omului, care permit aplicarea prioritară a normelor naţionale); art. 148 alin. 2 şi 3 (care prevăd caracterul obligatoriu şi prioritar în aplicarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, al celorlalte reglementări europene, precum şi al actelor de revizuire a tratatelor constitutive). Funcţia de jurisdicţie europeană a judecătorului naţional este un imperativ al ordinii juridice europene şi una dintre garanţiile autonomiei acesteia, ea trebuie acreditată grabnic şi fără dubii şi pentru judecătorul român, ca instituţie a unui stat care, în curând, va fi el însuşi nu numai subiect în raporturile juridice europene, dar şi producător de asemenea raporturi 46. Instanţa naţională are vocaţie să aplice normele juridice europene în litigiile cu a căror rezolvare a fost investită. Aceasta în condiţiile în care normele europene sunt de aplicaţie imediată, sunt supralegislative şi supraconstituţionale, având o condiţie juridică privilegiată 47. Principiul aplicării imediate a normelor europene este autonomia 45 A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ediţie revăzută, completată şi actualizată, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2013, p Loc. cit 47 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, ed. cit., p

80 validităţii acestora, iar acest principiu preexistă faţă de efectul lor direct 48. Actualmente, tipologia actelor normative europene 49 include acte obligatorii şi acte neobligatorii: regulamente, directive, decizii, recomandări, avize şi decizii 50. Având în vedere prevederile legii fundamentale române, precum şi art NCPC, ne interesează, în acest context, actele cu aplicabilitate imediată, directă şi prioritară faţă de dreptul intern. Dintre actele normative europene cu aplicabilitate directă, regulamentele sunt de interes deosebit în materia procesului civil internaţional. Litigiile în care sunt întrunite condiţiile stipulate în regulamente sunt guvernate de prevederile acestora. Dispoziţiile NCPC se aplică în situaţiile în care nu sunt aplicabile convenţiile internaţionale, dreptul unional sau dispoziţiile din legile speciale. Sursa unională primară este reprezentată de Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar sursa derivată este constituită din ansamblul regulamentelor care se preocupă de segmente determinate ale cooperării internaţionale. Fiecare regulament determină aria raporturilor juridice cărora se aplică, enumeră domeniile excluse, enunţă regulile de competenţă generală şi normele de competenţă subsidiară şi menţionează condiţiile în care se realizează recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine. 48 Ibidem, p. 786; O. Dubois, Les jurisdictions nationales, juge communautaire, Thèse, Dalloz, Paris, 2001, 29 şi urm., citat după I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, ed. cit., p Aşa cum s-a afirmat, [...] private international law makes a strong comeback on the European legal stage, becoming the main instrument of European unification. Of a unification in throught diversity; it focuses all national legal systems around the person (the individual), stripping him of his citizenship. Citizenship thus becomes a connecting factor, with an alternative and residual character. Belonging via citizenship to a certain Member State no longer seems to play a major role. The individual can no longer be favoured, nor discriminated on grounds of citizenship (D.A. Popescu, The European Space of Free movement of persons, goods, capitals and services even a space of free movement of authentic instruments?, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2010, p. 235). 50 A se vedea, M. Georgescu, Actele normative ale Uniunii Europene, în Dreptul, nr. 11/2004, p Cu privire la modul de proclamare a Cartei, ca document cu forţă juridică obligatorie, a se vedea, J. Pertek, Droits des institutions de l Union européenne, 3 e édition revue et augmentée, Paris, PUF, 2011, p. 461 şi urm. 80

81 În raporturile cu state nemembre UE ori în cazul în care nu sunt incidente prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, competenţa internaţională va fi guvernată de dispoziţiile NCPC. Tratate internaţionale la care statul român este parte Tratatele internaţionale, odată ratificate de ţara noastră, devin parte integrantă a dreptului intern. Menţionăm, exemplificativ, câteva convenţii internaţionale ratificate de ţara noastră. În raporturile cu statele membre UE: Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional (15 martie 1978); Convenţia Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, adoptată la Strasbourg, la 24 noiembrie 1983 (ratificată prin Legea nr. 304/2005); Convenţia europeană în materia răspunderii părinteşti şi a adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967 (România a aderat prin Legea nr. 15/1993); Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 (ratificată de România prin Legea nr. 84/1994); Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile pentru protecţia copiilor (Haga, 19 octombrie 1996), ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 361/2007; Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg, la 15 mai 2003 (ratificată prin Legea nr. 87/2007); Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor, adoptată la Luxemburg, la 20 mai 1980 (România a aderat prin Legea nr. 216/2003). În raporturile cu statele nemembre UE: Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965 (România a aderat prin Legea nr. 124/2003); Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială (Haga, 18 martie 1970, România a aderat prin Legea nr. 175/2003); 81

82 Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie, Haga, 25 octombrie România a aderat prin Legea nr. 215/2003; Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile asupra răpirii internaţionale de copii (România a aderat prin Legea nr. 100/1992); Tratat între Republica Populară Română şi Republica Popular Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (ratificat prin Decretul nr. 463/1960; Convenţia privind asistenţa judiciară în materie civilă, comercială şi de statut personal dintre Republica Socialistă România şi Republica Arabă Egipt (ratificată prin Decretul nr. 82/1977); Convenţia între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală (ratificată prin Decretul nr. 483/1971). Dreptul Uniunii Europene este prezent prin normele cu aplicabilitate directă în dreptul nostru intern. O importanţă deosebită revine regulamentelor şi deciziilor care se aplică imediat şi direct, faţă de orice dispoziţie a dreptului naţional în materia vizată. Principiul care operează este aplicarea prioritară a dreptului unional, în raport cu dreptul român. Consacrat jurisprudenţial, acest principiu 51 semnifică faptul că unei norme obligatorii a dreptului unional nu i se poate înlătura aplicarea prin norme juridice naţionale, chiar posterioare. Fără să fie prevăzută în mod expres în tratatele comunitare, regula aplicării prioritare a dreptului unional este indispensabilă realizării obiectivelor specifice cooperării juridiciare internaţionale. Prevalenţa dreptului unional 52 a fost subliniată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxembourg. Aceasta a statuat, cu prilejul soluţionării cauzei Amministrazione delle finanze dello Stato/ Simmenthal 9 martie 1978, că judecătorul naţional are obligaţia de a nu aplica, din proprie iniţiativă, orice dispoziţie naţională contrară dreptului comunitar (la acea epocă era în vigoare dreptul comunitar). 51 Cu privire la aplicarea prioritară a normelor juridice ale Uniunii Europene, a se vedea, M.A. Dumitraşcu, op. cit., p Ibidem, p

83 Temeiul adoptării regulamentelor 53, ca instrumente europene menite să unifice dreptul internaţional privat, îl constituie Tratatul de la Amsterdam, care a introdus articolul 65. Pe drept cuvânt s-a afirmat că acesta transferă organismelor comunitare esenţialul competenţelor în materie 54. Textul la care facem referire este următorul: Măsurile din domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră, care vor fi luate în conformitate cu articolul 67 şi în măsura în care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne, vor urmări, printre altele: să amelioreze şi să simplifice: sistemul notificării trans-frontaliere a actelor judiciare şi extrajudiciare; cooperarea în domeniul strângerii probelor; recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, inclusiv a hotărârilor extrajudiciare; să promoveze compatibilitatea regulilor aplicabile în statele membre în materia conflictelor de legi sau de competenţă; să elimine obstacolele din calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, promovând, dacă este necesar, compatibilitatea regulilor de procedură civilă aplicabile în statele membre. În materia procesului civil internaţional, regulamentele europene se aplică în mod direct din momentul intrării lor în vigoare şi obligatoriu în toate elementele pe care le cuprind 55. Prin efect direct vom înţelege, în materia studiată, aptitudinea prevederilor dreptului unional de a crea drepturi şi obligaţii în favoarea şi, respectiv, în sarcina persoanelor fizice şi juridice din statele membre, precum şi posibilitatea particularilor de a recurge, în faţa instanţelor naţionale, la acele norme obligatorii ale UE care sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate. 53 Pentru definirea regulamentelor în doctrina străină, L. Cartou, J.-L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud, L Union Européene, 3 e édition, Dalloz, Paris, 2000, nr D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, p Nu este necesară nicio acţiune legislativă de transpunere a regulamentelor în dreptul intern. Mai mult, este interzisă orice dublare între normele naţionale şi normele cuprinse în regulamente. Ceea ce se permite este crearea structurilor necesare punerii în aplicare a regulamentelor, de exemplu, adoptarea unui act normativ prin care este creată o autoritate prevăzută în textul regulamentului (M.A. Dumitraşcu, op. cit., p. 201). Cu privire la consacrarea jurisprudenţială a efectului direct al regulamentelor europene, a se vedea speţele Muñoz, Comisia/ Italia şi Amsterdam Bulb, în M.A. Dumitraşcu, op. cit., p

84 Regulamentul este singurul act unilateral de drept derivat pentru care tratatul prevede în mod expres efectul direct 56. Mecanismul funcţionării regulamentelor reprezintă contribuţia metodelor ex-comunitare la rezolvarea dificultăţilor proprii dreptului conflictual. Utilizarea acestora dă expresie efortului de simplificare a procesului internaţional şi de previzibilitate a soluţiilor 57. Regulamentele europene 58 Regulamentul-cadru este Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Într-o caracterizare generală, Regulamentul nr. 44/2001 este una dintre pârghiile principale de realizare a spaţiului de libertate, securitate şi justiţie în modalitatea cooperării pe linie civilă şi comercială. Regulamentul determină explicit materiile cărora se aplică, precum şi materiile excluse; enunţă principiul de determinare a competenţei jurisdicţionale teritoriale şi excepţiile de la acest principiu. El reprezintă un instrument normativ de continuitate, de coerenţă şi de flexibilitate 59, care vizează instituirea unor reguli uniforme pentru 56 F. Pop, Dreptul comunitar, în F. Pop, S. Gherghina, G. Jiglău, Uniunea Europeană: drept, instituţii şi politici comunitare, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2009, p F. Cadet, La gestion de l internationalité par les méthodes communautaires: vers un droit international privé européen?, în «Les Petites Affiches», nr. 157/ , p. 3. Cu privire la internaţionalizarea surselor dreptului internaţional privat, din unghiul de vedere al doctrinei franceze, a se vedea, G. Bachelier, La norme internationale et le droit interne devant le juge administratif: où sommes-nous?, în «Revue critique de droit international privé», nr. 1/2000, p. 1 şi Doleanţe mai vechi au constituit premisa adoptării regulamentelor europene, ca surse de aplicaţie imediată şi directă şi instrumente ale unificării europene. În acest sens, F. Caffagi, H. Muir-Watt, Making European Private Law, Gouvernance Design, 2008; M. van Hoecke, F. Ost, The Harmonisation of European Private Law, Oxford-Portland Oregon, 2000; P. Stone, EU private international law: harmonisation of laws, Edward Elgar Publishing, 2006, lucrări citate după C.-P. Buglea, Noua reglementare de drept internaţional privat, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2012, p Dispoziţiile tranzitorii ale Regulamentului nr. 44/2001 au rolul de a asigura continuitatea în raport cu Convenţia de la Bruxelles din Ca expresie a coerenţei, regulamentul nu trebuie să aducă atingere normelor de competenţă şi de recunoaştere a hotărârilor cuprinse în instrumente comunitare speciale şi nici 84

85 statele membre ale Uniunii Europene. Este considerat nucleul cooperării judiciare europene, pe cele două direcţii menţionate materia civilă şi materia comercială 60. Domeniul de aplicare se circumscrie următoarelor aspecte: competenţa judiciară, recunoaşterea şi respectiv, executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Prevederile sale sunt menite să înlăture unele disparităţi între normele naţionale care reglementează competenţa judiciară şi să unifice normele referitoare la conflictele de competenţă. De asemenea, ele vizează simplificarea formalităţilor în vederea recunoaşterii şi executării rapide şi simple a hotărârilor de către statele membre (efect executoriu direct şi imediat în toate statele europene). De esenţa regulamentului, ca instrument juridic comunitar, sunt caracterul imperativ şi aplicarea directă. Forţa obligatorie operează în raport cu statul şi cu cetăţenii acestuia, care nu se pot sustrage, sub nicio formă, de la respectarea regulamentului. Autorităţile naţionale au îndatorirea să aplice, ex officio, prevederile regulamentului. Aplicabilitatea regulamentului este directă în statele membre, nefiind necesară o normă de transpunere în dreptul intern. Se abrogă, total sau parţial, reglementările interne adoptate în scopul aplicării cu titlu anticipat a regulamentelor comunitare şi al creării cadrului instituţional care să permită implementarea directă a acestora din urmă la data aderării (având în vedere că menţinerea normei interne care dublează norma comunitară este de natură a crea o practică judecătorească şi administrativă neunitară, în privinţa interpretării şi aplicării regulamentelor comunitare). Perioada de aplicare a Regulamentul nr. 44/2001 a relevat nu numai eficienţa, în general, a aplicării dispoziţiilor acestuia. Au fost identificate însă şi unele neajunsuri 61, iar în urma revizuirii a fost adoptat Regulamentul /CE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. convenţiilor semnate de statele membre. De asemenea, normele regulamentului trebuie să aibă flexibilitatea necesară, aşa încât să ţină seama de particularităţile procedurale din anumite state membre. 60 A.S. Orgoan, De la Convenţia de la Bruxelles din 1968 la Regulamentul european Bruxelles I (articol disponibil pe pagina - informaţii consultate la 20 iunie 2014). 61 Este prevăzut, chiar în preambulul Regulamentului nr. 44/2001, faptul că, în urma raportului cu privire la aplicarea sa, pot fi înaintate propuneri de adaptare. 85

86 Începând cu anul 2015, Regulamentul nr. 44/2001 îşi va înceta aplicabilitatea şi se va aplica Regulamentul nr. 1215/2012. O serie de regulamente sectoriale reglementează materii determinate, fără însă a le cuprinde exhaustiv: desfacerea căsătoriei şi răspunderea părintească: Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 obligaţii de întreţinere: Regulamentul (CE) nr. 4/2009 succesiuni internaţionale: Regulamentul (CE) nr. 650/2012 obţinerea de probe în materie civilă: Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 procedurile de insolvenţă: Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 titlu executoriu european pentru creanţele necontestate: Regulamentul (CE) nr. 805/2004 procedura europeană pentru cererile cu valoare redusă: Regulamentul (CE) nr. 861/2007 procedura europeană pentru somaţia de plată: Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 Deciziile se caracterizează prin obligativitatea aplicării, în integralitatea elementelor pe care le cuprind. Dacă sunt indicaţi destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia şi act individual 62. De exemplu, una dintre deciziile importante pentru statele-părţi a fost Decizia 2001/470/CE de creare a unei Reţele Judiciare Europene în materie civilă şi comercială (JO L 174, ). Această decizie a fost modificată prin Decizia 568/2009/CE a Parlamentului şi a Consiliului din 18 iunie Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene si a Curţii Europene a Drepturilor Omului Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă, aşa cum s- a subliniat în doctrină, un precedent normativ 63 în cadrul sistemului juridic român, ţinând seama de prevederile legii fundamentale române (art. 11, art. 20) cu privire la actele internaţionale la care România este parte şi de faptul că hotărârile acestei instanţe se întemeiază pe Convenţia 62 M.A. Dumitraşcu, op. cit., p L. Mihai, Izvoarele dreptului civil în reglementarea Noului Cod civil român, în Analele Universităţii din Bucureşti, Supliment, 2012, Conferinţa Reglementări fundamentale în Noul Cod civil şi în Noul Cod de procedură civilă, februarie 2012, p

87 europeană a drepturilor omului (convenţie ratificată de ţara noastră în anul 1994). De altfel, obligativitatea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg a fost afirmată constant, începând cu 1999, în motivarea deciziilor Curţii Constituţionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 19 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicare tratatelor. Curtea de Justiţie de la Luxembourg a pronunţat numeroase hotărâri cu privire la interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Bruxelles. Explicaţiile oferite de Curte ca urmare a întrebărilor preliminare pot fi preluate şi pentru interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, întrucât regulamentul a păstrat mare parte a dispoziţiilor convenţiei. Jurisprudenţa Curţii a oferit o interpretare autonomă prevederilor convenţiei, care trebuie interpretate sistematic, în lumina scopului convenţiei şi a principiilor generale de drept care rezultă din ansamblul sistemelor de drept ale statelor părţi 64. În mod asemănător, după momentul aderării României la Uniunea Europeană, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are acelaşi rol: este precedent normativ sau izvor secundar de drept, întrucât conţine norme general obligatorii Etapele soluţionării litigiului civil cu element de extraneitate Concursul între normele juridice susceptibile de aplicare reclamă o operaţiune prealabilă soluţionării procesului civil cu element străin 66. Înainte de a determina competenţa jurisdicţională internatională, se impune calificarea litigiului. 64 Gh.-L. Zidaru, Competenţa internaţională de drept comun şi competenţele speciale instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2010, p Ibidem, p Cu privire la paşii pe care trebuie să îi urmeze justiţiabilul în vederea soluţionării litigiului de drept privat, a se vedea, C.T. Ungureanu, Aplicarea regulamentelor europene în dreptul privat. Competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» Iaşi, Tomul LVI, Ştiinţe Juridice, 2010, p

88 Calificarea litigiului înseamnă încadrarea acestuia în una dintre categoriile cunoscute, având drept criteriu prezenţa elementului de extraneitate. Importanţa calificării litigiului rezidă în diferenţa de regim juridic şi presupune cercetarea a cel puţin două aspecte. Dacă situaţia de drept privat dedusă judecăţii nu prezintă niciun element de extraneitate, atunci este în discuţie un process civil intern şi se vor aplica dispoziţiile procedurale corespunzătoare. Dacă se constată existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate, procesul civil este unul international. În primul rând, se va determina dacă litigiul se plasează în sfera dreptului intern sau, dimpotrivă, dacă prezintă cel puţin un element de extraneitate caz în care sunt aplicabile regulile procesului civil internaţional. Dacă situaţia juridică astfel determinată nu are element de extraneitate, este aplicabil dreptul procesual civil român. Acesta este cel care va indica instanţa competentă, dintre instanţele statului român. Procesul civil, în această ipoteză, nu depăşeşte sfera dreptului intern şi nu se circumscrie Cărţii a VII-a NCPC. În al doilea rând, trebuie căutată sursa legislativă care guvernează litigiul de drept privat cu element strain. Procesul civil internaţional se soluţionează în următoarea ordine: determinarea instanţei competente să soluţioneze litigiul identificarea legii procedurale aplicabile identificarea legii aplicabile raportului juridic în discuţie 67. Se remarcă, de altfel, corespondenţa între titlurile Cărţii a VII-a şi succesiunea problemelor pe care le presupune soluţionarea procesului civil cu element străin. Primele două titluri reflectă primele două etape ale procesului civil international competenţa în dreptul international privat şi, respectiv, legea aplicabilă în procesele de drept international privat. Determinarea lex causae pentru un raport juridic cu element de extraneitate, nu este o chestiune specifică procesului civil international. Ea are legătură uneori doar cu conflictul de legi, nu neapărat şi cu conflictul de jurisdicţii. 67 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ed. cit., p. 421; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, ed. cit., p

89 RELAŢIA DINTRE BINE, DREPT ŞI ADEVĂR DIN PERSPECTIVA PROFESORULUI LIVIU STAN Emanuel Tăvală The Relation between Good, Right and Truth from Professor Liviu Stan's Perspective. The activity of Prof. Dr. Liviu Stan on the filed of Canon Law is well-known. For a better understanding of the principles of Canon Law inside the principles of general law, he tried to argue the sources and the beginnings of law in his book Ontologia Juris. One of its chapters has to do with the relation of Goodness and Fairness with the Truth. From this perspective I tried to present some aspects of the Truth, seen from a juridical perspective. Having as a starting point the two ways of asking something about the concept of Truth, we should mention thequestion of Pilate from the 18th chapter of John s Gospel and the other is the way in which Socrates asks himself about the truth and which leds to the so called conceptions of truth. Key words: Truth, Legal Truth, Ontologia Juris, Liviu Stan, Canon Law, Philosophy of Law Dintotdeauna m-am întrebat cum se poziţionează o persoană care slujeşte justiţia şi înfăptuirea ei, atunci când este nevoită să pronunţe o soluţie sau să lupte pentru pronunţarea unei soluţii pe baza probelor, şi numai a lor. De cele mai multe ori, răspunsul este acela că o instanţă se pronunţă pe baza probelor ce reprezintă de fapt adevărul juridic. De multe ori fiind în sala de judecată cu studenţii stăm şi analizăm unde se poate ajunge prin folosirea dibace a probelor de la dosar, deşi evidenţa, neprobată însă, e clară până şi pentru noi. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

90 La finalul lucrării sale, Ontologia juris 1, profesorul Liviu Stan abordează această chestiune a raportului dintre Bine, Drept şi Adevăr, a celui juridic în speţă. Înainte de a prezenta poziţia acestui autor vizavi de acest raport, considerăm necesare unele precizări cu privire la problema adevărului în general şi a modului de a ajunge la el. Ontologia juridică este o inalienabilă a filosofiei dreptului, pentru că orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului, din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice. Pentru a înţelege mai bine demersul nostru asupra conceptului de adevăr şi a relaţiei dintre Bine şi Dreptate cu acesta, trebuie să spunem că unele variante ale pozitivismului identifică tot dreptul cu dreptul pozitiv, definindu-l ca ansamblul normelor juridice existente la un moment dat într-o anumită societate. Pe cale de consecinţă, dreptul este în întregime făcut şi poate fi stabilit fără controverse. Asta în vreme ce alţii concep dreptul nu ca ceva gata făcut, ci ca o valoare de realizat. Aceste puncte de vedere diferite se prelungesc în controversa privind rolul magistratului, care caută să instituie adevărul, dreptatea şi binele acolo unde ele au fost alterate: constă acest rol numai în ius dicere sau implică şi ius dare? Există cel puţin două căi de a pune o întrebare referitoare la adevăr. Una dintre acestea este rostită de guvernatorul Pilat din Pont, fiind vorba de întrebarea pe care acesta i-o adresează lui Iisus atunci când este chestionat, episod relatat în capitolul 18 al Evangheliei de la Ioan. Întregul dialog al lui Pilat cu Iisus se încheie cu întrebarea: Ce este adevărul? (In. 18, 38). Prin această întrebare, guvernatorul Pilat se întreabă, de fapt, dacă vorbind despre adevăr, există vreo speranţă ca noi să putem să vorbim despre adevăr, dacă problema este una delicată sau, în cazul Evangheliei, mai presus de puterea noastră de înţelegere? O altă modalitate de a pune problema este felul în care Socrate o face, întrebându-se: Ce e curajul, ce e pietatea, ce e cunoaşterea? Mulţi filosofi pun problema adevărului într-un mod asemănător lui Socrate şi răspunsurile pe care ei le formulează nu sunt altceva decât concepţii despre adevăr 2. Între aceste concepţii o putem include şi pe cea a teologului şi profesorului Liviu Stan, care afirmă că adevărul, prin tot ce cuprinde şi 1 Liviu Stan, Ontologia Juris, Sibiu, 1943, p Wolfgang Künne, Conceptions of Truth, Oxford University Press, 2003, p

91 prin rostul său, ne apare ca o imagine a perfecţiunii divine, care se răsfrânge şi ajunge să constituie în chipul fiecăruia un ideal pentru viaţa omenească. 3 Adevărul este principiul suprem pozitiv, care nu cuprinde în sine nicio contradicţie în ordinea faptelor şi relaţiilor libere şi conştiente ale vieţii omeneşti, realizând astfel o ordine morală perfectă. 4 Aceasta fiind perspectiva lui Liviu Stan asupra adevărului, aş vrea să subliniez în continuare relaţia dintre adevăr şi drept, aşa cum o vedea el, pentru ca apoi să subliniez o serie de chestiuni ce ţin de dilemele juristului de azi. Dreptul este o valoare superioară, dependentă de adevăr, care tinde să înlăture orice contradicţie în ordinea faptelor şi relaţiilor omeneşti externe, libere şi conştiente, având un caracter social şi dorind să realizeze astfel o ordine juridică perfectă. Ori, prin aplicarea dreptului, se realizează binele, sau cel puţin se doreşte acest lucru, binele fiind de fapt conformitatea cu adevărul în ordinea faptelor şi relaţiilor libere şi conştiente ale vieţii omeneşti. Faţă de conceptul de adevăr, atitudinile pot fi diferite. Acceptarea sau ignorarea adevărului se pot produce în funcţie de interese, nevoi sau aspiraţii. Rostirea adevărului poate depăşi planul gnoseologic şi poate primi semnificaţii valorice. Încă de la Platon, unde Binele este o valoare complexă, supremă, Adevărul este, alături de Frumos, conţinutul parţial al Binelui. 5 După cum am arătat deja, de-a lungul timpului au fost formulate o serie de întrebări cu privire la adevăr, întrebări care s-au concretizat apoi în concepte despre acesta. Cu privire la aceste concepte şi la prejudecăţile celor care le-au formulat, Friedrich Nietsche nota: Voinţa de adevăr, cea care ne va ademeni la tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filosofii au vorbit până acum cu atâta veneraţie: câte probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce anume din noi năzuieşte de fapt la adevăr? În fond am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe, până când ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul, sau incertitudinea sau neştiinţa? Asta pentru că a admite că neadevărul este o condiţie a vieţii înseamnă, desigur, a te opune în mod primejdios sentimentului obişnuit al valorilor, 3 Liviu Stan, op.cit., p Ibidem. 5 Platon, Republica, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p

92 iar o filosofie care îşi îngăduie această cutezanţă se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine şi de Rău. 6 Trebuie să spunem că adevărul ca valoare este implicat în lumea morală a individului, în întemeierea raţională a acţiunii, în continuitatea şi discontinuitatea contradictorie a vieţii sociale, în umanizarea individului şi a societăţii. Statutul adevărului este comparabil cu un vârf de munte, care este întotdeauna sau aproape întotdeauna învăluit în nori. Alpinistul nu va şti niciodată dacă a ajuns pe vârf: nici când este pe vârf el nu va fi sigur dacă nu cumva se găseşte pe vreo creastă secundară. Dar că a ajuns pe vârf, acest lucru îi va fi mult mai uşor să ştie, când vede că în faţa lui se înalţă un perete de stâncă. Cunoaşterea adevărului este idealul spre care aspiră omul, dar ceea ce putem şti sigur nu este că am atins adevărul, ci doar, precum alpinistul în faţa unui perete de stâncă, faptul că am greşit şi că suntem în situaţia de a elimina o eroare, acesta fiind un moment esenţial al procesului cunoaşterii. În materie juridică, aflarea adevărului este încărcată de aspecte specifice. Amintind aici problematica mărturiei judiciare şi a martorului, trebuie subliniat că literatura de specialitate avertizează asupra dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi asupra efectelor de infidelitate şi nesinceritate a mărturiilor, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent, reţinerile unor martori de a depune mărturie de teama consecinţelor, afacerile judiciare aranjate, sistemul justiţiei tranzacţionale (specific justiţiei penale americane), instrucţiunile date de avocaţi martorilor pentru ca mărturia să sune într-un anume fel. Referitor la subiectul nostru şi la ceea ce afirma Liviu Stan, cum că adevărul este imaginea perfecţiunii divine, trebuie să subliniez că o mărturie integral fidelă este o excepţie în zilele noastre. Sunt situaţii în care adevărul rămâne latent, nerelevat, estompat, situaţie în care legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situaţie. Cu toate acestea, din punctul de vedere al filosofiei dreptului, există lucruri care sunt adevărate prin convenţie legală sau lege, în baza practicii sociale, care se constituie în sursă a dreptului. Acestea sunt adevărate în baza legii sau, aşa cum afirmă avocaţii, din perspectiva legii. 7 6 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1992, p Jack M. Balkin, The Proliferation of Legal Truth, în Harvard Journal of Law and Public Policy, Harvard University Press, 2003, p

93 De fapt, una dintre caracteristicile cele mai interesante ale legii ca sistem al convenţiilor sociale este abilitatea / deprinderea sa de a face lucrurile să fie adevărate sau să le aşeze într-un fel, în aşa măsură, încât să creeze categorii legale ce permit caracterizarea situaţiilor şi a evenimentelor ce se întâlnesc în practică de a fi adevărate sau false. Cu toate acestea, nu putem spune simplu că prevederea legii este adevărată în virtutea unei convenţii. Putem spune mai degrabă că legea creează adevărul, ea fiind cea care face lucrurile să fie adevărate, ca şi chestiuni de drept. Face lucrurile adevărate în faţa legii, şi atunci când legea face ca lucrurile să fie adevărate în faţa sa, aceasta are consecinţe importante în lume. În evoluţia sa, proprietatea a evoluat de la proprietatea devălmaşe până la ceea ce avem în zilele noastre cu titluri de proprietate şi garduri de împrejmuire electrificate. În condiţiile impuse de societatea în care trăim, legea a fost nevoită să instituie, atunci când vorbim despre proprietate, diferenţierea între un intrus, un concesionar şi un musafir, de exemplu. Proprietarul are acum alt comportament faţă de diferitele categorii de persoane care păşesc pe proprietatea lui. Prin realizarea acestei distincţii, legea îi încadrează pe cei ce intră pe proprietatea cuiva în categoriile mai sus menţionate, stabilind dacă este sau nu adevărat ca cineva să facă parte dintr-o categorie sau alta. Acesta este doar un mod prin care legea face ca lucrurile să fie adevărate. Uneori dreptul face ca lucrurile să fie adevărate numai prin crearea de categorii şi diferenţieri care definesc anumite situaţii sau care facilitează legătura cu alt gen de cazuri care pot fi astfel considerate echivalente sau diferite din punct de vedere al doctrinei legale. În unele cazuri, legea face lucrurile să fie adevărate prin crearea de drepturi, cum ar fi, spre exemplu, mai noul drept al proprietăţii intelectuale. În acest sens, legea creează în continuu adevărul în lumea de azi. De aceea, trebuie să spunem că aceste lucruri pot să nu fie adevărate sau false şi din punct de vedere matematic sau al ştiinţelor naturii, ci mai degrabă ele sunt false din punct de vedere al legii. Dar adevărul legii nu este un element benevol, pentru că legea este o formă de manifestare a puterii, care este întărită de / şi întăreşte la rândul ei autoritatea instituţiilor statului. De aceea, ceea ce legea spune este real şi ceea ce aceeaşi lege spune poate fi adevărat sau fals, acestea având consecinţe importante în lume. Spus într-o altă formă, capacitatea legii de a crea adevărul şi de a face lucrurile reale este 93

94 cealaltă latură a puterii sale. Legea are putere pentru că ea poate face lucrurile adevărate sau false în maniere ce au legătură cu noi, din moment ce ea are putere asupra noastră. Dar de ce este răspândirea adevărului juridic şi a realităţii juridice atât de importantă? 1. Mai întâi, răspândirea adevărului juridic dă formă, orientează şi îi restrânge pe oameni în comportamentul lor. Legea creează în mod continuu forme ale cunoaşterii, ale cunoaşterii legale. Atâta vreme cât legea creează o categorie sau o structură instituţională, este posibil ca lucrurile să devină adevărate sau false în faţa legii, chiar dacă ele pot apărea ca adevărate sau false dintr-o altă perspectivă, cum ar fi medicina, teologia sau filosofia politică. Deci, dacă se creează o doctrină prin care se recunoaşte la nivel legislativ că banul vorbeşte, atunci acest lucru este adevărat în faţa legii şi nu contează dacă noi ştim că acest lucru nu este adevărat. De asemenea, dacă o lege spune că un copil nenăscut nu poate fi recunoscut drept persoană, nu contează dacă dreptul religios sau învăţătura Bisericii afirmă contrariul, şi că, de fapt, legea legitimizează crima. 2. De asemenea, răspândirea adevărului juridic poate constitui un imbold în comportamentul oamenilor, pentru că legea influenţează şi imaginaţia acestora şi modul cum gândesc ei cu privire la ceea ce se întâmplă în lume. Văzută din această perspectivă, legea este mai mult un set de prevederi sancţionatoare, dacă ne referim la cele afirmate mai sus, respectiv că legea poate stipula că sunt adevărate lucruri pe care noi le cunoaştem ca fiind neadevărate. În acest fel, dreptul este un ansamblu de programe culturale care modifică modul de gândire şi de percepere a lumii. 3. Apoi, răspândirea adevărului juridic este importantă, pentru că adevărul legii nu este singurul adevăr, aşa după cum perspectiva legii asupra realităţii nu este singura realitate. Dreptul adaugă lucruri realităţii, colonizând prin acestea mintea umană. Aceasta este de fapt modalitatea prin care îşi răspândeşte puterea asupra lumii. Am văzut, deci, că dreptul are puterea de a stabili adevărul, dar ne întrebăm şi noi, precum Pilat din Pont: Ce este adevărul? Dacă dreptul stabileşte adevărul, acesta din urmă nu trebuie să fie cel care urmăreşte să coincidă cu binele? De fapt între Drept şi Bine sunt relaţii constante ce pot fi determinate a priori, întrucât sunt necesităţi logice. 94

95 Relaţia fundamentală dintre drept şi bine se exprimă prin această maximă: Ceea ce e datorie, e întotdeauna drept; şi nu poate fi datorie ceea ce nu e drept. 8 Adevărul acestei aserţiuni se dovedeşte foarte uşor, arătând că, dacă într-un sistem dat, o acţiune este obligatorie pentru un anumit subiect, în acelaşi sistem nu trebuie să fie posibilă împiedicarea acelei acţiuni din partea altora. Dacă o atare împiedicare ar fi legitimă, sistemul s-ar descompune în maxime incompatibile şi deci nu ar mai folosi la reglementarea acţiunii, nu ar fi, prin urmare, un sistem etic. Deci ceea ce este etic necesar pentru un subiect, este întotdeauna şi etic posibil, în ordinea obiectivă. Ceea ce s-a remarcat contra acestui principiu logic derivă numai din echivocuri. S-au invocat cazuri de conştiinţă, şi aici putem să îl includem şi pe juristul creştin, în cazul căruia dreptul interzice îndeplinirea propriei datorii morale; sau morala ar impune să se facă ceva contrar dreptului. Dar în aceste cazuri se confundă, după părerea mea, sisteme etice diferite. În fiecare sistem etic, unei ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală, între aceste două existând o coerenţă necesară. Dacă în contradicţie cu sistemul etic stabilit, afirmăm o datorie morală nouă, prin însuşi faptul că noi afirmăm acea datorie, afirmăm tot în ipoteză şi un nou drept. Pe baza celor puţine afirmate până acum, considerăm că putem conchide prin a spune că relaţiile între Bine şi Drept sunt atât de strânse şi necesare, încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atât Binelui, cât şi Dreptului trebuie să i se atribuie, în mod logic, acelaşi caracter de absolutism sau relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sau nepotrivire sub acest aspect nu e posibilă, fiindcă în ambele este vorba de norme ale acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au într-adevăr un fundament unic. 8 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, Edit. Europa Nova, p. 198 şi urm. 95

96 FILOSOFIE CONSTANTIN NOICA DESPRE CUM E CU PUTINŢĂ CEVA NOU. FILOSOFIA LUI INGENIUM PERENNE Ionuţ Isac Constantin Noica on How is that there is anything New. The Philosophy of Ingenium Perenne. The young nicassian thinking searched for its theoretical legitimacy on the phenomenology coordinates. In his book entitled Sketch on the history of How is it that there is anything new (published in 1940), Noica proposes an original philosophy reading scale as an innovative way to see the spirit and the subjectivity. A philosophical issue that overcomes the borders of the system of certain thinker (for example Plato, Aristotle, Descartes, Kant etc.), respectively of certain solution given at a certain historical time, thus becoming part of an enlarged history or fragment of a question that will persist after the formulation of the respective solution. Thus, the history of philosophy ap.ears as the history of a spirit that always sends to the present, and not to the past. The Philosophia perennis is denounced as illusive goal of the philosophers; the only realistic and tangible target remains that of the subjectivity of ingenium perenne, conceived as condition of possibility of the philosophy making. Those isles of thinking to which Noica refers may be linked with the isles of rationality of D. D. Roşca (The tragic Existence), whose increase in number and surface is understood as the assumed goal of the human intelligence at an historical scale; also, it is possible a (partial) parallel with the waterfall-time from Blaga s philosophy of culture, in which the accent of the supreme value lays on the dimension of the past. The Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

97 conclusion from the end of Noica s book is a favourable one for the philosophical spirit, insisting on the life of the philosophy soul or on the thought that is made and on the dis-mantling of the object in favour of the subject priority. Căutările îndelungate ale cercetării filosofice universale în sensul unui specific al filosofiei dorit a fi valabil peste timpul istoric, purtător de obiectivitate trans-generaţională ori trans-metafizică particulară şi-au găsit expresia în două sintagme: philosophia perennis şi ingenium perenne. Dacă adepţii primei direcţii concep actul de filosofare în prelungirea ştiinţei, percepută ca model şi ideal de cunoaştere, caută elemente de continuitate şi perenitate a valorilor în cugetarea filosofică, în cazul celei de a doua direcţii, filosofia este chemată să justifice şi să întemeieze diversitatea cunoaşterii ştiinţifice în unitatea lui ego cogito. Adepţii acestei direcţii vor să pună ştiinţa însăşi pe fundamente filosofice şi, pe această bază, militează pentru transformarea filosofiei într-o cunoaştere «riguroasă» de tip transcendental 1. În esenţa ei, ideea de ingenium perenne se fundează pe o serie de practici reflexive orientate către subiect, urmând astfel modelul gândirii carteziene ca exerciţiu critic radical şi întemeietor de demers filosofic riguros şi consistent 2. Cunoscuta carte din tinereţe a lui Constantin Noica intitulată Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, aparţine direcţiei a doua. Introducerea la carte conţine o frază cu iz blagian, care atrage atenţia cititorului prin ineditul ei: Este, în filosofii, dincolo de adevărurile şi erorile lor posibile, o izbucnire de viaţă care nu te poate lăsa nepăsător. Cine nu simte toată actualitatea doctrinelor trecute, în larga lor majoritate, nu gândeşte, poate, destul de însufleţit el însuşi 3. În 1 Vezi C. Aslam, Philosophia perennis versus ingenium perenne. Istoricitatea filosofiei româneşti, în (coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea) Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. IX, Timp şi spaţiu în gândirea românească, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2013, p Ibidem, p Vezi C. Noica, Introducere în Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, Edit. Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940, p. V. Pentru paralela cu Blaga din punctul de vedere al perspectivismului leibnizian şi al trimiterii către prezent, vezi Din duhul eresului, în L. Blaga, Elanul insulei, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 177: Există o garanţie certă pentru perenitatea filosofiei: 97

98 mod firesc, apar cel puţin două întrebări: Ce reprezintă actualitatea doctrinelor trecute? Ce este această însufleţire la care se referă Noica? Un răspuns preliminar ar fi acela că (şi) din perspectiva situării filosofiei sub semnul lui ingenium perenne, al începutului radical, Noica şi Blaga sunt spirite înrudite. E vorba, aşadar, de spirit, mai precis de acel spirit care conferă unitate, coerenţă şi inteligibilitate istoriei filosofiei, datorită unui gen aparte de subiectivism: Dar subiectivismul nu e întotdeauna cel superficial, al fiecăruia, ci cufundarea în modurile unei vieţi a spiritului care e a tuturor. Subiectivismul adevărat nu ne unifică numai între noi, cum face şi se laudă că face obiectivismul. Ne unifică şi cu noi înşine 4. În volumul citat (Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou), Noica ne propune o modalitate inedită de a vedea spiritul şi subiectivitatea, în încercarea acreditării unei alte grile de lectură a istoriei filosofiei decât cele uzuale. Astfel, în viziunea sa, istoria filosofiei apare drept istoria unui spirit care trimite mereu către prezent, nu către trecut. De fapt, cu cât este el mai autentic la modul trecut (şi numai sub această condiţie), spiritul filosofic e unul al prezentului, reconfigurând subtil filosofiile, culturile, în ultimă instanţă însuşi modul de a vedea realitatea al unui gânditor sau al altuia. Pornind de la Kant gânditorul favorit al generaţiei sale, Noica generalizează tema condiţiilor de posibilitate a ceva (în sensul că merge mai departe sau are în vedere mai mult decât doar planul condiţiilor de posibilitate a experienţei); el introduce tema lui cum e cu putinţă ceva nou, mai precis cum face spiritul să nu fie tautologic, să întâlnească pe altceva, deci să aibă o desfăşurare cuadevărat progresivă 5. Apare astfel perspectiva istorică lărgită sau trans-generaţională, prin care o problemă filosofică aspiră la nemurirea spirituală prin depăşirea graniţelor sistemului unui anumit gânditor (de ex. Platon, Aristotel, Descartes, Kant etc.), în fapt ale unei anumite soluţii care i s-a acordat într-un timp istoric oarecare. Ea împrejurarea că ea nu poate să dea în niciuna din problemele ei mari o soluţie definitivă. La ambii gânditori se simte pulsaţia latentă a unui terţ: daimonul socratic alias eul fenomenologic transcendental în cazul lui Noica, cel care reconfigurează nucleele tematice ale diferitelor filosofii, respectiv, pentru Blaga, Marele Anonim cu strădania sa de cvasi-totală şi permanentă mutilare a lumii. 4 C. Noica, op.cit., p. VI. 5 Ibidem, p. VIII. 98

99 devine astfel parte a unei istorii lărgite, fragment al unei întrebări care va persista după formularea soluţiei respective. Un demers asemănător întâlnim în lucrarea Cunoaştere şi Transcendenţă a lui Dumitru Isac publicată cam în aceeaşi vreme (1943), unde se analizează coordonatele spiritului critic ca extensie reconstructivă a metafizicii criticiste kantiene. Perspectiva trans-generaţională, apreciată mai ales astăzi, când ne întrebăm, de pildă, cum ar putea fi dezvoltate idei ale sistemului lui Noica ori ale lui Blaga, odată desprinse din eşafodajul originar şi integrate altor ipoteze de lucru, lasă să se înţeleagă că formulându-le într-altfel, ele [problemele n.n., I.I.] sunt utilizabile şi dincolo de sistemul unde au apărut sau că un filosof îţi poate sugera o problemă mai vastă decât graniţele gândirii lui, e în natura istoriei însăşi s-o presupună 6. Punctul de pornire kantian era ceva de la sine înţeles pentru generaţiile interbelice, în contextul în care metafizica criticistă kantiană era socotită o veritabilă piatră de încercare a competenţei profesionale filosofice. Buna cunoaştere a filosofiei lui Kant începând, desigur, cu monumentala şi celebra Critica raţiunii pure, concretizată în capacitatea confruntării critice cu ideile maestrului de la Königsberg ori fie numai în putinţa expunerii şi cântăririi lor corecte constituia semnul distinctiv al talentului şi vocaţiei în acest domeniu 7. De fapt, asemenea altor distinşi congeneri, Noica s-a concentrat în tinereţea sa asupra spiritului criticismului kantian manifest în prima Critică, dar nu numai pe plan epistemologic după cum s-a mai afirmat uneori, ci mai ales pe planul unei hermeneutici spiritualiste, cu iz fenomenologic, care să dea seama de subiectul care face filosofia. Dintr-un asemenea punct de vedere, despărţirea sa de Kant nu putea fi decât plină de consecinţe fecunde şi nebănuite pe care, din nefericire, generaţiile care i-au urmat nu le-au mai putut fructifica. Dar este, totodată, şansa celor de astăzi Că Noica era pe deplin conştient de pericolul unui ideal donquijotesc, în lumina căruia spiritul trebuie să fie bine temperat, o dovedesc rândurile de mai jos, unde el operează o binevenită delimitare de 6 Ibidem, p. X. 7 Vezi, în acest sens, aprecierile lui M. Flonta, Cum recunoaştem Pasărea Minervei? Reflecţii asupra percepţiei filosofiei în cultura românească, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1998, p

100 asemenea ambiţii deşarte: Nu ni se pare că recădem, astfel, în nostalgia acelei «philosophia perennis», zadarnic urmărită de gânditori şi comentatorii lor. Ceea ce regăsim, ceea ce ni se pare potrivit şi filosofic a regăsi peste tot, este un ingenium perenne, care face cu putinţă, subteran ori nu, toate filosofiile 8. Istoricul filosofiei ar reprezenta nimic altceva decât tocmai inconştientul acesteia, cu rol psihanalitic, de restituire a problemelor filosofice către filosofia însăşi idee valorificabilă astăzi mai ales prin prisma fenomenologiei practicată în cheie psihanalitic-lacaniană, care chestionează prea plinul sistemelor filosofice, la invitaţia acelui mai mult decât au vrut gânditorii să spună. În această ordine de idei, philosophia perennis reprezintă un ţel iluzoriu al filosofilor; după Noica, singura ţintă realistă şi tangibilă e aceea a subiectivităţii lui ingenium perenne, conceput drept condiţie de posibilitate a filosofării, a actului prin care filosofia se face, desface şi reface. Tânărul filosof al noului ne lasă să ni-l reprezentăm pe ingenium perenne ca parte a lumii a doua a lui Popper, dacă dorim adică zona ce constituie prin excelenţă scena vieţii reflexive, în timp ce philosophia perennis, parte a lumii a treia, evocă muzeismul tern, o lume încremenită, incapabilă să dea seama de fluxul gândirii în desfăşurare. O philosophia perennis, scrie el, ţine, până la un punct, de obiectivism, ea năzuind să determine tabloul adevărurilor pe care, în decursul desfăşurării sale istorice, spiritul le-ar fi proiectat pe ecranul eternităţii ce poate avea un caracter mai muzeal decât o philosophia perennis? În schimb ingenium perenne, care nu este numai întâlnit pe căile subiectivităţii dar reprezintă tocmai principiul subiectivismului autentic, aduce, pe lângă acordul asupra obiectului, căutata unitate cu sine a spiritului singur în lumina lui ingenium perenne e de nădăjduit o istorie vie, nemuzeală 9. Aprecierea produselor spiritului uman apelează la imaginea insulei de gândire, dat fiind că din perspectiva creaţiilor spiritului iar nu a acestuia, istoria ar putea fi concepută că urmărind să afle insule de gândire, mai de grabă decât un întreg continent. Iar în lumina unei astfel de concepţii, continuitatea dintre gânditori şi sisteme s-ar vădi, de multe ori, fictivă, ea exprimând numai punţile aruncate de noi între 8 Ibidem, p. XI. 9 Ibidem. 100

101 insule 10. Aici se pot face cel puţin două paralele: prima, cu insulele de raţionalitate ale lui D. D. Roşca (Existenţa tragică) 11, a căror sporire în număr şi arie este înţeleasă ca dezideratul asumat, însă niciodată dus până la capăt, al inteligenţei umane la scară istorică; a doua, cu Trilogia cunoaşterii a lui Lucian Blaga, care intenţionase legitimarea epistemo-metodologică a noilor teorii ale fizicii secolului XX. Acceptând supoziţia că fundamentele ştiinţei sunt filosofice, Blaga introduce şi dezvoltă metoda antinomiei transfigurate, respectiv ideea minus-cunoaşterii, ca modalităţi de adâncire conştientă a misterului, pe măsura înaintării cunoaşterii 12. Produsele filosofiei/ filosofării prezintă caracterul înşelător al discontinuităţii, dacă istoria este privită nu ca o curgere de la un sistem la altul, ci o cascadă de la o poziţie la alta 13. Evident, fiindcă relaţia continuu-discontinuu este una interesantă şi spinoasă pentru aprecierea produselor reflecţiei filosofice, cineva se poate gândi la conceptul de timp în filosofia culturii a lui Blaga, însă s-ar putea întreba totodată dacă opţiunea pentru discontinuitate este mai justificată în filosofia ştiinţei decât în istoria filosofiei; în fond, evoluţia intra-paradigmatică (a anomaliei, spre a prelua limbajul lui Th. Kuhn) nu exclude, ci presupune străpungerea paradigmei şi saltul inter-paradigmatic; altfel spus, curgerea nu exclude cascadele! Discontinuitatea aparentă (de formă) a concepţiilor filosofice face loc unei continuităţi mai profunde (de fond), pe baza aceluiaşi ingenium perenne: În orizontul său, înţelegerea atomizatoare şi insulară a istoriei face loc uneia integratoare continuitatea de fond e asigurată prin unitatea aceluiaşi spirit; istorie care, deşi risipită, nu e decât expresia unei astfel de unităţi, sau mai degrabă a unei astfel de unificări e însăşi istoria filosofiei 14. Tema lui cum e cu putinţă ceva nou izbuteşte să fie un adevărat factor de integraţie, în 10 Ibidem, p. XII. 11 Vezi D. D. Roşca, Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, Vezi C. Aslam, op.cit., p. 36: În consecinţă, ideea de ingenium perenne este ilustrată şi susţinută de Blaga pe terenul creaţiei metafizice văzute ca o încoronare a oricărui act filosofic autentic, supus, ca toate faptele omului, perisabilităţii timpului. 13 Vezi C. Noica, op.cit, p. XIII. 14 Ibidem. 101

102 istorie. Una din cele mai preţioase verificări ale rodniciei sale este valorificarea filosofică pe care o poate da empirismului şi raţionalismului, pe de o parte, ca şi idealismului ori unui anumit realism, pe de alta 15. În viziunea lui Noica, proba supremă pentru istoricul filosofiei este înţelegerea tuturor concepţiilor afirmate în istorie, atât a celor pe care le consideră juste, cu care este de acord, îl satisfac, cât şi a celor pe care le critică, le dezaprobă ori le consideră neîntemeiate. Atitudinea echidistant-neutră faţă de speciile filosofice este prima calitate a acestuia pentru reuşita înţelegerii lor autentice inclusiv psihanalitice, dacă se doreşte, însă, din punctul nostru de vedere, toată problema rezidă în dificultatea stabilirii a priori a tipului sau modalităţii anume de înţelegere a spiritului filosofic care să întrunească consensul majorităţii gânditorilor. Ce anume vor trebui să înţeleagă toţi filosofii atunci când se va vorbi despre spirit? Accepţiunea avansată de Noica acoperă o arie foarte vastă de sisteme şi interpretări mai puţin, poate, pozitivismul, pesimismul şi nihilismul, în afara zonei (clar decelabile) a fenomenologiei. Din unghiul expozeului nicasian, ideea centrală este aceea a devenirii spiritului, ca fenomen sau factor definitoriu al lui ceva nou, răsfrânt atât asupra obiectului de studiu, cât şi a persoanei cercetătorului. Această dublă precizare îşi are rostul de a preveni viziunea naivă despre un om care gândeşte critic filosofia (în sensul de istoria filosofiei) ca unitate în schimbare, fără a se schimba pe el însuşi. Dar atunci, dacă se acceptă exigenţa schimbării de sine (sau a sinelui propriu), istoricul psihanalist al filosofiei nu mai poate îndeplini condiţia sine qua non a psihanalistului propriu-zis, aceea de receptacul vid al problemelor ( nevrozelor?) istoriei ei, ci este obligat să se implice, adică să devină activ şi să-şi proiecteze viziunea prezentă spre adâncimile trecutului cugetării. Sub rezerva clarificării acestei condiţii contradictorii, citim rândurile următoare: Iar oriunde şi sub orice formă o asemenea devenire e îngăduită, istoria filosofiei înfăptuieşte încă o cucerire, în elanul ei de a totaliza spiritul pentru spirit. Aşa înţeles, exerciţiul istoricului filosofiei devine proiectarea, peste întinsurile filosofiei, a unui vast intelect actualizator, care redeşteaptă la viaţă tot ce are cu-adevărat dreptul la ea. O conştiinţă de cercetător răscolind cu un intelect agens istoria, 15 Ibidem. 102

103 însuşindu-şi-o, aducând cu sine aer şi însufleţire, e conştiinţa unui istoric al filosofiei. Exerciţiul nu se întreprinde spre a converti trecutul la problemele actuale, ci mai degrabă spre a ne întinde propria noastră actualitate până la dramele trecutului 16. Este o condiţie de probitate profesională, un veritabil credo al istoricului filosofiei, în concepţia lui Noica. Dacă istoria, la modul general, este obligată să urmărească faptele sau evenimentele importante care s-au succedat în decursul evoluţiei omenirii, istoria filosofiei face o excepţie, fiindcă ea nu poate urmări decât căile spiritului. Istoria filosofiei, scrie Noica, este una prin care spiritul a trecut. Pentru a-şi preciza şi nuanţa punctul de vedere, Noica polemizează cu Şcoala de la Marburg, insistând asupra deosebirilor dintre metoda sa şi metoda acesteia: Ce face istoria lui ceva nou? Pentru ea, nu problemele lui Kant urmează a fi căutate în istorie, ci problemele unei istorii care să generalizeze chiar pe Kant. El devine un caz particular într-o desfăşurare mai vastă, cea a lui «ingenium perenne». Într-un sens deci, dacă la istoricii de mai sus problemele altora erau ale lui Kant, aici problemele sale nu sunt simple probleme ale sale. El ne învaţă ceva despre ele şi o face, poate, mai bine decât oricare altul. Dar în timp ce, la neokantieni, obliga să se rămână la el, aici trimite dincolo de el 17. Deci, Kant nu este punctul terminus al cugetării omeneşti aşa cum socoteau unii dintre entuziaştii săi discipoli, ci numai un punct sau o cale care deschide spre alte căi! Pentru mulţi istorici ai filosofiei, concluzia lui Noica (în sensul abandonării kantocentrismului, să-i spunem aşa) ar fi una radicală şi greu de acceptat; poate mai uşor le-ar veni filosofilor analişti, pentru care Kant nu reprezintă nodul gordian al cugetării omeneşti. În ordinea de idei a lui Noica, esenţa problemei este următoarea: În definitiv, deosebirea hotărâtoare dintre metoda istorică a Şcolii din Marburg şi încercarea făcută aici, stă în faptul că prima nu intenţionează cu-adevărat să fie istorică. În numele lui Kant, idealiştii aceia pierd istoria; în numele lui Kant, ori pornind de la el, o istorie a lui ceva nou năzuieşte s-o recucerească. Ceea ce ne îndepărtează de ei este deci tocmai anistoricismul metodei lor 18. Cu alte cuvinte, ar 16 Ibidem, p. XV. 17 Ibidem, p. XVII-XVIII. 18 Ibidem. 103

104 trebui să ne ferim a face din metafizica lui Kant o philosophia perennis (aşa cum trebuie să ne ferim să facem acest lucru cu oricare altă filosofie), fiindcă atunci ajungem la polul opus străduinţelor ce merită efortul, îndreptate spre teoretizarea lui ingenium perenne. Încercarea lui Noica face parte din familia de soluţii alternative la criticismul kantian (cu toate că revendicate din el!), semnate de Mircea Florian, Nicolae Bagdasar, Dumitru Isac ş.a., formulate în spiritul, nu în litera kantianismului, din care se extrage şi se dezvoltă conceptul de spirit critic. Pretextul căutat îndelung de autorul cărţii este acum explicitat pe de-a întregul: Istoria lui cum e cu putinţă ceva nou vrea să fie efectiv o istorie, să restituie intimităţii lor specifice doctrinele filosofiei. Ea poate pune accente, poate sublinia preferinţe ori scoate la iveală orientări adesea tăinuite; îşi va face un titlu însă din a vădi că, proiectând asupra ei problemele unei filosofii a conştiinţei, istoria, departe de-a ieşi deformată, capătă un contur mai sigur 19. Ca orice istorie însă, şi cea propusă de Noica are anumite presupoziţii teoretice aparte, mai precis se fundamentează pe o teorie a subiectivităţii (teoria lui ingenium perenne ) care face inteligibilă obiectivitatea. Altminteri, nu există nicio istorie a filosofiei în sine (ca de altfel, nicio istorie pură şi simplă, ca istoriografie), ci eventual doar una fără sens, semnificaţii şi valori, o naraţiune redusă la simpla înşiruire de date, fapte şi evenimente. Istoria lui cum e cu putinţă ceva nou este prin excelenţă una comprehensivă, şi anume istoria lui ceea ce face cu putinţă filosofia în desfăşurarea ei în timp (de fapt, tocmai ingenium perenne ). Or, explicaţia lui Noica ar fi următoarea: tocmai fiindcă obiectivul este o treaptă (sau un moment) între două praguri (minim şi maxim) de subiectivitate, subiectivismul lui ingenium perenne permite înţelegerea obiectivă a doctrinelor filosofice. Am încercat pe cont propriu experienţa aceasta curioasă, ce ne-a părut până la urmă de esenţa filosofiei: experienţa de-a ne adânci atât de mult în întrebările noastre, încât să regăsim căile altora. Şi cine ştie dacă istoria filosofiei e altceva decât meditaţia interioară a unui cuget care a înţeles că nu e singur? 20. Concluzia de la finalul cărţii lui Noica revine asupra vieţii spiritului viu, al filosofării sau al gândului care se face. Ideea extremă, fecundă şi 19 Ibidem, p. XVIII. 20 Ibidem, p. XIX. 104

105 curajoasă pe care gânditorul o propune în favoarea instituirii primatului subiectului ar fi aceea a des-fiinţării obiectului: Şi e curios de constatat că, la capătul de jos, viaţa spiritului pare tot o formă de subiectivism. Nu cumva viaţa obişnuită a spiritului, cea în care atitudinea obiectivistă primează, este susţinută de două subiectivităţi ce se ignoră? Nu cumva itinerariul oricărei desfăşurări de conştiinţă este (şi lucrul trebuie să fi fost spus) de la subiectivitatea elementară, a unei conştiinţe quasi-animalice, ce nu prevede existenţa obiectivă decât prin tropisme şi mişcări de apărare, la subiectivitatea a toate cuprinzătoare, şi totuşi permanent deschisă, a unei experienţe spirituale de tipul celei mistice? Nu cumva tot ceea ce numim valori obiective, izvorând din conştiinţa prezenţei celuilalt, valorile etice şi juridice, pentru lumea persoanelor, ca şi cele de cunoaştere ştiinţific raţională, pentru lumea lucrurilor, nu cumva toate acestea înfăţişează momentele mijlocii între două subiectivisme limită? Filosofia, care descrie şi reface căile spiritului, ar avea atunci misiunea să culmineze în luarea de conştiinţă a acelei subiectivităţi de tip superior; cu alte cuvinte, ar fi sortită de astă dată iarăşi în chip paradoxal să obiectiveze o subiectivitate [subl. ns., I.I.] 21. Noica se opune ideii de adevăr obiectiv în sensul de dat, de absolut, care s-ar impune o dată pentru totdeauna conştiinţei cunoscătoare, făcând astfel imposibilă şi inutilă căutarea plină de viaţă a noului. Pentru el, putem spune în termenii filosofiei de astăzi, că lumea a treia a lui Pop.er nu există sau nu ar trebui să fie acceptată: Nu implică, într-un fel ori altul, orice gândire o preferinţă pentru viaţa spiritului, faţă de stabilitatea adevărului în cazul că ar avea de ales între una şi cealaltă? 22. Iarăşi, este vorba de opţiunea în favoarea filosofiei care se face, în detrimentul filosofiei gata făcute. E preferabil să cauţi, să rătăceşti, chiar cu riscul de a te afla în eroare, decât să fii într-un adevăr care strangulează, mortifică, anihilează. Iar cea mai bună dovadă că viaţa spiritului este, nu o temă filosofică particulară, ci modul filosofiei înseşi, o dă tulburătoarea criză Hume, în lumina căreia se dovedeşte că filosofia acceptă mai lesne ca să fie dizolvată, sub flacăra scepticismului, realitatea externă, decât să se primejduiască, prin risipire în pluralitate, viaţa intimă a conştiinţei Ibidem, p Ibidem, p Ibidem, p

106 Pentru a avansa spre finalul consideraţiilor de faţă, vom schiţa o posibilă perspectivă de interpretare a viziunii lui Noica., care regândeşte şi valorifică vederile sale despre ingenium perenne dintr-un unghi de vedere pe care el nu putea decât să-l întrezărească destul de vag ne referim la fenomenologia non-simbolică. Această modalitate de filosofare, consonantă proiectului nicasian, se derulează de câteva decenii, preponderent pe planul fenomenologiei de limbă franceză 24. Din punctul nostru de vedere, ea presupune existenţa unor lacune (sau discontinuităţi) între secvenţele scriiturii fenomenelor lumii reale unde există un alt fel de fenomene, secunde, de o altă natură decât cele manifeste în experienţa noastră curentă, lacune pe care le putem presupune ca existente şi între secvenţele unei filosofii oarecare ori între diferitele filosofii care s-au succedat în istoria cugetării. Ar fi atunci logic să afirmăm că acest ingenium perenne, aşa cum îl înţelege Noica, reprezintă locul situării inconştientului fenomenologic, precum odinioară era conştiinţa transcendentală la Kant. Noica o şi spune explicit, la un moment dat: dacă istoricul filosofiei este să reprezinte chiar inconştientul disciplinei sale, cum oare ar putea-o face dacă n-ar fi într-adevăr depozitarul inconştientului fenomenologic, graţie căruia poate să psihanalizeze sistemele şi doctrinele, realizând acea restituire a problemelor filosofice apărute dintr-un exces al gânditorilor de care ei nu au putut da seama la timpul lor către filosofia însăşi? Este acesta, credem, un mod mai simplu şi mai precis de a înţelege teoria nicasiană a lui ingenium perenne, pe de o parte, respectiv limitele de netrecut ale conceptului de philosophia perennis, pe de altă parte. Desigur, elementul activităţii şi contribuţiilor trans-generaţionale rămâne comun celor două paradigme filosofice, însă fără accentul absolutizant al metodologiei filosofiei analitice; diferenţa fundamentală constă în următoarele: [ ] de aici 24 Vezi, de pildă, V. Ciomoş, Pentru o filosofie a misterului cotidian, studiu introductiv la Dumitru Isac, Cunoaştere şi Transcendenţă, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014, p. 9: [ ] inspirată constant şi profund de clinica psihanalitică (mai ales de contribuţiile teoretice ale lui Lacan), noua fenomenologie, cea de după al doilea război mondial şi ne referim aici cu predilecţie la cea refondată de Merleau-Ponty va face din aceste fenomene, secunde, locul de înscriere a «părţii» noastre cea mai ascunsă, la fel de ascunsă precum lucrul în sine analog privilegiat al Transcendenţei. Fie această «parte» propriul nostru «inconştient fenomenologic». 106

107 urmează că, departe de a ne aştepta cumva la capătul unui parcurs istoric mai mult sau mai puţin «definit», această nouă experienţă, la fel de secundă, a propriei noastre Transcendenţe adastă, deja, în lacunele cunoaşterii şi discursului uman discontinue prin excelenţă şi că Transcendenţa însăşi relevă, cum ţine să conchidă Dumitru Isac, de însuşi «misterul nostru cotidian» 25. Or, ce altceva avea Noica în vedere atunci când vorbea despre spiritul care trimite mereu către prezent, nicidecum către trecut, despre subiectivismul autentic ori când prefigura acea viziune integratoare şi valorizantă faţă de diferitele filosofii care s-au succedat în istorie? Pentru el, cotidian era sinonim cu filosofic mai trebuie, oare, să o spunem? Prin Transcendenţa regăsită, spiritul poate reface din lacunele discursului filosofic calea spre înţelegerea veritabilă a acestuia, statornicind primatul adevărului subiectivităţii în dauna exactităţii obiectivului. Dacă, aşa cum s-a remarcat, aplicarea metodei analitice (ca apanaj al unei philosophia perennis de astăzi) are un remarcabil potenţial eliberator, atunci, cu atât mai eliberatoare apare perspectiva metodologică fenomenologic-psihanalitică, cea care conduce intelectul filosofic spre o înţelegere de sine imediată, nu numai îndepărtată, îl face să-şi construiască identitatea şi valoarea, adică raţiunea de a fi, hic et nunc, nu numai ori nu neapărat sub specie aeternitatis. În mod cert, registrul interpretărilor filosofiei nicasiene nu a fost epuizat şi nici nu va ajunge prea curând la saturaţie dacă este să avem în vedere doar problematica lui ingenium perenne, or, dintr-un unghi de vedere mai larg, cuplul conceptual ingenium perenne philosophia perennis. Acceptarea exigenţei metodologice a pluralismului filosofic (mai multe teorii, paradigme, tradiţii etc., practicate concomitent de diverşi gânditori), inclusiv în cultura filosofică românească, implică libertatea deciziei în favoarea opţiunii considerate mai convingătoare prin argumentele care i se pot aduce. După cum am stăruit şi în alte rânduri 26, pluralismul trebuie înţeles corect, nu numai doar drept coexistenţa acestor puncte de vedere 25 Ibidem, p Vezi I. Isac, Gândire critică şi cultură filosofică. Incursiune în tradiţii filosofice româneşti, în vol. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socioumane prezentate la sesiunea ştiinţifică anuală 2000 a ICSU, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2001, p

108 diferite, uneori chiar opuse care poate însemna frecvent un monolog fără consecinţe notabile, ci mai ales ca dialogul acestora, de dorit a fi unul constructiv pentru bunul mers al filosofării. Astfel, Problematica istoricităţii gândirii, decupată de binomul philosophia perennis versus ingenium perenne, rezumă un ghem de probleme filosofice şi metafilosofice atât de complexe, încât o abordare sistematică a lor îl plasează pe cercetător în domeniul atât de alunecos al filosofiei comparate şi, deopotrivă, în universul analizelor de ambianţă general culturală, (ne) filosofică, care fac posibil actul de filosofare 27. Fiindcă ceea ce devine real nu există în absenţa a ceea ce îl face posibil, aşa cum obiectivitatea nu există fără cele două subiectivităţi care se ignoră. 27 C. Aslam, op.cit., p

109 FILOSOFÍA IBÉRICA Y LA GUERRA CIVIL ESPAÑOLA Vasile-Flaviu Rus Filosofia iberíca, diplomacia, relaciones internacionales, Guerra Civil El reto de cada investigador es de ofrecer una exposición de forma profesional. Queremos presentar una secuencia de historia diplomática diseñada para facilitar la percepción de la vida filosofica ibericá, y algunos eventos que han dominado las relaciones internacionales en el período Nos proponemos exponer la manera en que los líderes ibéricos y europeos han tratado de gestionar la crisis que siguió conflagración. Esta área han experimentado en la historia guerras muy sangrientas que se sucedieron hasta el siglo XX. La Guerra Civil Española (julio 17, 1936 hasta 1 abril 1939), han tenido una presencia muy fuerte en el mundo editorial internacional, pero limitada en el espacio rumano. Tratamos a captar tanto las implicaciones filosoficas, políticas y militares de este conflicto y las relaciones diplomáticasculturales ibéricas en conexión con el espacio europeo durante el período antes mencionado. Palabras clave: filosofia iberíca, diplomacia, relaciones internacionales, Guerra Civil. Atât în Spania cât şi în Portugalia, odată cu instaurarea regimurilor totalitare, viaţa culturală iberică a suferit un regres deosebit. Războiul civil spaniol a influenţat decisiv evoluţia acestui spaţiu cultural, mai ales în raport cu evoluţia filosofică. Naturaliştii erau de părere că zona Madridului era atât de aridă încât există o varietate mult mai mare de plante decât în totalitatea insulelor britanice. De aceea ar fi puţin surprinzător să întâlnim în Spania gândiri mult mai variate decât în restul Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

110 Europei, deşi fără îndoială necultivate, iar în cele mai multe cazuri fără dezvoltare ştiinţifică. Acest polimorfism bogat de doctrine în spaţiul spaniol este un fenomen uşor de identificat, un argument suficient pentru a infirma că filosofia spaniolă se limitează doar la o singură tradiţie, cea scolastică. Dimpotrivă, Spania a fost un creuzet de popoare şi civilizaţii, întrucât a existat o interconectivitate ridicată între cultura musulmană, creştină, iudaică vizigotă sau mediteraneană. Aceste elemente au format un mozaic de provincii ce au fost mereu atrase de autonomie, şi nu este surprinzător că această eterogenitate geopolitică istorică şi socială este întâlnită la nivelul speculativ şi practic. António de Oleveira Salazar ( ), a fost un om cultivat, un intelectual prestigios 1. Francisco Franco ( ) a fost un lider ce a devenit cel mai tânăr general al Europei după Napoleon. A fost un general colonial, care şi-a transportat trupele coloniale din Maroc pe teritoriul spaniol. Aceste forţe au acţionat în cadrul războiului civil spaniol cu aceeaşi brutalitate manifestată şi pe continentul african 2. A deţinut numeroase atribuţii, titluri şi decoraţii pe măsură ce oportunităţile i s-au prezentat. António Salazar, profesor al Universităţii din Coimbra, la vârsta de 39 de ani, devenit în 1926, ministru de finanţe a dictaturii militare portugheze. Acest intelectual a obţinut întrun timp relativ scurt puterea absolută 3. În perioada în care Franco avea încă instaurată puterea, Salazar era deja preşedinte al guvernului, ministru de finanţe, al apărării şi al afacerilor exterioare 4. Salazar era un om retras care se dedica în totalitate serviciului public, şi nu-i plăcea să participe niciodată la ceremonii oficiale 5. La începutul anului 1936, garnizoana spaniolă din Maroc, a fost trimisă de Franco pentru a lupta împotriva republicii spaniole. Salazar, fiind conştient de faptul că Frontul Popular Spaniol intenţiona să îşi promoveze şi în Spania ideile revoluţionare, a obţinut sprijinul 1 Vezi Franco Nogueira, Salazar, vol. IV, O ataque ( ), Porto, Edit. Civilização, A se vedea Filipe Ribeiro de Meneses, Franco and the Spanish Civil War, London and New York, Routledge, A se vedea César de Oliveira, Portugal e a II República de Espanha ( ), Lisabona, Edit. Perspectivas e Realidades, A se vedea Patricia McGowan, El Portugal de Salazar, Paris, Ruedo Ibérico, Fernando Rosas (edit.), Portugal e o Estado Novo ( ), Lisabona, Edit. Presença, 1992, p

111 maselor, consolidându-şi puterea. Frontul Popular Spaniol a iniţiat, prin intermediul presei, acţiuni împotriva guvernului portughez 6. Statele Unite au iniţiat o politică economică şi diplomatică de descurajare a acţiunilor generalului Franco 7. Ministerul de externe american a criticat constant acţiunile liderului falangist, aceste acţiuni reflectându-se în corespondenţa diplomatică a vremii 8, dar şi în sancţiunile economice adoptate de guvernul american împotriva forţelor naţionaliste. Relaţiile celor două state iberice cu comunitatea internaţională în perioada premergătoare războiului civil s-au desfăşurat după tiparul clasic al relaţiilor internaţionale din perioada interbelică. Schimburile culturale 9, comerciale s-au bucurat de o atenţie deosebită 10. Într-o dezbatere continuă s-au aflat subiectul extinderii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor portughezi şi spanioli, dar în special aplicarea acestor drepturi în coloniile celor două state 11. Republicanii portughezi exilaţi în Spania, dar şi membrii unor alte formaţiuni politice, au beneficiat de sprijinul necondiţionat al populaţiei, presei şi guvernului spaniol 12. Lumea era conştientă de faptul că Frontul Popular era în favoarea unei schimbări politice în Portugalia. Catolic practicant, conservator şi autocratic, Salazar era dornic de a menţine unită în faţa comunismului, peninsula. În 19 februarie 1936, s-a instalat la Madrid un guvern cu puternice ambiţii revoluţionare. Acesta era condus de Manuel Azaña ( ), liderul Frontului Popular, ce i-a integrat în guvernul său atât pe socialişti cât şi pe miniştrii republicani de stânga (nouă din stânga republicană iar trei din 6 A se vedea David Wingeate Pike, Franco and the Axis Stigma, London, Palgrave Macmillan, FRUS, Vol. II, 1936, p Ibidem, p Unided States Department of State, Papers relating to the foreign relations of the Unided States, 1930, Volume III, Washington, U.S. Government Printing Office, 1930, p. 780 (în continuare FRUS) 10 A se vedea Pablo La Porte, El Desastre de Annual y la Crisis de la Restauracíon en España ( ), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, FRUS, p Juan Carlos Jimenez Redondo, El ocaso de la amistad entre las Dictaduras ibéricas ( ), Mérida, UNED, 1996, p

112 uniunea republicană) 13. Elita Spaniei s-a opus într-un mod evident republicii, iar marea lor majoritate s-au refugiat în Portugalia, unde au iniţiat demersurile pentru pregătirea unei lovituri de stat. 14 Liderul acestora era generalul José Sanjurjo ( ), instigatorul primei lovituri de stat, ce a fost între timp anulată. Acesta a obţinut sprijinul presei portugheze în cadrul demersurilor sale. Salazar a observat cu atenţie pregătirile întreprinse de către acest general, însă a amânat să intervină. Guvernul republican spaniol l-a informat pe liderul portughez de lovitura de stat ce era în pregătire. La scurt timp după insurecţia garnizoanei spaniole din Maroc 15, guvernul de la Madrid a cerut ajutorul liderului de la Lisabona. Serviciile secrete portugheze au răspuns pozitiv acestor solicitări 16. Declanşarea războiului civil spaniol în 1936, a promovat un număr mare de profesionişti de toate categoriile, printre care şi oameni de ştiinţă care au părăsit ţara, fără a se mai întoarce. În acest mod, Spania a fost privată de contribuţiile acestor oameni, care cu siguranţă ar fi putut contribui vizibil la progresul acestei ţări. Însă au existat şi alte tipuri de exiluri, cum ar fi întreruperea forţată a muncii, a unor personaje importante ce un au părăsit ţara, întreruperea forţată producându-se din motive politice. Acest tip de exil a fost puţin studiat şi cuantificat, cum ar fi autoexilul, în unele cazuri acesta fiind foarte important 17. Un astfel de exemplu îl reprezintă filosoful electroscopist Miguel Antonio Catalán Sañudo ( ). Acest filosof era cunoscut atât în spaţiul spaniol cât şi cel britanic pentru descoperirile sale în fizicii cuantice, dar şi în astrofizică Antony Beevor, La Guerra Civil Española, Barcelona, Critica, 2005, p Herbert R. Souththworth, Conspiracy and the Spanish Civil War. The brainwashing of Francisco Franco, London and New York, Routledge, 2002, p A se vedea Wayne H. Bowen, José E. Alvarez, A Military History of Modern Spain. From the Napoleonic Era to the International War on Terror, London, Praeger Security International, A se vedea Franco Nogueira, A Relação Peninsular na Antecâmara da Guerra Civil de Espanha ( ), Lisabona, Edit. Cosmos, Carlos Forcadell, Pilar Salomón, Izmael Saz, Discursos de España en el siglo XX, Valencia, Publicación de la Universitat de Valéncia, 2009, p Gabriel Barceló Rico-Avello, Miguel Catalán, La gestión del conocimiento en el descubrimiento de un nuevo método científico, Madrid, Semana de la Ciencia XI, Faculdad de Ciencias Físicas de la Universidad Compultense de Madrid, 2012, p

113 La începutul războiului s-a aflat împreună cu familia sa în zona controlată de rebeli. Într-o scrisoare din 3 septembrie 1936, întrucât calificările sale ştiinţifice un se potriveau acestei situaţii, a încercat săşi schimbe profesia, adresându-i o scrisoare rectorului Universităţii din Salamanca, filosoful Miguel de Unamundo. În 1937 şi-a schimbat numele în Ramón Catalá, exprimându-şi entuziazmul faţă de mişcarea naţionalistă, dar adevărata sa identitate a fost relevată în urma unor rapoarte militare 19. Până în 1946, când i s-a permis să-şi reia activitatea ştiinţifică la Universitatea Centrală din Madrid, s-a aflat sub o supravegherea atentă a regimului franchist. Filosoful socialist José Gaos ( ) a ocupat postul de rector al Universităţii din Madrid (cel mai tânăr de până atunci la vârsta de 36 de ani, când a fost exilat în Mexic, ca urmare a războiului civil, unde a avut o carieră universitară prosperă. A fost profund influenţat de filosofii germani Martin Heideger şi Nicolai Hartmann dar şi de filosoful spaniol José Ortega y Gasset. De asemenea a fost un traducător prolific, traducând cărţile lui Heidegger, John Dewey, Søren Kierkegaard, G. W. F. Hegel, Max Scheler, Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte şi Edmund Husserl. În Mexic a realizat o arhivă complexă, cu numeroase fonduri dedicate istoriei filosofiei, în special celei spaniole, a monitorizat dea lungul carierei sale exilul filosofic spaniol spre America Latină 20. Ajutorul oferit de către Portugalia în cadrul războiului civil spaniol a determinat într-un mod decisiv victoria lui Franco 21. Fiind convins că regimul spaniol nu va supravieţui, Salazar a hotărât să-şi ofere sprijinul, generalului Franco. A fost mereu precaut, luând în considerare afirmaţiile, rostite într-un discurs la Academia Militară din Toledo, unde Franco s-a autointitulat ca fiind trimisul Portugaliei 22. Cu toate că nu avea încredere în general, Salazar era conştient de planurile republicanilor de a integra Portugalia într-o 19 Sánchez Ron, José Manuel, Miguel Catalán. Su obra y su mundo, Madrid, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, 1994, p Jose Luis Moreno Pestaña, La Norma de la Filosofía, Madrid, Biblioteca Nueva, Vezi Juan Carlos Jimenez Redondo, El ocaso de la amistad entre las Dictaduras ibéricas ( ), Mérida, UNED, Vezi Manuel Loff, O nosso século é fascista. O Mundo visto por Salazar e Franco ( ), Porto, Edit. Campo das Letras,

114 Spanie Mare, în schimb, Franco i-a respectat regimul, întrucât avea nevoie disperată de sprijinul său. Dictatorul portughez a profitat, şi a răsturnat situaţia în favoarea sa, susţinând luptele generalului pentru unificarea Spaniei. Franco a preluat conducerea rebeliunii din Nordul Africii. Aviaţia şi marina au contribuit la consolidarea regimului, iar republica nu s-a aflat iniţial într-un pericol iminent. Industria şi principalele zone strategice s-au aflat sub controlul republican. Franco a apelat la sprijinul lui Benito Musolini şi Adolf Hitler, şi binenţeles al dictatorului portughez 23. Franţa şi Marea Britanie au optat pentru neutralitate şi au propus un acord de neintervenţie, adresat tuturor ţărilor europene. În 9 septembrie 1936, comitetul de neutralitate s-a întrunit la Londra, dar s-a ajuns la un acord extrem de fragil 24. U.R.S.S., dar şi statele fasciste europene, au profitat de această lacună şi au înarmat părţile combatante. Portugalia a fost primul stat care a trimis arme către armata condusă de Franco 25. Marea Britanie a optat în mod deliberat pentru o neutralitate totală, urmărind îndeaproape livrările de arme spre ambele părţi. Fiind conştient de acest lucru Mussolini a iniţiat transportul muniţiilor spre Portugalia. Războiul civil spaniol i-a oferit lui Salazar ocazia pentru a iniţia o politică nouă, Estado Novo, cu Portugalia ca protagonistă, ceea ce i- a permis să controleze ambiţiile teritoriale spaniole. Salazar a devenit ulterior principalul aliat al generalului, întrucât s-a confruntat cu aceeaşi ameninţare, comunismul. Salazar a fost un funcţionar anticomunist, această caracteristică fundamentală explică viitoarea sa politică externă 26. Manifestaţiile anticomuniste s-au multiplicat în Portugalia, puterea poliţiei a fost sporită, fiind înfiinţată organizaţia Tineretul Portughez, iar pentru adulţi, Legiunea Portugheză. În lagărul de 23 Vezi Manuel Loff, Salazarismo e Franquismo na Época de Hitler, Porto, Edit. Campo das Letras, Richard Wigg, Churchill and Spain. The survival of Franco regime, , London and New York, Routledge, 2005, p Alberto Pena Rodríguez, El Estado Novo de Oleveira Salazar y la Guerra Civil española: información, prensa y propaganda ( ), Madrid- Coimbra-Lisboa, Universidad Compulense de Madrid, 1997, p Vezi Maria da Conceição, A Polícia Política no Estado Novo ( ), Lisabona, Edit. Estampa

115 concentrare de la Tarafal (cunoscut sub denumirea de Câmpul Morţii Lente ), acesta şi-a exilat opozanţii săi politici, dar şi unii filosofi 27. Cenzura a fost întărită, foarte mulţi intelectuali atât din Portugalia, cât şi Spania au fost condamnaţi. Toate ideile filosofice asociate cu ideologia comunistă au fost cenzurate. Operele unor filosofi prestigioşi au fost interzise 28. A autorizat utilizarea infrastructurii portuare a Portugaliei pentru convoaiele de arme ale falangei naţionaliste spaniole. Salazar s-a aflat în centrul negocierilor cu guvernul nazist 29, pentru transportul avioanelor Junkers Ju 87 (Stuka), mai apoi utilizate în bombardamentul de la Guernica 30. Toate proviziile destinate armatei naţionaliste în 1936, au tranzitat porturile şi aeroporturile Portugaliei. Trupele germane staţionate pe teritoriul portughez au beneficiat de sprijinul necondiţionat al guvernului. În paralel, o reprezentanţă diplomatică a avut misiunea de a achiziţiona şi transporta material de război. Ambasada Neagră, cum era numită, a fost condusă de către Nicolás Franco ( ), fratele generalului spaniol. Acesta a călătorit la Lisabona pentru a obţine sprijin economic şi pentru a organiza transportul de arme către zonele naţionaliste 31. Acest lucru a determinat existenţa a două ambasade spaniole în Portugalia. Ambasada republicii spaniole şi-a pierdut orice legitimitate sau influenţă în raport cu guvernul portughez. Ambasadorul oficial al Spaniei în acel moment Claudio Sánchez- Albornoz ( ), a părăsit Lisabona în urma umilinţei create de guvernul salazarist. În Portugalia, popularitatea lui Franco a continuat să crească constant, iar autorităţile au continuat să ofere sprijin forţelor naţionaliste. Arhivele Militare Portugheze dispun de liste extinse de oameni ce au fost arestaţi şi deportaţi. O mare parte din 27 Vezi Fernando Queiroga,Portugal Oprimido. Subsídos para a Historía do Fascismo em Portugal, Lisabona, Edit. O Século, A se vedea Graça, Franco, A Censura à Impresa ( ), Lisabona, Edit. Nacional-Casa da Mõeda, A se vedea Bernadotte Schmitt, Documents on German Foreign Policy, Series D ( ), vol. III, Germany and the Spanish Civil War , Washington, Government Printing Office, Vezi, Stanley Payne, Franco y Hitler. España, Alemania, La Segunda Guerra Mundial y el Holocausto, Madrid, Esfera de los libros, A se vedea Pedro de Oleveira, Armindo Monteiro e Oleveira Salazar. Correspondencia diplomática, Lisabona, Edit. Estampa,

116 aceştia au fost executaţi de către naţionalişti. Ambasadorul Portugaliei în Londra a declarat că masacrul din Guernica (26 aprilie 1937) 32 a fost rezultatul acţiunilor de propagandă al guvernului republican. La cererea guvernului basc a fost demarată o anchetă internaţională 33. Una din cele mai mari dificultăţi pentru recuperarea memoriei exilului filosofic în perioada de după războiului civil constă în lipsa documentelor, atât cele bibliografice, arhivistice şi hermeneutice, a persoanelor ce au părăsit Spania din raţiuni politice. Cenzura regimului franchist s-a extins asupra tuturor producţiilor culturale. Informaţiile reduse legate ele acestui exil pot fi găsite doar în ediţiile publicate după restaurarea democraţiei. Lucrarea lui José Luis Abellán Filosofia spaniolă în America (1965) a subliniat importanţa filosofilor ce au părăsit Spania în condiţiile războiului civil. Un proiect de cercetare al ministerului învăţământului spaniol a identificat 16 filosofi spanioli exilaţi. Printre aceştia putem menţiona pe: José María Ferrater Mora, José Manuel Gallegos Rocafull, José Gaos, Juan David García Bacca, Eugenio Imaz, José Medina Echavarría, Eduardo Nicol, Fernando de los Ríos, Wenceslao Roces, Joan Roura Parella, Adolfo Sánchez Vázquez, Jaume Serra Hunter, Joaquín Xirau, Ramón Xirau şi María Zambrano. Radio Club Portugues a devenit un actor politic de o mare importanţă în evoluţia războiului civil 34. Instrumentalizarea sa propagandistică 35 în favoarea părţii franchiste de Statul Nou al lui Salazar, ce pretindea protejarea intereselor sale strategice în numele 32 A se vedea Robert P. Clark, The Basques, the Franco Years and Beyond Basques Series, Reno, Nevada, University of Nevada Press, Vezi Manuel Ros Agudo, La guerra secreta de Franco ( ), Barcelona, Critica, Vezi Gema Iglesias Rodriguez, La Propaganda Politica durante la Guerra Civil Española: La España Republicana, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, A se vedea Alberto Pena Rodríguez, Tudo Pela Nação, Nada contra a Nação. Salazar, La creación del Secretariado de Propaganda Nacional y Censura, Madrid, Hispania, Revista Española de Historia, 2012, vol. LXXII, nr. 240, p

117 relaţiilor politice iberice, a avut un efect cheie în promovarea ideilor naţionaliste în întreaga peninsulă, dar şi la nivel internaţional 36. În Portugalia filosofia a fost reprezentată de către filosofii: Teixeira de Pascoaes ( ), Leonardo Coimbra, ( ), António Sérgio ( ), Raul Proença ( ), José Marinho ( ), Álvaro Ribeiro ( ), António Quadros ( ), Agostinho da Silva ( ), Delfim Pinto dos Santos ( ), Vergílio Ferreira ( ). În spaţiul spaniol filosofia s-a dezvoltat ca şi gândire şi a fost prezentă nu doar în cărţile filosofilor ci şi în operele literare. În secolul XX, aceasta a atins un nivel înalt datorită filosofilor Unamuno, Ortega, Zubiri şi Zambrano. Filosoful din Madrid José Ortega y Gasset ( ) s-a născut într-o familie burgheză şi liberală ce deţinea ziarul El Imparcial. A studiat dreptul în cadrul Universităţii Deusto Filosofie şi litere din Madrid. În cadrul doctoratului a studiat neokantismul. A fost profesor de metafizică al Universităţii Centrale. A fondat şi condus Revista Occidentul. A fost deputat al celei de-a doua republici, însă a demisionat. La începutul războiului civil spaniol s-a refugiat în diverse ţări europene. La întoarcerea în ţară a fondat împreună cu Julián Marías Instituto de Humanidades. Omul este insuficienţa trăirii, omul trebuie să cunoască, şi să urmărească cu disperare ceea ce ignoră. Printre operele sale s-au remarcat: Meditaţiile lui Don Quijote, Dezumanizarea artei, España invertebrata, Tema timpului nostru, Rebeliunea maselor, Ce este filosofia?. În faţa subiectivismului şi al regresului spaniol, a propus obiectivismul ştiinţific şi raţionalitatea. Trebuie să salvăm lucrurile!. Toate cunoştinţele fac parte dintr-o circumstanţă. Realitatea este compusă din multe circumstanţe diferite. Circumstanţa este lumea ce înconjoară omul (cultură, societate, credinţă, corp, caracter, etc.). Omul este un res dramatica (o afacere tragică), unitatea sa şi a lumii fiind o circumstanţă. Filosofia trebuie să pornească de cât mai aproape, de la circumstanţă. A adoptat o poziţie intermediară între raţionalism şi vitalism. Realitatea primează 36 Alberto Pena Rodríguez, La guerra del éter. La Campaña radiofonica de Portugal contra la Segunda República española, Lisabona, Diacronie, Studi de Storia Contemporanea, Nr. 7, 2007, Spagna Anno Zero: la guerra come soluzione, p

118 ontologic asupra gândirii. Viaţa este o realitate radicală. Fiecare persoană se găseşte într-o viaţă rapidă, ea trebuie să-şi construiască viaţa ca un aventurier. Viaţa reprezintă punctul de plecare al filosofiei, cu toate că pozează o dimensiune iraţională de care trebuie să ţinem cont. Ortega este considerat a fi filosoful spaniol cel mai influent al secolului XX, atât prin gândire cât şi prin stilul său literar ce a dominat filosofia spaniolă de după război. Filosoful basc Xavier Zubiri ( ) a fost discipolul lui Ortega şi Hidegger. A fost profesor de istoria filosofiei al universităţilor din Madrid şi Barcelona. Operele sale: Natura, Istoria, Dumnezeu, Asupra esenţei, Inteligenţa conştientă au adus o contribuţie deosebită patrimoniului filosofic spaniol. În lucrările sale reflectă asupra gândirii ştiinţifice şi asupra religiei creştine. A abordat temele timpului său, adoptând o rotire metafizică a gândirii aristotelice. A afirmat că raţiunea şi sensibilitatea nu pot exista separate fără a exista o inteligenţă conştientă. A postulat că realitatea profită de credinţele noastre, ceea ce ne face să căutăm originile sale şi chestiunea divinităţii. María Zambrano Alarcón ( ) a fost discipola lui Ortega y Gasset şi Zubiri, s-a remarcat prin lucrările: Filosofia şi poezia, Omul şi Divinitatea, Persoana şi democraţia. În faţa raţionalismului a propus o raţiune poetică. Operele sale au abordat teme şi concepte ale misticii neoplatonice şi a evului mediu târziu. Ea defineşte filosofia ca pe un delir, o inspiraţie şi o posedare irepresibilă. Un filosof este acel care, în disperare, descoperă că are o existenţă goală dar nu se plânge. A examinat sensibilitatea rafinată a viselor, a terorii şi a dorinţelor umane. În perioada celei de-a doua republici avut colaborări cu personalităţi precum, Luis Cernuda, Rafael Dieste, Ramón Gaya, Miguel Hernándes, Camilo José Cela sau Arturo Serrano Plaja. La începutul războiului civil spaniol a fost numită secretara ambasadei spaniole din Chile 37. A organizat în Havana o conferinţă filosofică despre Ortega y Gasset. La întoarcerea în ţară a colaborat cu apărarea republicii fiind numită consilier al propagandei al tineretului evacuat. În 28 ianuarie 1939 a 37 Alain Guy, Historia de la Filosofía Espagñola, Barcelona, Anthropos, 1985, p

119 părăsit Spania urmând ulterior o prestigioasă carieră didactică în Statele Unite şi America Latină. Miguel de Unamuno y Jugo ( ) în itinerariul său intelectual a surprins două teme, problema Spaniei şi problema religioasă. Era de părere că Spania trebuia europenizată fără a-şi abandona caracteristicile proprii, în special istoria sa. În operele sale, Sentimentul tragic al vieţii, Întoarcerea castelor, Bunul San Manuel, martir, a apreciat lupta dintre credinţă şi raţiune motivată prin dorinţa imortalităţii. În perioada celei de a doua republici a fost numit rector al Universităţii din Madrid. Odată cu instaurarea regimului franchist a fost arestat la domiciliu unde a şi murit. Pe fondul exilului său provizoriu în Londra, în 1937, în momentul în care războiul civil îi distrugea patria, profesorul José Castillejo Duarte în lucrarea Războiul ideilor în Spania. Filosofie, politică, educaţie, a subliniat că: evoluţia ideilor în spaţiul iberic reflectă marea diversitate a elementelor raţionale, fizice şi istorice din interiorul ţării şi a importurilor străine semnificative 38. Toledo a ocupat o poziţie strategică capitală. Acesta avea şi o importanţă simbolică, regiunea jucând un rol extrem de important în timpul reconquistei ( ). În 1936, oraşul găzduia o academie militară şi o fabrică de muniţii. În decursul viitoarei săptămâni forţele falangiste au eliminat rezistenţa republicană din zona palatul fortificat din Toledo. Franco a vrut să demonstreze întregii lumi, că deţine controlul absolut al operaţiunilor militare. În Portugalia, posturile de radio au consacrat un timp considerabil acestui act eroic al generalului spaniol. Au fost organizate numeroase manifestaţii de susţinere a forţelor rebele. Mii de portughezi s-au înscris în organizaţiile naţionaliste de pe teritoriul spaniol. Soldaţii portughezi voluntari în armata lui Franco doreau să înfrângă comunismul şi să elibereze Portugalia, însă familiile celor care refuzau să participe la acest război au fost afectate de represiunile autorităţilor. Armata franchistă a utilizat voluntarii portughezi ca şi carne de tun, aceştia fiind trimişi în cele mai multe cazuri în prima linie a frontului 39. Salazar a autorizat crearea centrului de recrutare şi a încurajat 38 Alain Guy, op. cit., p A se vedea Luís Nuno, A Legião Portuguesa. A milicia do Estado Novo ( ), Lisabona, Edit. Estampa,

120 propaganda pro-franchistă 40, dar nu a făcut nici un comentariu personal 41. Portugalia făcea parte din Comitetul de Neinterveţie. Abia în 1939, după victoria lui Francisco Franco, Salazar a confirmat că i-a susţinut pe luptătorii falangişti 42. În Spania, António de Oleveira Salazar a fost omagiat pentru sprijinul acordat pe durata conflictului militar 43. În filmările de propagandă, Franco şi Salazar au fost prezentaţi uniţi împotriva comunismului imperialist promovat de Stalin. În Spania a fost elogiat în manifestaţiile publice, trecutul medieval glorios, iar cei doi lideri fiind înfăţişaţi ca doi adevăraţi eroi. 44 În Lisabona, o atmosferă încărcată de viziune şi admiraţie faţă de epoca marilor imperii coloniale, a marcat expoziţia Lumii portugheze din În Spania, s-a menţinut un spirit al onoarei şi al grandorii. Tineretul spaniol a fost îndoctrinat după modelul statelor fasciste, în unele cazuri Franco a fost onorat şi comparat cu zeităţile antice 45. Franco a fost considerat ca fiind un zeu, şi s-a comportat după modelul regalităţii spaniole. La sfârşitul războiului civil, Franco a decis să locuiască în fostul palat regal al regilor Spaniei. Franco a tins mereu să beneficieze de un tratament regal. Diferenţele dintre cei doi lideri s-au lărgit la scurt timp. Salazar era obişnuit cu o viaţă simplă şi provincială, considerându-se un om de o mare simplitate. Franco a continuat să îşi modifice politica şi comportamentul. Era un admirator necondiţionat al lui Hitler, fiind şeful falangei ultranaţionaliste, a preferat să se distanţeze de liderul portughez. În acelaşi timp Portugalia şi Spania au semnat un Tratat de neagresiune. Pactul iberic a fost semnat de către Nicolás Franco. 40 Alberto Pena Rodríguez, op.cit., p A se vedea Franco Nogueira, Do Perigo Espanhol à amizade Peninsular. Portugal Espanha , Lisabona, Edit. Estampa, Alberto Pena Rodríguez, op. cit., p A se vedea Joaquim Veira, Fernanda Bizarro, Franco e Salazar-Iberian Brothers, Lisabona, Marfilmes, A se vedea Alfonso Vericat Núñez, El Magisterio Español Un modelo de Prensa Especializada durante la Guerra Civil, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion, Departamento de Periodismo II, Vezi Juan Carlos Mateos Fernández, Bajo el control obrero. La prensa diaria en Madrid durante la guerra civil, , Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion, Departamento de Periodismo,

121 Tratatul stipula, că în noul conflict european (Al doilea Război Mondial), Spania şi Portugalia au fost aliaţi neutri. În perioada filosoful român Mircea Eliade, a realizat o biografie a lui Salazar, cu ajutorul istoricilor Alfredo Pimenta ( ), Murias Manuel ( ), Marques Correira şi John Armeal 46. Mircea Eliade a abordat dintr-o perspectivă hagiografică viaţa dictatorului portughez, iar după 1946 a devenit mult mai critic cu privire la Salazar. Această analiză a fost publicată şi în portugheză în ziarul Acção din 30 septembrie În volumul şapte al memoriilor sale Eliade prezintă cu lux de amănunte motivele ce au dus la apariţia acestei cărţi. Această lucrare l-a ajutat să obţină un interviu cu António de Oleveira Salazar. În 1938, Lucian Blaga a fost numit ministru plenipotenţiar al României în Portugalia 47. Cei doi prestigioşi filosofi români au contribuit la reconstituirea tabloului cultural iberic din această perioadă deosebită. Pe măsură ce războiul european s-a extins, cele două state iberice şiau respectat angajamentele. După capitularea Franţei, Franco a modificat tratatul de neutralitate în unul de non-beligeranţă, iar mai apoi şi-a numit fratele în funcţia de ministru de externe, pentru a negocia cu cel de-al Treilea Reich în numele Spaniei. În Berlin, s-a invocat pactul semnat de Spania în 1939, ca pretext, pentru ca aceasta să-şi impună dominaţia asupra vecinilor săi. Acel tratat a anulat alianţa anglo-portugheză 48. Ministrul de externe spaniol fiind extrem de clar în această privinţă. Portugalia şi-a iniţiat la scurt timp pregătirile de război 49. În raport cu Marea Britanie, a opus o rezistenţă simbolică pe continent, trimiţându-şi soldaţi în diferite puncte strategice. Salazar nu dorea să-şi ofenseze aliatul, obiectivele sale vizau menţinerea insulelor şi a imperiului colonial portughez. Franco nu şi-a asumat nici un risc. În luna octombrie a anului 1940, i-a prezentat lui Hitler viitoarele lui proiecte militare şi ambiţii coloniale. 46 Mircea Eliade, Salazar şi Revoluţia în Portugalia, București, Scara, Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, București, Edit. Sport-Turism, 1982, p Vezi Amando de Miguel, Sociología del Franquismo, Barcelona, Editorial Europa, A se vedea Antonieta Jarne Mòdol, Estratègies de contestació a la Lleida franquista ( ), Salamanca, Universitat de Lleida, Servei de Publicacions,

122 Liderul german şi-a schimbat politica şi se distanţează de Peninsula Iberică şi s-a focalizat pe invadarea Uniunii Sovietice. La scurt timp de la atacul japonez asupra bazei militare de la Pearl Harbor din 7 decembrie , Franco a dezvoltat o politică de apropiere faţă de puterile occidentale 51. În intervalul februarie 1942, cei doi lideri iberici s-au întâlnit pentru prima dată în Sevilla. Această întâlnire a oficializat uniunea dintre Spania franchistă şi Portugalia salazaristă. Spania a beneficiat de sprijinul portughez pentru a-şi salva propriul regim politic. Negocierile între Franco şi guvernul britanic s-au făcut prin intermediul Portugaliei 52. Până în 1943, situaţia era clară, soarta celor două regimuri dictatoriale iberice era legată în totalitate. În 1945, după victoria aliaţilor, cei doi dictatori erau aclamaţi pentru că nu au transformat Peninsula Iberică în teatru de operaţiuni militare pe perioada desfăşurării celui de-al doilea Război Mondial. În cadrul Conferinţei de la Potsdam din 1945, Naţiunile Unite au evocat pentru prima dată situaţia politică din Spania, şi şi-au propus să îl condamne pe Franco. Democraţiile liberale occidentale, nu puteau să accepte adeziunea unor dictaturi în noua organizaţie internaţională, iar Franco s-a aflat în fruntea acestei liste. El era considerat ca fiind ultimul dictator fascist rămas la putere. Ororile războiului civil spaniol erau încă vii în opinia publică internaţională, precum şi rolul fascismului în Europa şi înfrângerea acestuia 53. Generalul a încercat să creeze o imagine liberală a regimului său, permiţându-le democraţilor liberali să facă parte din guvernul său, un gest simbolic, fiindcă a eliminat fizic două generaţii de revoluţionari şi democraţi 54. Regimul salazarist era în favoarea restituirii unei monarhii catolice. 50 A se vedea Joan Maria Thomàs, Roosevelt and Franco during the Second World War. From Spanish Civil War to Pearl Harbor, London, Palgrave Macmillan, A se vedea José Antonio Montero Jiménes, El Despliegue de la Potencia Americana: Las Relaciones entre España y los Estados Unidos, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, Vezi David J. Dunthorn, Britain and the Spanish Anti-Franco Opposition, , London, Palgrave Macmillan, A se vedea Jonathan Dimbleby, Franco. Behind the Myth, London, B.B.C., Vezi Geoffrey Jensen, Franco. Soldier, Commander, Dictator, Washington D.C., Potomac Books, Inc.,

123 În februarie 1945, Cristino Garcia, un erou al rezistenţei franceze contra Germaniei naziste şi Spaniei franchiste a fost executat în numele anticomunismului 55. Ca urmare, Franţa şi-a închis frontierele. La recomandarea Naţiunilor Unite, majoritatea statelor europene şi-au retras ambasadorii din Spania. Excepţie au făcut Elveţia, Irlanda, şi Portugalia, care şi-au menţinut reprezentanţa diplomatică. Vântul libertăţii ce sufla asupra Europei era în favoarea abolirii dictaturilor. Opozanţii spanioli şi portughezi sperau ca aliaţii anglo-americani să răstoarne aceste regimuri şi să restabilească monarhia. Opoziţia portugheze era convinsă de faptul că guvernul salazarist nu va putea supravieţui acestor mişcări. Ambasadele occidentale din Lisabona au încercat să exercite presiuni împotriva guvernului, în mod direct sau indirect. Prin simplicitatea sa extraordinară, Salazar a cucerit opinia publică internaţională. Profitând de acest avantaj a decis să facă câteva schimbări şi a anunţat în cadrul unei adunări naţionale, desfăşurarea unor alegeri libere după modelul britanic. Anunţul său a devenit celebru în acea perioadă: Este imposibil să guvernezi împotriva voinţei poporului. Liderul Portughez nu a mai organizat alegeri libere, dimpotrivă a consolidat regimul opresiv, iar doar relaţia sa cu guvernul de la Madrid a evoluat 56. Timp de doi ani s-a distanţat de Franco, iar negocierile acestuia cu fratele lui, Nicólas s-au desfăşurat în ambasada spaniolă din Lisabona, într-o linişte profundă, fără presă. Salazar nu vroia să fie asociat cu Franco ci, să fie perceput ca un lider neutru, favorabil unei restaurări monarhice ce ar putea să prezerve stabilitatea peninsulei. El a dorit să instaureze, după o perioadă de tranziţie, o monarhie conservatoare, cu condiţia ca armata să supravegheze îndeaproape toate procedurile, obţinând acordul lui Franco în acest demers. Politicile internaţionale desfăşurate de aceşti conducători au avut un impact semnificativ în evoluţia Războiului Rece, decolonizării dar şi asupra evoluţiei celui de-al Doilea Război Mondial. Tranziţia spre democraţie a celor două ţări iberice s-a produs într-un timp într-un 55 Vezi Julius Ruiz, Franco's Justice. Repression in Madrid after the Spanish Civil War, Oxford, Oxford Historical Monographs, Clarendon Press, A se vedea Jose Luis Neila Hernandez, España Republica Mediterranea, Seguridad Colectiva y Defensa Nacional ( ), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea,

124 ritm accentuat. Timp de câteva decenii politicile dictatoriale au dominat acest spaţiu, aceste influenţe s-au diminuat odată cu prăbuşirea regimului salazarist şi franchist. În perioada acestor regimuri dictatoriale activitatea filosofică a fost monitorizată, iar în multe cazuri a fost cenzurată. Cu toate că pe fondul desfăşurării războiului civil, o mare parte din filosofii iberici au părăsit peninsula, majoritatea lor, s-au întors şi au fost reintegraţi în viaţa academică. În această perioadă crucială viaţa filosofică a suferit atât un regres, dar şi o perioadă de prosperitate, filosofi precum: José Ortega y Gasset, Xavier Zubiri, María Zambrano Alarcón, Miguel de Unamuno, Leonardo Coimbra, Álvaro Ribeiro, Agostinho da Silva, etc., au adus contribuţii inestimabile patrimoniului cultural mondial. Peninsula Iberică rămâne şi un spaţiu vast în sfera în cercetarea filosofică şi al istoriei relaţiilor internaţionale. BIBLIOGRAFIE Abellán, José, Luis, El exilio filosófico en América, Madrid, FCE., Abellán, José, Luis, Ortega y Gasset y los orígenes de la transición española, Madrid, Espasa Calpe, Agudo, Manuel Ros, La guerra secreta de Franco ( ), Barcelona, Critica, Aguinaga, Pablo León, El cine norteamericano y la España franquista, : Relaciones Internacionales, Comercio y Propaganda, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, Ayala, Jorge, Pensadores aragoneses. Historia de las ideas filosóficas en Aragón, Zaragoza, IFC, Beevor, Antony, La Guerra Civil Española, Barcelona, Critica, Bowen, H. Wayne, José E. Alvarez, A Military History of Modern Spain. From the Napoleonic Era to the International War on Terror, London, Praeger Security International, Clark, P. Robert, The Basques, the Franco Years and Beyond Basques Series, Reno, Nevada, University of Nevada Press, Cortada, W. James, (edit.), Spain in the twentieth-century world: essays on Spanish diplomacy, , Westport, Conn, Greenwood Press, Cortada, W. James, Two nations over time: Spain and the United States, , Westport, Conn, Greenwood Press, Cruz, Braga Manuel, O Partido e o Estado no Salazarismo, Lisabona, Editura Presença,

125 Da Maria, Conceição, A Polícia Política no Estado Novo ( ), Lisabona, Editura Estampa De Meneses, Ribeiro Filipe, Franco and the Spanish Civil War, London and New York, Routledge, De Miguel, Amando, Sociología del Franquismo, Barcelona, Editorial Europa, De Oliveira, César, Portugal e a II República de Espanha ( ), Lisabona, Editura Perspectivas e Realidades, Díaz, José., Un itinerario intelectual. De filosofía jurídica y política, Madrid, Biblioteca Nueva, Dimbleby, Jonathan, Franco. Behind the Myth, London, B.B.C., Dunthorn, J. David, Britain and the Spanish Anti-Franco Op.osition, , London, Palgrave Macmillan, Fernández, Mateos Juan Carlos, Bajo el control obrero. La prensa diaria en Madrid durante la guerra civil, , Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion, Departamento de Periodismo, Folkart, A. Jessica, Angles on Otherness in Post-Franco Spain, London, Associated University Presses, Gonçalves, Assis, Intimidades de Salazar. O homen e a sua época, Lisabona, Editura Bertrand, Gómez-Escalonilla, Lorenzo Delgado, Accion Cultural y Politica Exterior. La Configuration de la Diplomacia Cultural Durante El Regimen Franquista. ( ), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, Graham, S. Lawrence, Portugal: The Decline and Colapse of an Authoritarian Order, Beverly Hills, Sage Publications, Graça, Franco, A Censura à Impresa ( ), Lisabona, Editura Nacional- Casa da Mõeda, Guibernau, Montserrat, Catalan Nationalism. Francoism, transition and democracy, London and New York, Routledge, Guy, Alain, Historia de la Filosofía Espagñola, Barcelona, Anthropos, Hernandez, Jose Luis Neila, España Republica Mediterranea, Seguridad Colectiva y Defensa Nacional ( ), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, La Porte, Pablo, El Desastre de Annual y la Crisis de la Restauracíon en España ( ), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, Loff, Manuel, Salazarismo e Franquismo na Época de Hitler, Porto, Editura Campo das Letras, Loff, Manuel,O nosso século é fascista. O Mundo visto por Salazar e Franco ( ), Porto, Editura Campo das Letras,

126 López, J. Alfred, Posts and Pasts. A Theory of Postcolonialism, New York, University Press, McGowan, Patricia, El Portugal de Salazar, Paris, Ruedo Ibérico, Mòdol, Jarne, Antonieta, Estratègies de contestació a la Lleida franquista ( ), Salamanca, Universitat de Lleida, Servei de Publicacions, Nogueira, Franco, Salazar, vol. IV, O ataque ( ), Porto, Editura Civilização, Nogueira, Franco, Conspiração contra Portugal, Lisabona, Livros Horizonte, Nogueira, Franco, Do Perigo Espanhol à amizade Peninsular. Portugal Espanha , Lisabona, Editura Estampa, Nogueira, Franco, A Relação Peninsular na Antecâmara da Guerra Civil de Espanha ( ), Lisabona, Editura Cosmos, Nuno, Luís, A Legião Portuguesa. A milicia do Estado Novo ( ), Lisabona, Editura Estampa, Núñez, Vericat Alfonso, El Magisterio Español Un modelo de Prensa Especializada durante la Guerra Civil, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion, Departamento de Periodismo II, Oleveira, César, Salazar e seu tempo, Lisabona, Editura O Jornal, Pack, D. Sasha, Tourism and Dictatorship. Europe' s Peaceful Invasion of Franco' s Spain, London, Palgrave Macmillan, Payne, Stanley, Franco y Hitler. España, Alemania, La Segunda Guerra Mundial y el Holocausto, Madrid, Esfera de los libros, Pike, Wingeate David, Franco and the Axis Stigma, London, Palgrave Macmillan, Pires, Luis, Regulación Industrial y Atraso Económico en la Dictatura de Franco, Madrid, Universidad Rey Juan Carlos, Servicio de Publicaciones, Poulantzas, Nicos, The Crisis of the Dictatorship. Portugal, Greece, Spain, London, Humanities Press, Queiroga, Fernando, Portugal Oprimido. Subsídos para a Historía do Fascismo em Portugal, Lisabona, Editura O Século, Redondo, Jimenez Juan Carlos, Franco e Salazar: as relações luso-espanholas durante a Guerra Fria, Lisabona, Editura Assírio e Alvim, Redondo, Jimenez Juan Carlos, El ocaso de la amistad entre las Dictaduras ibéricas ( ), Mérida, UNED, Rodríguez, Alberto Pena, El Estado Novo de Oleveira Salazar y la Guerra Civil española: información, prensa y propaganda ( ), Madrid-Coimbra- Lisboa, Universidad Compulense de Madrid, Rodriguez, Iglesias Gema, La Propaganda Politica durante la Guerra Civil Española: La España Republicana, Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea,

127 Rosas, Fernando, Pedro de Oleveira, Armindo Monteiro e Oleveira Salazar. Correspondencia diplomática, Lisabona, Editura Estampa, Rosas, Fernando (edit.), Portugal e o Estado Novo ( ), Lisabona, Editura Presença, Ruiz, Julius, Franco's Justice. Repression in Madrid after the Spanish Civil War, Oxford, Oxford Historical Monographs, Clarendon Press, Schmitt, Bernadotte, Documents on German Foreign Policy, Series D ( ), vol. III, Germany and the Spanish Civil War , Washington, Government Printing Office, Shubert, Adrian, Social History of Modern Spain, London and New York, Routledge, Stapell, M. Hamilton, Remaking Madrid. Culture, Politics, and Identity after Franco, London, Palgrave Macmillan, Thomàs, Maria Joan, Roosevelt and Franco during the Second World War. From Spanish Civil War to Pearl Harbor, London, Palgrave Macmillan, Veira, Joaquim, Bizarro, Fernanda, Franco e Salazar-Iberian Brothers, Lisabona, Marfilmes,

128 PSIHOLOGIE ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A VALIDITĂŢII PREDICTIVE A UNOR SCALE DIN CHESTIONARUL DE EVALUARE A SIMPTOMELOR ADOLESCENTULUI-4 (ASI-4) Monica Albu Improvement possibilities of the predictive validity of some scales used in Adolescent Symptom Inventory 4 (ASI-4).The Adolescent Symptom Inventory 4 (ASI-4; Gadow, Sprafkin, 2008) is a screening instrument for the behavioral, affective, and cognitive symptoms of a variety of adolescent psychiatric disorders. ASI 4 has been adapted and standardised for Romanian adolescents between 12 and 18 years old by a team of researchers from Cognitrom LTD, Cluj-Napoca. ASI-4 has two checklists: one for teachers and one for parents. Each disorder is rated using a scale. A Screening Cutoff score is calculated for each scale; a score of yes indicates a risk of the respective disorder, while a score of no indicates no risk. In this study we intended to be able to predict the presence of the generalized anxiety disorder, the posttraumatic stress disorder, and depressive disorders with a probability higher than.50, based on the Screening Cutoff scores of ASI-4 scales. The sample we used consisted of 455 adolescents between 12 and 18 years old. 41 adolescents had been diagnosed with generalized anxiety disorder, 51 adolescents had been diagnosed with posttraumatic stress disorder, and 15 adolescents had been diagnosed with a depression disorder. For each disorder we found more groups of ASI-4 scales. Each group predicts the presence of the disorder with a probability higher than.50 if each scale of the group has a fixed value of the Screening Cutoff score ( yes or no ). Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

129 Descrierea chestionarului ASI-4 Chestionarul de evaluare a simptomelor adolescentului (Adolescent Symptom Inventory 4; ASI-4) este un instrument de screening, construit de K.D. Gadow şi J. Sprafkin (2008, 2013), destinat adolescenţilor având vârsta între 12 şi 18 ani. El evaluează simptome cognitive, emoţionale şi de comportament ale mai multor tulburări psihiatrice, aşa cum sunt acestea definite în cea de-a patra ediţie a Manualului de diagnostic şi statistică pentru tulburări mentale (DSM-IV) al Asociaţiei Americane de Psihiatrie (1994). ASI 4 a fost adaptat şi etalonat pe populaţia din România de un colectiv al unităţii de cercetare-dezvoltare Cognitrom din Cluj-Napoca (David, Miclea, Bălaj, Albu, 2013). Acest chestionar are două variante: una pentru părinţi şi una pentru profesori. Varianta pentru profesori diferă de cea pentru părinţi sub trei aspecte. În primul rând, ea urmăreşte să obţină informaţii despre contextul educaţional şi performanţa şcolară. În al doilea rând, chestionarul pentru profesori exclude itemii din varianta pentru părinţi despre care profesorul ar putea avea informaţii imprecise (de exemplu, probleme de eliminare). În al treilea rând, chestionarul pentru profesori nu cuprinde acei itemi prezenţi în chestionarul pentru părinţi care se referă la tulburările caracterizate prin comportamente care se manifestă în principal în mediul familial (de exemplu, anxietate de separare). Toţi itemii incluşi în varianta pentru profesori fac parte şi din varianta pentru părinţi. Persoana care răspunde la chestionar trebuie să indice, pentru fiecare item, frecvenţa comportamentului descris de acesta la adolescentul supus evaluării. Variantele de răspuns sunt: niciodată, uneori, deseori şi foarte des. Itemii care se referă la aceeaşi tulburare sunt grupaţi într-o scală. Scalele chestionarului ASI-4 sunt notate în tabelul 1. Pentru fiecare scală se calculează două scoruri: un scor de severitate a simptomelor, care este cu atât mai mare, cu cât comportamentele descrise de itemii care compun scala se manifestă mai frecvent, şi un scor Cutoff, care are valoarea da atunci când există un risc destul de mare să fie prezentă tulburarea respectivă şi are valoarea nu atunci când riscul prezenţei tulburării este redus. Face excepţie scala Consum de substanţe, pentru care nu se calculează scorul Cutoff. Întrucât în cercetarea descrisă în continuare am utilizat doar scorurile Cutoff ale scalelor, prezentăm modul în care se obţin acestea. 129

130 Fiecare item este cotat cu 1, dacă frecvenţa de manifestare a comportamentului pe care îl descrie este considerată semnificativă din punct de vedere clinic, sau cu 0, în caz contrar. Pentru majoritatea itemilor cota 1 corespunde răspunsurilor deseori şi foarte des. Se însumează cotele itemilor scalei şi se obţine, astfel, scorul numărului de simptome al scalei Acesta se compară cu scorul simptomelor care îndeplinesc diagnosticul, care a fost stabilit pe baza DSM IV şi figurează în manualul chestionarului ASI 4 (Gadow, Sprafkin, 2008 şi 2013). Dacă scorul numărului de simptome este cel puţin egal ( ) cu scorul simptomelor care îndeplinesc diagnosticul şi, pentru câteva scale, dacă sunt satisfăcute unele cerinţe suplimentare (de exemplu, un anumit item are cota 1), atunci scorul Cutoff primeşte valoarea da, iar în caz contrar, i se atribuie valoarea nu. Algoritmul de calcul al scorului Cutoff nu ia in considerare nici vârsta şi nici genul adolescentului. Scorurile Cutoff nu pot fi interpretate ca indicând cu certitudine prezenţa sau absenţa unor tulburări specifice. Atunci când scorul Cutoff al unei scale, pentru un adolescent, este da, examinatorul va stabili, pe baza unei evaluări clinice amănunţite (având în vedere nu doar starea actuală, ci şi istoricul dezvoltării, variabilele de mediu, istoricul medical, sănătatea fizică şi, adesea, istoricul psihopatologic al familiei) dacă adolescentul respectiv îndeplineşte criteriile DSM-IV pentru a fi diagnosticat cu acea tulburare. Scopul cercetării Această cercetare constituie o continuare a etapei de adaptare a chestionarului ASI 4 pe populaţia din România (David şi colab., 2013) şi utilizează eşantioane de participanţi extrase din eşantioanele folosite pentru adaptarea chestionarului. Ea a fost iniţiată cu scopul de a determina condiţii referitoare la scorurile Cutoff ale scalelor din ASI-4 care să permită identificarea prezenţei tulburărilor anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi tulburare depresivă, cu o probabilitate mai mare decât 0,500. Au fost alese doar aceste trei tulburări psihiatrice, deoarece în eşantionul clinic din care au fost selectaţi participanţii la cercetare, pentru fiecare dintre celelalte tulburări evaluate de scalele din ASI-4 existau puţini adolescenţi (0-10) diagnosticaţi cu tulburarea respectivă. 130

131 Tabelul 1. Scalele chestionarului ASI-4 şi numărul de itemi componenţi Scala din ASI-4 Varianta pentru părinţi Varianta pentru profesori ADHD tipul cu deficit de atenţie 9 9 ADHD tipul cu hiperactivitate 9 9 impulsivitate ADHD tipul combinat Tulburare de conduită 15 9 Personalitate antisocială 7 Opoziţionism provocator 8 8 Anxietate generalizată 8 7 Fobie specifică 1 1 Atacuri de panică 1 1 Obsesii 1 1 Compulsii 1 1 Stres posttraumatic 2 1 Ticuri motorii 1 1 Ticuri vocale 1 1 Somatizare 2 2 Fobie socială 2 2 Anxietate de separare 8 Personalitate schizoidă 3 3 Schizofrenie 6 6 Enurezis nocturn 1 Enurezis, encoprezis 1 Tulburare depresivă majoră 10 7 Tulburare distimică 8 6 Tulburare distimică criterii alternative Tulburare bipolară 9 8 Anorexie nervoasă 4 Bulimie nervoasă 4 Consum de substanţe 6 131

132 Participanţi, instrument, metodă Participanţi Iniţial au fost formate patru eşantioane de participanţi, provenite din eşantioanele utilizate la analiza calităţilor psihometrice ale scalelor din ASI-4, atunci când s-a adaptat ASI-4 pe populaţia din România (David şi colab., 2013): un eşantion non-clinic şi trei eşantioane clinice (tabelul 2). Au fost incluşi în eşantionul non-clinic numai adolescenţi pentru care persoanele care i-au evaluat cu ajutorul ASI-4 nu au menţionat niciun diagnostic psihiatric. Fiecare dintre eşantioanele clinice a fost compus din adolescenţi care aveau o singură tulburare psihiatrică (anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi, respectiv, o tulburare depresivă), diagnosticul fiind stabilit de un psihiatru ori de un psiholog clinician. Deşi ASI-4 conţine două scale pentru evaluarea tulburărilor depresive (Depresie majoră şi Tulburare distimică), nu s-au putut forma eşantioane separate pentru diagnosticele tulburare depresivă majoră şi tulburare distimică, deoarece persoanele care au răspuns la chestionar au menţionat ca diagnostic al adolescentului evaluat doar tulburare depresivă. Tabelul 2. Structura eşantioanelor de adolescenţi Eşantion clinic Anxietate generalizată (N=41) Tulburare de stres posttraumatic (N=51) Tulburare depresivă (N=15) Eşantion non-clinic (N=348) Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Total m 13,51 13,25 14,60 13,56 σ 1,76 1,23 0,99 1,48 Vârsta în ani 132

133 Adolescenţii care au fost evaluaţi cu ajutorul chestionarului ASI-4 au fost selectaţi din şcoli şi din centre de sănătate mintală. Administrarea chestionarului s-a realizat în perioada Toţi evaluatorii (părinţi şi profesori) şi-au dat acordul scris pentru a participa la cercetare. Instrument Fiecare adolescent a fost evaluat de un părinte şi de un profesor, cu ajutorul variantei potrivite a ASI-4. Au existat adolescenţi pentru care, din cauza absenţei unor răspunsuri, nu s-au putut calcula scorurile Cutoff ale tuturor scalelor. Ei au fost incluşi doar în acele prelucrări în care nu erau luate în calcul scalele pentru care nu aveau scoruri Cutoff. Metodă Toate probabilităţile au fost calculate în reuniunea eşantionului nonclinic cu cele trei eşantioane clinice. Probabilitatea prezenţei unei tulburări în funcţie de valoarea scorului Cutoff al unei scale (sau de valorile scorurilor Cutoff ale unui grup de scale) a fost egală cu frecvenţa relativă a persoanelor care fuseseră diagnosticate cu tulburarea respectivă în mulţimea persoanelor pentru care scorul Cutoff al scalei are valoarea da (sau scorurile Cutoff ale grupului de scale au anumite valori). Rezultate Formarea eşantioanelor de participanţi care vor fi utilizate în prelucrări Am urmărit, în populaţia din care provine eşantionul non-clinic, dacă frecvenţele scorurilor Cutoff ale scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică diferă între băieţi şi fete şi dacă variază în funcţie de vârstă. În tabelul 3 se observă că, pentru toate scalele şi pentru ambele sexe, frecvenţele relative ale persoanelor care au avut valoarea da a scorului Cutoff sunt mici, cu o singură excepţie (scala Stres posttraumatic) fiind mai mici decât 5%. În cazul scalei Stres posttraumatic, în ambele variante ale chestionarului, frecvenţele relative nu diferă semnificativ între băieţi şi fete, la pragul p=0,05. Pentru celelalte scale nu a fost posibil să se compare frecvenţele între băieţi şi fete prin testul χ cor 2 (deoarece au existat frecvenţe teoretice ale 133

134 celulelor din tabelul de contingenţă mai mici decât 5), dar frecvenţele relative au valori apropiate. Din cauză că, pentru fiecare scală, frecvenţele relative ale valorii da a scorului Cutoff în mulţimea băieţilor şi în mulţimea fetelor au valori apropiate, nu se justifică efectuarea prelucrărilor statistice separat pentru băieţi şi pentru fete. Varianta chestionarului pentru profesori pentru părinţi Tabelul 3. Frecvenţele valorilor da ale scorurilor Cutoff ale scalelor din ASI-4, în eşantionul non-clinic Scala Frecvenţa relativă (în %) a valorii da a scorului Cutoff Băieţi Fete (N=143) Compararea frecvenţelor între băieţi şi fete (N=205) χ 2 cor (1) p 0,0 0,0 Anxietate generalizată Stres 4,2 5,4 0,065 0,798 posttraumatic Depresie 0,0 0,0 majoră Tulburare 1,4 0,5 distimică Anxietate 0,0 2,0 generalizată Stres 13,3 17,2 0,719 0,397 posttraumatic Depresie 0,0 2,0 majoră Tulburare 0,0 3,0 distimică Observaţie. S-a notat atunci când nu s-a putut utiliza testul χ 2 cor deoarece existau frecvenţe teoretice mai mici decât 5. Pentru a cerceta variaţia frecvenţelor scorurilor Cutoff în funcţie de vârstă, s-a calculat, pentru fiecare scală, coeficientul de corelaţie a rangurilor (Spearman) între vârstă şi scorul Cutoff al scalei (tabelul 4), scorul Cutoff primind valoarea 1 pentru da şi 0 pentru nu. 134

135 Tabelul 4. Coeficienţii de corelaţie a rangurilor (Spearman) între scorurile Cutoff ale scalelor şi vârstă, în eşantionul non-clinic Scala Varianta pentru profesori Varianta pentru părinţi ρ p ρ p Anxietate generalizată 0,169 0,002 Stres post-traumatic 0,106 0,049 0,173 0,001 Depresie majoră 0,169 0,002 Tulburare distimică -0,001 0,981 0,208 0,000 Din cauza existenţei unor coeficienţi de corelaţie semnificativi la pragul p=0,05, este necesar ca eşantioanele de participanţi utilizate în prelucrări să nu difere între ele în ceea ce priveşte structura pe vârste. Dar, populaţiile din care provin eşantioanele diferă semnificativ între ele în ceea ce priveşte media de vârstă: F(3, 451)=3,246; p=0,022. Media este mai mare în eşantionul adolescenţilor diagnosticaţi cu tulburări depresive, în care nu există nicio persoană cu vârsta de 12 ani (tabelul 2). După eliminarea din celelalte trei eşantioane a adolescenţilor de 12 ani (tabelul 5), între cele patru populaţii din care provin eşantioanele mediile vârstei nu diferă semnificativ la pragul p=0,05: F(3, 318)=1,831; p=0,141. Tabelul 5. Compararea mediilor vârstei între populaţiile din care provin eşantioanele formate din adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani Diagnostic N m σ F(3, p 318) Fără tulburări psihiatrice ,20 1,30 Anxietate generalizată 25 14,48 1,64 1,831 0,141 Stres posttraumatic 35 13,83 1,07 Tulburări depresive 15 14,60 1,30 S-au calculat frecvenţele relative ale valorilor da ale scorurilor Cutoff în cele trei eşantioane clinice formate din adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani (tabelul 6) şi s-a observat că, pentru fiecare scală, frecvenţele relative sunt apropiate între ele în cel puţin două 135

136 dintre eşantioanele clinice. Din acest motiv, rezultatele prelucrărilor referitoare la probabilitatea de a identifica fiecare tulburare pot fi denaturate de volumele diferite ale eşantioanelor folosite. Tabelul 6. Frecvenţa relativă a valorii da a scorului Cutoff în fiecare eşantion clinic Varianta pentru profesori pentru părinţi Eşantion clinic Anxietate Stres posttraumatic Tulburări generalizată depresive 0,640 0,412 0,667 Scala din ASI-4 Anxietate generalizată Stres 0,880 0,943 1,000 posttraumatic Tulburare 0,160 0,200 0,429 depresivă majoră Tulburare 0,880 0,743 0,929 distimică Anxietate 0,880 0,743 0,867 generalizată Stres 1,000 0,971 1,000 posttraumatic Tulburare 0,920 0,800 0,800 depresivă majoră Tulburare 0,960 0,886 0,933 distimică Observaţie. Pentru fiecare scală a fost haşurată celula corespunzătoare tulburării evaluate de scala respectivă Prin urmare, s-a decis să se utilizeze eşantioane având acelaşi volum. Au fost extrase din eşantioanele care aveau mai mult de 15 adolescenţi, câte 15 persoane, aşa încât structura pe vârste să nu difere între eşantioanele care se formează. Eşantioanele rezultate sunt descrise în tabelul 7. Eşantioanele sunt asemănătoare între ele în ceea ce priveşte structura pe sexe (nu s-a putut utiliza testul χ 2 pentru a compara 136

137 frecvenţele din cauza existenţei mai multor frecvenţe teoretice mai mici decât 5). Media de vârstă nu diferă semnificativ între populaţiile din care provin eşantioanele: F(3, 56)=0,147; p=0,931. Vârsta Tabelul 7. Structura eşantioanelor de participanţi utilizate pentru calculul probabilităţilor Eşantion clinic Anxietate generalizată (N=15) Tulburare de stres posttraumatic (N=15) Tulburare depresivă (N=15) Eşantion nonclinic (N=15) Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Total m 14,40 14,53 14,60 14,67 σ 1,35 1,13 0,99 1,11 Calculul probabilităţilor de identificare a prezenţei tulburărilor Mai întâi s-a calculat, pentru fiecare scală, probabilitatea prezenţei fiecăreia dintre tulburările psihiatrice analizate şi probabilitatea de a nu exista nicio tulburare psihiatrică, atunci când scorul Cutoff al scalei are valoarea da (tabelul 8). Pentru fiecare scală, în fiecare variantă a ASI-4, dacă scorul Cutoff are valoarea da, probabilitatea să nu fie prezentă nicio tulburare psihiatrică este foarte mică (mai mică decât 0,05). Exceptând scala Tulburare depresivă majoră din varianta pentru profesori, nicio scală nu identifică tulburarea pe care o evaluează cu o probabilitate mai mare decât 0,500. Există şi situaţii, în care, dacă scorul Cutoff are valoarea da probabilitatea prezenţei tulburării pe care o evaluează scala este mai mică decât probabilitatea prezenţei altei tulburări (de exemplu, pentru scalele 137

138 Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică din varianta pentru părinţi, probabilitatea prezenţei anxietăţii generalizate este mai mare decât probabilitatea prezenţei unei tulburări depresive). Scala Tabelul 8. Probabilitatea prezenţei fiecărei tulburări atunci când scorul Cutoff al unei scale are valoarea da Varianta chestionarului Anxietate generalizată Stres posttraumatic Tulburare depresivă Fără tulburări Anxietate Profesori 0,400 0,200 0,400 0,000 generalizată Părinţi 0,353 0,265 0,382 0,000 Tulburare Profesori 0,295 0,341 0,341 0,023 de stres posttraumatic Părinţi 0,319 0,319 0,319 0,043 Tulburare depresivă majoră Profesori 0,200 0,200 0,600 0,000 Părinţi 0,368 0,316 0,316 0,000 Tulburare Profesori 0,316 0,342 0,342 0,000 distimică Părinţi 0,366 0,293 0,341 0,000 Observaţie. Pentru fiecare scală a fost haşurată celula corespunzătoare tulburării evaluate de scala respectivă Se deduce de aici că niciuna dintre scalele Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră (în varianta pentru părinţi) şi Tulburare distimică nu poate, singură, să identifice cu o probabilitate mai mare decât 0,500, prezenţa vreuneia dintre tulburările anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi tulburare depresivă. S-a investigat, atunci, posibilitatea de a identifica prezenţa celor trei tulburări, utilizând toate cele patru scale. S-a calculat probabilitatea prezenţei fiecărei tulburări psihiatrice în funcţie de valorile scorurilor Cutoff ale tuturor celor patru scale. Cazurile în care s-au obţinut probabilităţi mai mari decât 0,500 sunt notate în tabelul 9. În cazul variantei pentru profesori, fiecare dintre cele trei tulburări poate fi identificată cu o probabilitate mai mare decât 0,500 pe baza valorilor scorurilor Cutoff ale celor patru scale. Scalele Stres posttraumatic şi Tulburare distimică trebuie să aibă valoarea da a 138

139 scorului Cutoff pentru ca prezenţa vreuneia dintre tulburări să fie mai mare decât 0,500. Dacă aceste două scale au scorul Cutoff egal cu nu (situaţie întâlnită la 16 adolescenţi), probabilitatea ca nicio tulburare psihiatrică să nu fie prezentă este mare, egală cu 0,875. În cazul variantei pentru părinţi, cele patru scale identifică, cu o probabilitate mai mare decât 0,500, doar tulburarea depresivă. Mai mult de jumătate dintre persoane (31 din 60) au avut la toate cele patru scale scorul Cutoff egal cu da. Acestea au provenit, cu frecvenţe apropiate între ele, din cele trei eşantioane clinice: 11 aveau anxietate generalizată, 9 aveau tulburare de stres posttraumatic şi 11 aveau o tulburare depresivă. Tabelul 9. Situaţiile în care probabilitatea prezenţei unei tulburări este cel puţin egală cu 0,500 Valoarea scorului Cutoff Probabilitatea de a avea Varianta pentru profesori pentru părinţi Scala Anxi-etate generalizată Scala Stres posttraumatic Scala Tulbu-rare depre-sivă majoră Scala Tulburare distimică anxie-tate generalizată tulburare de stres pot-traumatic tulburare depresivă nu da nu da 0,615 (N=13) da da nu da 0,600 (N=15) da da da da 0,667 (N=9) nu da da da 0,500 (N=6) da da nu da 0,667 (N=3) Legendă. N = numărul de persoane pentru care scorurile Cutoff ale scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică au valorile notate în tabel pe linia pe care figurează şi N. Observaţie. Au fost omise din tabel situaţiile în care N=1. 139

140 În cazul variantei pentru părinţi, s-a urmărit dacă se pot îmbunătăţi probabilităţile de identificare a tulburărilor, atunci când cele patru scale au, toate, valoarea da a scorului Cutoff, luând în considerare şi valoarea scorului Cutoff al altei scale din ASI-4. Au fost depistate patru astfel de situaţii (tabelul 10). Tabelul 10. Situaţiile în care probabilitatea prezenţei unei tulburări este cel puţin egală cu 0,500, în cazul variantei pentru părinţi Scala Valoarea scorului Cutoff da anxietate generalizată 0,667 (N=3) Probabilitatea de a avea tulburare de stres posttraumatic ADHD tipul combinat Schizofrenie da 1,000 (N=2) Tulburare da 1,000 (N=2) bipolară Bulimie da nervoasă tulburare depresivă 0,667 (N=3) Legendă. N = numărul de persoane pentru care scorurile Cutoff ale scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică au valoarea da şi scala notată în tabel pe linia pe care figurează şi N are scorul Cutoff egal cu da. Observaţie. Au fost omise din tabel situaţiile în care N=1. Concluzii Exceptând scala Tulburare depresivă majoră din varianta pentru profesori, niciuna dintre scalele Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică nu poate, singură, să identifice prezenţa tulburărilor anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi tulburare depresivă cu o probabilitate mai mare decât 0,500. În varianta pentru profesori, dacă se iau în considerare scorurile Cutoff ale tuturor scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică, atunci prezenţa fiecărei tulburări poate fi identificată cu o probabilitate cel puţin egală cu 0,

141 În varianta pentru părinţi, dacă scorurile Cutoff ale scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică au, toate, valoarea da, se poate identifica prezenţa fiecărei tulburări cu o probabilitate mai mare decât 0,666, punând condiţia ca o anumită scală din ASI-4 să aibă scorul Cutoff egal cu da. Limite ale cercetării o Numărul de adolescenţi din fiecare eşantion a fost mic (15). o Rezultatele sunt corecte doar dacă diagnosticele clinice stabilite de psihiatru sau de psiholog au fost corecte. Există şi posibilitatea ca unii dintre adolescenţii din eşantionul non-clinic să aibă o tulburare psihiatrică, dar aceasta să nu fi fost diagnosticată sau persoana care a răspuns la chestionar să fi omis să o menţioneze. Direcţii de continuare a cercetării Cercetarea ar trebui reluată folosind eşantioane mai mari şi luând în considerare şi alte tulburări psihiatrice dintre cele evaluate de ASI-4. Bibliografie American Psychiatric Association (1994), Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4th. ed.). Washington, D.C., American Psychiatric Association. Gadow, K.D., Sprafkin, J. (2013). ASI-4. Chestionarul de evaluare a simptomelor adolescentului 4. Adolescent Symptom Inventory 4. Manual de utilizare; David, C., Miclea, M., Bălaj, A., Albu, M., Adaptarea şi standardizarea ASI-4 pe populaţia din România, Cluj-Napoca, Edit. ASCR. Gadow, K.D., Sprafkin, J. (2008), Adolescent Symptom Inventory 4. Screening and Norms Manual, Stony Brook, New York, Checkmate Plus, Ltd. 141

142 ANALIZA RELAŢIILOR DINTRE STRATEGIILE DE COPING ŞI ACTIVITATEA ŞCOLARĂ A STUDENŢILOR Bócsa Eva Analysis of the relationships between coping strategies and students school activity. Students school activity is influenced, besides a lot of other factors, by the manner they manage to adapt to the situations perceived as stressing. The hereby research has started from the presumption that there is a statistically significant relation between the coping strategies employed and real school results as well as between the opinions regarding school s difficulty and the satisfaction degree that regard students own performance. At the same time, we have analyzed the relationships between coping strategies and certain convictions about the perception of self and about world. The main instrument of the research was COPE questionnaire elaborated by Carver, Scheier, and Weintraub. The group included 76 students belonging to the University of Petrosani. Efficient coping strategies comprise active coping and positive reinterpretation. The students who employ such strategies overrate difficulties they are going to face in the future; nevertheless, owing to this over - evaluation, they are prepared for the difficulties to come. They display positive school results and are content with their own performance. Positive reinterpretation helps students to overcome failures attaching positive significance to them. The students who react through denial, behavioral disengagement, and mental disengagement when confronted with stressing situations underrate future difficulties. After having faced failure they deny difficulties and take refuge in activities that are not related to school. Optimistic individuals displaying a high degree of selfesteem and who perceive themselves as efficient employ active coping strategies focused upon settling the issues. Pessimistic individuals exhibiting a negative self image employ emotional focused strategies. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

143 Introducere Pentru mulţi studenţi perioada studiilor universitare este dificilă, stresantă, din cauza cerinţelor mai mari în raport cu cele de la liceu şi a unor schimbări în modul de viaţă (de ex., îndepărtarea de familie). Unii reuşesc să facă faţă fără prea mare greutate solicitărilor, alţii fac faţă mai greu sau abandonează studiile. Modul în care reacţionează studenţii la aceste solicitări şi rezultatele şcolare pe care le obţin depind, pe lângă mulţi alţi factori, de felul în care reuşesc să se adapteze la situaţiile percepute ca fiind stresante. Această lucrare reprezintă a doua parte a unei cercetări realizate cu un an în urmă privind relaţiile dintre convingerile studenţilor despre sine şi lume (autoeficacitatea percepută, stima de sine, optimismul, locus de control) şi activitatea lor şcolară (Bócsa, 2013). În cercetarea prezentă am analizat modul în care reacţionează studenţii în situaţiile stresante şi interacţiunile dintre strategiile de coping utilizate şi unele aspecte ale activităţii lor şcolare. Termenul stres este foarte mult utilizat în prezent, atât în limbajul cotidian, cât şi în cel ştiinţific. În ştiinţă, conceptul s-a impus datorită cercetărilor endocrinologului de origine maghiară Hans Selye. În concepţia sa, stresul este răspunsul nespecific al organismului la solicitările externe. Selye foloseşte acest termen pentru a denumi modificările fiziologice care alcătuiesc sindromul general de adaptare (Selye, 1964, p. 61). Teoria lui Selye a fost dezvoltată şi completată de numeroşi cercetători. O contribuţie semnificativă este cea a lui Lazarus, prin elaborarea teoriei tranzacţionale a stresului. Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 43) definesc stresul ca fiind o relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-backurile primite. Lazarus (după Carver, Scheier, Weintraub, 1989, p. 267) susţine că stresul implică trei procese: evaluarea primară, evaluarea secundară şi copingul. Prin evaluarea primară, persoana percepe ameninţarea, iar prin evaluarea secundară sunt căutate răspunsurile potenţiale la această ameninţare. Copingul este procesul de executare a acestor răspunsuri. Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 49) definesc copingul ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale. 143

144 Autorii au elaborat o scală, Ways of Coping (Folkman, Lazarus, după Carver, Scheier, Weintraub, 1989, p. 267), pentru a analiza reacţiile în situaţiile considerate a fi ameninţătoare. Autorii au identificat două tipuri generale de coping: coping focalizat pe problemă, orientat spre rezolvarea problemei sau spre înlăturarea sursei stresului, şi coping focalizat pe emoţie, orientat spre reducerea emoţiilor neplăcute care însoţesc situaţia stresantă. Carver, Scheier şi Weintraub (1989) consideră această clasificare simplistă. Cei trei cercetători au elaborat chestionarul COPE cu 13 scale, care vizează câte o formă de coping: Coping activ se referă la acţiunile efective realizate pentru înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale. Planificarea presupune a ne gândi la modul în care va trebui să acţionăm când ne vom confrunta cu un factor stresant. Eliminarea activităţilor concurente se manifestă prin decizia individului de a înlătura implicarea în alte activităţi mai puţin importante şi concentrarea pe problema stresantă. Reţinerea de la acţiune se manifestă prin evitarea acţiunilor impulsive şi aşteptarea momentului potrivit pentru a acţiona. Copingul activ, planificarea, eliminarea activităţilor concurente şi reţinerea de la acţiune sunt strategii focalizate pe problemă. Reinterpretarea pozitivă reprezintă încercarea unei persoane de a găsi semnificaţiile pozitive ale unei situaţii stresante. Lazarus include această strategia în categoria copingului focalizat pe emoţie. Carver consideră că reinterpretarea poate conduce persoana spre iniţierea unor acţiuni orientate spre problemă. Acceptarea presupune acceptarea factorului stresant şi a faptului că nu se poate face nimic pentru ameliorarea situaţiei. Acceptarea poate fi importantă în situaţiile care într-adevăr nu pot fi schimbate, dar devine o strategie ineficientă în cazurile care ar putea fi modificate. Orientarea spre religie. În perioadele stresante oamenii se orientează spre religie din diferite motive: pentru suport emoţional, ca o modalitate de reinterpretare pozitivă sau ca o formă de coping activ. Căutarea suportului social din motive instrumentale este o strategie focalizată pe problemă, deoarece persoana se adresează altora cu scopul de a fi informată, sfătuită, ajutată material pentru a-şi rezolva problema. 144

145 Căutarea suportului social din motive emoţionale, adică pentru a obţine înţelegere, compasiune, susţinere morală, este un coping focalizat pe emoţie. Cele două forme ale căutării suportului social de multe ori se asociază. Negarea se referă la refuzul de a crede că factorul stresant există. Negarea uneori poate fi eficientă, deoarece minimalizarea gravităţii factorului stresant poate favoriza copingul. În multe cazuri negarea poate avea consecinţe negative pentru că, în timp, problema poate deveni mai gravă. Centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională poate fi eficientă pe termen scurt în unele situaţii (de exemplu cele de doliu). Pe termen lung, centrarea pe emoţiile negative agravează situaţia şi împiedică acţiunile eficiente care ar ameliora şi rezolva situaţia. Pasivitatea comportamentală se manifestă prin reducerea efortului depus sau renunţarea la scopul care este în legătură cu factorul stresant. Această strategie de coping este asemănătoare cu neajutorarea (helplessness) şi se produce când persoana apreciază că sunt puţine şanse de succes. Pasivitatea mentală este utilizată de acele persoane care, pentru a evita confruntarea cu problema, se implică în alte activităţi prin care evită să se gândească la greutăţile lor (vizionarea unor filme, reverie, somn). Pasivitatea mentală şi comportamentală în majoritatea situaţiilor sunt strategii disfuncţionale. Chestionarul COPE evaluează fiecare formă de coping prin patru itemi. Recurgerea la alcool şi/sau medicamente în situaţii de stres pentru a ameliora starea de disconfort psihic este o altă formă de coping, evaluată cu un singur item. Pentru fiecare item răspunsul se dă pe o scală de la 1 la 4 (1 reprezintă de obicei nu fac acest lucru, iar 4 fac deseori acest lucru ). Autorii chestionarului arată că strategiile de coping pot fi împărţite în două grupuri. Primul este alcătuit din strategiile adaptative: copingul activ, planificarea, eliminarea activităţilor concurente, reţinerea de la acţiune, reinterpretarea pozitivă, acceptarea. Al doilea grup este alcătuit din strategiile aparent mai puţin eficiente: negarea, centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională, pasivitatea comportamentală şi mentală, recurgerea la alcool şi medicamente. Căutarea suportului social instrumental şi emoţional se află între cele două grupuri. Aceste forme de coping au atât 145

146 aspecte pozitive, cât şi negative, valoarea lor depinde de strategiile cu care se asociază. Din datele autorilor rezultă că orientarea spre religie corelează pozitiv cu strategiile din prima categorie. Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 145) privesc copingul ca având un caracter situaţional. În concepţia lor răspunsurile de coping variază nu numai de la o situaţie la alta, dar şi de la un stadiu de confruntare cu stresorul la altul. Datele lui Carver, Scheier şi Weintraub (1989, p. 275) pun în evidenţă existenţa unor legături semnificative între unele însuşiri de personalitate (optimismul, stima de sine, anxietatea etc.) şi strategiile de coping utilizate. Alte cercetări realizate de aceiaşi autori (Carver, Scheier şi Weintraub, 1989, p. 279) evidenţiază, pentru majoritatea strategiilor de coping, corelaţii semnificative între utilizarea lor în general şi în situaţii concrete. Aceste rezultate sunt în concordanţă cu cele obţinute de Băban (1998, p. 147). Autoarea arată că putem vorbi despre un stil coping sau dispoziţii coping care sunt în relaţie cu însuşirile de personalitate. Metodologia cercetării Obiectivele cercetării. În acest studiu mi-am propus să analizez: relaţiile dintre strategiile de coping utilizate de studenţi şi unele aspecte ale activităţii lor şcolare; relaţiile dintre strategiile de coping şi unele dimensiuni ale personalităţii. Ipotezele cercetării. Am presupus că studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii de coping preponderent active, orientate spre problemă: consideră că şcoala va fi / este uşoară, au rezultate şcolare mai bune şi sunt mai mulţumiţi de propriile rezultate şcolare în comparaţie cu studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii pasive, mai puţin eficiente. sunt mai optimişti, au o stimă de sine mai ridicată şi se percep ca fiind mai eficace decât studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii de coping orientate spre emoţie. Instrumentele cercetării. Studenţii au răspuns la întrebările unui chestionar prin care: au arătat ce au crezut despre dificultatea şcolii înainte de a începe facultatea şi cât de grea li se pare şcoala în momentul completării chestionarului; 146

147 şi-au prezentat gradul de satisfacţie privind propriile rezultate şcolare; au oferit câteva date despre persoana lor. Pentru a evalua strategiile de coping utilizate în general a fost aplicat chestionarul COPE elaborat de Carver, Scheier şi Weintraub (după A. Băban, 1998). Studenţilor li s-a prezentat o listă alcătuită din 53 de fraze şi li s-a cerut să arate cum acţionează în general când se simt stresaţi sau se confruntă cu o problemă gravă. Chestionarul a fost aplicat în cursul celui de al doilea semestru al anului şcolar 2011/2012. Participanţi. Lotul a fost alcătuit din 76 studenţi de la Universitatea din Petroşani, Facultatea de Ştiinţe. La cercetare au participat 15 studenţi (19,7% din lot) şi 61 de studente (80,3%), iar media de vârstă a fost de 22 ani (σ = 4,33, min = 19, max = 44). După sesiunea de vară, din documentele şcolare au fost extrase informaţii privind rezultatele şcolare ale studenţilor. Studenţii au fost împărţiţi în trei grupuri: studenţi buni, care la examenele şi colocviile din anul în curs au obţinut cel puţin media 8 şi au avut cel mult două restanţe; studenţi de nivel mediu, cu media de cel puţin 7 şi 3 4 restanţe; studenţi slabi, care au avut cel mult media 7 sau au rămas cu 5 sau mai multe restanţe (tabelul 1). Tabelul 1. Rezultatele şcolare ale studenţilor din lotul studiat Anul de Slabi Nivel mediu Buni Total studiu I II III Total Rezultate şi discuţii Analiza strategiilor de coping utilizate Rezultatele obţinute de studenţi la chestionarul COPE sunt prezentate în tabelul 2. În lotul studiat nu au fost puse în evidenţă relaţii semnificative între strategiile de coping şi gen. Vârsta influenţează stilul de coping utilizat (tabelul 3). 147

148 Tabelul 2. Rezultatele obţinute de studenţi la chestionarul COPE (N=76) Scala Medie Abatere standard Valoare minimă Valoare maximă Coping activ 12,42 1, Planificare 13,57 1, Eliminarea activităţilor concurente 11,15 2, Reţinerea de la acţiune 10,86 2, Reinterpretare pozitivă 13,90 1, Acceptare 11,73 2, Orientare spre religie 12,31 2, Căutare suport social instrumental 13,15 2, Căutare suport social emoţional 12,89 2, Negare 7,60 2, Centrare pe emoţii 10,30 2, Pasivitate comportamentală 6,89 2, Pasivitate mentală 9,25 2, Recurgere la alcool, medicamente 1,13 0, Tabelul 3. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi vârstă Scala Vârsta Nr. Medie Abatere subiecţi standard t p Căutare ani 64 13,40 2,24 suport 23 ani şi 2,27 0, ,83 1,94 instrumental peste Căutare ani 64 13,17 2,45 suport 23 ani şi 2,22 0, ,41 2,77 emoţional peste ani 64 7,96 2,77 Negare 23 ani şi 2,75 0, ,66 1,77 peste ani 64 9,53 2,21 Pasivitate 23 ani şi 2,49 0,01 mentală 12 7,75 2,52 peste 148

149 Studenţii mai tineri par a fi mai nesiguri. Ei, în situaţiile percepute ca fiind dificile, au tendinţa de a căuta suport social pentru a fi ajutaţi cu sfaturi şi înţelegere. Aceşti studenţi, mai frecvent decât cei mai în vârstă, neagă problema cu care se confruntă şi încearcă să se implice în alte activităţi pentru a nu se gândi la dificultăţi. Altfel spus, studenţii mai tineri folosesc strategii de coping mai puţin eficiente, ceea ce sugerează importanţa experienţei de viaţă în dezvoltarea unor strategii adaptative, focalizate pe problemă. Strategiile de coping şi evaluarea dificultăţii activităţii şcolare Înainte de a iniţia o activitate estimăm greutăţile cu care ne vom confrunta şi ne planificăm acţiunile în concordanţă cu aceste estimări. În cursul activităţii ne evaluăm progresele şi ne autoreglăm acţiunile în funcţie de rezultatele acestor evaluări. Succesele şi eşecurile depind, pe lângă mulţi alţi factori, de corectitudinea evaluărilor făcute. Am presupus că studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii de coping orientate spre problemă înainte de a începe, dar şi în cursul desfăşurării unei activităţi complexe (cum sunt studiile universitare), apreciază că aceasta va fi/este uşoară. Cei mai pasivi, predominant orientaţi spre utilizarea unor strategii de coping focalizate pe emoţie, se aşteaptă la dificultăţi, respectiv percep activitatea prezentă ca fiind dificilă. Înainte de a începe studiile, 44,6% dintre studenţi s-au aşteptat ca şcoala să fie uşoară (fig. 1). Aceşti studenţi, atunci când se confruntă cu dificultăţi, au tendinţa de a manifesta pasivitate comportamentală, să reducă efortul şi să abandoneze (tabelul 4). Cei mai mulţi dintre ei (82,4%) şi-au schimbat părerea pe parcurs, în momentul aplicării chestionarului afirmând că şcoala li se pare grea sau foarte grea, ceea ce arată că nu au fost (probabil) destul de bine pregătiţi să facă faţă exigenţelor şcolii. 55,3% dintre viitorii studenţi au crezut că şcoala va fi grea sau foarte grea. Studenţii pregătiţi pentru confruntarea cu dificultăţi sunt cei care utilizează preponderent strategii de coping active. Aceştia dau dovadă de pasivitate comportamentală într-o măsură semnificativ mai mică decât cei care s-au aşteptat ca şcoala să fie uşoară. După una sau mai multe semestre 35,7% dintre aceşti studenţi au ajuns la concluzia că şcoala este totuşi uşoară. Prima ipoteză este parţial confirmată şi arată importanţa formelor de coping utilizate pentru modul în care sunt resimţite provocările viitoare şi greutăţile prezente. Cei cu un stil coping activ, orientat spre problemă au tendinţa de a supraaprecia dificultăţile viitoare şi în acest fel sunt mai 149

150 usoara grea 0 inainte de a incepe scoala in prezent Fig. 1. Evaluarea dificultăţii studiilor (%) Tabelul 4. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi evaluarea dificultăţii activităţii şcolare Înainte de a începe Scala am crezut că şcoala: Va fi uşoară Coping activ Va fi grea Va fi Pasivitate uşoară comportamentală Va fi Nr. subiecţi Medie Abatere standard 34 11,88 1, ,85 1, ,67 2, ,26 2,00 grea Acum şcoala este: Uşoară 21 13,09 1,81 Coping activ Grea 55 12,16 1,61 Pasivitate Uşoară 21 5,90 1,48 comportamentală Grea 55 7,27 2,37 t p - 2,55 0,01 2,86 0,005-2,17-1,48 0,03 1,48 bine pregătiţi pentru greutăţi. Probabil din acelaşi motiv, după ce acţiunea a început, aceasta nu li se mai pare atât de dificilă. Cei care în general dau dovadă de pasivitate comportamentală tind să subaprecieze 150

151 greutăţile viitoare, din această cauză sunt luaţi prin surprindere de dificultăţi şi mai târziu activitatea li se pare foarte dificilă. Strategiile de coping şi rezultatele şcolare Pentru a obţine rezultate bune în timpul studiilor universitare, studenţii trebuie să fie bine motivaţi, să se focalizeze pe studiu şi să fie capabili de un efort cognitiv susţinut. Am presupus că cei activi, care au tendinţa de a utiliza strategii de coping focalizate pe problemă, au rezultate şcolare bune. Pentru a verifica ipoteza de cercetare am comparat cotele studenţilor cu rezultate şcolare de la extreme (cei slabi şi cei buni) la scalele chestionarului COPE (tabelul 5). Studenţii care obţin rezultate şcolare bune au tendinţa de a utiliza strategii de coping active: ei se concentrează asupra problemei, acţionează în direcţia soluţionării şi sunt dispuşi să se angajeze în activităţi suplimentare care contribuie la rezolvarea problemei. Studenţii cu rezultate şcolare slabe utilizează într-o măsură semnificativ mai mare decât cei buni strategii cu un caracter pasiv, ineficient: ei, în loc să depună efortul necesar pentru a rezolva problemele, au tendinţa de a le nega existenţa şi îşi orientează atenţia în alte direcţii. Tabelul 5. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi rezultatele şcolare Scala Rezultate Nr. Abatere şcolare Subiecţi Medie standard t p Coping Slabe 34 11,88 1,80-0,02 activ Bune 25 12,88 1,39 2,30 Slabe 34 7,94 2,52 Negare 1,97 0,05 Bune 25 6,64 2,48 Pasivitate Slabe 34 10,08 1,89 0,0 3,69 mentală Bune 25 8,20 2,00 01 Strategiile de coping şi satisfacţia privind propriile rezultate şcolare Am presupus că sunt mulţumiţi de rezultatele activităţii lor acei studenţi care, atunci când se confruntă cu dificultăţi, sunt activi şi utilizează strategii de coping orientate spre problemă. Cei pasivi, care în situaţii stresante devin neajutoraţi, focalizaţi pe emoţii, sunt mai puţin satisfăcuţi de rezultatele pe care le obţin. 151

152 Scala Tabelul 6. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi satisfacţia privind propriile rezultate şcolare Autoapreciere rezultate şcolare Nr. subiecţi Medie Abatere standard t Coping activ Nemulţumit 52 12,15 1,75 Mulţumit 24 13,00 1,50 Reinterpretare Nemulţumit 52 13,59 1,80 pozitivă Mulţumit 24 14,58 1,31 Pasivitate Nemulţumit 52 7,32 2,20 comportamentală Mulţumit 24 5,95 2,07 Pasivitate Nemulţumit 52 9,75 2,23 mentală Mulţumit 24 8,16 2,23 p - 2,04 0,04-2,39 0,01 2,56 0,01 2,86 0,005 Ipoteza formulată s-a confirmat, studenţii care se declară satisfăcuţi de propriile lor rezultate şcolare utilizează strategii de coping active şi încearcă să găsească ceva bun chiar şi în situaţiile dificile, să înveţe ceva din experienţele neplăcute. Cei care în faţa greutăţilor se retrag, nu au curajul să acţioneze, renunţă la scopurile pe care şi le-au propus anterior şi se orientează spre activităţi care le abat atenţia de la probleme sunt mai puţin mulţumiţi de performanţele lor şcolare (tabelul 6). Strategiile de coping şi convingerile despre sine şi lume Într-o cercetare anterioară (Bócsa, 2013), realizată cu acelaşi lot de subiecţi, am analizat relaţiile dintre convingerile despre sine şi lume şi activitatea şcolară a studenţilor. Am aplicat trei instrumente de autoevaluare (după A. Băban, 1998): scala Generalized Self-Efficacy Scale, elaborată de Schwarzer şi Jerusalem, chestionarul Self-Esteem Scale, elaborat de Rosenberg, şi scala de autoevaluare Life Orientation Test, construită de Scheier şi Carver. Cercetarea a dovedit faptul că studenţii care se consideră eficaci, cei optimişti şi cu o stimă de sine ridicată evaluează şcoala ca fiind uşoară şi sunt mulţumiţi de propriile rezultate şcolare. Dintre cele trei însuşiri numai optimismul se află într-o relaţie semnificativă statistic cu rezultatele şcolare reale. În acelaşi timp rezultatele şcolare bune duc la creşterea gradului de optimism. 152

153 În cercetarea prezentă am presupus că există o legătură între aceste însuşiri de personalitate şi modul în care reacţionează studenţii în situaţiile percepute ca fiind dificile: studenţii care sunt optimişti, au o stimă de sine ridicată şi se percep ca fiind eficace au tendinţa de a utiliza strategii de coping preponderent active, orientate spre problemă. Cei cu tendinţă spre pesimism, stimă de sine scăzută şi care se consideră mai puţin eficace au tendinţa de a utiliza strategii de coping orientate spre emoţie. Tabelul 7. Corelaţiile semnificative între strategiile de coping şi convingerile despre sine şi lume (N=76) Scala din COPE Stima de Autoeficacitate Optimism sine Coping activ r 0,305 0,415 0,420 p 0,007 0,001 0,001 Planificare r 0,456 0,461 0,346 p 0,001 0,001 0,002 Reinterpretare r 0,260 0,400 0,387 pozitivă p 0,023 0,001 0,001 Descărcare r -0,276-0,277 emoţională p 0,016 0,015 Pasivitate r -0,504-0,299-0,454 comportamentală p 0,001 0,009 0,001 Pasivitate mentală r -0,293-0,366 p 0,010 0,001 Ipoteza propusă s-a confirmat. Persoanele cu o stimă de sine ridicată, optimiste şi convinse de propria lor eficacitate au abilitatea de a valorifica chiar şi experienţele de viaţă cu caracter negativ. În situaţiile dificile aceste persoane se focalizează pe problemă, elaborează un plan de acţiune pe care apoi îl aplică. Persoanele pesimiste şi care au tendinţa de a se autoevalua negativ atunci când se confruntă cu situaţii resimţite ca fiind ameninţătoare sunt copleşite de emoţiile negative de care doresc să se elibereze prin exteriorizarea lor şi prin orientarea atenţiei în altă direcţie. Aceste persoane preferă să 153

154 renunţe la scopurile lor, deoarece nu au curajul să lupte pentru a le atinge (tabelul 7). Relaţiile dintre strategiile de coping şi convingerile despre sine şi lume nu pot fi interpretate simplist. Putem presupune că între strategiile coping şi aceste trăsături de personalitate este o interacţiune în spirală. O persoană optimistă şi cu încredere în propriile posibilităţi are tendinţa să devină activă şi astfel va acţiona adecvat în situaţiile provocatoare. Acţionând astfel, ea va avea rezultate bune, care o vor face să devină şi mai optimistă şi să aibă şi mai multă încredere în sine. Concluzii Aşteptările studenţilor la începutul studiilor universitare, performanţele obţinute în cei trei ani de şcoală, modul în care sunt resimţite subiectiv dificultăţile şi satisfacţia privind propriile rezultate depind de foarte mulţi factori externi (cerinţele profesorilor, situaţia familială etc.) şi interni (motivaţie, perseverenţă, personalitate, inteligenţă etc.). Dintre aceşti factori, în această cercetare ne-am orientat atenţia spre modul în care reacţionează studenţii atunci când se confruntă cu situaţii percepute ca fiind dificile sau chiar ameninţătoare. Ipotezele de cercetare au fost parţial confirmate. Strategiile de coping care ajută studenţii să se confrunte cu dificultăţile vieţii de student sunt copingul activ şi reinterpretarea pozitivă. Studenţii care în general acţionează cu perseverenţă în direcţia rezolvării problemelor şi sunt dispuşi să se angajeze în activităţi suplimentare în acest sens au tendinţa de a supraaprecia greutăţile cu care se vor confrunta în viitor, dar astfel ei vor fi pregătiţi pentru dificultăţile care urmează. Din aceste motive, ei au rezultate şcolare bune şi sunt mulţumiţi de propriile lor performanţe. Reinterpretarea pozitivă ajută studenţii să treacă peste eşecuri, acordând chiar şi acestora semnificaţii pozitive (ei învaţă şi din greşeli). Strategiile de coping ineficiente în context şcolar sunt pasivitatea comportamentală, pasivitatea mentală şi negarea. Studenţii pasivi, care în general îşi abandonează uşor scopurile, reacţionează într-un mod asemănător şi la şcoală. Înainte de a începe studiile ei au tendinţa de a crede că şcoala va fi uşoară, astfel ei nu sunt pregătiţi pentru a face faţă exigenţelor. După ce s-au confruntat cu primele greutăţi şi eşecuri, ajung la concluzia că şcoala este grea. În loc să încerce să facă faţă problemelor, ei neagă greutăţile şi, pentru a-şi ameliora starea 154

155 emoţională, se refugiază în reverii, vizionarea filmelor sau alte activităţi care nu au legătură cu şcoala. Aceşti studenţi nu sunt mulţumiţi de propriile rezultate, dar nu fac prea multe pentru a-şi îmbunătăţi situaţia. Cercetarea nu a pus în evidenţă relaţii semnificative între activitatea şcolară şi următoarele strategii de coping măsurate cu chestionarul COPE: planificarea, eliminarea activităţilor concurente, reţinerea de la acţiune, acceptarea, orientarea spre religie, căutarea suportului social instrumental şi emoţional, centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională, recurgerea la alcool şi medicamente. De ce sunt unii studenţi activi, cum reuşesc să extragă semnificaţii pozitive şi din eşecuri, în timp ce alţii rămân pasivi şi nu fac faţă greutăţilor? O cercetare de mici dimensiuni nu poate să dea răspuns la o întrebare atât de complexă. Strategiile de coping utilizate preponderent depind de experienţa de viaţă (din datele cercetării rezultă că studenţii mai tineri folosesc mai frecvent strategii de coping mai puţin eficiente), dar şi de însuşirile de personalitate. Stima de sine, autoeficacitatea percepută şi optimismul sunt trei dimensiuni care sunt în relaţie cu tendinţa de a utiliza anumite răspunsuri coping în situaţii de stres. Persoanele caracterizate prin optimism, stimă de sine ridicată şi sentimentul autoeficacităţii utilizează strategii de coping active, focalizate pe rezolvarea problemei (coping activ, planificare, reinterpretare pozitivă). Persoanele pesimiste şi cu o imagine de sine negativă utilizează strategii ineficiente, focalizate pe emoţiile negative (pasivitate comportamentală şi mentală, descărcare emoţională). Ce pot face cadrele didactice pentru a ajuta studenţii să utilizeze strategii de coping eficiente în lupta cu greutăţile vieţii de student? Trebuie acordată o atenţie deosebită studenţilor tineri care simt, într-o mai mare măsură decât cei mai în vârstă, nevoia de a fi susţinuţi emoţional, de a li se acorda sfaturi, îndrumare, în special la începutul studiilor universitare. Cadrele didactice trebuie să răspundă acestor expectanţe prin asigurarea unor relaţii personalizate şi securizante, prin încurajarea eforturilor depuse de studenţi. Este important ca studenţii să fie ajutaţi să evalueze corect dificultatea şcolii din primele săptămâni de şcoală, de exemplu prin organizarea unor discuţii cu studenţii din ultimul an sau cu absolvenţi ai specializării respective. Prin aceste discuţii studenţii pot fi ajutaţi să 155

156 privească viitorul lor şcolar cu optimism, dar şi să aibă aşteptări realiste legate de dificultatea şcolii. Prin cabinetele de consiliere psihologică, studenţii care au o imagine de sine mai puţin favorabilă pot fi ajutaţi să îşi îmbunătăţească stima de sine, să devină mai optimişti şi să aibă un nivel mai ridicat al sentimentului de autoeficacitate. În acest fel ei vor avea şanse mai mari de a deveni activi, motivaţi, focalizaţi pe problemele legate de studiu. Nu în ultimul rând are o mare importanţă ajutarea studenţilor să îşi însuşească tehnici de învăţare eficiente. Obţinerea unor succese va contribui la formarea unei imagini de sine pozitive şi la adoptarea unei atitudini active în raport cu activitatea şcolară. Bibliografie Băban, A. (1998). Stres şi personalitate, Cluj-Napoca, Edit. Presa Universitară Clujeană. Bócsa, E. (2013). Analiza relaţiilor dintre convingerile studenţilor despre sine şi lume şi rezultatele lor şcolare, în Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 25, Cluj-Napoca, Edit. LIMES & Argonaut, p Carver, C.S., Scheier, M.F., Weintraub, J.K. (1989). Assessing Coping Strategies: A Theoretically Based Ap.roach, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 56, nr. 2, p , la adresa (accesat la data de ). Selye, J. (1964). Életünk és a stress, Budapest, Akadémiai kiadó. 156

157 COMPETENŢĂ MORALĂ ŞI PERFORMANŢĂ DEDUCTIVĂ Lucia Faiciuc Moral competence and deductive performance. Although, in general, it is assumed a link between the moral judgment and the ability to reason deductively, few researches have investigated empirically this link. Also, no empirical studies have been done to sup.ort the link between the moral competence as measured with Moral Judgment Test or MJT (Lind, 2000) and the deductive reasoning ability, in spite of the fact that the definition given for the moral competence by Lind (2000) suggests such a relationship. The present correlational study is a contribution in that direction. Its first main hypothesis was that there should be a positive correlation between the index for the moral competence as measured with MJT and the correctness scores in solving two kinds of syllogistic tasks (both having 24 syllogisms to be solved). Its second main hypothesis was that there should be a positive correlation between the score for the 6 th stage of moral orientation at MJT and the correctness scores in solving the two kinds of syllogistic tasks. A number of 33 students from the University of Fine Arts and Design from Cluj-Napoca (27 female, 6 males, with a mean age of 20 years) participated at the study. Its results sup.orted partially only the second main hypothesis. Several possible interpretations of the obtained results are discussed, having in view, also, sup.lementary data analyses. Aşa cum s-a remarcat şi într-un studiu anterior (Faiciuc, 2010), există puţine cercetări care să investigheze legătura dintre judecata morală şi abilitatea de a raţiona deductiv, deşi ea este presupusă implicit în general de către cei care s-au ocupat de dezvoltarea judecăţii morale. Ea este susţinută în baza faptului că nivelele superioare de argumentare morală Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

158 apar relativ concomitent cu abilitatea de a raţiona formal-abstract şi în virtutea faptului că judecata morală, ca activitate cognitivă complexă, ar trebui să implice abilităţi cognitive de nivel superior, cum sunt şi cele deductive. În studiul citat mai sus, s-a început o astfel de investigaţie mai în detaliu, prin cercetarea legăturii dintre rezultatele participanţilor la o probă de evaluare a dezvoltării judecăţii morale adaptată după Chestionarul reflecţiei sociale (Gibbs, Basinger şi Fuller, 1992), forma prescurtată, cu 12 itemi, a probei Raven, care se administrează înaintea probei Raven pentru avansaţi, o probă silogistică cu 24 de silogisme cu un conţinut concret nefamiliar şi două scale, una pentru autonomia cognitivă şi alta pentru autonomia valorică, ale unei probe de evaluare a autonomiei ca trăsătură de personalitate (Albu, 2007). Un prim scop al studiului de faţă este acela de a continua investigaţia începută în acest sens, explorând legătura în discuţie prin utilizarea altei probe de evaluare a nivelului judecăţii morale şi a altor sarcini de raţionament deductiv silogistic. Un motiv al acestui demers a fost acela de a afla stabilitatea rezultatelor obţinute anterior în condiţiile în care se schimbă instrumentele de măsură pentru nivelul judecăţii morale şi pentru abilitatea de a raţiona deductiv. Un al doilea motiv a fost acela de a depăşi una din limitele cercetării anterioare, şi anume utilizarea unei probe de evaluare a judecăţii morale care nu este folosită pe scară largă, în curs de validare, ale cărei proprietăţi psihometrice nu au putut fi decât într-o foarte mică măsură cunoscute, ele limitându-se la datele privind consistenţa internă a celor şapte scale corespunzătoare unor niveluri diferite de dezvoltare a judecăţii morale (concepute după modelul teoretic şi exemplele oferite de Gibbs et al., 1992). Prin urmare, în studiul de faţă s-a utilizat o probă de evaluare a judecăţii morale care a fost şi este utilizată pe scală mai largă în Europa şi în întreaga lume, MJT, în forma adaptată pentru limba română de către Lupu (2009), în colaborare cu cel care a conceput proba (Lind, 2000). În plus, această probă se bazează pe un principiu diferit de evaluare a dezvoltării judecăţii morale, un principiu care are la baza sa ideea de competenţă morală, aşa cum a fost ea definită de Lind (2000), autorul probei. Dat fiind că până acum nu au existat studii care să cerceteze legătura dintre competenţa morală evaluată prin MJT şi abilitatea deductivă, deşi ideea de competenţă morală ar presupune aparent o abilitate similară celei deductive, studiul de faţă şi-a propus, ca un al doilea scop, să aducă clarificări suplimentare în ceea ce priveşte sensul competenţei morale 158

159 după cum este ea măsurată cu MJT în lumina legăturii sale cu nivelul performanţei în raţionamentul deductiv silogistic. În acest fel, s-ar obţine şi date suplimentare în legătură cu validitatea acestei probe. Un ultim scop a fost acela de a analiza modul în care aspecte diferite ale raţionamentului deductiv silogistic s-ar putea relaţiona cu nivelul judecăţii morale, evaluat fie prin intermediul competenţei morale, fie prin prisma preferinţei exprimate faţă de nivelele de argumentare morală sau de orientare morală, după cum au fost ele definite de Lind (2000). În formularea ipotezelor studiului, la fel ca şi în cazul studiului precedent, s-a plecat de la ideea generală că atât judecata morală de nivel superior, cât şi raţionamentul silogistic ar implica o abilitate generală de a gândi decontextualizat, caracteristică unei gândiri abstract formale. Ea ar favoriza decentrarea în judecata morală sau, corespondent, abilitatea de a raţiona cu material simbolic, abstract, adică decentrarea de pe raţionarea bazată pe cunoaşterea unor legături factuale concrete. În particular, în cazul competenţei morale, aşa cum este ea definită şi evaluată prin MJT, ea ar presupune o abilitate de decentrare de pe propria perspectivă dată de preferinţa pentru sau respingerea soluţiilor date dilemelor morale ale probei de către autorul acesteia, astfel încât argumentele morale care susţin o poziţie opusă celei preferate de un subiect să fie judecate pentru calitatea lor şi nu respinse în bloc, numai pentru că reprezintă argumente pentru o altă soluţie decât cea preferată de subiect. În cazul orientării morale de nivel superior, adică cea care se referă la preferinţa pentru argumente morale care fac apel la principii morale abstracte, decentrarea ar presupune o abilitate de decentrare faţă de contextul intereselor directe, imediate, personale, corelată cu abilitatea de a avea în vedere interese pe o scală temporală şi socială mai largă atunci când se decide moral. În cazul probelor de raţionament silogistic din acest studiu, decentrarea implică o abilitate de a opera cu material simbolic, fără vreun conţinut concret, spre deosebire de proba silogistică din studiul anterior, în care s-a folosit un conţinut concret nefamiliar, care este de presupus că a solicitat o abilitate mai scăzută de decentrare. S-au folosit două modalităţi de formulare la nivel simbolic a silogismelor, corespunzătoare celor două probe silogistice folosite. Una din ele nu oferea niciun indiciu în legătură cu sensul şi funcţia logică a termenilor silogistici (care este o formă clasică a probelor de silogism simbolic). Pentru cealaltă formulare, propusă de Faiciuc (2009), sensul şi funcţia silogistică a termenilor 159

160 silogistici a fost specificată prin determinarea lor ca fiind clase sau proprietăţi. În cazul acestei formulări, s-a plecat de la ideea că, în acest fel, s-ar facilita activarea unor scheme de raţionare silogistică, caracteristice mai ales silogismelor valide (adică pentru acele silogisme care au o concluzie necesară) în contrast cu activarea unor scheme de natură combinatorică, mai ridicate ca nivel de abstractizare, care ar fi caracteristice mai ales pentru silogismele nevalide (care nu au o concluzie logică necesară). Ipoteze Date fiind cele de mai sus, s-a presupus că ar trebui să apară o corelaţie pozitivă între performanţa la probele silogistice, atât în ceea ce priveşte scorul global, cât şi pentru scorurile separat pentru silogismele valide, respectiv nevalide şi indexul care măsoară nivelul competenţei morale evaluate cu MJT, precum şi nivelul preferinţei pentru argumentele morale care fac apel la principii abstracte, care reprezintă stadiul cel mai ridicat al orientării morale potrivit MJT. O ipoteză de lucru secundară, în afară de cele două ipoteze primare de lucru formulate mai sus, a fost aceea a unei corelaţii negative între performanţa la probele silogistice, atât în ceea ce priveşte scorul global, cât şi pentru scorurile calculate separat pentru silogismele valide, respectiv nevalide, şi nivelul preferinţei pentru argumentele morale care fac apel la consecinţele imediate, directe, personale şi concrete ale unei decizii morale, care reprezintă stadiul cel mai scăzut al orientării morale potrivit MJT. Metodă Cercetarea a fost una de tip corelaţional. Subiecţi: La studiu au participat 33 de studenţi în anul I la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca (27 de fete şi 6 băieţi, cu o vârstă medie de 20 de ani). Datorită faptului că 3 dintre participanţi nu au reuşit să completeze valid toate cele trei probe, pentru unele calcule nu s-au luat în considerare toţi cei 33 de participanţi. Materiale: Pentru evaluarea competenţei morale s-a folosit Testul pentru Judecată Morală, sau MJT (după numele său în engleză, Moral Judgment Test), elaborat de Lind în 1978 (Lind, 2000), în varianta sa adaptată pentru limba română (Lupu, 2009), care este un instrument despre care există numeroase studii privind validitatea sa (Lind, 2000, 2008). Testul include două dileme morale (Dilema muncitorilor şi Dilema doctorului) pentru care se dă o soluţie de către autor. 160

161 Exemplu (Dilema muncitorilor). Datorită unor concedieri, se pare nefondate, câţiva lucrători din fabrică îi suspectează pe directori că trag cu urechea la angajaţii lor prin sistemul de interfon şi apoi folosesc aceste informaţii împotriva lor. Directorii au respins cu tărie această acuzaţie în mod oficial. Sindicatul muncitorilor a declarat că va lua măsuri împotriva companiei doar atunci când se vor descoperi probe care să confirme aceste suspiciuni. Prin urmare, doi muncitori intră prin efracţie în birourile administraţiei şi iau copii transcrise după casete, copii care dovedesc acuzaţia de spionaj. Respondenţii trebuie să aprecieze (pe o scală Likert de 7 puncte) în ce măsură resping sau sunt de acord cu soluţia dată pentru fiecare dilemă şi apoi trebuie să evalueze în ce măsură resping sau acceptă (pe o scală Likert de 9 puncte) şase argumente de tip diferit de susţinere a soluţiei date pentru o dilemă şi şase argumente de tip diferit pentru respingerea soluţiei date dilemei în cauză. Cele şase tipuri de argumente morale reprezintă şase niveluri de dezvoltare a judecăţii morale, aşa cum sunt ele concepute de autorul testului după modelul celor şase stadii ale lui Kohlberg. Stadiul 1 este unul preconvenţional, în care argumentele se referă la obedienţa faţă de autoritatea unei persoane cu putere sau prestigiu şi evaluarea a ceea ce e rău şi bine în funcţie de consecinţele directe neplăcute care urmează o acţiune, cum ar fi pedepsele. Nevoile altor persoane nu sunt luate în considerare. Un argument de acest tip pentru Dilema muncitorilor este următorul: Deoarece concedierea celorlalţi angajaţi nu i-a afectat şi pe ei şi astfel nu aveau nici un motiv să fure copiile transcrise după casete. Stadiul 2 este unul preconvenţional, în care argumentele sunt de natură instrumentală (un comportament moral este ales ca mijloc pentru satisfacerea unui scop individual), urmărindu-se un interes personal direct, imediat, limitat şi concret, recunoscându-se absenţa vreunei unice autorităţi personale în domeniul moral, ceea ce conduce la ideea că ceea ce este moral sau nu depinde de alegerea liberă şi interesul fiecărei peroane. Nevoile altora sunt luate în considerare, dar numai în măsura în care se satisface un interes personal prin reciprocitate, ca urmare a satisfacerii nevoilor altuia. Un exemplu de astfel de argument pentru Dilema muncitorilor este: Pentru că nu e înţelept să rişti să fii dat afară din companie pentru alţii 161

162 Stadiul 3 este unul convenţional, în care argumentarea morală se bazează pe conformarea la norme de grup şi convenţii sociale, care încep să fie interiorizate. Interesul personal în respectarea acestor norme este unul conceput într-un sens mai larg, fiind mai degrabă indirect, referindu-se la aprecierea performanţei în îndeplinirea unui rol social (de exemplu, reputaţia) şi la sentimente şi emoţii de natură morală. Apare preocuparea pentru evaluarea intenţiilor din spatele unui act moral şi nu doar pentru consecinţele sale. Nevoile şi sentimentele altora sunt luate în considerare, prin adoptarea unei perspective empatice. Un argument de acest tip pentru Dilema muncitorilor este: Pentru că majoritatea colegilor săi ar fi făcut probabil acelaşi lucru într-o situaţie similară. Stadiul 4 este unul convenţional, în care respectarea regulilor morale şi a legilor este justificată în baza efectelor pe care le-ar avea asupra societăţii prezente generalizarea încălcării lor, acceptându-se autoritatea societăţii aşa cum este ea asupra definirii a ceea ce e moral sau nu. Pentru acest stadiu, un exemplu tipic de argument (pentru Dilema muncitorilor) este: Pentru că legea şi ordinea în societate ar fi puse în pericol dacă toată lumea ar acţiona aşa cum au făcut-o cei doi muncitori. Stadiul 5 este unul post-convenţional, în care este sesizată şi recunoscută relativitatea legilor morale în funcţie de interesele particulare prezente ale unei societăţi, ele fiind rezultatul unui contract social şi putând fi schimbate oricând prin procedee democratice, cu acordul majorităţii. Un act sau o lege sunt considerate ca morale în măsura în care sunt instrumentale pentru a servi intereselor unui număr cât mai mare de membri ai unei comunităţi sau societăţi. Tipul acesta de argument este ilustrat de următorul exemplu din Dilema muncitorilor: Pentru că cei doi ar fi trebuit să parcurgă căile legale pe care le aveau la dispoziţie şi nu să comită o încălcare serioasă a legii. Stadiul 6 este unul postconvenţional, în care acţiunea morală nu mai este văzută ca fiind instrumentală în atingerea unui scop, ci reprezintă un scop în sine, luându-se în considerare perspectivele şi interesele tuturor celor implicaţi într-o situaţie morală şi căutându-se soluţia care este echitabilă pentru toţi. Un exemplu tipic al acestui tip de argumentare, în Dilema muncitorilor, este: Pentru că încrederea între oameni şi demnitatea fiecăruia contează mai mult decât reglementările interne ale firmei Lind (2000) consideră că MJT este o sarcină 162

163 morală cognitivă şi, de aceea, prin acest test se măsoară, în principal, o competenţă cognitivă, cea morală. Sarcina cognitivă morală este aceea a confruntării participanţilor cu contraargumente. După cum afirmă Lind (2000), reacţiile respondenţilor faţă de argumentele care susţin propria opinie indică nivelul preferat al judecăţii morale pentru a găsi o soluţie dilemei, dar reacţiile lor la contraargumentele care combat soluţia găsită de ei indică abilitatea de a utiliza un anumit nivel al judecăţii morale într-un mod consecvent şi coerent atunci când judecă opiniile, argumentele şi comportamentul altora. Prin urmare, un respondent va fi evaluat ca având un nivel ridicat al competenţei morale doar dacă manifestă consecvenţă în nivelul de acceptare sau de respingere a argumentelor apreciate, indiferent dacă ele sunt pro sau contra soluţiei date sau alese de către el. În schimb, el va fi evaluat ca având un nivel scăzut al competenţei morale dacă lasă ca opinia sa cu privire la soluţia pe care o consideră corectă pentru o dilemă şi implicarea afectivă în susţinerea sa să determine evaluarea făcută contra-argumentelor, ignorând calitatea morală a acestora. Lind (2000) observă că doar consecvenţa în aplicarea unor principii de evaluare a calităţii morale a unor argumente, indiferent de poziţia şi soluţia morală care se susţine prin acestea, este cea care indică un nivel ridicat al competenţei morale şi nu consecvenţa în susţinerea şi protejarea propriei poziţii în faţa criticilor, acest tip de consecvenţă indicând uneori chiar opusul, adică o rigiditate morală. Prin urmare, MJT ar reprezenta şi o probă de evaluare a flexibilităţii morale, a deschiderii spre perspectiva altora şi a decentrării de pe propria poziţie. În concluzie, Lind (2000) susţine că scorul C al competenţei morale care se calculează pentru această probă (sau indexul C) măsoară gradul în care un respondent lasă ca judecata sa morală să fie determinată de principii şi consideraţii de ordin moral şi nu de alte forţe psihice, cum ar fi tendinţa umană de a selecta şi accepta doar argumentele care susţin o opinie sau decizie personală. În afară de indexul C pentru competenţa morală, sunt calculate şi scoruri pentru nivelul preferinţei pentru fiecare din cele şase tipuri de argumentare morală, care sunt utile pentru a evalua orientarea morală a unui respondent în funcţie de tipul de argumentare care este cel mai mult acceptat sau respins. Datorită naturii acestei probe, de sarcină 163

164 cognitivă care evaluează o competenţă care se poate schimba, Lind (2000) nu recomandă calculul coeficientului de consistenţă internă. Pentru evaluarea performanţei silogistice s-au folosit două probe, descrise mai în detaliu într-o cercetare anterioară (Faiciuc, 2009). Prima dintre ele, proba A, a constat din 24 de silogisme cu o formulare abstract simbolică simplă 1, dintre care 12 au fost silogisme valide (care au cu necesitate o concluzie validă) şi 12 silogisme nevalide (care nu au cu necesitate o concluzie validă), distribuite în aşa fel încât silogismele din unul din cele două tipuri să nu fie grupate în mod compact, ci să alterneze. A doua probă, proba B, a avut aceleaşi 24 de silogisme, în aceeaşi ordine de prezentare, dar cu o altă formulare de tip abstract simbolic, în care sensul şi funcţia silogistică a termenilor silogistici a fost specificată prin determinarea lor ca fiind clase sau proprietăţi 2, astfel încât să fie facilitată activarea unor presupuse scheme de raţionament 1 Un exemplu de silogism de acest tip este: Toţi M sunt P. Concluzie: Toţi S sunt M. Participanţii trebuiau să aleagă şi noteze în spaţiul rezervat pentru concluzie răspunsul considerat corect din 5 variante date: A. Toţi S sunt P. B. Toţi S nu sunt P. C. Unii S sunt P. D. Unii S nu sunt P. E. Nu se poate deduce nici o concluzie logic necesară. 2 Un exemplu de silogism de acest tip este: Toţi membrii clasei M au proprietatea P. Concluzie: Toţi membrii clasei S sunt membri şi ai clasei M. Participanţii trebuiau să aleagă şi noteze în spaţiul rezervat pentru concluzie răspunsul considerat corect din 9 variante date: A. Toţi membrii clasei S au proprietatea P. B. Toţi membrii clasei S sunt şi membrii ai clasei P. C. Toţi membrii clasei S nu au proprietatea P. D. Toţi membrii clasei S nu sunt şi membrii ai clasei P. E. Unii membri ai clasei S au proprietatea P. F. Unii membri ai clasei S sunt şi membri ai clasei P. G. Unii membri ai clasei S nu au proprietatea P. H. Unii membri ai clasei S nu sunt şi membri ai clasei P. I. Nu se poate deduce nici o concluzie logic necesară. 164

165 silogistic elaborate prin experienţa în argumentare mai ales pentru silogismele valide. Procedură Cele trei probe au fost administrate în colectiv, în formă tipărită, în cadrul aceleiaşi sesiuni de testare, prima fiind proba MJT, apoi cele două probe de raţionament. Pentru 16 participanţi s-a administrat mai întâi proba silogistică cu formulare abstract simbolică fără determinări ale sensului logic al termenilor silogistici (proba A) şi apoi cea abstract simbolică în care termenii silogistici au primit determinări ale sensului lor logic (proba B). Pentru 17 dintre participanţi ordinea de administrare a probelor de raţionament a fost inversată. Plasarea în una din cele două grupe diferite ca ordine de administrare a probelor de raţionament s-a făcut în mod aleator, selecţia făcându-se prin alternare în funcţie de locurile ocupate în sala de curs. Nu a existat limită de timp pentru niciuna din probele administrate. Pentru proba MJT s-a calculat un scor C al competenţei morale şi şase scoruri corespunzătoare nivelului de preferinţă pentru fiecare din cele 6 tipuri de argumentare morală, după formula de calcul indicată de Lind (2000). Pentru probele silogistice s-a calculat câte un scor al corectitudinii globale, un scor al corectitudinii pentru silogismele valide şi un scor al corectitudinii pentru silogismele nevalide. S-au calculat scoruri separate de corectitudine pentru silogismele valide şi nevalide în baza datelor care sugerează tendinţa unor strategii diferite de soluţionare a acestora (Faiciuc, 2009): una bazata pe scheme deductive silogistice care ţin cont de sensul logic general al termenilor silogistici pentru cele valide şi, respectiv, o strategie de tipul unor scheme combinatorice pentru silogismele nevalide. Rezultate Rezultatele pentru proba MJT se încadrează în general în criteriile principale stabilite de Lind (2000) pentru aplicarea validă a probei. Astfel, preferinţa pentru cele 6 tipuri de argumentare morală creşte progresiv de la tipul inferior la cel superior, corelaţia între scorul C al competenţei morale şi preferinţa pentru cele 6 tipuri de argumentare se modifică gradual de la una semnificativ negativă pentru argumentele morale de tip primitiv până la una semnificativ pozitivă pentru cele de tip evoluat. Nu a apărut o corelaţie negativă semnificativă între 165

166 preferinţa pentru argumentele morale de tip primitiv şi cele de tip evoluat, dar ea nu este, totuşi, nici una semnificativ pozitivă, intercorelaţiile între preferinţele pentru cele 6 tipuri de argumentare morală apropiindu-se de o structură quasi-simplex, după cum s-a evidenţiat prin reprezentarea grafică a gradului de încărcare pentru cei doi factori obţinuţi prin aplicarea unei analize factoriale în componente principale cu o rotaţie varimax simplă în cazul variabilelor preferinţelor pentru cele şase tipuri de argumentare. Datorită numărului relativ mic de participanţi şi a distribuţiei asimetrice care s-a îndepărtat semnificativ de distribuţia normală pentru o parte din variabilele avute în vedere, s-a folosit coeficientul neparametric de corelare a rangurilor Spearman unilateral. În ceea ce priveşte prima dintre ipotezele principale, nu a existat nicio corelaţie pozitivă semnificativă la un prag statistic de p=0,05 între scorul C al MJT şi vreunul din scorurile de corectitudine calculate pentru cele două probe silogistice. Se apropie mai mult de acest prag al semnificaţiei statistice doar corelaţia dintre scorul corectitudinii pentru silogismele nevalide ale probei A, cu formularea abstract simbolică fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici: ρ= 0,240, p=0,101, N =30. Pentru a doua ipoteză principală, datele indică o corelaţie pozitivă semnificativă la un prag statistic de p=0,05 doar pentru scorurile corectitudinii pentru silogismele nevalide, indiferent de tipul de probă silogistică, şi scorul preferinţei pentru cel mai evoluat tip de argumentare morală al MJT, cel bazat pe principii morale. Astfel, această corelaţie a fost pentru proba silogistică cu formulare abstract simbolică fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici (proba A) de ρ=0,428, p=0,007, N=32, iar pentru proba silogistică cu formulare abstract simbolică în care s-a determinat sensul logic al termenilor silogistici (proba B) a fost de ρ=0,311, p=0,042, N=32. Corelaţia dintre preferinţa pentru cel mai evoluat tip de argumentare al MJT şi scorul global al corectitudinii pentru proba fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici (proba A) s-a apropiat doar de pragul de semnificaţie statistică: ρ=0,274, p=0,065, N=32, la fel ca şi în cazul celeilalte probe silogistice (proba B): ρ=0,284, p=0,058, N=32. În ceea ce priveşte ipoteza de lucru secundară, nu s-a obţinut niciuna din corelaţiile negative aşteptate între vreun scor de 166

167 corectitudine calculat pentru probele silogistice şi preferinţa pentru argumentele morale de tipul cel mai puţin evoluat al MJT. Ca un rezultat suplimentar, datele au indicat o corelaţie semnificativă negativă care nu a fost anticipată, aceea dintre scorul preferinţei pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT, bazat pe conformarea la normele de grup, şi scorul corectitudinii globale pentru proba silogistică în care nu s-a făcut determinarea sensului logic al termenilor silogistici (proba A): ρ=-0,329, p=0,031, N=33. De asemenea, pentru că în studiul precedent (Faiciuc, 2010) în care s-a explorat legătura dintre performanţa în raţionamentul deductiv silogistic şi judecata morală s-au folosit pentru scorurile preferinţei pentru diferite tipuri de argumentare scoruri ipsitizate (ca diferenţe ale scorului pentru preferinţa pentru un anumit argument moral şi media generală individuală a răspunsurilor pentru toate argumentele morale evaluate) pentru a elimina posibile biasări individuale în răspunsul la chestionarul de evaluare a preferinţei pentru nivele diferite de judecată morală, s-au calculat şi în acest studiu astfel de scoruri ipsitizate, care indică importanţa relativă a preferinţei pentru un anumit tip de argumentare morală. Folosindu-se astfel de scoruri ipsitizate, a apărut, şi în acest caz, pentru a doua ipoteză principală, o corelaţie pozitivă semnificativă între preferinţa relativă pentru tipul de argumentare cel mai evoluat al MJT şi scorul corectitudinii pentru silogismele nevalide la proba silogistică A, cu formulare abstract simbolică fără determina-rea sensului logic al termenilor silogistici: ρ=0,319, p=0,043, N=30, unilateral. Ea nu a mai apărut însă pentru cazul silogismelor nevalide ale probei B, pentru care sensul logic al termenilor silogistici a fost determinat. Corelaţiile aşteptate pentru ipoteza secundară nu au apărut nici în acest caz. Corelaţia negativă neanticipată între scorul preferinţei relative pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT şi scorul corectitudinii globale pentru proba A (fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici) s-a apropiat doar, de această dată, de pragul de semnificaţie statistică de p=0,05: ρ=-0,255, p=0,087, N=30. În schimb, în acest caz, la limita pragului de semnificaţie statistică de p=0,05 s-a aflat corelaţia negativă între preferinţele relative pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT şi scorul corectitudinii globale pentru proba B (cu determinarea sensului logic al termenilor silogistic). 167

168 Discuţii Datele studiului nu au confirmat corelaţiile anticipate pentru prima ipoteză principală şi pentru ipoteza secundară, dar au susţinut parţial cea de-a două ipoteză principală, prin apariţia unei corelaţii semnificative pozitive între preferinţa pentru tipul cel mai evoluat de dezvoltare morală al MJT şi corectitudinea în rezolvarea silogismelor nevalide pentru ambele probe, iar în cazul preferinţei relative cu precădere pentru proba A, în formatul abstract simbolic simplu. În plus, a apărut o corelaţie negativă semnificativă neaşteptată între preferinţa pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT şi corecti-tudinea globală la proba A, care, pentru cazul preferinţei relative corespunzătoare, s-a manifestat ca tendinţă, corelaţia fiind doar aproape de pragul de semnificaţie statistică. Rezultate obţinute sugerează posibilitatea ca, după cum este evaluată competenţa morală prin MJT, aceasta să nu aibă la bază în primul rând o abilitate cognitivă de gândire abstract simbolică similară celei necesare în raţionamentul deductiv silogistic, deşi o oarecare implicarea a unei astfel de abilităţi este sugerată de corelaţia pozitivă relativ apropiată de pragul de semnificaţie dintre scorul C pentru competenţa morală şi corectitudinea pentru silogismele nevalide ale probei A (fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici). E posibil ca scorul C al competenţei morale să reflecte, poate, într-o mai mare măsură abilităţi auto-reglatorii, prin care, după cum sugerează şi Lind (2000), implicarea afectivă în susţinerea unui punct de vedere personal este controlată şi neutralizată pentru a se ajunge la o judecată obiectivă principială, prin care argumentele morale sunt apreciate în mod echidistant şi consecvent, după aceleaşi criterii cognitive raţionale, indiferent de atitudinea personală cu privire la punctele de vedere pe care acestea le susţin, care pot exprima interese personale care declanşează emoţii legate de satisfacerea lor. Cu alte cuvinte, decentrarea necesară faţă de propria opinie în legătură cu soluţia unei dileme morale ar putea fi una care seamănă într-o mică măsură cu cea cerută de gândirea abstractă decontextualizată din cadrul proceselor deductive silogistice cu material simbolic. Pentru că un astfel de material simbolic este neutru ca şi conţinut, el nu antrenează procese afectiv-atitudinale care ar putea interfera cu procesele cognitive implicate în deducţie. Cel mult, astfel de procese de control ar fi necesare pentru neutralizarea tendinţei de a deduce o concluzie necesar validă (adică de a deduce ceva, o relaţie necesară între 168

169 termenii silogistici) pentru silogismele nevalide (Faiciuc, 2009), care nu au o astfel de concluzie. Poate în acest mod s-ar explica tendinţa asocierii pozitive între scorul C al competenţei morale şi corectitudinea pentru silogismele nevalide ale probei A. Ar fi necesare studii suplimentare, care să implice şi alte probe cognitive, cum ar fi proba de inteligenţă nonverbală Raven pentru a explora implicarea abilităţilor cognitive în realizarea unui anumit nivel de competenţă morală. Susţinerea doar într-o măsură parţială a celei de-a doua ipoteze principale ar putea fi explicată în mai multe moduri. Unul dintre ele ar fi acela că abilităţile cognitive cerute pentru formarea unor scheme deductive pentru silogismele valide în baza experienţei să nu fie relevante într-o măsură foarte mare pentru trecerea de la un nivel mediu al argumentării morale la unul superior, de tip principial, odată ce în baza lor s-a făcut trecerea de la un nivel inferior de argumentare morală la unul mediu. În schimb, pentru trecerea de la un nivel mediu de argumentare morală la unul superior, ar fi mai relevante acele abilităţi cognitive care ar fi similare celor implicate în strategiile combinatoric analitice de rezolvare a silogismelor nevalide şi care sunt favorizate de o formulare abstract simbolică. Astfel s-ar explica de ce a apărut o corelaţie pozitivă semnificativă între preferinţa pentru nivelul superior al argumentării morale al MJT şi scorul corectitudinii doar pentru silogismele nevalide. Este de remarcat în acest context, în sprijinul acestei ipoteze explicative, că în studiul anterior (Faiciuc, 2010), în care s-a folosit o probă silogistică cu o formulare în termenii unui conţinut concret nefamiliar, care este posibil să fi favorizat strategiile de soluţionare a silogismelor valide în baza unor scheme deductive elaborate în baza experienţei, nu a apărut o corelaţie pozitivă semnificativă între preferinţa pentru nivelul cel mai ridicat de argumentare morală a probei de judecată morală din acel studiu şi corectitudinea pentru silogismele nevalide, iar corelaţia dintre preferinţa pentru acel nivel ridicat de argumentare morală şi corectitudinea pentru silogismele valide a fost doar una relativ apropiată de pragul de semnificaţie statistică de p=0,05, având o valoare de p=0,14. Pe de altă parte, absenţa unor corelaţii semnificative statistic între preferinţa pentru nivelul cel mai ridicat al argumentării morale pentru proba folosită în studiul anterior (Faiciuc, 2010) şi scorurile calculate pentru corectitudinea globală şi pentru silogismele valide şi nevalide la proba silogistică din cadrul acestuia ar putea fi explicată şi prin 169

170 sensul ambiguu al acestui tip de argumentare morală. El ar fi putut să faciliteze un răspuns mai degrabă în sensul dezirabilităţii sociale sau să aibă înţelesuri care se pot confunda cu modalităţi de argumentare morală pragmatică de un tip mai imatur, dat fiind faptul că, într-o cercetare precedentă (Faiciuc, cercetare nepublicată), a apărut o corelaţie pozitivă la limita pragului de semnificaţie dintre preferinţa pentru acest tip de argumentare morală de nivel superior şi tipul 2 de argumentare morală al MJT (ρ=0,285, p=0,054, N=33), care semnifică un mod de argumentare pragmatică de tip imatur. În acest context, este de remarcat şi de înţeles şi de ce, în cercetarea anterioară (Faiciuc, 2010), au apărut corelaţii semnificative pozitive între scorurile pentru corectitudinea silogismelor valide şi pentru corectitudinea globală la proba silogistică folosită în cadrul ei şi preferinţa doar pentru primul nivel de argumentare morală matură, cel care presupune o concentrare pe menţinerea şi valoarea în sine a relaţiilor interpersonale, dar nu şi pentru argumentarea morală matură de nivel superior (care presupune concentrarea pe interesele grupului şi cele ale societăţii şi o argumentare în baza unor principii morale). Pe de altă parte, şi în cercetarea anterioară (Faiciuc, 2010), a apărut o corelaţie pozitivă între scorul corectitudinii pentru silogismele nevalide ale probei de raţionament folosite în cadrul său şi preferinţa relativă pentru primul nivel al argumentării morale de tip matur, care s-a manifestat ca o tendinţă (fiind relativ apropiată de pragul de semnificaţie statistică de p=0,05, fiind semnificativă la un prag de p=0,15), dar, prin controlul unor variabile ca inteligenţa nonverbală şi autonomia cognitivă, ea a devenit semnificativă statistic (r=0,403, p=0,025, N=22). Datele cercetării de faţă sprijină ipoteza explicativă formulată atunci pentru acest rezultat (Faiciuc, 2010, p. 185), potrivit căreia o gândire de tip combinatorial, printr-o componentă a sa separată de inteligenţa non-verbală şi autonomia cognitivă, care este posibil să fie necesară pentru rezolvarea silogismelor nevalide (Faiciuc, 2009), ar putea să nu fie implicată în atribuirea importanţei justificărilor morale de tip imatur, dar să fie asociată cu importanţa atribuită judecăţilor morale de tip matur care pun accentul pe funcţionalitatea relaţiilor interumane. Cu alte cuvinte, o persoană capabilă să gândească reciprocitatea în cadrul relaţiilor cognitive şi care e capabilă să depăşească centrarea pe schemele silogismelor valide pentru a da un răspuns corect celor nevalide (Faiciuc, 2009) va fi probabil să o poată face şi în cazul relaţiilor interumane. 170

171 Absenţa corelaţiei negative anticipate potrivit ipotezei secundare între preferinţa pentru tipul de argumentare morală de nivelul cel mai coborât al MJT şi scorurile de corectitudine calculate pentru cele două probe silogistice poate ridica semne de întrebare cu privire la înţelesul atribuit de participanţii din cercetarea de faţă acestui tip de argumentare morală din MJT, acesta putând să fie unul de un nivel mai ridicat decât cel corespunzător sensului din teoria kohlberghiană asupra stadiilor morale care indică o absenţă sau un nivel extrem de scăzut al capacităţii de decentrare şi de a judeca moral în baza unor raţionamente. În sprijinul acestei ipoteze vine, după cum s-a menţionat mai sus, absenţa unei corelaţii negative între preferinţa pentru nivelul cel mai puţin evoluat al argumentării morale al MJT şi nivelul 6 al argumentării morale al MJT, cel mai ridicat, aşa cum ar fi de aşteptat. Un alt argument în sprijinul acestei posibilităţi este acela al unor corelaţii pozitive la limita pragului de semnificaţie de p=0,05 care au apărut într-o altă cercetare (Faiciuc, cercetare nepublicată) între preferinţa pentru tipul de argumentare morală cel mai puţin evoluat al MJT şi preferinţa pentru două niveluri de argumentare morală de tip matur la o probă adaptată după Chestionarul reflecţiei socio-morale elaborat de Gibbs et al. (1992), care a fost folosit şi în studiul precedent citat (Faiciuc, 2010) în care s-a explorat legătura dintre judecata morală şi performanţa în raţionamentul deductiv silogistic. Aceste corelaţii au fost de ρ=0,283, p=0,055, N =33, pentru cazul preferinţei pentru argumentele morale ale scalei 5 (semnificând decentrarea şi mutarea interesului de pe propria persoană pe persoana altuia, pe relaţia cu aceasta şi pe păstrarea reciprocităţii în cadrul relaţiei) a probei menţionate, şi de ρ=0,290, p=0,051, N=33, pentru cazul preferinţei pentru argumentele morale ale scalei 6 (semnificând un stadiu de tranziţie de la argumentele morale caracteristice scalei 5 la argumentele morale ale scalei 7, cea care cuprinde argumentele morale de nivelul cel mai ridicat, în care interesul se mută de la relaţia interpersonală spre grupul social sau societate în întregul său în aprecierea consecinţelor unei decizii morale) a probei menţionate. Un alt argument în favoarea ipotezei explicative formulate mai sus este acela că în studiul precedent (Faiciuc, 2010) a apărut o astfel de corelaţie negativă semnificativă între preferinţa pentru nivelul de argumentare morală cel mai scăzut pentru proba de judecată morală folosită în acel studiu şi scorul pentru corectitudinea globală şi pentru 171

172 silogismele valide pentru sarcina silogistică din cadrul său. Este de menţionat însă că probele silogistice din studiul prezent diferă de proba silogistică din cercetarea anterioară, aceea fiind una în care formularea era una în termenii unui conţinut concret nefamiliar şi nu abstract simbolic ca în cazul studiului de faţă. Este posibil ca acest aspect să fie unul relevant, prin aceea că procesele deductive implicate pot să difere în cele două cazuri (Faiciuc, 2009), ţinându-se cont şi de faptul că formularea concretă îmbunătăţeşte în general performanţa silogistică în comparaţie cu formularea abstract simbolică, oferind condiţiile unei evidenţieri mai mari a abilităţilor cognitive cerute mai ales de silogismele valide. Este posibil, la fel cum s-a argumentat şi mai sus, ca abilităţile cognitive cerute pentru formarea unor scheme deductive pentru silogismele valide în baza experienţei să fie şi cele cerute pentru a depăşi un mod de argumentare morală centrat pe supunerea necondiţioantă în faţa unei autorităţi care îşi exercită puterea prin mijloace fizice, iar abilităţile cognitive cerute pentru silogismele nevalide, care implică strategii analitice combinatoriale, favorizate de o formulare abstract simbolică, să fie cele cerute şi de înţelegerea şi susţinerea unor nivele superioare de argumentare morală cum sunt cele de tip principial. Cu alte cuvinte, astfel de abilităţi cognitive, care ar fi similare celor cerute de strategiile combinatoriale analitice, pot fi utile doar pentru trecerea de la un nivel mediu de dezvoltare morală la unul superior, dar nu şi pentru trecerea de la nivelul inferior la cel mediu. În acelaşi timp, este posibil ca argumentele morale imature să nu fie înlocuite de argumentele morale de tip matur, cum se presupune în general în teoria kohlberghiană, ele coexistând cu acestea din urmă. În acest caz, deşi persoanele au abilităţile cognitive (care pot să fie similare celor implicate în procesele deductive) necesare pentru a înţelege şi a aprecia argumente morale de nivel superior, mature, totuşi, continuă, datorită altor factori decât cei strict cognitivi (cum ar fi cei privind auto-controlul, de exemplu), să acorde importanţă şi argumentelor morale de tip imatur, ceea ce face să nu mai apară corelaţia negativă aşteptată între performanţa deductivă silogistică şi nivelul preferinţei pentru argumentele morale imature de nivelul cel mai scăzut. Pentru a vedea în ce măsură se susţin explicaţiile menţionate mai sus, ar fi necesare noi cercetări în care să se folosească din nou toate probele din studiul de faţă şi cele din studiul anterior, pe un număr mai 172

173 mare de participanţi. Astfel s-ar depăşi şi câteva dintre limitele studiului de faţă, care, în afară de numărul mic de participanţi, nu a permis compararea pe aceiaşi participanţi a legăturii dintre răspunsurile la probe diferite de evaluare a judecăţii morale şi răspunsurile la probe diferite de raţionament silogistic. Analizând rezultatele obţinute pentru cele două probe silogistice din acest studiu, se remarcă faptul că deşi, în general, modelul corelaţiilor a fost similar, au existat diferenţe, mai ales pentru scorurile ipsitizate, care sunt în acord cu ideea unei posibile diferenţe de strategie în rezolvarea celor două tipuri de sarcini silogistice care ar putea să se reflecte într-o legătură diferită cu nivelul judecăţii morale. Dat fiind că s-a presupus că proba A ar favoriza în general mai mult implicarea abilităţilor cognitive necesare strategiilor combinatoric-analitice de rezolvare a silogismelor valide, acest aspect s-a reflectat printr-o corelaţie mai mare şi o stabilitate mai mare a acestei corelaţii în varianta ipsitizată între scorul pentru corectitudinea pentru silogismele nevalide ale acestei probe şi nivelul preferinţei pentru tipul 6 de argumentare morală al MJT şi prin apariţia unei tendinţe de corelaţie pozitivă între acest scor numai pentru proba A şi scorul pentru competenţa morală al MJT. În ceea ce priveşte rezultatul suplimentar neanticipat al corelaţiei negative dintre scorul corectitudinii globale al probei A şi preferinţa pentru tipul 3 de argumentare morală al MJT, el ar putea fi explicat ţinându-se cont de mai multe aspecte. În primul rând, tipul 3 de argumentare morală al MJT se referă la o argumentare în baza apelului la conformarea normelor de grup şi sociale, care ar putea fi înţeleasă şi ca o preluare în mod necritic a acestor norme, caz în care rolul abilităţilor cognitive ca cele implicate în raţionamentele deductive silogistice ar fi unul redus. Dimpotrivă, depăşirea unui astfel de mod de a gândi conformist, ceea ce ar însemna o preferinţă mai redusă pentru acest tip de argumentare, ar presupune astfel de abilităţile cognitive. Cu alte cuvinte, în această chestiune se manifestă cu pregnanţă abordarea piagetiană a dezvoltării judecăţii morale ca trecere de la heteronomie la autonomie în gândirea morală, trecere susţinută de dezvoltarea gândirii abstract formale (Piaget, Inhelder, 1966). În sprijinul acestei explicaţii vin datele cercetării anterioare mai sus citate (Faiciuc, cercetare nepublicată), care indică un posibil sens ambiguu al argumentării morale de tip 3 al MJT, preferinţa pentru 173

174 acest tip de argumentare corelând semnificativ pozitiv cu preferinţa pentru nivelul cel mai scăzut de argumentare morală al probei de judecată morală descrise în Faiciuc (2010): ρ=0,290, p=0,048, N=34, unilateral. Este de menţionat că, preferinţa pentru acest nivel inferior de argumentare morală de tip imatur a corelat semnificativ negativ în acel studiu (Faiciuc, 2010) cu două scale pentru autonomia cognitivă şi cea valorică ale probei AP de evaluare a autonomiei personale (Albu, 2007). Prin urmare, s-ar putea spune că argumentarea morală în termenii supunerii în faţa autorităţii unei persoane semnificative din viaţa copilului caracteristică primului nivel imatur de argumentare morală se poate extinde sau confunda cu argumentare morală în baza supunerii şi conformismului faţă de autoritatea unui grup social, exprimată prin normele susţinute în cadrul acestuia. Concluzii Datele au indicat, la fel ca în studiul anterior (Faiciuc, 2010), că există o legătură între performanţa deductivă silogistică şi nivelul judecăţii morale, sugerând o anumită stabilitate a rezultatului anterior, dar această legătură s-a manifestat într-un mod particular, fiind de presupus că acest mod de manifestare a depins de probele diferite folosite în studiul de faţă. În ceea ce priveşte competenţa morală aşa cum este ea măsurată prin MJT, datele sugerează că ea pare să reflecte într-o măsură mai mică abilităţi cognitive similare celor implicate în procesele deductive silogistice, fiind posibil să indice mai mult abilităţi auto-reglatorii. Rezultatele cercetării evidenţiază şi că abilităţile cognitive diferite similare celor implicate în rezolvarea silogismelor valide şi în cea a silogismelor nevalide ar putea să joace un rol diferit şi în judecata morală. Mai precis, abilităţile cognitive necesare elaborării unor scheme de raţionament în virtutea experienţei, cum sunt cele implicate în rezolvarea silogismelor valide, ar putea să fie solicitate mai mult în trecerea de la nivele inferioare ale argumentării morale la cele de nivel mediu. În schimb, abilităţile cognitive necesare utilizării unor strategii de tip combinatorial-analitic, care presupun şi nivelul cel mai ridicat de abstractizare şi care sunt cele implicate în rezolvarea silogismelor nevalide, ar putea să fie solicitate mai mult în trecerea de la un nivel mediu al argumentării morale la unul superior. 174

175 Este de dorit ca studii suplimentare să exploreze în continuare mai în detaliu natura relaţiilor dintre abilităţile cognitive implicate în procesele deductive şi aspectele prin care poate fi evaluat nivelul judecăţii morale, aducându-se clarificări privind importanţa acestor abilităţi cognitive în diferite etape ale dezvoltării morale. Informaţiile obţinute prin astfel de studii ar putea fi utile pentru îmbunătăţirea programelor educaţionale care îşi propun dezvoltarea nivelului de judecată morală, stabilind în ce măsură dezvoltarea unor abilităţi de gândire abstract formală ar putea fi utile în acest sens, prin facilitarea trecerii la nivele superioare de argumentare morală, nefiind suficientă doar experienţa obţinută prin confruntarea cu situaţii morale sau discutarea acestora. Bibliografie Albu, M. (2007). Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenţi. Anuarul Institutului de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca. Seria Humanistica, Tom V, p Faiciuc, L. (2009). Dinamica reprezentărilor mintale în procesele raţionamentului deductiv, teză de doctorat nepublicată, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca. Faiciuc, L.E. (2010). Relaţia dintre nivelul dezvoltării morale şi performanţa în sarcini silogistice cu conţinut concret nefamiliar, Studii şi cercetări în domeniul stiinţelor socioumane, 19, p Gibbs, J.C, Basinger, K.S., Fuller D. (1992). Moral maturity: measuring the development of sociomoral reflection. Hillsdale:Lawrence Erlbaum. Lind, G. (2000). Review and ap.raisal of the moral judgment test (MJT), University of Konstanz, la _MJT-Review-and-Ap.raisal.pdf (consultat în 3 aprilie 2013). Lind, G. (2008). The meaning and measurement of moral judgment competence. A dual-aspect model. În D. Fasko, Jr., W. Wayne (Ed.), Contemporary philosophical and psychological perspectives on moral development and education (p ), Creskill: Hampton Press. Lupu, L. (2009). Moral, lernumwelt und religiosität:die entwicklung moralischer urteilsfähigkeit bei studierenden in Rumänien in abhängigkeit von verantwortungsübernahme und religiosität. Teză de doctorat, Universitatea din Konstanz, Germania. 2009, consultat în 3 aprilie 2013, la Piaget, J., Inhelder, B. (1966). Psihologia copilului. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. 175

176 ASPECTE PRIVIND AGRESIVITATEA LA MINORI INTERNAŢI ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE Carina Herbei, Eugeniu Ladari Aspects regarding aggression at juveniles admitted to a rehabilitation center. The aim of this study was to reveal from the whole factors that generate delinquency some aspects regarding aggression at teenagers who have comitted offenses punishable under criminal law. The sample was formed by 21 juvenile, with ages between 15 and 18 years, admitted to a juvenile rehabilitation center from Romania. As working instruments in this study we used Aggression Questionnaire (AQ), authors A. H. Buss, M. Perry, Young cognitive schemas questionnaire short form 3 (YSQ-S3), authors Young and Brown, EMBU Inventory, authors Carlo Perris and collaboratores, NEO Personality Inventory Revised, authors Paul T. Costa and Robert R. McCrae. The results of the study led to significant positive correlations of some dimensions of aggression with disfunctional cognitive schemas from the domain of Low autonomy and performance: Physical aggression and Failure; Physical aggression and Vulnerability to harm and illness. Anger at this juvenile correlates positive with the exaggerated fear of imminent disaster that could hap.en any time and with their conviction that to fail in crucial areas of life is unavoidable. We remark that the investigated juveniles that perceived at their parents lack of availability, of closeness to them and that offered no consolation, show tendencies to diffuse anxiety, fears, corresponding to a size of internal conflict. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

177 Introducere Delincvenţa este forma particulară a devianţei, de cea mai mare periculozitate socială, pentru că atentează la cele mai importante valori sociale şi încalcă flagrant regulile juridice ce orientează comportamentele de tip social (Banciu, Rădulescu, 1985). Delincvenţa se referă la: acele acte minoritare ce presupun o conduită derogatorie de la prescripţiile normative oficiale ce poate fi incriminată prin caracterul său ilegal, validată în parte prin arestare ce are în vedere compararea actorului cu o decizie judiciară, urmată de posibilitatea de a antrena o încarcerare pentru cazurile de periculozitate socială mare (Neamţu, Cîmpeanu, Ungureanu, 1998). Se constată în ultimii ani, în majoritatea ţărilor lumii, o creştere sistematică, de la an la an, a numărului de delincvenţi minori şi a infracţiunilor comise de aceştia, precum şi scăderea limitei de vârstă sub 14 ani. Acest fenomen se manifestă începând cu anul 1990 şi în România. Ca formă distinctă de delincvenţă, cea juvenilă constituie un fenomen complex, ce defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere juridic, fenomenul acesta caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană. Observăm că perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranşante între specificul conduitei delictuale a minorilor şi comportamentul delictual al adulţilor. Cariera infracţională a unui minor nu este asemănătoare cu cea a adultului, faptele sale ilegitime fiind cauzate, de fapt, de greşelile comise de educator şi nu de unele motivaţii antisociale ale făptuitorului. Legislaţia menţine însă noţiunea de culpabilitate, în baza aceloraşi criterii care evaluează comportamentul adultului, deşi scopul este diferit, şi anume nu de a sancţiona, ci de a reeduca, a trata şi a proteja minorul. Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortantă, ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi consideră asemănători, el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici nu pune prea mult preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie 177

178 extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca. (Bogdan, Sântea, Drăgan-Cornianu, 1983). În general, delincventul este considerat un inadaptat social. Însă, se observă că delincventul este inadaptat doar în ceea ce priveşte raportarea la sistemul valoric şi normativ al societăţii din care face parte. În schimb, el poate fi perfect adaptat grupului delincvenţial din care face parte şi existenţei marginale marcate de numeroase acte antisociale. În evaluarea faptelor antisociale comise de minori, precum şi în stabilirea şi individualizarea sancţiunii se au în vedere criterii precum vârsta, discernământul, gradul de pericol social al faptei săvârşite, starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, condiţiile de creştere şi educare, conduita şi comportamentul anterior. Loeber şi Dishion (1983), care au evaluat 60 de studii privind delincvenţa juvenilă, au identificat ca predictori semnificativi ai delincvenţei, următoarele aspecte: 1. managementul parental al familiei şi strategiile parentale de educaţie; 2. problemele de comportament ale copilului; 3. comportamentul delincvent al membrilor familiei în trecut; 4. performanţele şcolare scăzute ale copilului. Privită din punct de vedere al devianţei sociale, delincvenţa reprezintă rezultanta interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu. Manifestările cu aspect infracţional rezultă, de obicei, din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante: Cauzele individuale se referă la posibile determinări ereditare şi la formarea nefavorabilă, la un moment dat, a personalităţii tânărului sub influenţa unor factori de mediu negativi, ceea ce duce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale. Cauzele sociale vizează, de regulă, influenţele nocive ale situaţiilor concrete de viaţă în care s-a aflat tânărul înainte de comiterea conduitei deviante. Condiţiile favorizante cuprind acele împrejurări şi situaţii externe care facilitează comiterea faptei propriu-zise. Pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor s-a ajuns la conturarea unui profil psihologic al acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este 178

179 bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (Popescu-Neveanu, 1978, p ). Agresivitatea poate fi definită ca ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conştient, inconştient sau fantasmatic, în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit cu semnificaţie socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul raţional) (Gorgoş, 1987, p ). Copiii învaţă agresivitatea, încă din primii ani de viaţă, de la părinţi, persoane apropiate familiei, de la ceilalţi copii cu care interacţionează. De asemenea, ei învaţă despre agresivitate din filme, de la televiziune, din cărţi de benzi desenate. Odată ce copilul a învăţat un comportament agresiv şi acesta funcţionează şi aduce beneficii, el devine un tipar comportamental, care va fi multiplicat atunci când copilul se confruntă cu evenimente neplăcute, frustrante sau atunci când observă şi alte persoane acţionând agresiv. Familia oferă şi transmite modele şi valori morale, orice perturbare în interiorul structurii familiale având repercusiuni negative asupra personalităţii şi asupra adaptării copilului la mediu (Nistoreanu, Păun, 1996). Stilul parental poate fi considerat o parte a stilului educativ ce se exercită asupra unei personalităţi în formare. De nenumărate ori, stilul educativ din familie este identificat cu învăţarea din viaţa reală, deoarece în familie copilul învaţă ceea ce este esenţial pentru individ şi societate. Stilurile parentale sunt asimilate cu maniera în care părinţii îşi exprimă propriile opinii despre ceea ce înseamnă să fii părinte. Experienţele de învăţare din copilăria mică au efecte puternice asupra rezultatelor şcolare şi a funcţionării cognitive a copilului mai târziu. Conform teoriei cognitive asupra personalităţii, termenul de schemă cognitivă desemnează un set de cogniţii centrale şi intermediare care se formează în cursul dezvoltării ontogenetice, cu accent pe prima copilărie, şi care fac parte din structura de personalitate a individului (Young, Klosko, Weishaar, 2003). Aceste cogniţii generale constituie o structură pe care individul o impune asupra datelor realităţii şi în baza căreia filtrează informaţiile percepute, le interpretează, conferind semnificaţii evenimentelor de viaţă, şi îşi dirijează reacţiile. 179

180 Depozitate la nivel inconştient, schemele cognitive sunt structuri de profunzime care există în stare latentă şi sunt reactivate în situaţii specifice, constituind factori de vulnerabilitate generală în condiţiile în care ele sunt disfuncţionale (David, Szentagotai, 2006). Young, Klosko şi Weishaar (2003) consideră că la originea schemelor disfuncţionale ale unei persoane se află următoarele cinci trebuinţe umane nesatisfăcute: nevoia de ataşament, nevoia de autonomie, competenţă şi identitate personală, nevoia de libertate, de a exprima propriile trebuinţe şi emoţii, nevoia de spontaneitate, trebuinţa ludică şi nevoia de limitări realiste şi autocontrol. Aceiaşi autori descriu patru tipuri de experienţe timpurii care conduc la structurarea schemelor cognitive dezadaptative: frustrarea nevoilor primare ale subiectului de către părinţi sau îngrijitori; traumatizarea sau victimizarea; răsfăţul şi atenţia exagerată; internalizarea selectivă sau identificarea cu un părinte semnificativ de la care sunt preluate convingeri, sentimente, trăiri şi modele de comportament. Scopul cercetării Scopul acestei cercetări este acela de a releva, din ansamblul factorilor care generează delincvenţă, anumite aspecte privind agresivitatea la adolescenţi care au comis fapte incriminate de legea penală. Obiectivele cercetării Prezenta cercetare îşi propune câteva obiective în legătură cu problematica studiată: Evidenţierea unei asocieri între anumite scheme dezadaptative şi agresivitate la minorii internaţi în centrul de reeducare. Identificarea unei legături între modele parentale de educaţie şi dimensiuni ale agresivităţii la minorii internaţi în centrul de reeducare. Evidenţierea anumitor aspecte ale personalităţii minorilor internaţi în centrul de reeducare. Ipoteze Există corelaţii pozitive semnificative între dimensiunile agresivităţii şi schemele dezadaptative reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe la minorii internaţi în centrul de reeducare. 180

181 Există corelaţii pozitive între dimensiunile agresivităţii şi rejecţia din partea părinţilor la minorii internaţi în centrul de reeducare. Există corelaţii pozitive între dimensiunea personalităţii Nevrozism şi modelele parentale de educaţie Rejecţie, Căldură emoţională şi Supraprotecţie la minorii internaţi în centrul de reeducare. Participanţi, instrumente, metode Participanţi Eşantionul acestui studiu a fost format din 21 de minori, de sex bărbătesc, cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani, internaţi într-un centru de reeducare din România. Instrumente Ca instrumente de lucru în această cercetare am utilizat chestionarul de agresivitate Aggression Questionnaire (AQ), autori A.H. Buss, M. Perry, Chestionarul schemelor cognitive dezadaptative Young forma scurtă (YSQ-S3), autori J. Young şi colaboratorii (Young, Klosko, Weishaar, 2003; Trip, 2006), Inventarul EMBU, autori C. Perris şi colaboratorii (Perris şi colab., 1980), Inventarul de Personalitate Revizuit NEO PI-R, autori P.T. Costa şi R.R. McCrae. Chestionarul de agresivitate Aggression Questionnaire (AQ) utilizează un model multidimensional de evaluare cu patru scale, reprezentând cele patru componente ale comportamentului agresiv: Agresivitatea fizică (PA) 9 itemi, Agresivitatea Verbală (VA) 5 itemi, Furie (A) 7 itemi şi Ostilitate (H) 8 itemi. Chestionarul de Agresivitate a fost preluat din limba engleză, aşa cum a fost construit de către Buss şi Perry (Buss, Perry, 1992; Sima, 2010). AQ a fost conceput pentru a determina cât de agresiv este un individ şi cum se poate manifesta această agresivitate. Fiecare item al chestionarului este cotat pe o scală Likert de la 1 (foarte necaracteristic mie) la 5 (foarte caracteristic mie). Scorul fiecărei scale este egal cu suma cotelor itemilor care o compun. Chestionarul schemelelor cognitive dezadaptative Young forma scurtă (YSQ-S3) termenul scheme dezadaptative timpurii a fost introdus de Young şi reprezintă teme largi cu privire la sine şi propriile relaţii cu ceilalţi, ce se dezvoltă în copilărie, se elaborează pe parcursul vieţii şi sunt disfuncţionale este format din 114 itemi şi măsoară 18 scheme cognitive disfuncţionale (Young, Klosko, Weishaar, 2003; Trip, 2006). Cele 18 scheme dezadaptative au fost grupate in 5 categorii sau domenii reprezentând o componentă impor- 181

182 tantă a nevoilor pe care un copil le are: Separare şi respingere; Slabă autonomie şi performanţă; Deficienţa limitelor; Dependenţa de alţii; Hipervigilenţă şi inhibiţie. Chestionarul presupune ca subiecţii să evalueze pe o scală Likert de la 1 (total neadevărat) până la 6 (mă descrie perfect) cât de bine îi descrie fiecare item în parte. Itemii sunt grupaţi în funcţie de scheme. Pe foaia de cotare, după fiecare item, apare un cod de două litere indicând schema măsurată. Pentru fiecare schemă se însumează cotele itemilor care se referă la ea. Scorurile mari oferă informaţii relevante despre convingerile, schemele persoanei. În ceea ce priveşte cel de-al doilea domeniu, cel al Slabei autonomii şi performanţe, acesta se referă la propria capacitate de a supravieţui şi a funcţiona independent. Reprezentative pentru acest domeniu sunt următoarele scheme: Dependenţă/Incompetenţă (DI) credinţa persoanei că este incapabilă de a-şi îndeplini bine responsabilităţile zilnice fără un sprijin considerabil din partea celorlalţi. Apare senzaţia constantă de neputinţă. Vulnerabilitatea la rǎu şi boalǎ (VH) frica exagerată de catastrofe iminente ce pot să se întâmple oricând şi nu pot fi prevenite. Această frică poate apărea în legătură cu diferite boli de care persoana s-ar putea îmbolnăvi, cu diferite probleme emoţionale grave sau alte catastrofe externe. Protecţionism/Sine nedezvoltat (EM) o relaţie de apropiere şi o implicaţie emoţională exagerată cu una dintre persoanele apropiate (deseori cu un părinte), relaţie care împiedică dezvol-tarea propriei identităţi şi a relaţionării sociale. Se manifestă convingerea că nu va putea trăi fără cealaltă persoană, nu va putea trăi fericită dacă nu va avea sprijinul acesteia. Eşec (FA) blamarea de sine, convingerea că nu este capabil să facă ceva bine, că inevitabil va greşi, va eşua în autorealizare, că e prost, cu un statut social scăzut, mai puţin de succes ca ceilalţi. Inventarul EMBU (Egna Minnen Betraffande Up.forstran) conceput de profesorul Carlo Perris şi colaboratorii săi de la Univer-sitatea din Umea, Suedia (Perris şi colab., 1980), a fost etalonat pe un lot român de 152 subiecţi sănătoşi de către Radu Vraşti şi colaboratorii de la Spitalul de Psihiatrie Jebel. Inventarul EMBU măsoară modelele parentale de educare şi este acronimul suedez pentru Amintiri despre creşterea mea in copilărie. 182

183 Scopul chestionarului este de a cuantifica memoria percepţiilor tinerilor şi adulţilor cu privire la educaţia parentală primită în cursul copilăriei. Este utilizat pentru diagnosticarea şi evaluarea riscului comportamentelor disfuncţionale la adolescenţi, tineri, adulţi. La fiecare din cele 81 de întrebări ale chestionarului se cere câte o apreciere separată despre comportamentul mamei şi tatălui faţă de subiect, pe o scală Likert de la 1 (niciodată) la 4 (întotdeauna). Cotarea se realizează prin însumarea punctelor obţinute la întrebările fiecărei categorii în parte. La interpretare, cele 81 de intrebări sunt grupate în 14 subscale ce reprezintă tot atâtea modele educaţionale: Abuziv, Privativ, Punitiv, Umilitor, Rejectiv, Supraprotectiv, Supraimplicat, Tolerant, Afectuos, Orientând performanţa, Generator de culpabilitate, Stimulativ, Favorizând pe ceilalţi, Favorizând subiectul. Un scor mai mare decât jumătatea punctajului indică folosirea respectivului stil în educarea copilului, în timp ce unul inferior arată absenţa folosirii acestuia. Analiza factorială a dus la identificarea a trei factori principali: Rejecţie, Căldură emoţională şi Supraprotecţie (Arrindel, 1983). Factorul Rejecţie cuprinde variabile care se referă la atitudini parentale de tip punitiv, privativ, abuziv, umilitor şi rejectiv, corespunzând în general unei atidudini autoritare. Factorul Căldură emoţională include itemi care se referă la atitudini parentale de tip afectuos, tolerant, stimulator. Factorul Supraprotecţie include majoritatea itemilor care se referă la atitudini de tip supraimplicare, orientând performanţele, generator de culpabilitate şi supraprotecţie. Inventarul de Personalitate Revizuit NEO PI-R (NEO Personality Inventory - Revised) (Costa, McCrae, 1992) şi varianta adaptată la populaţia autohtonă (Borza, 2000; Todea, 2008) operaţionalizează un model conceptual, adică explicarea structurii personalităţii prin intermediul analizei factoriale. Inventarul, format din 240 itemi, evaluează trăsăturile personalităţii normale, având la bază modelul personalităţii bazat pe cinci factori, şi măsoară cinci domenii: Nevrozism, Extraversie, Deschidere, Agreabilitate, Conştiinţă, cu câte şase faţete pentru fiecare domeniu. Tendinţa generală de a resimţi afecte negative precum cele de teamă, tristeţe, jenă, furie, culpabilitate sau dezgust constituie însăşi esenţa domeniului Nevrozism. Însă, domeniul Nevrozism cuprinde mai mult decât această tendinţă spre emoţii şi senzaţii neplăcute din cauza faptului că emoţiile perturbatoare interferează de cele mai multe ori cu capacitatea de adaptare a persoanei, iar 183

184 persoanele care au scoruri mari la Nevrozism au, de asemenea, tendinţa de a dezvolta idei iraţionale, de a-şi controla mai greu pulsiunile şi de a avea mai mari dificultăţi în a gestiona stresul. Persoanele care obţin scoruri mici la această scală sunt stabile pe plan emoţional sunt în general calme, cu dispoziţii egale, sunt destinse şi sunt capabile să facă faţă situaţiilor stresante, fără a fi neliniştite sau exaltate. Faţetele Nevrozismului sunt următoarele: Anxietate, Mânie Furie Ostilitate, Depresie, Timiditate socială, Impulsivitate, Vulnerabilitate (faţă de stres). Metode Participanţii au răspuns la toţi itemii celor patru instrumente, deşi din chestionarele YSQ S3, EMBU şu NEO PI R s-au utilizat doar câteva scale. Rezultate şi discuţii 1. În vederea testării primei ipoteze au fost calculaţi coeficienţii de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresivităţii Agresivitate fizică, Agresivitate verbală, Furie, Ostilitate şi schemele dezadaptative reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe: Eşec (FA), Dependenţă/Incompetenţă (DI), Vulnerabilitatea la rău şi boală (VH), Protecţionism/Sine nedezvoltat (EM) (tabelul 1). Conform tabelului 1 se impune concluzia că ipoteza formulată se confirmă parţial, existând corelaţii pozitive semnificative între anumite dimensiuni ale agresivităţii şi unele scheme cognitive dezadaptative reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe la minorii internaţi în centrul de reeducare: Agresivitate fizică şi: Eşec (ρ=0,459; p=0,036); Vulnerabilitatea la rǎu şi boală (ρ=0,571; p=0,007); Furie şi: Dependenţă/Incompetenţă (ρ=0,443; p=0,044); Vulnerabilitatea la rǎu şi boală (ρ =0,571; p=0,007); Ostilitate şi Vulnerabilitatea la rǎu şi boală (ρ =0,453; p=0,039). Aceste rezulate semnifică faptul că Agresivitatea fizică, Furia şi Ostilitatea acestor minori se află în relaţie cu teama lor exagerată de catastrofe iminente ce pot avea loc oricând şi care nu pot fi prevenite. Componenta instrumentală, motorie a comportamentului ce implică a face rău, a răni pe alţii, adică agresivitatea fizică, corelează pozitiv cu blamarea de sine, convingerea incapacităţii de a realiza ceva bun, teama că inevitabil vor greşi, vor eşua în autorealizare. 184

185 La aceşti minori, Furia, componenta afectivă sau emoţională a comportamentului, corelează pozitiv cu senzaţia lor constantă de neputinţă Tabelul 1. Coeficienţii de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresivităţii şi schemele dezadaptative reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe la minorii internaţiîn centrul de reeducare (N=21) Scala Scala din AQ din Agresivita Agresivita YSQ S3 te fizică te verbală Furie Ostilitate FA ρ 0,459* 0,130 0,432 0,269 p 0,036 0,575 0,050 0,238 DI ρ 0,247 0,135 0,443* 0,063 p 0,280 0,560 0,044 0,788 VH ρ 0,571* 0,258 0,571* 0,453* p 0,007 0,260 0,007 0,039 EM ρ 0,302 0,149 0,261 0,016 p 0,183 0,518 0,253 0,944 Legendă. FA = Eşec, DI = Dependenţă/Incompetenţă, VH = Vulnerabilitatea la rău şi boală, EM = Protecţionism/Sine nedezvoltat. * p< 0, Testarea celei de-a doua ipoteze s-a realizat prin calcularea coeficientului de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresivităţii Agresivitate fizică, Agresivitate verbală, Furie, Ostilitate şi rejecţia percepută din partea părinţilor: Rejecţie percepută din partea tatălui, Rejecţie percepută din partea mamei (tabelul 2). Analizând tabelul 2, consemnăm corelaţia pozitivă semnificativă între Rejecţia percepută din partea mamei şi Ostilitate (ρ =0,481; p=0,027). În ceea ce priveşte celelalte dimensiuni ale agresivităţii şi Rejecţia percepută din partea mamei se observă corelaţii pozitive, dar nesemnificative. Se relevă de asemenea, corelaţii pozitive, dar nesemnificative, între cele patru dimensiuni ale agresivităţii şi Rejecţia percepută din partea tatălui. În acest sens, confirmarea ipotezei formulate este doar parţială. Un nivel ridicat al Rejecţiei percepute din partea mamei, caracterizat prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, prin ostilitate şi 185

186 pedepse se asociază cu un nivel ridicat al ostilităţii la aceşti copii care au comis fapte incriminate de legea penală pentru care au fost sancţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare. Tabelul 2. Coeficienţii de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresivităţii (AQ) şi rejecţia din partea părinţilor (EMBU)la minorii internaţi în centrul de reeducare (N=21) Rejecţia perceput ă din partea Agresivitat e fizică Scala din AQ Agresivitat e verbală Furie Ostilitate tatălui ρ 0,430 0,221 0,185 0,421 p 0,052 0,336 0,422 0,058 mamei ρ 0,123 0,092 0,130 0,481* p 0,596 0,693 0,576 0,027 Legendă. * p< 0,05 3. Pentru testarea celei de-a treia ipoteze s-a utilizat calculul coeficientului de ρ (Spearman) între scorul domeniului de personalitate Nevrozism şi modelele parentale de educaţie: Căldură emoţională, Supraprotecţie, Rejecţie (tabelul 3). Analizând tabelul 3, consemnăm o confirmare parţială a celei de-a treia ipoteze formulate, înregistrându-se corelaţii pozitive semnificative din punct de vedere statistic doar între Nevrozism şi: Rejecţia percepută din partea tatălui (ρ=0,602; p=0,004) şi Rejecţia percepută din partea mamei (ρ=0,529; p=0,014). Acest lucru semnifică faptul că, între factorul de personalitate Nevrozism, care este asociat permanent cu un nivel mai înalt de tensiune/afecte negative precum frică, mânie, tristeţe, jenă, culpabilitate, dezgust, care interferează cu adaptarea persoanei, şi Rejecţia percepută din partea tatălui şi Rejecţia percepută din partea mame, caracterizate prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, la minorii internaţi în centrul de reeducare, există o corelaţie pozitivă semnificativă. 186

187 Tabelul 3. Coeficienţii de corelaţie lineară ρ (Spearman) între factorul de personalitate Nevrozism şi modelele parentale de educaţie (din EMBU) la minorii internaţi în centrul de reeducare (N=21). Modelul parental de percepută din partea educaţie tatălui mamei Căldură emoţională ρ -0,076 0,075 p 0,745 0,747 Supraprotecţie ρ -0,083 0,083 p 0,720 0,720 Rejecţie ρ 0,602* 0,529* p 0,004 0,014 Legendă. * p< 0,05 Concluzii Scopul analizei realizate în cadrul acestei cercetări este de a stabili prin metode statistice relaţii între calitatea experienţei timpurii pe care copiii o au cu părinţii, temerile cu privire la sine şi la propriile relaţii cu ceilalţi ce se dezvoltă în copilărie şi sunt disfuncţionale într-o anumită măsură şi agresivitate, în cazul delincvenţei juvenile, respectiv a categoriei minorilor cu privire la care s-a dispus măsura internării într-un centru de reeducare şi se află în perioada executării acestei măsuri educative. Pornind de la aceste considerente, am urmărit dovedirea existenţei unor legături de asociere între modele parentale de educaţie şi dimensiuni ale agresivităţii, între acestea şi nevrozism precum şi între anumite scheme cognitive dezadaptative şi dimensiunile agresivităţii. În urma investigării realizate în această cercetare, am remarcat că apar anumite corelaţii semnificative între dimensiuni ale agresivităţii şi unele scheme cognitive dezadaptative la minorii internaţi în centrul de reeducare: 1. Agresivitatea fizică, furia şi ostilitatea acestor minori se află în relaţie directă cu teama lor exagerată de catastrofe iminente ce pot avea loc oricând şi care nu pot fi prevenite. Frica poate apărea în legătură atât cu probleme de natură fizică (de exemplu, boli), de natură emoţională, cât şi alte evenimente grave externe care s-ar putea petrece. 187

188 2. Componenta instrumentală, motorie a comportamentului ce implică a face rău, a răni pe alţii, adică agresivitatea fizică, se află în relaţie directă cu blamarea de sine, convingerea incapacităţii de a realiza ceva bun, teama că inevitabil vor greşi, vor eşua în autorealizare, că deţin un statut social scăzut, mai puţin de succes decât alţi tineri de vârsta lor. 3. La aceşti minori, furia, care presupune un arousal fiziologic şi pregătirea pentru agresiune şi reprezintă componenta afectivă sau emoţională a comportamentului (Berkowitz, 1993), corelează pozitiv cu senzaţia constantă de neputinţă, convingerea că sunt incapabili de îndeplinirea responsabilităţilor ce le revin zilnic fără un sprijin considerabil din partea celorlalţi. În diverse cercetări realizate privind explorarea impactului pe care stilurile parentale îl au asupra dezvoltării sănătăţii psihologice a tinerilor (Meesters, Muris, Esselink, 1995), s-a observat că în mod special respingerea joacă un rol semnificativ în dezvoltarea percepţiei stilului parental ca fiind adaptativ sau dezadaptativ. În ceea ce priveşte comportamentele orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, care pot fi materiale, psihologice, morale sau mixte, adoptate de către minorii pe care i-am investigat în studiul nostru, am observat că agresivitatea acestora corelează pozitiv doar cu Rejecţia percepută din partea mamei nu şi cu cea percepută din partea tatălui. Aşadar, un nivel ridicat al Rejecţiei percepute din partea mamei, caracterizat prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, prin ostilitate şi pedepse se asociază cu un nivel ridicat al ostilităţii la aceşti copii care au comis fapte incriminate de legea penală pentru care au fost sancţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare. Minorii investigaţi sunt caracterizaţi de o trăire intensă a evenimentelor care pe alţi oameni nu îi afectează, ei reacţionând emoţional foarte uşor, conform scorurilor ridicate înregistrate la dimensiunea personalităţii Nevrozism. Această dimensiune a personalităţii corelează pozitiv cu rejecţia percepută de ei din partea ambilor părinţi. Cu cât rejecţia este percepută ca fiind mai intensă, cu atât tendinţa lor de a interpreta situaţii obişnuite ca fiind ameninţătoare şi de a transforma frustrările în dificultăţi fără scăpare creşte, reacţiile lor emoţionale tinzând să persiste pentru perioade lungi de timp, ceea ce înseamnă că se află deseori într-o pasă proastă. Toate aceste dificultăţi 188

189 de control al emoţiilor pot conduce la afectarea abilităţii de gândire, de luare a deciziilor ori de a face faţă stresului. Limite ale cercetării şi direcţii noi de cercetare Limite ale cercetării Această cercetare fiind realizată la nivelul unui singur centru de reeducare din ţara noastră, volumul redus al eşantionului poate constitui una din limitele cercetării. Cercetarea a cuprins doar minori de gen masculin faţă de care s-a dispus măsura internării în centrul de reeducare, nu şi minori de gen feminin sau faţă de care să se dispună alte modalităţi de executare a pedepsei pentru faptele comise. Rezultatele acestei cercetări pot fi influenţate de faptul că unii dintre participanţi au răspuns la chestionare în sensul dezirabilităţii sociale. Direcţii noi de cercetare Direcţiile noi de cercetare pe care ni le propunem sunt continuarea cercetării pe un eşantion reprezentativ, mixt din punct de vedere al genului şi al modului de executare al pedepsei, şi emiterea unor predicţii privind comportamentul agresiv, precum şi probabilitatea de recidivă a minorilor instituţionalizaţi, în condiţiile cunoaşterii unor modele parentale existente în educaţia acestor. Bibliografie Arrindell, W.A., Emmelkamp, P.M., Brilman, E., Monsma, A. (1983). Psychometric evaluation of an inventory for assessment of parental rearing practices. A Dutch form of the EMBU, Acta Psychiatrica Scandinavica, nr. 67 (3), p Banciu, D., Rădulescu, S. (1985). Introducere în sociologia devianţei, Bucureşti, Edit. Enciclopedică. Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequenses and control, McGraw Hill Inc., New-York. Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne. Borza, S. (2000). Adaptarea NEO PI-R la populaţie autohtonă, Lucrare de licenţă, Facultatea de Psihologie, Universitatea Tibiscus din Timişoara. Buss, A.H., Perry, M. (1992). The Aggression Questionnaire, Journal of Personality and Social Psychology, nr. 63, p Costa, T.P., McCrae, R.R. (1992). An introduction to Five-Factor Model and its ap.lications, Journal of Personality, vol. 60, nr. 2, p

190 David, D., Szentagotai, A. (2006). Cognition in Cognitive Behavior Psychotherapies, Clinical Psychology Review, 26, p Gorgoş, C. (1987). Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Edit. Medicală. Loeber, R., Dishion, T. (1983). Early predictors of male delinquency: A review, Psychological Bulletin, vol. 94 (1), p Meesters, C., Muris, P., Esselink, T. (1995). Hostility and Perceived Parental RearingBehaviour, Personality and Individual Differences, nr. 18, p Neamţu, G., Cîmpeanu, I., Ungureanu, C. (1998). Intervenţie şi prevenţie în delincvenţă, Iaşi, Edit. Fundaţiei Chemarea. Nistoreanu, G., Păun, C. (1996).Criminologie, Bucureşti, Edit. Europa-Nova. Perris, C., Jacobsson, L., Lindström, H., Von Knorring, L., Perris, H. (1980). Development of a New Inventory for Assessing Memories of Parental Rearing Behaviour, Acta Psychiatrica Scandinavica, nr. 61, p Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Edit. Albatros. Sima, I. (2010). Psihodiagnoza copilului. Note de curs, Sibiu, Edit. Universitatea Alma Mater Sibiu. Todea, V.G. (2008). Îndreptar pentru laboratoare de psihodiagnostic, Timişoara, Edit. ArtPress. Trip, S. (2006). The Romanian version of Young Schema Questionnaire Short Form 3 (YSQ-S3), Journal of Cognitive & Behavioral Psychotherapies, vol. 6, nr. 2, p Young, J.E., Klosko, J.S., Weishaar, M. (2003). Schema Therapy: A Practitioner s Guide, New York, Guilford Publications. 190

191 EVALUAREA INFLUENŢEI EXTRACTELOR DIN MUGURI DE TEI ARGINTIU ŞI SEMINŢE DE MESTEACĂN ASUPRA FRECVENŢEI CARDIACE ŞI ANXIETĂŢII, ÎN STRESUL DE EXAMEN Ramona Jurcău, Ioana Jurcău Evaluation of the influence of linden silvery buds and birch seeds extracts, on the cardiac frequency and anxiety, in exam stress. Background. Linden silvery buds (LSE) and birch seeds extracts (BSE) have beneficial effects on the nervous system and state of fatigue. Aims. We assess the impact of LSE and BSE, on exams students session stress. Methods. Chosen subjects were 60 students, selected according to the requirements of the study, and divided into three groups, namely: control, untreated (C); treated with LSE (E1); treated with LSE+BSE (E2). Stress was represented by a difficult exam of exams students session. Heart rate and anxiety were analyzed. Statistical evaluation was made on the basis of Student test. Results. Heart rate and anxiety were significantly reduced immediately preand poststres in treated subjects, the biggest differences being in case of LSE +BSE combination. Conclusions. 1) Heart rate and anxiety were significantly reduced immediately pre-and post exam moments, under the LSE and LSE+BSE influence. 2) There were differences between E1, respectively E2, and C, for the heart rate and anxiety dynamic developments. 3) The LSE+BSE influence, on parameters, was higher compared to LSE, immediately pre-and poststres. 4) The LSE and BSE gemmotherapy products we used, may represent a method of stress exam modulation. Key words: stress, students exams, heart rate, anxiety, linden silvery buds extract, birch seeds extract. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

192 Introducere Gemoterapia este una dintre metodele de terapie care are la bază utilizarea extractelor obţinute din ţesuturi vegetale embrionare proaspete ( produse-gemoterapice). Numeroasele publicații în acest domeniu (Brigo, 1991, 1997; Piterà, 1994, 1995) atestă utilitatea acestei metode. Extractul din muguri de tei argintiu (EMT) (Campanini, 2005) şi extractul din seminţe de mesteacăn (ESM) (Campanini, 2005) sunt două preparate utile pentru efectele asupra sistemului nervos și asupra stărilor de astenie. Articolul prezent constituie o continuare a unor cercetări anterioare ale autorilor, referitoare atât la evaluarea frecvenţei cardiace în situaţii de stres (Jurcău, Jurcău, Bodescu, 2012b), cât şi la relaţia dintre examene şi stres (Jurcău, Colceriu, Jurcău, 2013; Jurcău, Jurcău, Colceriu, Hărănguş, 2013), precum şi la modularea anxietăţii prin plante (Jurcău, Jurcău, Bodescu, 2012a; Jurcău, Jurcău, Ormenişan, Colceriu, Papuc, 2013) sau prin alte metode (Jurcău, Jurcău, 2012). Prin acest studiu, ne-am propus să punem în evidenţă modularea prin EMT și ESM, a unor modificări induse de stresul de examen. Materiale şi metodă Studiul, aprobat de către Comisia de Etică a Colegiului Medicilor, a fost efectuat în luna februarie 2010, la Universitatea Tehnică din Cluj- Napoca, în colaborare cu Cabinetul de Familie 122 din Cluj-Napoca. Participanţi Participarea tuturor subiecţilor la acest studiu a fost voluntară. Din studiu au fost excluse persoanele cu afecţiuni psihice, terapii antiinflamatorii sau antialgice de orice fel ori cortizonice, precum şi cele cu dependenţe de alcool, tutun, droguri, cafea. Au fost explorate trei loturi supuse aceluiaşi tip de efort: lotul martor (M) nu a beneficiat de nici o terapie; lotul experimental (E1) tratat cu EMT; lotul experimental (E2) tratat cu EMT şi ESM. Numărul de subiecţi din fiecare lot a fost de 20 (10 bărbaţi, 10 femei). Media de vârstă a fost de 21,1 ± 2 pentru lotul M, de 22,4 ± 4 pentru lotul E1 şi de 22,8± 3 pentru lotul E2 (tabelul 1). Participanţilor li s-a cerut să nu consume alcool, cafea, să nu fumeze şi să nu folosească nici o medicaţie şi nici un antioxidant pe durata studiului. 192

193 Tabelul 1. Numărul şi genul subiecţilor din fiecare lot Lotul M E1 E2 N Bărbaţi Femei Vârsta medie 21,1± 2 22,4 ± 4 22,8± 3 a. Design-ul studiului Modelul de stres ales a fost un examen dificil din sesiunea de examene. Terapia fitoterapică aleasă a constat în administrarea: la lotul E1: a extractului din muguri de tei argintiu (EMT) 2 ml, în puţină apă, 3x/zi dimineața, la prânz şi seara înainte de mese, 21 de zile; la lotul E2: a extractului din muguri de tei argintiu (EMT) 2 ml, în puţină apă, dimineaţa şi seara, înainte de masă, 21 de zile şi a extractului din seminţe de mesteacăn (ESM) 2 ml, în puţină apă, la prânz, înainte de masă, 21 de zile. b. Explorări Determinările au constat în măsurarea frecvenţei cardiace şi a stării de anxietate. Frecvenţa cardiacă (FC) a fost determinată concomitent cu efectuarea efortului fizic, cu ajutorul Stresseraser, valorile parametrului fiind furnizate electronic de aparat. Pentru evaluarea anxietăţii ca stare (A) s-a folosit chestionarul de autoevaluare STAI, forma X1 (Scala A Stare) (Spielberger, Gorsuch, Lushene, 1983). Scorurile pentru STAI variază de la un scor minim de 20 la un scor maxim de 80. Subiecţii răspund la fiecare item al STAI, evaluându-se ei înşişi pe o scală cu 4 puncte. Scala A Stare este balansată cu 10 itemi cotaţi direct şi 10 itemi cotaţi invers; itemii cotaţi invers în scala A Stare sunt: 1, 2, 5, 8, 10, 11, 15, 16, 19, 20. Proprietăţile psihometrice la STAI sunt bune, cu un α (Cronbach, 2004) de 0,84, mai mare decat valoarea de 0,

194 Programul de determinare a indicatorilor a fost acelaşi pentru loturile şi parametrii observaţi, respectiv următorul: momentul 1 prima determinare, bazală (T 1 ): preziua testului, la ora 8.00 dimineața; momentul 2 a doua determinare (T 2 ): cu 30 de minute înainte de stres; momentul 3 a treia determinare (T 3 ): la 15 minute după stres; momentul 4 a patra determinare (T 4 ): la 24 de ore după stres. c. Prelucrări statistice Datele au fost analizate folosind aplicaţia SPSS Pentru compararea mediilor s-a folosit testul t Student. Pragul de semnificaţie a fost stabilit la p=0,05. Rezultate Menţionăm că momentul de referinţă a fost considerat T 2. Frecvenţa cardiacă a fost semnificativ crescută la momentul T 2, la lotul M, atât faţă de lotul E1 (p<0,03), cât şi faţă de lotul E2 (p<0,004). Diferențele mediilor au fost semnificative şi la momentul T 3, la lotul M: față de lotul E1 (p<0,04) şi faţă de lotul E2 (p<0,02) (Fig. 1). Nu au existat diferenţe semnificative ale mediilor valorilor frecvenţei cardiace, între genuri. Starea de anxietate. Pentru lotul M, media valorilor scalei A Stare a fost semnificativ crescută la momentul T 2, atât faţă de lotul E1 (p<0,004), cât şi faţă de lotul E2 (p<0,002). Pentru lotul M, diferenţele mediilor au fost semnificative şi la momentul T 3 : faţță de lotul E1 (p<0,04) şi faţă de lotul E2 (p<0,03). (Fig. 2). Nu au existat diferenţe semnificative, între genuri, ale mediilor scorurilor scalei A Stare. Compararea evoluţiei peristres a parametrilor analizaţi. Fig. 3 arată rezultatul terapiilor EMT și EMT+ESM asupra dinamicii valorilor parametrilor analizaţi, la loturile E1 și E2 faţă de lotul M, pe durata studiului. Pentru a realiza compararea, au fost calculate, pentru ambii parametri, diferenţele între 100 şi raportul dintre mediile loturilor E1 şi M, respectiv dintre mediile loturilor E2 şi M, pentru fiecare dintre momentele de evaluare. Astfel, s-a constatat ca influenţa cea mai importantă a fost la lotul E2, asupra stării de anxietate, la momentele T 2 194

195 şi T 3. Pentru ambii parametri, influenţa combinaţiei EMT+ESM a fost mai mare decat cea dată de EMT, la momentele T 2 şi T 3. Fig. 1. Modificările frecvenţei cardiace în stresul de examen Legendă. M = Lotul martor, E1 = Lotul EMT, E2 = Lotul EMT+ESM, stres = momentul examenului, *p<0,03 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T 2, **p<0,004 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T 2, *** p<0,04 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T 3, ****p<0,02 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T 3. Fig. 2. Modificările stării de anxietate în stresul de examen Legendă. M = Lotul martor, E1 = Lotul EMT, E2 = Lotul EMT+ESM, stres = momentul examenului, *p<0,004 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T 2, **p<0,002 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T 2, *** p<0,04 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T 3, ****p<0,03 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T

196 Fig. 3. Compararea evoluţiei parametrilor, în stresul de examen Legendă. Mf = Frecvenţa cardiacă pentru lotul martor, Ma = Anxietatea pentru lotul martor, E1f = Frecvenţa cardiacă pentru lotul EMT, E1a = Anxietatea pentru lotul EMT, E2f = Frecvenţa cardiacă pentru lotul EMT+ESM, E2f = Anxietatea pentru lotul EMT+ESM, stres = momentul examenului. Discuţii Extractul din muguri de tei argintiu (EMT) EMT acționează la nivelul sistemului nervos central şi neurovegetativ, al musculaturii netede şi striate şi al sistemului cardio-vascular. Efectele asupra sistemului nervos constau în ameliorarea stărilor de nervozitate, nelinişte şi de stres şi în îmbunătăţirea calităţii somnului ( plantextrakt.ro/produse-gemoterapice/gemoterapice-unitare/extractdin-muguri-de-tei-argintiu-tilia-tomentosa-mg-d1). EMT este util în: sindroame anxioase, spasmofilie, insomnie, eretism cardiac palpităţii, tahicardie, dureri precordiale ( rale.pro/ tilia-tomentosa/). Enciclopedia Wikipedia oferă câteva informaţii referitoare la utilizările medicale ale plantei ( org/wiki/tilia_tomentosa), folosind unele surse bibliografice în acest sens (Lauriault,1989). În schimb, informaţiile PubMed referitoare la EMT sunt absente, fiind doar câteva studii referitoare la Tilia Tomentosa (Boğa, Hacıbekiroğlu, Kolak, 2011; Butorina, Gavrilov, 2001; Romero- Jiménez, Campos-Sánchez, Analla, Muñoz-Serrano, Alonso-Moraga, 2005; Popek, Gawrońska, Wrochna, Gawroński, Saebø, 2013; Sargın, Akçicek, Selvi, 2013; Todorović, Popović, Ajtić, Nikolić, 2013). 196

197 Extractul din seminţe de mesteacăn (ESM) ESM acționează la nivelul sistemului nervos central. Efectele principale sunt: ameliorarea stărilor de astenie psihică; îmbunătăţirea memoriei ( ESM este indicat în neurastenia dată de oboseala intelectuală, dificultăţi de concentrare, pierderi de memorie şi, mai ales, elevilor şi studenţilor în perioada de pregătire a examenelor ( Enciclopedia Wikipedia menţionează câteva utilităţi ale acestei plante ( folosind câteva trimiteri bibliografice, cum ar fi History of Fracture Treatment Up to the Sixteenth Century (Clark, 1937). Site-ul PubMed prezintă studii puţine referitoare la Betula. Astfel, se arată că, pentru scopuri medicinale, sunt folosite florile, scoarţa şi ramurile tinere (Hawrył. Waksmundzka-Hajnos, 2013). Deşi practica dovedeşte că preparatele gemoterapice sunt deseori recomandate şi utilizate, studiile referitoare la acestea sunt forte reduse. Prin studiul prezent, am confirmat efectele EMT şi ESM asupra frecvenţei cardiace şi a stării de anxietate. Noutatea o constituie utilizarea lor în cazul unui examen din sesiunea de examene a studenţilor, precum şi compararea acţiunii EMT administrat singur, în comparaţie cu administrarea combinată a EMT+ESM, pe durata terapiei. Concluzii Frecvenţa cardiacă şi starea de anxietate au fost semnificativ reduse, în momentele imediat pre- şi post examen, sub influenţa EMT şi EMT+ESM. Pentru evoluţiile dinamice ale frecvenţei cardiace şi anxietăţii, au existat diferenţe între lotul E1, respectiv lotul E2 şi lotul M. Imediat pre- şi poststres, influenţa EMT+ESM asupra parametrilor analizaţi (frecvenţa cardiacă şi anxietatea ca stare) a fost mai mare, comparativ cu EMT. Preparatele gemoterapice utilizate, EMT şi ESM, pot reprezenta o metodă de modulare a stresului de examen. 197

198 Mulţumiri Adresam multumirile noastre domnului ing. dr. Nicolae Colceriu, pentru consilierea botanică de specialitate şi pentru contribuţia la prelucrarea statistică a datelor. Finanţarea studiului a fost obţinută din sponsorizări. Bibliografie Boğa, M., Hacıbekiroğlu, I., Kolak, U. (2011). Antioxidant and anticholinesterase activities of eleven edible plants, Pharm Biol., 49(3), p Brigo, B. (1991). Fitoterapia e Gemmoterapia nella pratica clinica, Como, La Grafica Briantea. Brigo, B. (1997). L'uomo, la fitoterapia, la gemmoterapia, Milano, Ed. tecniche nuove. Butorina, A.K., Gavrilov, I.A. (2001). Cytogenetic study of some Tilia species, Tsitologiya. 43(10), p Campanini, E. (2005). Manuale pratico di gemmoterapia, Milano, Ed. Tecniche Nuove. Clark, W.A. (1937). History of Fracture Treatment Up to the Sixteenth Century, The Journal of Bone & Joint Surgery, 19 (1), p Cronbach, L.J. (2004). My current thoughts on coefficient alpha and successor procedures, Educational and Psychological Measurement, 64, p Hawrył, M.A., Waksmundzka-Hajnos, M. (2013). Micro 2D-TLC of Selected Plant Extracts in Screening of Their Composition and Antioxidative Properties, Chromatographia, 76, p Jurcău, R., Colceriu, N., Jurcău, I. (2013). Influence of a Romanian phytotherapic produce called Antistres, containing Ginseng, on anxiety and salivary Cortisol, in one exam of exams student stress, International Journal of Education and Psychology in the Community (IJEPC), 3(2), p Jurcău, R., Jurcău, I. (2012). Influence of music therapy on anxiety and salivary cortisol, in stress induced by short term and heavy sport, Palestrica Mileniului III, 13(3), p Jurcău, R., Jurcău, I., Bodescu, C. (2012a). Anxiety and salivary cortisol modulation, in stress sports, by the help of a phytotherapic produce that contains Rhodiola Rosea, Palestrica Mileniului III, 13 (3), p Jurcău, R., Jurcău, I., Bodescu, C. (2012b). Heart rate and salivary cortisol changes in short term and heavy stress sports, to the untrained people, Palestrica Mileniului III, 13(2), p Jurcău, R., Jurcău, I., Colceriu, N., Hărănguş, D. (2013). Influence of Stimaral phytotherapic product, that contains Rhodiola Rosea, on exam stress, 198

199 Abstracts volum, 34th STAR Conference 2013, Universidade do Algarve, Faro, Portugal, 1-3 July Jurcău, R., Jurcău, I., Ormenişan, S., Colceriu, N., Papuc, P. (2013). Modularea stresului de efort fizic, printr-un preparat fito-energetic, care conţine Schisandra Chinensis. Modulation of physical stress, through a phyto energetical preparation, containing Schisandra Chinensis, Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Bioethica, 1, p Lauriault, J. (1989). Identification Guide to the Trees of Canada, Ontario, Fitzhenry and Whiteside. Piterà, F. (1994). Compendio di Gemmoterapia clinica, Genova, De Ferrari. Piterà, F. (1995). La corretta prescrizione in Gemmoterapia. "Erboristeria Domani", Milano, Studio Edizioni. Popek, R., Gawrońska, H., Wrochna, M., Gawroński, S.W., Saebø, A. (2013). Particulate matter on foliage of 13 woody species: deposition on surfaces and phytostabilisation in waxes a 3-year study, Int. J. Phytoremediation, 15(3), p Romero-Jiménez, M., Campos-Sánchez, J., Analla, M., Muñoz-Serrano, A., Alonso-Moraga, A. (2005). Genotoxicity and anti-genotoxicity of some traditional medicinal herbs, Mutat Res., 585(1-2), p Sargın, S.A., Akçicek, E., Selvi, S. (2013). An ethnobotanical study of medicinal plants used by the local people of Alaşehir (Manisa) in Turkey, J. Ethnopharmacol, 150(3), p Spielberger, C.D., Gorsuch, R.L., Lushene, P.R., Vagg, P.R., Jacobs, A.G. (1983). Manual for the State-Trait Anxiety Inventory, Palo Alto, Consulting Psychologists Press. Inc. Todorović, D., Popović, D., Ajtić, J., Nikolić, J. (2013). Leaves of higher plants as biomonitors of radionuclides (137Cs, 40K, 210Pb and 7Be) in urban air, Environ. Sci. Pollut. Res. Int., 20(1), p (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). (accesat în septembrie 2013). 199

200 PRINCIPALELE ORIENTĂRI, RESPECTIV DIRECŢII DE STUDIU (CERCETARE) ŞI ACŢIUNE ÎN DIDACTICA MODERNĂ Mariana Marinescu The main guidelines or directions of study (research) and action in modern teaching. In order to catch teachers opinion regarding the main guidelines or directions of study (research) and action in modern teaching, indirect written inquiry by self- fill in of the questionnaire has been used. The sample of the subjects has been the teachers from the secondary school education. The main guidelines or directions of study (research) and action in modern teaching are the following: 1. prospecting; 2. revaluation and selection of education content, introducing in the curricula only the inherent values (knowledge, skills, abilities, competences, attitudes, behaviors etc.), absolutely necessary to cope with the accelerate pace of science and technology acquisition in order to prepare the young for the future; 3. increasing and improving the potent educational of the instruction; 4. ensuring a teacher-student relation; 5. orientation of lifelong learning; 6. ensuring a permanent feedback; 7. converting the class system activity and lessons in groups and mirogropus activity; 8. capitalizing of the modern technical means, of the New Informational and Communication Technologies and elaborating the methodologies of using them for teaching purposes; 9. elaboration of a scientific research methodology. În toate timpurile, profesiunea de educator a fost, este şi va fi complexă şi nobilă, datorită responsabilităţilor faţă de tânăra generaţie: educarea şi formarea de personalităţi autonome integrabile social, capabile de învăţare Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

201 permanentă, cu capacităţi de gândire critică şi creativă, cu o înaltă profesionalitate şi cu un profil civico-moral autentic. Conturarea din ce în ce mai evidentă a pedagogiei prospective, asigurarea unui raport profesor elev, orientarea spre educaţia permanentă, asigurarea unui feedback permanent, valorificarea mijloacelor tehnice moderne, a Noilor Tehnologii de Informare şi Comunicare şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic impun preocupări tot mai sistematice din perspectiva noilor raţiuni ale şcolii contemporane şi, concomitent, un efort de sinteză şi integrare a rezultatelor cercetării pedagogice. Se impune acum întrebarea: Activitatea socială, în genere, şi cea didactică, în speţă, pot constitui obiectul cunoaşterii ştiinţifice, pot deveni teren al căutărilor care să uşureze formularea principiilor, tezelor şi normelor necesare organizării şi desfăşurării ştiinţifice a instruirii şi autoinstruirii? Dacă pornim de la ipoteza că activitatea de instruire şi autoinstruire este supusă unor legi ale cauzalităţii, că procesele de predare învăţare, de instruire şi autoinstruire se concretizează în forme de comportament previzibile, atunci nu mai există motive să se nege funcţia de cunoaştere/cercetare a didacticii şi să i se reducă domeniul de acţiune exclusiv la elaborarea unor norme (Ionescu, 2011, p. 27). Orientări, respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune, în Didactica modernă se referă la (Marinescu, 2009, p ): acţiunea de prospectare; reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului tehnologic adaptat la noile cerinţe ale cuceririlor ştiinţei şi tehnicii; intensificarea procesului de învăţare, astfel încât într-un timp scurt procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat; creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei; asigurarea unui raport profesor elev; orientarea spre educaţia permanentă; asigurarea unui feedback permanent; desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri; valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic; elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice. 201

202 Rămânem la ideea potrivit căreia astăzi se cer înmulţite studiile şi cercetările referitoare la modalităţile concrete de operaţionalizare a orientărilor, respectiv a direcţiilor de studiu (cercetare) şi acţiune, în didactica specialităţii, care să vizeze cel puţin următoarele aspecte: formarea abilităţilor intelectuale, practice, morale, civice, fizice, în cadrul grupurilor şi microgrupurilor; valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic; tipuri de relaţii în cadrul binomului educator educat etc. Obiectivul principal al cercetării este radiografierea situaţiei existente la nivelul realităţii educaţionale cu privire la deţinerea unor informaţii referitoare la orientările, respectiv direcţiile de studiu (cercetare) şi acţiune, în didactica modernă. Considerăm întreprinderea unui asemenea demers ca fiind absolut necesară, deoarece rezultatele obţinute pe această cale constituie un suport esenţial pentru organizarea şi desfăşurarea unor cercetări viitoare. Metode, instrument, participanţi Sistemul metodelor de colectare a datelor cercetării a. Metoda anchetei, care va contribui la culegerea datelor şi informaţiilor, în scopul cunoaşterii cât mai aprofundate a fenomenelor investigate. Fiind o metodă de tip interactiv, schimbul de informaţii cu participanţii la studiu va presupune o culegere de date referitoare la: cunoştinţe, fapte, nevoi educaţionale, comportamente, dorinţe, aspiraţii etc. Instrumentul specific utilizat este chestionarul. b. Metoda interviului, fiind tot o metodă interactivă, dar calitativă, va completa unele date şi informaţii referitoare la participanţii la studiu. Se va aplica interviul de grup şi focus-group. Instrument Chestionarul (prezentat în anexă) are un număr de opt întrebări, fiind administrat într-o singură întâlnire, timpul alocat fiind o oră. Motivul pentru care predomină itemii cu răspunsuri deschise este să ofere libertatea de exprimare privind sondarea unor aspecte în problematica referitoare la orientări, respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune în didactica modernă. Întrebările de cunoştinţe au drept scop evaluarea unor informaţii din diverse domenii (didactica generală şi didactica specialităţii, pedagogie, 202

203 practică pedagogică etc.) ale celor chestionaţi, a preocupărilor lor intelectuale şi profesionale privind lărgirea orizontului de cunoştinţe/ informaţii/abilităţi (şi aplicarea acestora în situaţiile cotidiene) în activitatea de la clasă. Participanţi Chestionarul a fost administrat unui eşantion format din profesori în învăţământul gimnazial şi liceal. Rezultate În urma prelucrării datelor s-a realizat o radiografiere a procesului instructiv educativ (s-a realizat o ilustrare a răspunsurilor profesorilor la problematica privind orientările, respectiv direcţiile de studiu (cercetare) şi acţiune în didactica modernă, la problematica actuală a instrucţiei şi educaţiei în comunităţile locale, la statutul profesorului în societatea românească). Primul item al chestionarului se referă la enumerarea a trei puncte tari, a trei puncte slabe şi a trei modalităţi de optimizare a procesului instructiv-educativ. Vom reda în ordinea descrescătoare a procentelor trei puncte tari: accentuarea caracterului practic-aplicativ al lecţiilor/ activităţilor didactice (40%); folosirea calculatorului în procesul de predare învăţare evaluare (20%); preocuparea pentru formarea abilităţilor practice la elevi şi aplicarea lor în activităţile cotidiene (15%); asigurarea unei libertăţi a profesorilor privind alegerea conţinuturilor ştiinţifice a lecţiilor (10%). Restul de 15% se referă la preocuparea pentru: formarea unui limbaj al elevilor, însuşirea limbilor moderne, educaţia pentru carieră, educaţia antreprenorială, orientarea şcolară şi profesională, educaţia pentru timpul liber etc. Punctele slabe se referă la: slaba preocupare privind informatizarea învăţământului şi dotarea şcolilor cu mijloace moderne de învăţământ (47%); slaba preocupare pentru formarea continuă a profesorilor, pentru educaţia permanentă (20%); 203

204 neimplicarea profesorilor în realizarea unor proiecte, neimplicarea lor în activitatea comunităţii locale (18%). Alte puncte slabe menţionate sunt următoarele: se foloseşte foarte frecvent în predare tipul de lecţie mixtă, nu se pune bază pe caracterul formativ, nu se folosesc o gamă largă de mijloace de învăţământ, nu se pune accent pe lectura elevilor (mai ales literatura română), informaţiile de pe calculator nu se folosesc în sens instructiv-educativ etc. Modalităţile de optimizare a procesului instructiv-educativ se referă la următoarele aspecte (nu redăm procentual acest aspect pentru că paleta modalităţilor de optimizare a instrucţiei şi educaţiei este foarte largă): folosirea unor metode moderne de predare şi evaluare; implicarea comunităţii locale şi a factorilor decizionali în dotarea unităţilor şcolare; implicarea tuturor profesorilor în realizarea de proiecte; dobândirea de către toţi profesorii de cunoştinţe şi abilităţi de folosire a computerului şi de învăţare a limbii engleze; formarea abilităţilor practice ale elevilor; dotarea bibliotecilor şcolare cu cărţi din literatura română şi străină şi cu reviste; perfecţionarea psihopedagogică şi de specialitate a profesorilor; acordarea unei atenţii sporite privind tipurile de relaţii: şcoală familie comunitate; şcoală grup de prieteni Internet; şcoală biserică comunitate etc. Al doilea item surprinde răspunsuri care se referă la punctele tari şi slabe ale programei şcolare, precum şi la modalităţile de optimizare a conţinuturilor acesteia. Aşadar, punctele tari sunt: noua proiectare curriculară presupune trecerea de la succesiunea fixă a conţinuturilor existente în manualele unice la autentice practici reflexive, la demersuri didactice personalizate, la valorificarea personalizată a programei şcolare, la citirea personalizată a manualelor şcolare alternative, la selectarea şi structurarea conţinuturilor de către profesor (prin păstrare, adaptare, completare, înlocuire sau omitere din manuale); fiecărui cadru didactic i se oferă libertatea, dar şi responsabilitatea, în conceperea şi organizarea activităţilor instructiv-educative; 204

205 profesorul are libertatea de a avea o viziune proprie în ceea ce priveşte formele de organizare a clasei (tipuri de interacţiuni ale resurselor umane), mijloacele de învăţământ, alocarea de timp, precum şi orice alte elemente pe care le consideră utile în derularea scenariului didactic; actualele programe sunt centrate pe obiective/ competenţe şi nu pe conţinuturi; fiecărui cadru didactic i se solicită o imagine sistemică, de ansamblu, bine construită, asupra întregului curriculum corespunzător unui an de studiu, pentru a putea realiza corelaţii necesare; în viziune modernă, în cadrul proiectării didactice accentul se pune pe prefigurea şi construirea cât mai atentă a experienţelor de învăţare şi a situaţiilor educaţionale în care să se realizeze activităţi cognitive eficiente. Punctele slabe enumerate sunt următoarele: cadrele didactice care au o experienţă la catedră, care au performanţe şcolare deosebite, nu sunt solicitate în conceperea programelor şcolare, în coordonarea practicii pedagogice, în acţiuni de mentorat; nu se realizează întâlniri cu profesorii de la catedră pentru a-şi expune câteva puncte de vedere în legătură cu conţinutul programelor şcolare, al manualelor şcolare; nu se ţine cont la nivel superior de propunerile făcute de profesori în legătură cu cele expuse mai sus. Cele trei modalităţi de optimizare se referă la: punerea accentului pe formarea la elevi a unor competenţe de tip funcţional, adică a unor ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare (60%); consultarea unui număr mai mare de profesori în realizarea programelor şcolare şi a manualelor şcolare (20%); introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor (20%). La itemul al treilea, care a solicitat un răspuns privind reprezentarea pe o scală de la 0 la 10 a importanţei pregătirii de specialitate, a pregătirii psihopedagogice şi a practicii pedagogice pentru un profesor, situaţia se 205

206 prezintă astfel: majoritatea profesorilor (52%) încadrează pregătirea de specialitate pe o scală cuprinsă între 7 şi 10; 25% dintre profesori semnalează importanţa practicii pedagogice, încadrând-o pe scală între 8 şi 10; 10% acordă o atenţie mărită practicii pedagogice, încadrând-o pe scală între 5 şi 10. Diferenţa de procente se referă la situaţii neclar exprimate de profesori. La itemul patru, care solicită marcarea cu X a unor orientări în didactica modernă pe care ar trebui să se pună un accent deosebit, situaţia se prezintă astfel: acţiunea de prospectare: 4%; reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor: 20%; intensificarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp scurt procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat: 6%; asigurarea unui raport profesor elev: 23%; orientarea spre educaţia permanentă: 5%; asigurarea unui feedback permanent: 7%; desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri: 15%; valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic: 16%; elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice: 4%. Se constată existenţa unei preocupări mari privind relaţionarea în cadrul binomului profesor elev (23%), atât în activităţile şcolare, cât şi în cele extraşcolare, ceea ce duce la creşterea randamentului şcolar. 20% din membrii eşantionului optează pentru introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor, opţiune legată şi de aspectul de prospectare, deşi în acest caz procentul este foarte scăzut. Noul curriculum are drept finalităţi formarea la elevi a unor competenţe de tip funcţional, adică a unor ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, care permit identificare şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme specifice demersului abordat. 206

207 În ordine descendentă, următorul procent este 16% valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic. Calculatorul este un auxiliar şi mediator în cadrul relaţiei de predare învăţare evaluare. Superioritatea calculatorului constă în virtuţile pe care acesta le are în prelucrarea şi prezentarea informaţiei şi posibilitatea de stimulare a activităţii de învăţare a elevilor. Atât calitatea pregătirii de care beneficiază profesorii, cât şi calitatea predării efective depind în mare măsură de mijloacele tehnice de învăţământ. Integrarea tehnologiilor computerizate într-o strategie de instruire şi autoinstruire bine gândită are efecte educative. La al cincelea item, cel referitor la dificultăţi în relaţia cu elevii, la principalele cauze ale acestor dificultăţi, răspunsurile membrilor eşantionului evidenţiază implicarea mică a familiei în educaţia copiilor lor, lăsând realizarea educaţiei mai mult pe seama şcolii. Rezultatele slabe la învăţătură se datorează: frecvenţei slabe, fugii de la unele ore, studiului insuficient, unei lipse de motivaţie din partea profesorilor şi părinţilor etc. Răspunsurile la itemul şase care se referă la identificarea unor situaţii educaţionale care necesită ameliorare, optimizare etc. dau un aer optimist. În cele ce urmează redăm procentual răspunsurile subiecţilor: necesitatea informatizării procesului didactic: 40%; folosirea unor metode moderne de predare şi evaluare şi folosirea mijloacelor de învăţământ: 15%; realizarea de activităţi practice cu elevii, în grupuri şi microgrupuri: 10%; reconsiderarea disciplinelor opţionale, realizarea unor programe şcolare eficiente pentru aceste discipline, bine documentate, reprezentând efectiv opţiunea elevilor şi nu a profesorilor şi a altor factori decizionali: 18%. Restul răspunsurilor se referă la: ameliorarea unor tipuri de relaţii între şcoală familie comunitate, elevi profesori (în special elevi profesor diriginte), elevi elevi etc.; consilierea psihopedagogică realizată în şcoli; educaţia pentru carieră; realizarea de activităţi extraşcolare etc. Itemul şapte se referă la realizarea unui profil al elevului viitorului. Vom enumera câteva puncte tari referitoare la profilul elevului viitorului: explorator, bun manager care-şi va gestiona foarte 207

208 bine activităţile şi timpul liber, un as în domeniul Noilor Tehnologii de Informare şi Comunicare, tineri cu potenţial genetic crescut care şi-l vor folosi în activităţi benefice omului etc. Iată şi câteva puncte slabe evidenţiate de către membrii eşantionului: insensibili faţă de semeni, roboţi teleghidaţi de factori negativi, pierde-vară în faţa calculatorului (Internet), tineri ce nu au capacitatea să discearnă între bine şi rău, incapabili să citească proză din literatura română sau străină, tineri ce vor sfida societatea, nepreocupaţi de cultură şi tradiţie, necooperanţi etc. La ultimul item ( Cum vedeţi procesul de învăţământ românesc peste 5 ani/ respectiv peste 10 ani? ) răspunsurile împart profesorii din eşantion în două categorii (grupe): grupa profesorilor optimişti şi grupa profesorilor sceptici. Prima categorie văd următoarele caracteristici ale procesului de învăţământ românesc în viitor: competitiv cu cel din statele europene şi din lume; flexibil la transformările societăţii, la noile descoperiri din domeniul ştiinţei şi tehnologiei; elevii şi profesorii vor fi bine documentaţi, preocupaţi de educaţia permanentă; informatizat într-un procent de 90%, sau chiar mai mult; profesorii şi elevii vor deveni parteneri într-un demers de învăţare eficientă; va avea în dotare mijloace tehnice de învăţământ (calculatoare, videoproiectoare etc.), laboratoare, cabinete şi biblioteci. A doua categorie văd procesul de învăţământ românesc peste 5 ani/ respectiv peste 10 ani, în felul următor: cu elevi fără abilităţi intelectuale şi practice; cu elevi şi profesori obosiţi şi dezinteresaţi de tot ce se petrece în societate; elevi şi profesori insensibili faţă de cultura şi tradiţia poporului român ; elevi ce-şi vor sfida profesorii şi personalul administrativ din şcoli ; elevi ce vor transforma toaletele şcolilor în fumoare şi vor folosi substanţe psihoactive chiar în incinta şcolilor ; numărul absenţelor nemotivate foarte mare, fuga de la ore foarte frecventă etc.; 208

209 profesorii bine pregătiţi vor părăsi sistemul instructiv-educativ, transferându-se în alte sectoare sau plecând în străinătate; Concluzii În contextul actualei reforme curriculare, fiecărui cadru didactic i se oferă libertatea, dar şi responsabilitatea în conceperea şi organizarea activităţilor instructiv-educative, având în vedere faptul că actualele programe sunt centrate pe obiective/ competenţe şi nu pe conţinuturi. Fiecărui cadru didactic i se solicită o imagine sistemică, de ansamblu, bine construită, asupra întregului curriculum corespunzător unui an de studiu, pentru a putea realiza corelaţii necesare. Construirea unei imagini sistemice şi clare a disciplinelor de învăţământ se realizează şi prin identificarea unor teme de interes major şi organizarea conţinuturilor în jurul lor. În prezent se fac eforturi pentru conceperea de documente de sprijin pentru educatori, care includ referiri substanţiale la problematica proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel micro. În viziune modernă, în cadrul proiectării didactice accentul se pune pe prefigurea şi construirea cât mai atentă a experienţelor de învăţare şi a situaţiilor educaţionale în care să se realizeze activităţi cognitive eficiente. Noua proiectare curriculară presupune trecerea de la succesiunea fixă a conţinuturilor existente în manualele unice la autentice practici reflexive, la demersuri didactice personalizate, la valorificarea personalizată a programei şcolare, la citirea personalizată a manualelor şcolare alternative, la selectarea şi structurarea conţinuturilor de către profesor (prin păstrare, adaptare, completare, înlocuire sau omitere din manuale). Conform noului curriculum, profesorul are libertatea de a avea o viziune proprie în ceea ce priveşte formele de organizare a clasei (tipuri de interacţiuni ale resurselor umane), mijloacele de învăţământ, alocarea de timp, precum şi orice alte elemente pe care le consideră utile în derularea scenariului didactic. Noul curriculum are drept finalităţi formarea la elevi a unor competenţe de tip funcţional, adică a unor ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, care permit identificarea 209

210 şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme specifice demersului abordat. Şcolii, ca principală instituţie instructiv-educativă, îi revine rolul de a înarma tinerii cu simţ critic, cu capacitatea de a înţelege şi răspunde adecvat diverselor provocări din partea societăţii, de a deveni tot mai mult agenţi ai propriei formări, care să-şi organizeze, să-şi structureze singuri cunoaşterea, să descopere singuri, având formată judecata şi responsabilitatea viitoare (Marinescu, 2013, p. 20). Bibliografie Ionescu, M. (2011). Instrucţie şi educaţie. Paradigme educaţionale moderne, Cluj-Napoca, Edit. Eikon. Marinescu, M. (2009). Tendinţe şi orientări în didactica modernă, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică. Marinescu, M. (2013). Noile educaţii în societatea cunoaşterii, Bucureşti, Edit. ProUniversitaria. 210

211 ANEXĂ Chestionarul utilizat în cercetare Nume şi prenume: Profesor de specialitatea: Gradul didactic: Vechime în învăţământ: Prezentul chestionar îşi propune surprinderea opiniei profesorilor cu privire la unele tendinţe şi orientări în didactica modernă. În acest sens vă rugăm să citiţi următoarele întrebări şi să răspundeţi sincer la fiecare întrebare. Părerea dvs. deschisă poate contribui la eficientizarea procesului instructiv educativ. Vă mulţumim pentru colaborare. 1. Referitor la procesul de învăţământ din România, vă rugăm să indicaţi: a. trei puncte tari: b. trei puncte slabe: c. trei modalităţi de optimizare: 2. Referitor la programa şcolară a specialităţii pe care o predaţi, vă rugăm să indicaţi: a. trei puncte tari: b. trei puncte slabe: c. trei modalităţi de optimizare: 3. Reprezentaţi pe o scală de la 0 10, ce importanţă are pentru un profesor: a. pregătirea de specialitate: b. pregătirea psihopedagogică: c. practica pedagogică: 211

212 4. Dacă ar fi nevoie să coordonaţi practica pedagogică, pe care din următoarele orientări din didactica modernă aţi pune un accent deosebit? Puteţi alege una sau mai multe orientări, marcând cu X în dreptul alegerii dvs.: acţiunea de prospectare; reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor; intensificarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp scurt procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat; accelerarea procesului de informatizare în învăţământ; orientarea spre educaţia permanentă; asigurarea unui feedback permanent; desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri; valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop didactic; elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice. Argumentaţi răspunsul, respectiv răspunsurile, dvs.: 5. Dacă apar dificultăţi în relaţia cu elevii, care consideraţi că ar fi principalele cauze? a. b. c. d. Propuneţi, soluţii, amendamente, alternative pentru depăşirea acestor cauze: 6. Pe baza experienţei de student (ă), cadru didactic, părinte, manager etc. şi a experienţei proprii de viaţă, identificaţi situaţii educaţionale care necesită ameliorare, optimizare etc.: 7. Realizaţi un profil al elevului viitorului. 8. Cum vedeţi procesul de învăţământ românesc peste 5 ani/ respectiv peste 10 ani? 212

213 FORMAREA IDENTITĂŢII ÎN ADOLESCENŢĂ: O ABORDARE PROCESUALĂ Eleonora Ioana Pop, Ionel Blaga, Oana Negru Identity development in adolescence: a process-oriented ap.roach. Identity development is considered one of the central developmental tasks in adolescence. Most of the theoretical and empirical evidence on identity development is rooted in Erikson s and Marcia s ap.roaches on identity. The present paper focuses on the comparative analysis of two recent models in identity development research: Crocetti and Meeus s identity processes model and Berzonsky s identity styles model. The major aim of this paper is to analyze: (1) identity formation as a process of continuous interplay between commitment, in-depth exploration, and reconsideration of commitment and (2) the connexions between these processes and different processing styles (informational, normative, diffuse-avoidant) used by adolescents when dealing with identity related issues. Formarea identităţii a fost considerată iniţial o sarcină de dezvoltare specifică adolescenţei. Treptat, studiile din domeniu au relevat faptul că dobândirea unui sens al propriei identităţi este un proces extins pe parcursul întregii vieţi (Erikson, 1950, 1968). Acest proces implică testarea unor oportunităţi şi trecerea gradată spre decizii pe termen lung în domenii relevante de viaţă (educaţional, vocaţional, interpersonal, intim etc.). Formarea identităţii se intensifică în adolescenţă şi devine tot mai dinamică pe măsură ce se înaintează către stadiul adult (Arnett, 2000; Erikson, 1980; Valde, 1996). Marcia (1980) consideră că identitatea se constituie într-un set dinamic de scopuri, abilităţi şi convingeri pe care persoana le identifică, le selectează şi apoi le internalizează. În funcţie de cât de bine reuşesc să facă Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

214 acest lucru, persoanele fie îşi bazează deciziile privind diferite aspecte de viaţă pe propriile evaluări, fie caută surse externe pe a căror evaluare să-şi fundamenteze alegerile. În funcţie de demersul parcurs în luarea deciziei, dar şi de asumarea sau nu a unor alegeri la finalul acestui demers, Marcia (1980) descrie patru moduri diferite de abordare a problemelor legate de identitate, pe care le numeşte statusuri identitare. Cele patru statusuri identitare sunt: identitatea difuză, identitatea amânată (moratorium), identitatea prescrisă şi identitatea asumată. Ele reflectă măsura în care persoanele au făcut alegeri într-un domeniu de viaţă şi dacă aceste angajamente sunt rezultatul unui proces de explorare sau nu. Persoanele cu o identitate difuză sunt cele care nu au un scop bine conturat şi nu şi-au asumat angajamente în domenii relevante de viaţă, dar nici nu au explorat alternative disponibile. Identitatea amânată (moratorium) indică faptul că persoana este într-o fază de explorare activă a unor alternative viabile, fără să fi ajuns să opteze pentru o anumită alternativă. Identitatea prescrisă implică asumarea unor decizii fundamentate pe expectanţele celorlalţi semnificativi (părinţi sau alţi agenţi ai socializării), nu pe explorarea personală. Identitatea asumată survine în urma unei perioade de explorare intensă şi este caracterizată de asumarea unor angajamente ferme în domeniul de viaţă explorat (Meeus, van de Schoot, Keijsers, Schwartz, Branje, 2010). Cele patru statusuri identitare nu sunt simple stadii ale dezvoltării, interrelaţionarea lor fiind complexă. Astfel, la începutul adolescenţei identitatea difuză şi cea prescrisă par a fi cele două statusuri dominante (Moshman, 2005). Treptat însă, adolescenţii ajung la o maturizare inclusiv la nivel identitar. O identitate matură, în viziunea lui Marcia (1966), se referă la asumarea unor angajamente ferme şi clare în domenii precum: religia, ideologia politică, sexualitata şi cariera. Tranziţia de la un status la altul este marcată de perioade de criză identitară, care apar pe fondul unor evenimente personale sau sociale care impun o schimbare. Tranziţia se produce treptat, lent şi nu neapărat conştient, în funcţie de natura evenimentelor care generează schimbarea (Marcia, 1980). Tranziţia unui adolescent cu o identitate prescrisă către moratorium este marcată de pierderea siguranţei acestuia în angajamentele asumate şi căutarea unor alternative, pe când tranziţia spre moratorium a unui adolescent cu o identitate difuză se va remarca prin angajarea acestuia în identificarea unor alternative viabile şi asumarea unor 214

215 angajamente de bază. Moratorium-ul este un status relativ instabil, în care criza identitară poate fi rezolvată prin asumarea unor angajamente şi dobândirea identităţii sau revenirea la stadiul difuz. Spre deosebire de moratorium, identitatea asumată este un status relativ stabil, chiar dacă adolescentul poate ajunge să pună sub semnul îndoielii angajamentele sale prezente şi să caute alternative (Moshman, 2005). Trecerea de la un status la altul trebuie privită pe un continuum, nu ca o trecere bruscă de la un stadiu de dezvoltare la altul. Din păcate, modelul statusurilor nu face posibilă surprinderea evoluţiei individului pe acest continuum, ci mai degrabă surprinde caracteristicile celor care au un anumit status identitar şi clasifică indivizii în funcţie de acestea. De asemenea, având în vedere că trecerea de la un status identitar la altul este foarte lentă (Kroger, Martinussen, Marcia, 2010; Meeus şi colab. 2010), perspectiva statusurilor se dovedeşte a fi mult prea grosieră, omiţând identificarea modificărilor de fineţe care se produc în cadrul fiecărui status identitar şi pe parcursul tranziţiei de la un status identitar la altul. Identitatea ca proces Plecând de la teoria eriksoniană şi de la criticile aduse modelului statusurilor identitare, au fost dezvoltate mai multe modele teoretice în încercarea de a surprinde cât mai acurat procesualitatea formării identităţii. Două dintre aceste modele, cel propus de Luyckx (Luyckx, Goossens, Soenens, 2006; Luyckx, Goossens, Soenens, & Beyers, 2006; Luyckx, Schwartz, Goossens, Soenens, Beyers, 2008) şi cel propus de Crocetti şi Meeus (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008; Meeus şi colab., 2010) s-au impus în literatura de specialitate. Chiar dacă ambele abordări dezvoltă modelul lui Marcia (1966), ele sunt orientate spre surprinderea mecanismului de formare al identităţii, nu pe descrierea unor tipologii identitare. Conform modelului propus de Luyckx, formarea identităţii implică următoarea secvenţialitate: explorarea alternativelor disponibile într-un domeniu relevant de viaţă (exploration in- breadth) asumarea unui angajament (commitment making) explorarea în adâncime a angajamentului asumat (exploration in-depth) identificarea cu angajamentul curent (identification with commitment). În 2008, Luyckx şi colab. (2008) au adăugată o nouă dimensiune modelului, cea de ruminaţie (ruminative exploration). Aceasta surprinde aspecte 215

216 dezadaptative ale procesului de explorare (perioada de explorare este îndelung extinsă din cauza indeciziei şi a ezitării în asumarea unor angajamente). Similar modelului lui Luyckx, Crocetti şi Meeus disting trei procese identitare a căror dinamică reflectă mecanismul prin care se formează identitatea. Cele trei procese sunt: angajamentul, explorarea în adâncime şi reconsiderarea angajamentului. Angajamentul se referă atât la alegerile pe care persoanele le fac cu privire la anumite domenii ale identităţii (ex. educaţie, vocaţie, ideologie politică, religie), cât şi la identificarea cu acele alegeri. Explorarea în adâncime reprezintă măsura în care oamenii reflectează asupra angajamentelor asumate, caută noi informaţii cu privire la ele sau discută despre ele cu ceilalţi. Reconsiderarea anagajamentelor se referă la compararea angajamentelor actuale cu alte alternative viabile, deoarece cele prezente sunt considerate nesatisfăcătoare (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008). Cele trei componente ale modelului sunt relaţionate între ele, conferind procesului de formare a identităţii un caracter ciclic, iterativ. Astfel, asumarea unor angajamente se asociază pozitiv cu explorarea în adâncime, oferind posibilitatea persoanelor care au făcut deja alegeri să încerce să-şi justifice deciziile, explorându-le în continuare (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008; Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus, 2009). Explorarea în adâncime corelează pozitiv şi cu reconsiderarea angajamentului. Prin urmare, persoanele care petrec mai mult timp analizând alegerile asumate au o probabilitate mai ridicată de a identifica inconveniente în legătură cu acestea, aspect care ar putea să-i determine să caute alternative mai potrivite (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008; Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus, 2009). În concluzie, explorarea în adâncime poate conduce fie la menţinerea angajamentelor curente, fie la reconsiderarea lor, manifestată prin dorinţa şi efortul de a schimba aceste angajamente. Explorarea în adâncime este adaptativă atunci când ajută individul să-şi conştientizeze propriile alegeri, să le consolideze şi să le menţină. Explorarea în adâncime devine însă dezadaptativă atunci când adolescenţii tind să reflecteze îndelung şi sunt sceptici cu privire la alegerile lor, amânând decizia cu privire la menţinerea sau schimbarea angajamentelor curente. Procesele identitare au fost studiate în relaţie cu diferite corelate, atât în studii transversale, cât şi în studii longitudinale. Studiile transversale au 216

217 identificat asocieri pozitive ale angajamentului cu diferite caracteristici de personalitate (agreabilitate, extraversiune, conştiinciozitate şi deschidere spre experienţe noi). De asemenea, angajamentul corelează pozitiv cu claritatea conceptului de sine (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008) şi este asociat negativ cu comportamentele de internalizare (Crocetti, Scrignaro, Sica, Magrin, 2012). Explorarea în adâncime s-a dovedit a fi relaţionată pozitiv cu dimensiuni ale personalităţii, precum agreabilitatea, conştiinciozitatea, deschiderea spre experienţe noi (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008) şi cu relaţiile adolescent-părinte de calitate (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009), dar şi cu problemele de internalizare (Luyckx, Soenens, Goossens, 2006; Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008). Acest proces identitar este negativ relaţionat cu claritatea conceptului de sine şi stabilitatea emoţională. Atât angajamentul, cât şi explorarea în adâncime sunt pozitiv relaţionate cu implicarea socială (ex. activităţi comunitare de voluntariat) (Crocetti, Jahromi, Meeus, 2012). Reconsiderarea angajamentului a fost negativ asociată cu dimensiunile personalităţii şi cu claritatea conceptului de sine (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008). De asemenea, reconsiderarea angajamentului corelează pozitiv cu depresia, anxietatea, implicarea în comportamente delincvente şi relaţiile familiale precare (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009). Analiza proceselor identitare în funcţie de specificul grupului de apartenenţă a scos în evidenţă faptul că adolescenţii proveniţi din familii de migranţi îşi reconsideră angajamentele mai frecvent decât nativii (Crocetti, Fernani, Pojaghi, Meeus, 2011). Adolescenţii care adoptă comportamente delincvente nu îşi asumă angajamente educaţionale şi relaţionale ferme, explorează mai puţin angajamentele educaţionale curente şi tind să-şi reconsidere frecvent angajamentele relaţionale (Klimstra, Crocetti, Hale, Colman, Fontanier, Meeus, 2011). Studiile pe diferite grupuri etnice au scos, de asemenea, în evidenţă o serie de diferenţe. De exemplu, adolescenţii olandezi îşi asumă mai uşor angajamente ferme educaţionale şi relaţionale comparativ cu cei italieni, care tind să-şi reconsidere mai frecvent alegerile în cele două domenii (Crocetti, Schwartz, Fermani, Meeus, 2010). Studiile longitudinale au evidenţiat o tendinţă de creştere a angajamentului şi descreştere a reconsiderării angajamentului adolescenţilor odată cu maturizarea, în timp ce explorarea în adâncime rămâne relativ 217

218 stabilă. Chiar dacă fetele îşi reconsideră angajamentele mai puţin la începutul adolescenţei, cu trecerea timpului ele par să înregistreze o rată mai mare de schimbare decât băieţii. Chiar dacă în adolescenţa timpurie fetele au un profil identitar mai stabil decât băieţii, odată cu trecerea înspre adolescenţa de mijloc şi cea târzie fluctuaţiile la nivelul celor trei procese identitare se diminuează şi în ceea ce-i priveşte pe băieţi (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009; Klimstra, Hale, Raaijmakers, Branje, Meeus, 2009; Meeus şi colab., 2010). În ceea ce priveşe asocierea longitudinală a proceselor identitare cu diferite corelate psihosociale, s-a constatat că adolescenţii cu niveluri ridicate de anxietate devin tot mai sceptici în legătură cu angajamentele lor cu trecerea timpului, spre deosebire de cei cu niveluri scăzute de anxietate, ale căror angajamente devin tot mai ferme. Pe măsură ce adolescenţii se maturizează, apare o tendinţă generală de scădere a nivelului anxietăţii (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009). Stabilitatea relaţiilor romantice este mai puternic afectată de reconsiderarea angajamentului relaţional, considerat semn al incertitudinii în legătură cu a investi sau nu într-o relaţie, decât de lipsa angajamentului relaţional. În plus, procesele identitare au valoare predictivă mai mare decât trăsăturile de personalitate în ceea ce priveşte stabilitatea relaţiilor romantice şi destrămarea lor (Klimstra şi colab. 2013). Atât fetele, cât şi băieţii cu risc pentru dezvoltarea unor probleme de externalizare prezintă o descreştere accentuată a angajamentului la începutul adolescenţei combinată cu o creştere în reconsiderarea angajamentelor la finalul adolescenţei. Băieţii cu risc ridicat pentru probleme de externalizare au un profil identitar instabil (Crocetti şi colab., 2013). De asemenea, identitatea educaţională este un bun predictor al identităţii vocaţionale (Branje, Laninga-Winjen, Yu, Meeus, 2014). Având în vedere validitatea factorială dovedită a modelului şi totodată faptul că are şi o bună validitate trans-culturală, în prezentul studiu am utilizat modelul lui Crocetti şi Meeus ca reper teoretic şi metodologic. Integrarea proceselor identitare în analiza dezvoltării identităţii adolescenţilor din România Modelul proceselor identitare al lui Crocetti şi Meeus a fost utilizat în diferite studii (Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008; Crocetti şi colab., 2010) pentru derivarea statusurilor identitare descrise de Marcia (1966). S-a constatat că persoanele cu o identitate asumată au 218

219 scoruri ridicate la nivel de angajament şi explorare în adâncime şi scoruri scăzute la reconsiderarea angajamentului. Cele cu o identitate prescrisă au scoruri moderate la scala de angajament şi explorare, şi scăzute la cea de reconsiderare a angajamentelor. Persoanele cu o identitate amânată raportează angajament scăzut, explorare în adâncime de nivel mediu şi reconsiderare crescută a angajamentelor. Aceasta este forma dezadaptativă a statusului (moratorium). Crocetti, Meeus şi colaboratorii (Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008; Crocetti şi colab., 2010) au identificat şi o formă adaptativă a moratoriumului (searching moratorium), caracterizat prin niveluri ridicate ale celor trei procese. Statusul difuz este caracterizat de scoruri scăzute la nivelul tuturor proceselor identitare. Având în vedere rezultatele studiilor longitudinale despre identitate, atragem atenţia asupra următoarelor aspecte: (a) trecerea de la un status identitar la altul se realizează lent; (b) în general, tranziţia de la un status la altul este progresivă, de la statusuri considerate dezadaptative la cele considerate adaptative de exemplu, de la difuzie identitară la moratorium sau identitate prescrisă, de la moratorium la identitate asumată (Kroger, Martinussen, Marcia, 2010; Meeus şi colab., 2010); (c) există statusuri identitare pentru care este mai mare probabilitatea de a tranzita dinspre decât înspre acel status (de exemplu, identitate difuză, moratorium vs. identitate asumată) (Meeus şi colab., 2010); (d) chiar dacă tranziţia la un alt status identitar nu s-a produs, aceasta nu înseamnă că nu există schimbări în formarea identităţii, lucru care poate fi verificat prin analiza fluctuaţiilor proceselor identitare în cadrul fiecărui status identitar; (e) abordarea procesuală a identităţii permite identificarea nu doar a schimbărilor care apar la nivel identitar, dar şi cât de mari sunt şi care este direcţia acestor schimbări; (f) modelele procesuale ale identităţii ne permit să identificăm în ce măsură schimbările la nivel identitar sunt caracteristice tuturor indivizilor dintr-un eşantion dintr-o populaţie şi în ce moment, în cursul dezvoltării ontogenetice, diferenţele inter-individuale la nivelul a diferite procese identitare încep să se stabilizeze. 219

220 În concluzie, considerăm că în studierea modului în care se formează şi se dezvoltă identitatea adolescenţilor în context românesc, cea mai potrivită abordare este cea procesuală, întrucât modelele procesuale: permit identificarea schimbărilor în formarea identităţii; surprind dinamica unor procese distincte, dar inter-relaţionate; pot fi utilizate mai flexibil în cercetări centrate pe variabile (pentru a vedea legătura dintre procese identitare şi diferite corelate) sau pe indivizi (diferenţe inter-individuale între indivizi clasificaţi în diferite statusuri identitare). Formarea identităţii şi stilurile de procesare a informaţiilor legate de identitate O serie de studii privind formarea identităţii (Berzonsky, Cieciuch, Duriez, Soenens, 2011; Berzonsky, Soenens, Luyckx, Smits, Papini, Goosens, 2013; Crocetti şi colab., 2013; Luyckx, Soenens, Vansteenkiste, Goossens, Berzonsky, 2007; Zimmermann, Biermann Mahaim, Mantzouranis, Genoud, Crocetti, 2012) arată că adolescenţii tind să se raporteze diferit la problemele şi dilemele legate de propria lor identitate. Astfel, unii sunt autoreflexivi, tind să ia în considerare mai multe scopuri şi să analizeze cât mai multe informaţii despre sine înainte de a face alegeri ferme şi stabile cu privire la un domeniu relevant de viaţă (Berzonsky, 1989). Strategiile pe care ei le folosesc în abordarea problemelor identitare sunt orientate spre dobândirea de informaţii. Alţi adolescenţi tind să se conformeze necritic, fără explorare, la valorile, scopurile şi expectanţele persoanelor semnificative din viaţa lor (de exemplu, părinţi, prieteni), pe când alţii procrastinează şi evită luarea unor decizii cu privire la domenii specifice ale identităţii (de exemplu, şcoală, relaţionare intimă, prieteni). În acest caz se diferenţiază două tipuri de strategii utilizate de adolescenţi: strategiile orientate spre conformarea la expectanţe normative şi cele orientate spre evitarea sau amânarea confruntării cu dilemele identitare. În cazul celor care amână confruntarea cu problemele identitare, asumarea unor alegeri este adesea influenţată de aspecte ce ţin de situaţiile şi contextele în care se iau deciziile (Berzonsky, Ferrari, 2009; Berzonsky, 2011). Din această cauză, comportamentele care rezultă ca urmare a acestui stil decizional pot fi problematice. Ele pot afecta 220

221 negativ potenţialul de dezvoltare al persoanei care le manifestă (Berzonsky, Ferrari, 2009). Chiar dacă cele trei tipuri de strategii socio-cognitive de raportare la problemele identitare pot coexista, adolescenţii adoptă cu precădere un anumit tip de strategii. Strategiile utilizate preferenţial descriu stilul personal de procesare a aspectelor legate de identitate. Berzonsky (1989) descrie trei astfel de stiluri: stilul informaţional, stilul normativ şi cel difuz-evitant. Conform lui Berzonsky (1990), stilurile identitare sunt orientări/strategii cognitive şi afective utilizate în abordarea unor problematici specifice legate de dezvoltarea identităţii. Adolescenţii cu un stil informaţional sunt orientaţi spre explorare, demonstrează complexitate cognitivă în abordarea problemelor identitare, folosesc strategii de coping centrate pe problemă şi sunt deschişi la schimbare. Totodată, aceste persoane iau decizii în cunoştinţă de cauză, având astfel şi o eficacitate ridicată în implementarea deciziilor respective (Berzonsky, 2011). Cei care adoptă un stil normativ tratează cu reticenţă informaţiile sau evenimentele care sunt incongruente cu propriul lor sistem axiologic. Cu toate acestea, aceşti tineri au un nivel ridicat de conştiinciozitate, îşi setează scopuri precise şi au abilităţi de organizare bine dezvoltate (Berzonsky, 2004; Soenens, Duriez, Goosens, 2005). De asemenea, adolescenţii cu un stil normativ preferă activităţile bine structurate şi evenimentele predictibile, deoarece au dificultăţi în a gestiona situaţiile incerte şi nesigure (Berzonsky, 2004; Soenens, Berzonsky, Vaastenkiste, Beyers, Goosens, 2005). Adolescenţii care au un stil difuz-evitant, în ciuda procrastinării, ajung să-şi asume angajamente la un moment dat, dar acestea sunt volatile, adică se modifică în funcţie de recompensele şi penalizările venite din mediul social (Berzonsky, Ferrari, 2009). Astfel, ei îşi orientează comportamentele către câştigarea/menţinerea reputaţiei şi a popularităţii ţinând cont de faptul că angajamentele pe care le fac trebuie racordate permanent la aceste scopuri şi că mediul social este într-o continuă schimbare, adolescenţii cu un stil difuz-evitant îşi modifică frecvent angajamentele (Berzonsky, Soenens, Luyckx, Smits, Papini, Goossens, 2013). Această instabilitate este susţinută şi de faptul că argumentele ce stau la baza alegerilor identitare sunt slabe. În abordarea problemelor legate de identitate, persoane cu stiluri diferite de procesare a informaţiilor identitare utilizează tipuri diferite 221

222 de raţionament. S-a constat că stilul normativ şi cel difuz-evitant corelează pozitiv cu gândirea intuitivă. Aceasta pentru că efortul pe care cei cu un stil normativ îl depun în abordarea problemelor identitare este minim, ei aderând automat la scopurile celorlalţi şi adoptând strategiile furnizate de aceştia. Astfel, nu mai analizează situaţiile din mai multe perspective De asemenea, cei cu un stil difuzevitant, căutând aprecierea şi aprobarea celorlalţi, nu deliberează prea mult asupra deciziilor lor, ci acţionează automat, după cum cere situaţia în care se află. Uneori, pentru că amână frecvent luarea unor decizii, nu mai dispun de timp pentru a le analiza şi apelează la euristici, ca, de exemplu, euristica disponibilităţii (Berzonsky şi colab., 2013). Stilul informaţional se asociază atât cu gândirea intuitivă, cât şi cu cea analitică (Berzonsky şi colab., 2013). Această dublă asociere este justificată de faptul că adolescenţii care iau decizii bine fundamentate fac uneori acest lucru cu efort minim. Berzonsky şi colaboratorii (2013) au analizat natura relaţiilor dintre stilurile identitare, pe de o parte şi statusurile identitate descrise de Marcia (1966) şi alte corelate, pe de altă parte. Rezultatele au evidenţiat faptul că stilul informaţional este asociat pozitiv cu identitatea asumată, cu dimensiuni ale eului personal (de exemplu, scopuri şi valori personale, idei şi standarde morale personale), dar şi cu asumarea de angajamente. Stilul normativ corelează pozitiv cu identitatea prescrisă, cu asumarea de angajamente şi cu dimensiuni ale eului colectiv (de exemplu, apartenenţa la o etnie, familie, religie). Stilul difuz-evitant corelează pozitiv cu dimensiuni ale eului social (de exemplu, popularitate, reputaţie, impresia pe care o fac celorlalţi), cu identitatea difuză şi este negativ asociată cu asumarea de angajamente. Spre deosebire de alte cercetări, în studiul condus de Berzonsky şi colaboratorii (2013) nu s-a investigat utilizarea stilurilor într-un domeniu specific, ci utilizarea stilurilor în general. Pentru aceasta s-au luat în calcul elemente relevante pentru identitate precum scopuri, convingeri, probleme personale. Această nouă abordare oferă o mai mare libertate de alegere respondenţilor la chestionar cu privire la elementele importante şi domeniul identitar relevant pentru ei. În plus, această abordare permite o mai bună analiză a stilurilor din perspectiva dezvoltării, dar şi din perspectivă trans-culturală. Datele referitoare la modul în care stilurile de procesare identitară influenţează asumarea, explorarea şi reconsiderarea angajamentelor în 222

223 general şi în domeniul educaţional în particular sunt inconsistente şi insuficiente. Singurele date în acest sens arată cum sunt asociate cele trei stiluri cu cele trei procese identitare. Angajamentul este asociat pozitiv cu stilul informaţional şi cu cel normativ. Explorarea în adâncime este asociată pozitiv cu stilul informaţional şi cu cel normativ şi este negativ asociată cu stilul difuzevitant. Reconsiderarea angajamentului este relaţionată negativ cu stilul informaţional doar în unele studii (Crocetti şi colab., 2013) şi este pozitiv relaţionată cu stilul difuz-evitant (Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus, 2009; Crocetti şi colab., 2013; Zimmerman şi colab., 2012). Integrarea stilurilor identitare în analiza dezvoltării identităţii adolescenţilor din România Stilurile identitare reprezintă strategii utilizate de adolescenţi pentru rezolvarea de probleme în diferite domenii. Identificarea stilurilor identitare permite identificarea tehnicilor inadecvate şi a consecinţelor asociate cu utilizarea acelor tehnici. Acest lucru ar permite dezvoltarea unor intervenţii asupra modalităţilor de luare a deciziilor. Odată cu îmbunătăţirea strategiile decizionale ale adolescenţilor, se îmbunătăţesc relaţiile sociale, sunt reglate mai bine emoţiile şi se reduc cogniţiile iraţionale asociate cu deciziile inadecvate. O abordare generală a stilurilor este mai benefică decât una domeniu-specifică, deoarece permite investigarea şi a altor tipuri de probleme cu care se confruntă adolescenţii, pe lângă cele relaţionate cu anumite domenii identitare. Prin comparaţie cu procesele identitare, un singur stil poate include mai multe procese relaţionate cu identitatea, ca de exemplu explorarea şi angajamentul. Astfel că, utilizând strategiile specifice stilului informaţional sau normativ, adolescenţii pot beneficia atât de consecinţele unei explorări a alternativelor, cât şi de consecinţele asumării unor angajamente. Totodată, în funcţie de stil, ponderea celor două procese este diferită, putându-se identifica diferenţiat consecinţele, în funcţie de niveluri diferite de explorare sau de asumare a unor angajamente. Un alt element important este asocierea acestor modalităţi de procesare a informaţiei cu prestaţia academică a adolescenţilor. Utilizarea preferenţială a unor strategii dezadaptative (de exemplu, strategiile de evitare) poate avea consecinţe negative asupra performanţelor academice şi asupra implicării adolescenţilor în activităţile academice. 223

224 Bibliografie Arnett, J.J. (2000). Emerging adulthood: A theory of development from the late teens through the twenties. American Psychologist, 55, p Berzonsky, M. (1989). Identity style: Conceptualization and measurement. Journal of Adolescent Research, 4, p Berzonsky, M. (1990). Self-construction over the life-span: A process perspective on identity formation. Advances in Personal construct. Psychology, 1, p Berzonsky, M. (2004). Identity processing style, self-construction, and personal epistemic assumptions: A social-cognitive perspective. European Journal of Developmental Psychology, 1, p Berzonsky, M. (2011). A social-cognitive perspective on identity construction. In S. J. Schwartz, K. Luyckx, K.V.L. Vignoles (Eds.), Handbook of identity theory and research (p ). New York: Springer. Berzonsky, M., Cieciuch, J., Duriez, B., Soenens, B. (2011). The how and what of identity formation: Associations between identity styles and value orientations. Personality and Individual Differences, 50, p Berzonsky, M., Ferrari, J. R. (2009). A diffuse-avoidant identity processing style: Strategic avoidance or self confusion? Identity: An International Journal of Theory and Research, 9, p Berzonsky, M., Soenens, B., Luyckx, K., Smits, I., Papini, D.R., Goossens, L. (2013). Development and Validation of the Revised Style Inventory (Isi -5). Factor Structure. Reliability and Validity. Psychological Assessment, 25(3), p Branje, S., Laninga-Wijnen, L., Yu, R., Meeus, W. (2014). Associations Among School and Friendship Identity in Adolescence and Romantic Relationships and Work in Emerging Adulthood. Emerging Adulthood, 2(1), p Crocetti, E., Fermani, A., Pojaghi, B., Meeus, W. (2011). Identity formation in adolescents from Italian, mixed, and migrant families. Child and Youth Care Forum, 40, p Crocetti, E., Jahromi, P., Meeus, W. (2012). Identity and civic engagement in adolescence. Journal of Adolescence, 35, p Crocetti, E., Klimstra, T., Keijsers, L., Hale, W., Meeus, W. (2009). Anxiety trajectories and identity development in adolescence: A five-wave longitudinal study. Journal of Youth and Adolescence, 38, p Crocetti, E., Rubini, M., Berzonsky, M.D., Meeus, W. (2009). The identity style inventory: Validation in Italian adolescents and college students. Journal of Adolescence, 32, p Crocetti, E., Rubini, M., Luyckx, K., Meeus, W. (2008). Identity formation in early and middle adolescents from various ethnic groups: From three dimensions to five statuses. Journal of Youth and Adolescence, 37, p Crocetti, E., Rubini, M., Meeus, W. (2008). Capturing the dynamics of identity formation in various ethnic groups: Development and validation of a threedimensional model. Journal of Adolescence, 31, p

225 Crocetti, E., Schwartz, S., Fermani, A., Meeus, W. (2010). The Utrecht Management of Identity Commitments Scale (U-MICS): Italian validation and cross-national comparisons. European Journal of Psychological Assessment, 26, p Crocetti, E., Scrignaro, M., Sica, L.S., Magrin, M.E. (2012). Correlates of identity config. tions: Three studies with adolescent and emerging adult cohorts. Journal of Youth and Adolescence, 41, p Crocetti, E., Sica, L.S., Schwartz, S.J., Serafini, T., Meeus, W. (2013). Identity styles, dimensions, statuses, and functions: Making connections among identity conceptualizations. Revue européenne de psychologie ap.liqué, 63, p Erikson, E. (1950). Childhood and society. New York: Norton. Erikson, E. (1968). Identity, youth, and crisis. New York: Norton. Erikson, E.H. (1980). Identity and the life cycle: A reissue. New York: Norton. Klimstra, T., Crocetti, E., Hale, W.W., Kolman, A., Fortanier, E., Meeus, W. (2011). Identity formation in juvenile delinquents and clinically referred youth. European Review of Ap.lied Psychology, 61, p Klimstra, T., Luyckx, K., Branje, S., Tep.ers, E., Goossens, L., Meeus, W. (2013). Personality Traits, Interpersonal Identity, and Relationship Stability: Longitudinal Linkages in Late Adolescence and Young Adulthood, Journal of Youth and Adolescence, 42, p Klimstra, T.A., Hale, W.W., Raaijmakers, Q.A.W., Branje, S.J.T., Meeus, W. (2009). Maturation of personality in adolescence. Journal of Personality and Social Psychology, 96, p Kroger, J., Martinussen, M., Marcia, J.E. (2010). Identity status change during adolescence and young adulthood: A meta-analysis. Journal of Adolescence, 33, p Luyckx, K., Goossens, L., Soenens, B. (2006). A developmental contextual perspective on identity construction in emerging adulthood: Change dynamics in commitment formation and commitment evaluation. Developmental Psychology, 42, p Luyckx, K., Goossens, L., Soenens, B., Beyers, W. (2006). Unpacking commitment and exploration: Validation of an integrative model of adolescent identity formation. Journal of Adolescence, 29, p Luyckx, K., Schwartz, S.J., Goossens, L., Soenens, B., Beyers, W. (2008). Developmental typologies of identity formation and adjustment in female emerging adults: A latent class growth analysis ap.roach. Journal of Research on Adolescence, 18, p Luyckx, K., Soenens, B., Goossens, L. (2006). The personality-identity interplay in emerging adult women: Convergent findings from complementary analyses. European Journal of Personality, 20, p Luyckx, K., Soenens, B., Vansteenkiste, M., Goossens, L., Berzonsky, M. D. (2007). Parental psychological control and dimensions of identity formation in emerging adulthood. Journal of Family Psychology, 21, p

226 Marcia, J.E. (1966). Development and validation of ego-identity status. Journal of Personality and Social Psychology, 3, p Marcia, J.E. (1980). Identity in adolescence. În J. Adelson (Ed.), Handbook of adolescent psychology (p ). New York: Wiley. Meeus, W., van de Schoot, R, Keijsers, L., Schwartz, S.J., Branje, S. (2010). On the Progression and Stability of Adolescent Identity Formation: A Five-Wave Longitudinal Study in Early-to-Middle and Middle-to-Late Adolescence. Child Development, 81, p Moshman, D. (2005). Adolescent psychological development. Rationality, morality and identity. Second edition, Lawrence Erlbaum Associates, New Jersey. Soenens, B., Berzonsky, M., Vansteenkiste, M., Beyers, W., Goossens, L. (2005). Identity styles and causality orientations: In search of the motivational underpinnings of the identity exploration process. European Journal of Personality, 19, p Soenens, B., Duriez, B., Goossens, L. (2005). Social psychological profiles of identity styles: Attitudinal and social-cognitive correlates in late adolescence. Journal of Adolescence, 28, p Valde, G.A. (1996). Identity closure: A fifth identity status. Journal of Genetic Psychology, 157, p Zimmermann, G., Biermann Mahaim, E., Mantzouranis, G., Genoud, Ph., Crocetti, E. (2012). Brief report: The Identity Style Inventory (ISI-3) and the Utrecht-Management of Identity Commitments Scale (U-MICS): Factor structure, reliability, and convergent validity in French-speaking university students. Journal of Adolescence, 35, p

227 SOCIOLOGIE ANTROPOLOGIE STRATIFICARE SOCIALĂ ŞI CLASE SOCIALE. O PERSPECTIVĂ TEORETIC-METODOLOGICĂ Cristian Pop The purpose of this paper is to present a general frame for theoretical and methodological understanding, of the social structure from a given country. The social structure has two important components: social class and social stratification. Social class is the fundamental concept, defined in a relational manner, because it is related to the political and economical organization of the society. Throughout this paper I describe the criteria used in constructing social classes, and the importance of these classes in explaning social realities. The other important concept is the social stratification - the hierarchical ordering of the society in terms of power, privileges and prestige; the analysis of the distribution of commonly desired goods, shaped by questions related to who gets what, through what channels, and with what consequences. My aproach is to consider both size of the phenomenon with a critical eye, which means questioning the classical construct of social classes in the light of a rather soft concept such as life style, habitus, well being and the other way around, having in mind that the Lebenswelt is always guided by macro-structural categories. Structura socială şi stratificarea acesteia în clase sociale sunt aspecte dezbătute şi comentate din perspective diferite, care ţin cel mai adesea de tradiţiile weberiene şi marxiste de gândire. În rândurile care urmează, îmi Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

228 propun să construiesc o imagine generală a acestui fenomen de stratificare, punctând câteva contribuţii ale unor cercetători preocupaţi de structura socială a mai multor ţări. Mă interesează, de asemenea, să descriu modul şi criteriile după care sunt construite clasele sociale, pentru a înţelege utilitatea acestora în perioada contemporană. În plus, scopul acestui demers este de a schiţa cadrul general în care putem insera cazul României, pentru a-l face comparabil din punct de vedere internaţional. Structura socială poate fi înţeleasă ca patternuri persistente de comportament şi interacţiuni între indivizi sau poziţii sociale (House, 1981 apud Kohn şi Slomczynski, 2006). Structura socială e concepută ca un model bidimensional compus din clase sociale şi stratificare socială. Folosesc cartea lui Kohn şi Slomczynski (2006) şi astfel introduc clasele sociale ca fiind grupuri definite în termenii relaţiilor lor cu proprietatea şi controlul asupra mijloacelor de producţie, precum şi controlul lor asupra puterii de muncă a altor indivizi. Stratificarea socială este ordonarea ierarhică din societate în termeni de putere, privilegii şi prestigiu. Pentru cei doi autori, clasa este conceptul fundamental, pentru că face referire la organizarea politică şi economică a societăţii. Mai mult, clasa este relaţională, deoarece clasele sociale sunt definite şi indexate în termenii legăturilor lor cu alte clase sociale. Prin urmare, clasele sunt văzute ca grupuri distincte, nu un continuu, nici doar un set de categorii care pot fi plasate mai jos sau mai sus pe baza unei singure dimensiuni de bază. Stratificarea socială, pe de altă parte, e văzută ca un continuu, o ordonare ierarhică de la poziţia cea mai de jos spre cea mai de sus (Kohn şi Slomczynski, 2006, p.2). Un alt concept important, legat de cel anterior este cel de strat social. Aici folosesc o definiţie asupra căreia au căzut de acord o serie de autori, şi anume: agregate de indivizi care ocupă poziţii aproximativ similare într-o ierarhie conturată de putere, privilegii şi prestigiu (Williams, 1960; Kohn, 1969; Kohn şi Schooler, 1983 apud Kohn şi Slomczynski, 2006). Trecând în revistă un spectru larg de perspective legate de cele mai adecvate definiţii pentru structura socială, abordarea lui Slomczynski (2002, p. 11) pare a fi cea mai comprehensivă şi mai largă. Din perspectiva acestui autor, structura socială este o compoziţie de grupuri sociale între care există inegalităţi în oportunităţile de acces la bunuri publice. Prin urmare, într-un anumit sens, înglobează inegalităţile sociale. Wright (1997) arată că analiza claselor sociale nu se bazează pe asumpţia că toate fenomenele sociale pot fi explicate în primul rând în 228

229 termeni de clasă, nici că aceste clase sunt mereu un determinant important. Mai degrabă, analiza de clasă se bazează pe convingerea că putem vedea în clasă o cauză socială universală şi din această perspectivă are sens să explorăm ramificaţiile acesteia pentru o diversitate de fenomene sociale. Văzută în aceşti termeni, clasa este variabila independentă responsabilă de explicarea mai multor fenomene sociale. Pentru a înţelege clasele sociale, trebuie să avem în vedere diferitele conceptualizări care conturează acest concept în ştiinţele sociale. În acest sens, voi folosi demersul lui Wright (2006) pentru a putea cartografia diferitele sensuri ale clasei, dar şi înţelesurile lor în tradiţiile weberiene şi marxiste. Primul concept important este cel de relaţii de clasă. Pentru ca un sistem economic să poată funcţiona, este necesară desfăşurarea unei întregi game de resurse utile în producţie: unelte, maşinării, teren, materie primă, forţă de muncă, abilităţi şi aşa mai departe. Această desfăşurare poate fi descrisă in termeni de relaţii sociale, urmărind actorii individuali care participă la producţie cu drepturi diferite şi de pe poziţii de putere diferite, relativ la intrările şi rezultatele procesului de producţie. Puterea face referire la capacitatea efectivă a indivizilor de a controla utilizarea mijloacelor de producţie, incluzând capacitatea de a îşi apropia rezultatele acestei folosinţe; drepturi se referă la aplicarea legii de către terţi din cadrul puterii (Wight, 2006). Acelaşi autor continuă susţinând că, în momentul în care drepturile şi puterea indivizilor asupra resurselor de producţie sunt inegal distribuite, relaţiile pot fi descrise ca şi relaţii de clasă. Acestea sunt criterii importante, utile pentru a distinge între diverse clase sociale din România contemporană. În plus, atât Marx cât şi Weber înţeleg relaţiile de clasă în societăţile capitaliste gravitând în jurul relaţiei centrale dintre proprietarii mijloacelor de producţie şi cei care deţin puterea de muncă. Un alt concept important în viziunea lui Wright (2006) este cel de locaţie de clasă, care se referă la locaţiile indivizilor (şi uneori ale familiilor acestora) în interiorul relaţiilor de clasă. Dacă relaţiile şi locaţiile de clasă operează mai degrabă la nivel micro, structura de clasă este un concept de nivel macro care marchează organizarea generală a relaţiilor de clasă în interiorul unei unităţi mari de analiză (Wright, 2006). El vorbeşte şi despre interese de clasă, pe care indivizii le au în virtutea acestor alternative strategice determinate de clase sau despre conştiinţă de clasă, care se referă la ceea ce cred actorii despre relaţiile de clasă, structura de clasă precum şi propriul interes de clasă. Atât timp cât 229

230 indivizii au păreri greşite legate de natura structurii de clasă în cadrul căreia trăiesc sau despre locaţia lor în interiorul acelei structuri şi asupra strategiilor care le-ar reprezenta cel mai bine interesele de clasă, se poate vorbi despre conştiinţa de clasă ca fiind falsă (Wright, 2006). Există şi concepte mult mai volatile şi mai greu de suprins cu ajutorul datelor. Pentru Wright (2006), practicile de clasă sunt activităţile în care indivizii se angajează în urmărirea intereselor lor de clasă, pe baza înţelegerii proprii a relaţiilor de clasă. Formarea clasei se referă la formarea unor actori organizaţi colectiv în vederea atingerii intereselor de clasă. Conceptul de clasă în tradiţiile teoretice marxiste şi weberiene are o serie de aspecte comune: ambele tradiţii resping definiţiile simple, graduale pentru clase; amândouă sunt ancorate în relaţiile sociale care leagă oamenii cu diverse tipuri de resurse economice; ambele văd aceste relaţii sociale ca influenţe pentru interesele materiale ale indivizilor şi văd relaţiile de clasă ca potenţial pentru solidarităţi şi conflict (Wright, 2006). Intuiţia din spatele idei weberiene de şanse de viaţă este clară: tipul şi cantitatea de resurse pe care cineva le deţine au un impact asupra venitului în schimburile de pe piaţă (Weber [1922]1978 apud Wright, 2006). Preluând din ideile lui Marx, Wright îşi continuă argumentarea arătând că: Într-un context marxist, trăsătura relaţiei dintre oameni şi resursele economice, care este şi centrul analizei de clasă, este exploatarea. (...) Ce aduce în plus exploatarea este o revendicare conform căreia conflictele de interese dintre clase sunt generate nu doar de ceea ce oamenii au, dar şi de ceea ce oamenii fac cu ce au. Conceptul de exploatare evidenţiază conflictele din interiorul procesului de producţie, nu doar a conflictelor de pe piaţă. (...) Exploatare este prin urmare un diagnostic a procesului prin care inegalităţile de venit sunt generate de inegalităţile în drepturi şi putere asupra resurselor de producţie: inegalităţile apar, cel puţin parţial, datorită modurilor în care exploatatorii - în baza drepturilor şi puterilor lor exclusive asupra resurselor - sunt capabili să îşi însuşească surplusul generat de efortul exploataţilor. Dacă primele două dintre aceste principii sunt prezente, dar nu şi cel de al treilea, avem de-a face cu opresiune, dar nu exploatare (Wright, 2006, p ). Aceste inegalităţi în drepturi şi putere pot fi analizate în două moduri diferite. În primul rând, utilizând o perspectivă obiectivă, bazată pe câteva variabile bine-cunoscute care acţionează ca şi proxy-uri de încredere pentru modus operandi al inegalităţilor; în cel de al 230

231 doilea rând, într-o manierea subiectivă, folosind auto-poziţionarea indivizilor în diverse clase sociale, la diferite niveluri. În încercarea de a înţelege cum sunt construite categoriile sociale, putem identifica diferenţe între clasele sociale din societăţile capitaliste (ex. SUA) şi din cele socialiste (ex. Polonia) şi procesul de stratificare socială emergent în acestea. Pentru clasele sociale din societăţile capitaliste, Wright (1978, p ) descrie trei locaţii de clasă de bază: burghezie ai cărei membri controlează investiţiile şi procesul de acumulare, mijloacele fizice de producţie şi puterea de muncă a altora; mică burghezie ai cărei membri controlează investiţiile şi mijloacele de producţie, dar nu şi puterea de muncă a altora; Un proletariat ai cărui membri nu controlează niciunul dintre aceste elemente esenţiale de producţie. Wright (1978, p. 31) menţionează, pentru SUA, o serie de grupuri care ocupă locaţii contradictorii, numind managerii şi supervizorii care nu deţin mijloacele de producţie, dar în mod cert controlează atât mijloacele de producţie cât şi puterea de muncă a altor indivizi. O altă distincţie importantă este între muncitorii manuali şi non-manuali. Bazându-se pe aceste diferenţieri, dar având în vedere şi contextul social polonez (un context oarecum similar cu cel din România), Kohn şi Slomczynsky (2006, p ) propun un set de criterii pentru construirea claselor sociale în Polonia socialistă: Controlul asupra mijloacelor de producţie managerii formează cel mai influent grup în procesul de planificare economică, fiind o extensie a aparatului de putere statal; Controlul imediat asupra muncii acesta separă supervizorii nu doar de supervizaţi, ci şi de poziţiile înalte de management deoarece în fabrica socialistă coordonarea muncii este delegată la supervizorii de linie, dar le este dată foarte puţină autoritate; Munca manuală e distinctă de cea non-manuală Locaţia în economia centralizată muncitorii manuali care sunt angajaţi în fabricile mari şi în industriile extractive ale economiei centralizate şi cei care sunt angajaţi în industrii secundare sau în industrii de suport şi în servicii. Ca un rezultat, autorii au găsit muncitori productivi (centrul clasei muncitoare) şi muncitori neproductivi (periferia clasei muncitoare); 231

232 Deţinerea mijloacelor de producţie angajaţi pe cont propriu sau mica burghezie. Astfel, Kohn şi Slomczynski (2006) au identificat distincţiile majore între SUA şi Polonia ca fiind date de lipsa unei clase de angajatori/antreprenori în Polonia. Autorii au avut în vedere şi distincţia dintre două clase de muncitori manuali. Pentru aceeaşi perioadă, în Statele Unite ale Americii se folosesc şase clase sociale: 1. Angajatori; 2. Angajaţi pe cont propriu (sau mica burghezie); 3. Manageri; 4. Supervizori; 5. Muncitori non-manuali; 6. Muncitori manuali. În Polonia găsim, de asemenea, şase categorii, dar diferite faţă de cele din SUA: 1. Manageri; 2. Supervizori; 3. Muncitori non-manuali (intelighentia: profesionişti, tehnicieni şi personal administrativ); 4. Muncitori în producţie; 5. Muncitori în domeniul non-productiv. Pentru Kohn şi Slomczynski (2006) componentele majore ale stratificării sociale, atât în Polonia, cât şi în SUA, sunt educaţia, statusul ocupaţional şi venitul rezultat din muncă. De asemenea, autorii sunt conştienţi de faptul că modelele lor exagerează importanţa statusului ocupaţional relativ la importanţa educaţiei şi a venitului, deoarece toţi indicatorii de status ocupaţional, implicit sau explicit, au în compoziţia lor cerinţele educaţionale, dar şi nivelurile de venit ale ocupaţiilor. Un an mai târziu, Slomczynski şi Marquart-Pyatt (2007) evidenţiază nevoia de a integra două abordări ale structurii sociale pentru a o putea înţelege: una relaţională şi una distributivă. Aceştia identifică analiza structurii sociale în termeni de relaţii sociale ca fiind abordarea în termeni de clasă şi analiza distribuţiei bunurilor dorite public, pentru care care întrebarea centrală este cine primeşte, ce primeşte, prin ce canale şi cu ce consecinţe, ca fiind abordarea în termeni de stratificare. Pentru a înţelege structura de clasă din Polonia, Slomczynski şi Marquart-Pyatt (2007) aplică o schemă de clasă ajustată la transformările din perioada post-comunistă, făcând astfel distincţia între nouă clase sociale: 1. Angajatori; 2. Manageri; 3. Experţi; 4. Supervizori; 5. Angajaţi pe cont propriu; 6. Tehnicieni şi funcţionari; 7. Muncitori manuali calificaţi; 8. Muncitori manuali necalificaţi şi 9. Fermieri. În constinuare Slomczynski, Janicka, Shabad şi Tomescu-Dubrow (2007, p. 26), pentru a diferenţia între câştigătorii şi perdanţii tranziţiei post-comuniste (a distincţie începută încă din perioada socialistă), explică faptul că: 232

233 Clasele sociale sunt definite prin puterea economică care, în schimb, implică funcţii specifice de natură politică şi ideologică în societate. (...) Proprietatea asupra mijloacelor de producţie, controlul asupra procesului de muncă şi asupra resurselor economice sunt constitutive ale relaţiilor de clasă. Acestea formează baza pe care sunt construite identitatea politică şi culturală a claselor sociale. (...) Stratificarea socială înseamnă existenţa inegalităţilor între persoane relativ la bunuri publice. Educaţia formală, rangul ocupaţional şi venitul sunt dimensiunile de bază ale stratificării sociale. Gradul de inegalitate socială este, în sens statistic, puternic determinat de poziţia de clasă. Folosind aceste două concepte, autorii reuşesc să demonstreze că în termeni de stratificare socială, pentru Polonia, clasele privilegiate sunt compuse din angajatori/antreprenori, manageri şi experţi, pe când clasele dezavantajate sunt compuse din muncitori manuali calificaţi, muncitori manuali necalificaţi şi fermieri. De asemenea, folosind modele de regresie, demonstrează că există o distanţă importantă (măsurată prin educaţia formală, rang ocupaţional şi venit) între indivizii aparţinând celor două clase opuse. Cu toate aceste clasificări şi criterii, rămân o serie de întrebări care trebuie clarificate. Acestea se referă la identificarea posibilităţilor menite să măsoare stratificarea socială şi căile potrivite de a construi clase sociale. Pentru a răspunde la aceste întrebări, un prim pas este să înţelegem cum sunt construite scalele ocupaţionale, care, de cele mai multe ori, stau la baza claselor sociale. În acest sens, e nevoie să respectăm anumite condiţii. Patru dintre aceste condiţii, identificate de Domanski's et al. (2009, p ) sunt esenţiale: 1. Precizia a defini cu o precizie rezonabilă ce vrem să măsurăm; 2. Fiabilitatea o caracteristică a stabilităţii a indicatorilor sociali care indică problematica standardizării în codarea ocupaţiilor şi validitatea măsura în care categoriile din CSO (Clasificarea Socială a Ocupaţiilor) identifică cele mai importante diviziuni şi distanţe sociale; 3. CSO operaţionalizat în termeni de roluri ocupaţionale, şi 4. CSO trebuie să fie o schemă prietenoasă cu utilizatorul (user-friendly) categoriile trebuie să fie uşor traduse în limbajul în care se colectează şi codează informaţiile rezultate din cercetări. Dincolo de scopul lor funcţional, toate aceste condiţii, dacă nu sunt respectate, devin motive pentru a construi noi clasificări. Aceiaşi autori identifică două motive importante în virtutea cărora sunt folosite clasificările ocupaţionale. Primul motiv scot în evidenţă 233

234 faptul că aceste clasificări sunt nişte instrumente utile în codarea informaţiei colectată din cercetări. Cel mai bun mod de a colecta date ocupaţionale este prin intermediul întrebărilor deschise. Al doilea motiv este legat de aplicabilitatea lor pentru operaţionalizarea claselor sau poziţiilor sociale definite în termeni de variabile categoriale. Clasificarea ocupaţiilor are în vedere aspecte legate de cel mai bun mod prin care putem reflecta distanţe, clivaje şi bariere, dar şi modul în care identificăm locaţiile indivizilor în spaţiul social (Domanski et. al, 2009). Cea mai folosită schemă este Standardul Internaţional de Clasificare a Ocupaţiilor (ISCO 88). Acesta grupează locurile de muncă în ocupaţii utilizând, cel mai adesea, similaritatea abilităţilor necesare pentru a îndeplini îndatoririle şi sarcinile de la locul de muncă. ISCO 88 foloseşte două dimensiuni ale conceptului de abilitate pentru a construi grupuri: 1. Nivel al abilităţilor (skill level), care depinde de complecsi-tatea sarcinilor de rezolvat, unde această complexitate a sarcinii are prioritate asupra gamei/multitudinii de sarcini; şi 2. Abilităţi-specializate (skill-specialization), care reflectă tipul de cunoştinţe aplicate, instrumentele şi echipamentele folosite, materialele pe care sau cu care se lucrează şi natura bunurilor şi a serviciilor produse. Trebuie evidenţiat faptul că în ISCO 88 se pune accentul pe abilităţile necesare pentru a îndeplini îndatoririle şi sarcinile de la locul de muncă şi nu pe faptul că un muncitor cu o ocupaţie oarecare este mai mult sau mai puţin calificat comparabil cu un alt muncitor dintr-o ocupaţie similară sau dintr-un alt domeniu. O clasificare a ocupaţiilor este un instrument pentru organizarea tuturor muncilor dintr-un anumit cadru, industrie sau ţară, într-un set de grupuri clar definite, în funcţie de sarcinile şi îndatoririle de la locul de muncă. Este formată, în mod normal, din două componente: 1. sistemul de clasificare în sine, care orientează felul în care locurile de muncă urmează să fie clasificate în cele mai detaliate grupuri şi cum aceste grupuri vor fi agregate în altele mai restrânse. Include titlurile şi codurile ocupaţionale şi reprezintă un set de valori pentru variabila ocupaţie, o variabilă ce descrie diferitele sarcini şi îndatoriri. 2. o componentă descriptivă care are rolul de a descrie îndatoririle şi sarcinile, dar şi alte aspecte ale ocupaţiilor care aparţin fiecărui grup definit, incluzând bunurile şi serviciile produse, nivelul abilităţilor şi specializarea necesară, ocupaţiile incluse şi excluse, restricţiile de ocupare a unui 234

235 anumit loc de muncă etc. Aceste descrieri constituie un dicţionar al ocupaţiilor 1. ISCO este alcătuit din 10 grupe mari: 1. Membri ai corpului legislativ, ai executivului, înalţi conducători ai administraţiei publice, conducători şi funcţionari superiori; 2. Specialişti în diverse domenii de activitate; 3. Tehnicieni şi alţi specialişti în domeniul tehnic; 4. Funcţionari administrativi; 5. Lucrători în domeniul serviciilor; 6. Lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit; 7. Muncitori calificaţi şi asimilaţi; 8. Operatori la instalaţii şi maşini; 9. Muncitori necalificaţi 10. Forţe armate Domanski et al. (2009) identifică limita cea mai importantă a acestei clasificări ca nefiind una de natură strict sociologică, deoarece a fost construită iniţial de Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) în interesul studiilor economice şi pentru politici sociale. Conform ILO, ISCO este bazat în special pe conţinutul rolurilor ocupaţionale şi locaţia lor în diviziunile tehnice ale muncii şi nu pe deţinerea mijloacelor de producţie, autoritate şi alte criterii sociologice. Prin urmare, autorii subliniază diferenţele dintre clasificările sociologice şi ne-sociologice: Într-o clasificare sociologică, segmentul de bază al structurii sociale poate fi direct derivat prin agregarea unor categorii detaliate, deoarece definiţia sociologică a ocupaţiilor ţine cont de caracteristicile esenţiale ale locaţiei individului în structura socială. În cazul utilizării unei clasificări ne-sociologice a ocupaţiilor, este necesară o abordare multidimensională. (Domanski et al., 2009, p.31) Un exemplu de clasificare sociologică este schema EGP, propusă de Robert Erikson, John Goldthorpe şi Lucienne Portocarero (Erikson, Goldthorpe, Portocarero, 1979; Erikson, Goldthorpe, 1992). Domanski et al. (2009) arată că scopul primar al schemei EGP este de a captura poziţiile de clasă determinate de apectele relaţionale şi distributive alte inegalităţilor sociale. Conceptual, schema EGP diferenţiază poziţii din interiorul pieţei muncii şi a unităţilor de producţie în termeni de relaţii tipice de angajare. Clasele EGP sunt un rezultat bazat pe trei variabile 1 Pentru mai multe informaţii despre ISCO 88: 235

236 proxy: 1. Ocupaţia codată conform ISCO 88; 2. Poziţia de supervizor în unitatea organizatorică este definită în termeni de număr de subordonaţi şi 3. Se face o distincţie între angajatori şi angajaţi. Cu toate că au fost dezvoltate şi elaborate un număr important de alte scale ocupaţionale, încă întâlnim o serie de limitări. Domanski et al. (2009) scot în evidenţă o problemă legată de identificarea indivizilor care nu fac parte din forţa de muncă activă: persoane retrase din muncă, pensionari, şomeri, studenţi, copii, persoane casnice şi persoane care nu au fost niciodată angajate. Totuşi, soluţia lor pragmatică este de a plasa aceşti indivizi în roluri ocupaţionale, în diverse modalităţi, dar cel mai adesea folosind informaţii despre rolurile lor ocupaţionale din trecut. Autorii sugerează ca este important, de asemenea, să testăm dacă există diferenţe între oamenii activi şi cei inactivi. Aceste clasificările ocupaţiionale sunt create pentru a identifica diviziunile cele mai pregnante ale stratificării sociale şi sunt bazate pe criterii ce ţin de diviziunea socială a muncii, precum: 1. Caracterul muncii. Determinantul principal este gradul în care acţiunile întreprinse necesită contact cu lucruri şi date; 2. Complexitatea muncii. Unii dintre muncitori au sarcini complexe şi alţii au sarcini simple. 3. Poziţia în organizarea formală a muncii. Diferenţiază între cei care supervizează sau direcţionează munca altor indivizi şi cei care nu au astfel de obligaţii. 4. Tipul de activitate economică. Modul în care echipamentul, munca şi produsele sunt combinate pentru a crea bunuri şi servicii specifice. 5. Deţinerea locului de muncă. Putem face distincţia între deţinătorii mijloacelor de producţie (angajatori) şi muncitori angajaţi. 6. Sectorul economic. Privat, public (sector de stat), sector cooperativ. 7. Principiile organizării muncii. Aici găsim câteva elemente importante, precum regimul organizatoric şi tehnologic, cât de îndeaproape se face supravegherea şi cât de rutiniere sunt sarcinile. 8. Abilităţile necesare. Tipul specific de diplomă necesar pentru o anumită ocupaţie. (Domanski et al. 2009, p.49-50). Acestea sunt o parte din criteriile utile în evaluarea claselor sociale din România, considerând ocupaţia unul dintre criteriile de bază. În plus, criteriile menţionate anterior sunt utile în compararea diferitelor tipuri de clasificări sociale ale ocupaţiilor. 236

237 Pentru a înţelege modul în care sunt stratificate clasele sociale folosesc din nou lucrarea lui Domanski, Sawinski şi Slomczynski s (2009). Aceşti autori caracterizează poziţiile ocupaţionale cu ajutorul a patru dimensiuni: abilităţile necesare, complexitatea muncii, remunerarea materială şi prestigiul ocupaţional. Acestea sunt tratate ca şi variabile sintetice inferate dintr-un set de indicatori potriviţi sau din măsurători agregate. Vorbind de rolul fiecărei dimensiuni, autorii explică: Scalele abilităţilor necesare şi a complexităţii muncii reflectă investiţiile făcute de indivizi în procesul de pregătire pentru rolurile lor ocupaţionale în timp ce sunt activi în aceste roluri. (...) Într-o manieră similară, remuneraţia materială şi prestigiul ocupaţional sunt variabile care dau seama de beneficiile rezultate în urma ocupării unor roluri ocupaţionale. (Domanski et al., 2009, p. 137) Pentru prima dimensiune, Domanski et al. (2009) folosesc trei variabile pentru a construi o scală de abilităţilor necesare: 1. Nivelul general de educaţie; 2. Abilităţile ocupaţionale speciale, şi 3. Nivelul necesar de educaţie formală. Primul element este măsurat folosind indexul dezvoltării educaţionale generale (GED), care măsoară nivelul de complexitate pe o scală de zece puncte conform căreia muncitorii dintr-o ocupaţie dată trebuie să folosească logica şi operaţiile aritmetice, precum şi limbajul (scris şi citit). Abilităţile ocupaţionale speciale sunt măsurate cu ajutorul scalei de Pregătire Vocaţională Specială (SVT), care are zece puncte şi are la bază timpul necesar pregătirii pentru a putea îndeplini sarcinile unei anumite ocupaţii, incluzând timpul de pregătire pentru un rol ocupaţional pe parcursul şcolarizării formale. Autorii au generat cea de a treia variabilă (nivelul dorit educaţie formală DES pe o scală cu patru puncte), utilizând o versiune îmbunătăţită a clasificării folosite '70 de Oficiul Central de Statistică. Aceste liste prezintă grupuri ocupaţionale care au nevoie de niveluri diferite de educaţie. Cu ajutorul acestor trei variabile, au construit o variabilă de sinteză (SREQ valorile estimate ale scalei abilităţilor necesare) folosind următoarea ecuaţie de regresie (p. 139): SREQ = GED SVT DES Valorile teoretice ale SREQ variază între -2 şi 89. În general, la nivelurile de sus vom găsi poziţii înalte de management din diferite domenii, pe când la nivelurile cele mai de jos vom găsi muncitorii necalificaţi. 237

238 Următorul criteriu folosit pentru a stratifica poziţiile de clasă este scală complexităţii muncii. Distincţiile făcute aici sunt între munca cu date, oameni şi obiecte. Domanski et al. (2009) consideră că tot ceea ce fac muncitorii în timp ce lucrează poate fi descris în categorii comportamentale care se referă la date, oameni şi obiecte. Cu alte cuvinte, a descrie o ocupaţie înseamnă a identifica acţiunile elementare referitoare la contactele interpersonale, procesarea informaţiei şi efortul fizic. Pentru aceşti cercetători, indexul de muncă cu datele e bazat pe o scală cu nouă puncte, unde 1 reprezintă efortul minim depus în această acţiune, 9 efortul maxim, iar 0 înseamnă aproape nici un fel de contact cu date. Următoarea dimensiune a complexităţii muncii este cea a interacţiunii cu oamenii, măsurată din nou pe o scală cu 9 nivele. La primul nivel avem indivizii care înţeleg şi execută instrucţiuni simple, iar la ultimul nivel avem instrucţiuni care afectează trăsăturile de personalitate ale individului. Cea de a treia dimensiune complexitatea muncii cu obiecte are ca prim nivel ridicarea şi deplasarea greutăţilor iar la ultimul nivel (nouă) un contact minim cu obiectele, acţiune ce este delegată către subordonaţi. Aici ecuaţia de regresie este: COM = 4.95 SYM P.L THI (p. 145). COM este complexitatea muncii, SYM prezintă complexitate muncii cu date, P.L denotă complexitatea muncii cu oameni şi THI are în vedere complexitatea muncii cu lucruri. Coeficienţii acestei ecuaţii au rezultat dintr-un model pentru 30 de ocupaţii alese, unde valorile pentru SYM, P.L şi THI pentru o anumită ocupaţie sunt variabile independente. Domanski et al. (2009) sumarizează complexitatea muncii prezentând şapte dimensiuni care o caracterizează: 1. Complexitatea muncii cu date; 2. Complexitatea muncii cu oameni; 3. Complexitatea muncii cu obiecte; 4. Timpul necesar muncii cu date; 5. Timpul necesar muncii cu oameni; 6. Timpul necesar muncii cu obiecte, şi 7. Complexitatea generală a muncii, care este măsura în care problemele de la muncă necesită originalitate, idei noi şi intuiţie pentru a fi rezolvate. Pentru scala remunerării materiale, Domanski et al. (2009) au folosit două variabile: educaţia medie şi veniturile medii. Totuşi, autorii discută limitările teoretice şi metodologice ale acestei opţiuni, arătând că, din punct de vedere teoretic, ocupaţia este o variabilă care mediază între educaţie şi venit. Caracterizând o ocupaţie pe baza educaţiei şi venitului, ei estimează poziţia socială şi economică a indivizilor care ocupă aceste poziţii. De asemenea, ei descriu una dintre cauzele principale şi, totodată, 238

239 una dintre consecinţele principale a activităţii pe piaţa muncii a indivizilor. Dintr-un punct de vedere metodologic, problemele pot să apară într-un model explicativ, în care cercetătorii folosesc educaţia şi poziţia respondentului pe o scală de status socio-economic când una dintre componentele acestei scale e valoarea medie a educaţiei dintr-o ocupaţie oarecare. Pentru scala remunerării materiale (MRE) ecuaţia este: MRE = Z * (p.151). Z = (U i Ū) /δ u unde U i este suma veniturilor în a i-a ocupaţie, iar Ū este nivelul mediu de venit pentru toate ocupaţiile iar δ u este abaterea standard a veniturilor. Pentru scala de prestigiu ocupaţional, în Polonia (şi nu numai) s-a pregătit o listă de 500 de ocupaţii din Clasificarea Socială a Ocupaţiilor (SCO). Domanski et al. (2009) arată că aceste ocupaţii au fost evaluate de experţi folosind un sistem de dublă poziţionare: în prima etapă au împărţit lista de 500 de ocupaţii în zece grupuri; în cea de a doua etapă au împărţit fiecare grup în subgrupuri şi mai detaliate. S-a demonstrat că există o corelaţie mare şi puternică între evaluările medii făcute de experţi şi evaluările medii făcute de respondenţii dintr-un eşantion reprezentativ de adulţi. Astfel a fost creată o nouă scală de prestigiu, folosind răspunsurile experţilor din diferite domenii ale muncii din întreaga Polonie. 2 Pornind de la criteriile şi conceptele descrise, putem construi scheme de clase sociale bazate pe ocupaţii, care pot să descrie situaţia din România contemporană. În mod evident, acestea trebuie să ţină totuşi cont de realitatea actuală în care sistemul de clase sociale din România este încă tributar organizării socialiste, bazată pe o economie planificată şi centralizată. Mai mult, pentru a putea descrie cu succes structura socială a României, este nevoie de un sistem nou de clase sociale ancorate teoretic, dar, în acelaşi timp, şi empiric, în realităţile cotidiene (Pop, 2013a). Aceste clase sociale au un impact semnificativ asupra felului în care indivizii percep societatea şi poziţia lor în aceasta. Se poate demonstra că apartenenţa la o anumită clasă socială crează şanse diferite pentru indivizi de a avea traiectorii de mobilitate ascendente sau descendente. Totodată, procesul de dobândire de status este puternic legat de clasa socială, fiind influenţat de aceasta (Pop, 2013b). Suplimentar apar o serie de alte noi întrebări: 1. Vorbim într-adevăr de clase sociale în sensul descris de Wright şi alţi gânditori de orientare marxistă sau avem de fapt o serie de categorii socio-ocupaţionale care influenţează comportamentul şi luările de poziţie 2 Mai multe detalii se pot găsi în Domanski et al.(2009), p

240 ale indivizilor? 2. Sunt aceste clase/categorii bazate doar pe criterii hard, precum cele descrise în text (legate de educaţie, venit şi ocupaţie) sau putem să includem aici şi aspecte mai soft, cum sunt variabilele de natură culturală (stil de viaţă, habitusuri etc.) după cum sugerează şi Savage (2005, 2013)? Aceste întrebări pot să fie şi direcţii de cercetare mari care să nuanţeze poziţii mai tradiţionale asupra ceea ce înseamnă structura socială într-o societate dată. Bibliografie: Domanski, H., Sawinski, Z., Slomczynski, K.M. (2009). Sociological Tools Measuring Occupations. New Classification and Scales. Warsaw: IFIS Publishers. Erikson, R., Goldthorpe, J.H. and Portocarero, L. (1979) Intergenerational Class Mobility in Three Western European Societies: England, France and Sweden. British Journal of Sociology, 30(4): Erikson, R. and J. H. Goldthorpe (1992) The Constant Flux. A Study of Class Mobility in Industrial Societies. Oxford: Oxford University Press. Kohn, M.L. and Slomczynski, K.M. (2006). Social Structure and Self-Direction. A Comparative Analysis of the United States and Poland Warsaw: IFIS Publishers Pop, C. (2013a) Social Classes in Romania. A New Class Schema, In Romanian Journal of Population Studies,Vol. VII, No. 2, p Pop, C. (2013b) Social Classes in Romania. A Cohort Analysis, teza de doctorat în manuscris la Univesritatea Babeş-Bolyai. Savage, M., Warde A., Devine, F. (2005) Capitals, assets, and resources: some critical issues. In The British Journal of Sociology, vol. 56, issue 1, p , LSE Savage, M., et. al. (2013) A new Model of Social Class: Findings from the BBC's Great British Class Survey Experimen.t Sociology, 0(0), p. 1-32, Sage Slomczynski, K.M. (ed.) (2002). Social Structure. Changes and Linkages. Warsaw: IFIS Publishers Slomczynski, K.M, S. T. Marquart-Pyatt (eds.) (2007) Continuity and Change in Social Life. Structural and Psychological Adjustment in Poland. Warsaw: IFIS Publishers Wright, E.O (1978) Class, Crisis and the State. London: New Left Books Wright, E.O (1997) Class counts: comparative studies in class analysis. Cambridge: Cambridge University Press Wright, E.O. (2006) Class. In Jens Beckert and Milan Zafirovsky (eds.) International Encyclopedia of Economic Sociology, Routledge, p Web: International Standard Classification of Occupations (ISCO-08) accesat ultima oară în data de

241 PERCEPŢIA ŞI CONTURAREA GRUPULUI DE RELAŢIONARE PREFERENŢIALĂ ÎN ADOLESCENŢĂ Salánki Zoltán Perceiving and contouring the group of interpersonal attraction in adolescence. In the field of social sciences, friendship and close relationships are held as basic characteristics of adolescent experience. In adulthood the experience of affiliation based on interpersonal attraction is mostly identified with issues regarding family/couple formation and friendship as help or carrying for each other, reflection of dyadic relations. Even if in the adolescence friendship and love is reflected also as an extension of dyadic relations and more diffuse relation within peers, the core of this behaviors stands as a slightly different pieces, on learning and including the other in the self strongly linked in a group experience as a whole. Based on our inquiry, on college and high school students, this paper will outline these group identities. În limbajul curent, termenii cei mai frecvent utilizaţi pentru a desemna cele două tipuri distincte de relaţionare bazată pe atracţia interpersonală şi alegerea liberă a partenerului sunt prietenia şi iubirea. Abilităţile de relaţionare preferenţială dobândesc o semnificaţie deosebită în adolescenţă şi tinereţe, când prieteniile şi relaţiile de dragoste devin repere centrale ale existenţei. 1 Apreciată din perspectiva bugetului de timp alocat în perioada adolescenţei, relaţia cu prietenii reprezintă una dintre cele mai grăitoare experienţe de viaţă. 1 Laursen, B., Furman, W. & Mooney, K. S., Predicting interpersonal competence and self-worth from adolescent relationships and relationship networks: Variable-centered and person-centered perspectives, Merrill-Palmer Quarterly, Vol. 52, 2006, p Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

242 De asemenea, relaţia romantică se situează pe primul loc în viaţa unui adolescent sau tânăr, constituind o sursa de emoţii puternice. Prietenia şi dragostea au o bază valorică, atitudinală şi comportamentală comună, sunt comportamente generice care răspund nevoilor de experimentare, de întovărăşire şi împărtăşire a experien-ţelor personale cu cei de vârstă similară. Oamenii de ştiinţă au subliniat rolul acestora în dezvoltarea unei personalităţii sănătoase, echilibrate şi a capacităţii de relaţionare interpersonală în general. În această etapă de viaţă, cel mai important mediu de socializare îl reprezintă grupul de prieteni. Grupurile de referinţă cărora le aparţinem se numesc grupuri de egali. Prin compararea cu persoanele din grupul de referinţă sau grupul de egali stabilim valoarea sau dezirabilitatea ţinutei, a gândurilor, a sentimentelor şi comportamentelor. Persoanele cu care ne comparăm constituie o sursă de modele pe care adesea le imităm, anticipând că vom deveni membri ai unui grup. 1 Probabil fără a fi pe deplin conştienţi de efectele sociale ale alegerii educaţionale, liceenii şi studenţii vor intra în etapa adolescenţei prelungite, care favorizează atât social, cât şi instituţional, o mai bogată experienţă de interacţiune cu congenerii, cu grupul de egali, cu prietenii. De regulă, indivizii se asociază în cadrul grupului social de provenienţă (endogamie) pe baza asemănărilor dintre ei (homofilie). Termenul homofilie, în sens de atracţie faţă de cei asemănători, a fost introdus în ştiinţele sociale de către P. Lazersfeld şi R. K. Merton, care au observat şi studiat aceste tendinţe de asociere. Ei au definit două tipuri de tendinţe. Homofilia de status se referă la asocierea în funcţie de caracteristici prescrise, precum: rasa, etnia, sexul, genul şi vârsta, şi caracteristici dobândite, precum: educaţia, statusul profesional şi ocupaţia. Homofilia valorică se referă la tendinţa asocierii în funcţie de asemănarea în gândire, concepţii de viaţă, atitudini, comportamente. 2 Cercetările referitoare la tendinţele de asociere au relevat rolul determinant al asemănărilor după caracteristicile de status socioeconomic (vârstă, gen, etnie, bunuri materiale şi status financiar). 1 Johnson, Allan G., Dicţionarul Blackwell de sociologie, Bucureşti, Edit. Humanitas, (c) 2007, p Furman, W., Simon, Valerie. A., Homophily in adolescent romantic relationships, in: Prinstein, M., Dodge, K. A. (eds.) Peer contagion processes among youth, New York, Edit. Guilford Press, 2008, p

243 Acestea sunt dublate de asemănările în termeni de valori, atitudini şi credinţe. Asemănările în caracteristici de personalitate sunt modeste. 3 Alegerea de către tineri a profilurilor educaţionale similare se bazează, de regulă, pe interese şi abilităţi asemănătoare sau cel puţin pe capacităţi, performanţe şi deprinderi de învăţare asemănătoare. Aceasta duce la integrarea lor într-un mediu de socializare caracterizat prin similaritatea atitudinal-valorică. Instituţiile şcolare grupează anterior tinerii după variabile de vârstă, status socio-economic, etnie, oferind totodată sfera de interese şi preocupări comune. Fără suportul instituţional al şcolii, prieteniile adolescenţilor devin instabile. 4 Educaţia şcolară şi universitară asigură, totodată, şi un grad sporit de proximitate fizico-geografică, furnizată de frecventarea instituţiilor de învăţământ. Bazat pe o anchetă efectuată, în anul 2013, într-un centru universitar, studiul prezent oferă o descriere sintetică a relaţionării preferenţiale în cadrul grupurilor de liceeni şi studenţi din perspectiva structurii grupurilor şi a caracteristicilor sociale ce determină relaţiile dintre tineri. Urmând principiile eşantionării teoretice, s-a realizat o selecţie intenţionată orientată spre scop, după criteriul variabilităţii maxime a caracteristicilor definitorii ale populaţiei: ocupaţie, vârstă, gen şi etnie, astfel încât în eşantion să se realizeze o reprezentare fidelă a structurilor din populaţie. Din totalul de 339 chestionare valabile au putut fi constituite şase clase de subpopulaţii (liceeni şi studenţi, fete şi băieţi, români şi maghiari). În prelucrarea datelor au fost utilizate analiza agregată a frecvenţelor unor indicatori care evidenţiază principalii factori de influenţă socială şi analiza cluster de grupare a populaţiei, metodă exploratorie pentru identificarea unor grupări ce prezintă practici comportamentale comune. Ancheta pilot derulată anterior investigaţiei propriu-zise a relevat faptul că cele mai consistente tipuri de relaţii preferenţiale, atât din punctul de vedere al haloului afectiv, cât şi din cel al configurării grupului, sunt cele de prietenie, bună prietenie şi parteneriat romantic. Întâlnirile între potenţialii prieteni sunt determinate de structurile instituţionale. De regulă, ei frecventează aceleaşi şcoli, aceleaşi locuri 3 Ibidem 4 McPherson, M., Smith-Lovin, L., Cook, James M., Birds of a Feather: Homophily in Social Networks, Annual Review of Sociology, Vol. 27, 2001, p

244 de petrecere a timpului liber, locuiesc în acelaşi cartier. În acest sens, cea mai relevantă dovadă a furnizat-o cercetarea întreprinsă, în 1950, de către L. Festinger, S. Schachter şi K.W. Back, care a demonstrat asocierea dintre proximitatea fizică şi alegerea prietenilor. 5 Pentru populaţia investigată, compararea celor mai relevante spaţii de proximitate în care tinerii s-au cunoscut sau care se suprapun identificării cu grupul de prieteni relevă prevalenţa statistic semnificativă a instituţiilor de învăţământ faţă de zona rezidenţială, localitatea de studiu sau altă localitate. În cazul relaţionării romantice, apare o tendinţă aproape opusă, respectiv scăderea frecvenţelor de grupare odată cu distanţarea spaţială. Această tendinţă se datorează unor diferenţe la nivel ocupaţional. În cazul elevilor, majoritatea partenerilor sunt din localitatea de studiu care este, totodată, şi cea rezidenţială. În rândul studenţilor, localitatea de provenienţă a partenerului este de regulă altă localitate, pentru că 80% dintre studenţi sunt din alte localităţi decât cea în care studiază. Ei vin în localitatea de studiu nu numai cu un bagaj educaţional. ci şi cu unul relaţional, format în localităţile de provenienţă. Însă, în cazul relaţionării romantice, la nivelul întregului eşantion, diferenţele dintre locaţii nu sunt statistic semnificative. În toate tipurile de relaţionare preferenţială modelul cel mai comun de interacţiune este cel al contactelor zilnice. Ca frecvenţă a întâlnirilor, interacţiunea cu prietenii buni este cea mai consistentă relaţie, diferită de celelalte două, relaţia cu prietenii sau cu partenerul romantic, în care, chiar dacă întâlnirile zilnice constituie regula, există un echilibru mai pronunţat între cei ce se întâlnesc zilnic, de 2-3 ori pe săptămână sau mai rar. Referitor la timpul alocat interacţiunii cu prietenii, evaluarea este mai dificilă, datorită subiectivităţii în declaraţii. O primă prelucrare în funcţie de mai multe variabile urmărite ce privesc atât bugetul de timp alocat interacţiunii cu grupul, cât şi frecvenţa întâlnirilor săptămânale indică faptul că tinerii investigaţi petrec zilnic în mod direct, faţă în faţă, cu prietenii în medie 30 de minute, tot atât timp cu prietenii buni, iar cei care au partener romantic alocă suplimentar faţă de aceşti timpi, circa 1 oră. Aceştia sunt timpii în care ei au un contact direct cu 5 Christopher P. Roberts-Griffin, What Is a Good Friend: A Qualitative Analysis of Desired Friendship Qualities, Penn McNair Research Journal, Vol. 3, 2011, p. 2, 244

245 grupul, la aceasta adăugându-se timpul petrecut indirect, prin intermediul telefoniei sau internetului. Datele referitoare la timpul indirect de interacţiune exprimă o valoare mai mică, dar apropiată de cel direct. În consecinţă, conform declaraţiilor celor investigaţi, putem estima faptul că liceenii şi studenţii alocă relaţiei cu grupul, direct şi indirect în medie 2 ore zilnic dacă nu sunt implicaţi într-o relaţie romantică şi cca. 4 ore în caz contrar. Studii efectuate arată că elevii petrec 5-8 ore gândindu-se la actuali sau potenţiali iubiţi, iar cei care sunt implicaţi într-o astfel de relaţie petrec mai mult timp în compania partenerului romantic decât în cea a prietenilor. 6 De asemenea, datele obţinute sunt convergente cu cele din literatura de specialitate, care indică faptul că, în condiţiile slăbirii determinărilor de proximitate fizică, datorită tehnologizării care fără efort suplimentar poate extinde spaţiul fizic al socializării la cel virtual, cel mai bun predictor al frecvenţei întâlnirilor dintre prieteni rămâne proximitatea ocupaţională şi cea rezidenţială. 7 În ceea ce priveşte structura grupului de relaţionare preferenţială, în baza datelor obţinute putem afirma că în cazul populaţiei investigate cel mai important mediu de socializare îl constituie grupul de relaţionare preferenţială. Nu au fost cazuri în care persoanele investigate au declarat că nu au prieten sau prieten bun şi extrem de rare cazurile celor care au numai un prieten sau prieten bun. Cei mai mulţi declară că au un număr de 3 prieteni buni (media pe populaţia investigată fiind de 5 prieteni buni) şi un număr de 10 prieteni (media pe populaţia investigată fiind de 13 prieteni). Conform cercetărilor referitoare la structura grupurilor de prieteni, în cadrul mai larg al populaţiei de tineri, numărul de membrii ai grupului de relaţionare preferenţială variază de la 3 la 10 persoane, majoritatea având aproximativ 5 prieteni. 8 În lumina acestor date, considerăm că rezultatele obţinute pe populaţia investigată, care reflectă o structură de grup mai consistentă din punct de vedere numeric cu o medie de 18 membri, reflectă fidel realitatea, deoarece liceenii şi studenţii sunt într-un mediu care favorizează atât social, cât 6 Richards et al 1996; Laursen şi Williams, 1997, apud. Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.) Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell, Iaşi, Edit. Polirom (c) 2009, p McPherson, M., Smith-Lovin, L., Cook, James M., op.cit., p Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.) Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell, ed. cit., p

246 şi instituţional, o mai bogată experienţă de interacţiune cu congenerii, cu grupul de egali, cu prietenii. Indiferent de vârstă, la momentul anchetei, 40,1% dintre tineri erau implicaţi într-o relaţie romantică, 30% dintre aceştia fiind la prima experienţă de acest gen. Studii efectuate pe elevi americani cu vârste între 12 şi 18 ani arată că mai mult de 50% dintre ei au declarat că în ultimele 18 luni au avut o relaţie romantică. 9 Între numărul de prieteni şi numărul de prieteni buni există o corelaţie pozitivă moderată, ceea ce conferă marea variabilitate de combinare a acestor relaţii în cadrul grupului. De asemenea, între numărul de prieteni şi faptul de a avea un partener romantic există o legătură care indică incidenţa mai mică a parteneriatului romantic în rândul celor care au un număr mai mare de 15 prieteni. Această legătură se constată şi în raport cu numărul de prieteni buni, existând o incidenţă mai mare a parteneriatului romantic în rândul celor care au de regulă mai puţin de 6-8 prieteni. Elevii au de regulă atât un număr mai mare de prieteni, cât şi un număr mai mare de prieteni buni decât studenţii. Există o asociere statistic semnificativă, dar slabă, care indică faptul că în rândul studenţilor sunt mai mulţi cei care au un partener romantic decât în rândul elevilor. Analizele privitoare la variabila gen arată că între băieţi şi fete nu există diferenţe statistic semnificative în ceea ce priveşte numărul de prieteni sau de prieteni buni pe care îi au. Nu există diferenţe nici în ceea ce priveşte incidenţa relaţiilor romantice printre băieţi sau fete. Cu toate că analiza frecvenţelor referitoare la structura şi dinamica de relaţionare a grupurilor relevă aspecte importante care subliniază caracterul generic şi simultaneitatea diferitelor tipuri de relaţionare (prietenie, bună prietenie şi iubire) şi importanţa grupului în definirea şi conturarea acestor relaţii conjugarea dintre aceste date şi factorii sociali (proximitatea fizică şi homogamia de status) care asigură fundalul acestor interacţiuni nu au evidenţiat un tipar comportamental specific populaţiei investigate. În literatura de specialitate se constată diferenţierea netă între relaţiile de prietenie şi cele de dragoste. În Enciclopedia relaţiilor umane, editată de H. T. Reis, S. Sprecher şi S.K. Sprecher (2009), apare foarte evident această distincţie. În prezentarea subiectelor 9 Carwer, Jayner şi Udry, 1999, apud., Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.), op. cit., p

247 abordate la tematica Relaţii sociale în copilărie şi adolescenţă sunt enumerate, printre altele, relaţiile romantice în adolescenţă, curtarea în adolescenţă şi tinereţe, prietenia în copilărie şi adolescenţă. Cu toate că mulţi autori vorbesc despre caracterul ubicuu al prieteniei pe întreg ciclul de viaţă, modalitatea prezentării relaţiilor în cauză în enciclopedia menţionată relevă concomitent diferenţieri calitative şi o succesiune temporală între prietenie (specifică copilăriei şi adolescenţei) şi relaţiile romantice (specifice adolescenţei şi tinereţii). Deoarece la nivelul subpopulaţiilor determinate de caracteristicile prescrise (genul, vârsta, etnia) sau cele dobândite precum (educaţia ocupaţia) nu s-au constatat diferenţe comportamentale notabile, pentru identificarea unor posibile tipare comportamentale s-a utilizat analiza cluster de grupare a populaţiei investigate după două variabile definitorii relaţionării preferenţiale: numărul membrilor din grupul de relaţionare şi bugetul de timp alocat interacţiunii. Gruparea cu metoda cluster a tinerilor investigaţi a relevat două tipare comportamentale distincte care caracterizează comportamentul majorităţii. Dintre adolescenţi, 57,2%, aparţinând primului tipar de relaţionare, au un comportament selectiv. Ei pun accentul pe tipul de relaţie întreţinută, alocând preferenţial timpul de interacţiune: mai puţin pentru prieteni şi mai mult pentru prieteni buni şi partener romantic. Adolescenţii pentru care este caracteristic cel de al doilea tipar de interacţiune, reprezentând 18,8% dintre adolescenţii investigaţi, manifestă un comportament preponderent sociabil cu accent pe timpul alocat, în ansamblu, relaţionării preferenţiale şi mai puţin centrat pe tipul sau natura relaţiilor întreţinute. Rezultatele analizei indică faptul că aceste tipare au putere descriptivă nu numai pentru relaţiile de prietenie, ci şi pentru cele romantice, iar acestea din urmă nu au o incidenţă diferită de la un tipar la altul. Ceea ce defineşte cele două modele distincte de interacţiune este conjugarea dintre structura numerică a grupului şi bugetul de timp alocat interacţiunii. Complementar relevării diferenţelor dintre tiparele comportamentale, conjugarea dintre cele două dimensiuni plasează întrun fundal comun trei tipuri distincte de relaţionare: prietenie, bună prietenie şi parteneriat romantic. De asemenea, considerăm că caracterul simultan al prieteniei şi iubirii nu este conferit de simpla suprapunere în acest ciclu de viaţă a diferitelor etape cea a copilăriei şi preadolescenţei, caracterizată preponderent de relaţii de prietenie, şi cea a adolescenţei şi 247

248 tinereţii, caracterizată preponderent de experienţele romantice, ci de conturarea acestor interacţiuni în strânsă dependenţă cu grupul de relaţionare preferenţială. Ceea ce aduce la numitor comun cele trei tipuri distincte de relaţionare este plasarea interacţiunii dintre adolescenţi în contextul grupului. În cazul tinerilor cuprinşi în ancheta derulată, esenţa relaţionării preferenţiale îşi are sursele în raportarea necontenită la grupul de prieteni. În mod excepţional, prietenia diadică poate fi surprinsă sub forma unor cazuri particulare. Grupul de prieteni este mai mult sau altceva decât agregarea unor relaţii diadice. Totodată identificarea unor tipare comportamentale caracteristice majorităţii tinerilor investigaţi relevă faptul că inserarea tinerilor într-un anumit sistem educaţional oferă numai un fundal de homofilie de status şi condiţii de proximitate favorabile relaţionării preferenţiale, însă ceea ce conturează mai precis grupul de relaţionare este reprezentat de conjugarea dintre obiceiurile de socializare cu câţi prieteni interacţionăm şi cât timp, dublate de homofilia valorică înţeleasă ca asemănări în termeni de valori, atitudini şi credinţe. 248

249 GENERATIVE GREEN HOURS Silviu G. Totelecan How would it be if in the dialogic dimension of relational process, bodily and contextually embedded, historically and culturally situated, the walls between us fell down? Is it possible a shift in the relationship with the Other from I s/he type to an I you one, and an open heart approach instead of a distant one? The answer is undoubtedly yes and I experimented that in Bucharest, at Green Hours, in the late spring of Being in the excellent company of a social geographer from Berlin, and sharing for a while a common space with master students and junior teachers at Ion Mincu University of Architecture and Urbanism, we deeply emerge in a generative dialogue about the redevelopment of the capital city s old town. The Bucharest club Green Hours 22 Jazz-Café, located on 120 Calea Victoriei Str. (see the map below), is one of the hotspots of the Romanian metropolis concerning live music, jazz concerts, and not in the last instance Off-Off Broadway 1 theatrical productions, hosted by Monday ( Luni in Romanian) Theatre an independent theater, selffinanced by the commercial activity of the Club Green Hours 22 Jazz- Café; it doesn t get founds of any kind, except travel grants for participation in abroad events where it is invited 2. 1 By pinching some information from Wikipedia, I got to know that the Off-Off- Broadway movement began in 1958 as a rejection of the commercial theatre. Among the first places of such theatrical productions there were the coffeehouses. Off-Off- Broadway theatres are often defined as theatres that have just a few seats, with shows that range from professional productions by established artists to small amateur performances, 2 See for details. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p

250 The rush-hour of the club, the green time, starts late in the evening, during the music/drama performance, which extends the closing time deep into the night/early in the morning. The terrace of the club is crowded by middle class people (e.g. artists, intellectuals, students, etc.), who are egger to listen/see good live acts, but also to share moments of intense sociality. That goes on long after the end of the formal event, also because it is often unpacked/presented in an informal manner (e.g. by using the public as co-participant and co-actor). Green Hours has a hybrid composition at multiple levels, being in the same time: 1) glocal blend of hosted events from local artists who want to stand out to well-established trans-local/national performers, 2) mingle spot of hippies and businessmen, if we roughly consider only these two extremes of the social strata, 3) dialogic mix of hard talks about various cultural items and pleasant discussions vis-à-vis daily life issues. In the late spring of 2012 (April 26 th more precisely), being in the excellent company of the Berliner social geographer Prof. Dr. Hans- Joachim Bürkner 1, both of us live music fans and great jazz addicts, I decided that we have to get in touch with the experience(s) of that setting one about which I had heard enough rumors to make it attractive both in terms of personal and professional interests. Having at hand two pairs of social scientist lens, embedded in two different 1 Some words about our encounter in the capital city, and the start-up project concerning the redevelopment of Bucharest s old town could be found in (Romanian): Totelecan, Silviu G. (2013): Hibridizare şi comodificare în centrul vechi al Bucureştiului [Hybridization and commodification in the old center of Bucharest], in: Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane [Studies and Researches from the Socio-Human Field], vol. XXV, Cluj-Napoca, Limes & Argonaut, p