"DECONCENTRAREA SERVICIILOR PUBLICE", UN CONCEPT CONSTITUŢIONAL NOU PENTRU ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Transcription

1 STUDII, OPINII, INFORMĂRI "DECONCENTRAREA SERVICIILOR PUBLICE", UN CONCEPT CONSTITUŢIONAL NOU PENTRU ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ prof.univ.dr. Mircea PREDA consilier, şef de sector preşedinte interimar de secţie 1. Doctrina juridică şi legea, actele normative în general, operează cu noţiuni şi concepte cărora le conferă un conţinut şi înţeles unitar pentru a asigura aplicarea corectă a lor, o percepere corespunzătoare din partea celor cărora li se adresează. Creatorul dreptului, legiuitorul, este întotdeauna preocupat de a stabili cât mai riguros conţinutul şi înţelesul noţiunilor cu care operează, astfel încât să elimine alte interpretări din partea celor abilitaţi să le pună în executare sau să le respecte. Precizarea noţiunilor şi conceptelor este şi mai necesară atunci când legiuitorul doreşte să confere un conţinut nou, mai restrâns sau mai larg, noţiunilor cu care operează, altul decât înţelesul lor "clasic", obişnuit. Este şi motivul pentru care în numeroase acte normative se precizează, în norme distincte sau într-o anexă a actului, înţelesul pe care, în materia dată, emitentul lui doreşte să-l confere noţiunilor şi conceptelor pe care le utilizează. Din păcate, trebuie să relevăm şi faptul că în prezent, în teoria şi practica din România, se întâlnesc noţiuni şi concepte care fie că sunt definite în mod diferit, atât în formă, cât şi în conţinut, fie că acestea nu sunt deloc definite, lăsându-se această sarcină, eventual, pe seama doctrinei, a ştiinţelor juridice de profil. Existenţa şi persistenţa unei asemenea situaţii în legislaţia română de după Revoluţia din decembrie 1989 are o explicaţie obiectivă, care rezidă în complexitatea procesului de tranziţie de la un sistem de drept totalitar - emanaţie a statului comunist, dictatorial - la un sistem de drept nou, democratic - emanaţie a statului de drept -, care nu numai că a schimbat fundamental conţinutul şi semnificaţia multor noţiuni şi concepte, dar a şi creat noţiuni şi concepte noi, pe care vechiul sistem de drept nu le-a cunoscut. Mai mult decât atât, s-ar cuveni subliniat faptul că dinamica transformărilor economicosociale din România din perioada care a trecut de la Revoluţia din decembrie 1989 a determinat mutaţii profunde chiar şi în conţinutul şi semnificaţia unor noţiuni şi concepte înscrise în Constituţie şi preluate de întreaga legislaţie bazată pe aceasta. Între acestea se numără şi conceptele de "descentralizare" (în administraţia publică) şi cel de "deconcentrare" (a serviciilor publice). În acest sens, se cuvine să amintim, mai întâi, prevederile în materie cuprinse în Constituţia adoptată în anul Dispoziţiile fostului articol 119 din legea fundamentală a statului statuau că "Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice". După 13 ani, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei, această normă a căpătat un nou conţinut şi o nouă formă. Astfel, în dispoziţiile art.120 alin. (1) din Constituţia revizuită se prevede că "Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 3

2 Studii, opinii, informări 2. Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile noii reglementări, este necesar să facem o analiză comparată a celor două texte, atât în formă, cât şi în conţinut. Din punct de vedere al formei în care sunt exprimate cele două norme constituţionale, se poate lesne observa, pe de o parte, că noul text se referă, mai întâi, la principiul descentralizării şi apoi la cel al autonomiei locale, iar, pe de altă parte, alături de aceste principii este prevăzut şi un alt principiu acela al deconcentrării serviciilor publice. Vechiul text constituţional se referea mai întâi la principiul autonomiei locale şi apoi la cel al descentralizării, iar descentralizarea avea în vedere "serviciile publice". Mai mult decât atât, textul anterior nu reglementa şi principiul deconcentrării, aşa cum o face noul text, legându-l, de această dată, de serviciile publice. Faptul că noua reglementare constituţională prevede mai întâi principiul descentralizării şi apoi pe cel al autonomiei locale este firesc şi logic, deoarece numai promovarea, cu prioritate, a unui regim de descentralizare în administraţia publică poate să asigure şi autonomia locală, aceasta din urmă fiind efectul descentralizării. Totodată, este de relevat faptul că prin noua reglementare conceptul de "descentralizare" a căpătat un nou conţinut, deoarece el nu se mai referă la descentralizarea "serviciilor publice" (ca în reglementarea anterioară). Aceasta înseamnă că s-a redat acestui concept conţinutul şi semnificaţia lui clasică, afirmată constant de doctrină şi de legislaţia română interbelică, precum şi, în prezent, de legislaţia ţărilor cu administraţie publică democrată, eficientă. 3. În esenţă, regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de colectivităţile locale (nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti. În sistemul constituţional român, descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional, autorităţile administraţiei publice locale alese - consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene, inclusiv instituţiile publice care le sunt subordonate - iar pe plan funcţional, competenţele şi atribuţiile care le sunt conferite de lege. Faptul că descentralizarea este de natură să asigure şi realizarea principiului autonomiei locale (motiv pentru care noua reglementare 4 constituţională a prevăzut-o cu prioritate), rezultă, în principal, din efectele sale democratice, între care amintim: - alegerea pe un termen limitat a autorităţilor administraţiei publice locale (consilieri, primari) este de natură să înlăture în mare măsură fenomenele rutiniere şi birocratice, aducând cu fiecare scrutin un suflu nou în întreaga activitate; - participarea colectivităţii locale (prin alegeri) la desemnarea conducătorilor accentuează spiritul de iniţiativă şi responsabilitate şi le determină să găsească ele însele soluţii la problemele cu care se confruntă; - într-un regim de descentralizare administrativă problemele locale se pot rezolva mai operativ, deoarece autorităţile locale nu mai au nevoie de avize şi aprobări de la centru; - într-un astfel de regim, resursele materiale şi financiare pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale, ca reprezentante ale locuitorilor, le cunosc şi "le simt" mai bine decât ar face-o autorităţile de la centru; - pe planul competenţelor şi al atribuţiilor, descentralizarea în administraţia publică presupune, pe de o parte, transferul unor atribuţii din competenţa autorităţilor centrale ale statului în cea a autorităţilor administraţiei publice locale alese în unităţile administrativ-teritoriale, dar şi transferul unor atribuţii de la nivelul judeţelor (chiar dacă acestea sunt în competenţa consiliilor judeţene) în competenţa consiliilor locale din comune şi oraşe. S-ar putea avea în vedere chiar şi sporirea acelor atribuţii pe care autorităţile administraţiei publice locale alese le exercită în numele statului şi pentru care răspund, în condiţiile legii, de modul în care le exercită, autorităţile statului având un drept de control cu privire la aceste atribuţii. Chiar şi numai aceste efecte ale descentralizării sunt de natură să consolideze autonomia locală spre care au tins dintotdeauna colectivităţile locale şi să fundamenteze raţiunea pentru care legiuitorul constituant român a reglementat cu prioritate principiul descentralizării în administraţia publică. De altfel, sub acest aspect, norma constituţională anterioară conţinea şi o inadvertenţă, deoarece, pe de o parte, descentralizarea privea "serviciile publice", iar, pe de altă parte, o altă normă constituţională (fostul art.122 alin. (2)) punea aceste servicii publice sub conducerea prefectului, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, astfel încât principiul Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

3 Studii, opinii, informări "descentralizării serviciilor publice" rămânea cu un conţinut destul de ambiguu. 4. Cu privire la principiul deconcentrării serviciilor publice sunt necesare câteva precizări. În primul rând, acesta este un concept nou, întrucât el nu a fost prevăzut nici de Constituţia adoptată în anul 1991 şi nici de vreo altă normă juridică adoptată ulterior. Chiar şi literatura de specialitate mai nouă face sporadic referire la acest concept. În schimb, el este frecvent întâlnit în doctrina şi legislaţia română interbelică, iar în prezent în legislaţia multor ţări europene. În al doilea rând, din textul constituţional amintit rezultă că "deconcentrarea" are un alt conţinut decât "descentralizarea", întrucât se referă la "serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale". În al treilea rând, aceste servicii publice sunt conduse, aşa cum prevăd normele constituţionale (fostul art.122 alin. (2) din Constituţia nerevizuită şi actualul art.123 alin. (2) după revizuire şi republicare) de către prefect. Dar ce sunt de fapt aceste servicii publice deconcentrate? Ele sunt structuri organizatorice ale ministerelor sau ale altor organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unităţile administrativ-teritoriale, prin care acestea îşi exercită atribuţiile în judeţe, municipii, oraşe şi comune. De subliniat că nu toate ministerele îşi organizează în teritoriu astfel de servicii publice, întrucât atribuţiile unora se realizează, în concret, doar la nivelul întregii ţări, nu şi al unităţilor administrativ-teritoriale (cum este, de pildă, cazul Ministerului Afacerilor Externe ş.a.). În schimb, unele ministere îşi organizează astfel de servicii publice nu numai la nivelul judeţelor, ci şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor (cazul Ministerului Finanţelor Publice, al Ministerului Administraţiei şi Internelor ş.a.). De relevat este faptul că organizarea unor servicii publice deconcentrate are, totuşi, pe planul afirmării autonomiei locale, un efect şi o semnificaţie mai redusă decât descentralizarea. Acest lucru rezultă, în principal din următoarele: - pe plan organizatoric, aceste servicii publice sunt încorporate organic în structura ministerelor de resort, deci în administraţia statului, ele desfăşurându-şi, totuşi, activitatea nu la centru (ca celelalte compartimente din organigrama ministerului), ci într-o unitate administrativ-teritorială, deci "deconcentrat"; - mijloacele lor financiare şi baza materială se asigură prin ministerul de resort (deci nu în mod autonom, descentralizat), iar numărul de personal face parte din totalul personalului aprobat ministerului. De altfel, şi structura organizatorică a serviciului public deconcentrat, criteriile de constituire a compartimentelor care îl compun şi funcţiile de conducere se aprobă prin ordinul ministrului de resort; - conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către miniştri, cu avizul prefectului, aviz care are doar caracter consultativ, iar actele emise de aceştia pot fi anulate tot de către miniştrii cărora li se subordonează ierarhic. Este de relevat şi faptul că principiul deconcentrării serviciilor publice este prevăzut de norma constituţională după principiul descentralizării şi cel al autonomiei locale. Acest lucru are o semnificaţie proprie, care decurge din faptul că serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale sunt legate structural şi organic de administraţia statului, nu de autorităţile administraţiei publice locale, între ele şi aceste autorităţi publice neexistând, din păcate, nici o legătură, deşi serviciile publice deconcentrate îşi exercită atribuţiile în domenii care interesează direct colectivităţile locale şi, deci, autorităţile administraţiei publice locale. Este adevărat că potrivit Legii administraţiei publice locale în judeţe este organizată şi funcţionează Comisia judeţeană consultativă din care fac parte, alături de conducătorii serviciilor publice deconcentrate, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean, primarul municipiul reşedinţă de judeţ, precum şi primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, iar din Comitetul operativ-consultativ fac parte preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean, dar aceste structuri organizatorice nu au şi abilitarea legală de a adopta acte juridice obligatorii în soluţionarea unor probleme de interes local (judeţean). Pe de altă parte, chiar dacă serviciile publice deconcentrate sunt conduse, aşa cum prevăd normele constituţionale, de către prefect, considerăm că, de lege ferenda şi pentru a accentua legătura acestora cu autorităţile administraţiei publice alese în unităţile administrativ-teritoriale, s-ar putea avea în vedere ca numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate să se facă de către ministrul de resort la propunerea consiliului judeţean, nu a prefectului ca în prezent. Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 5

4 Studii, opinii, informări O asemenea măsură ar fi de natură să amplifice conlucrarea dintre autorităţile administraţiei publice alese consiliile locale, primari şi consiliile judeţene pe de o parte, şi serviciile publice deconcentrate în judeţ, pe de altă parte, să sporească operativitatea şi eficienţa în rezolvarea problemelor care interesează colectivităţile locale în toate domeniile de activitate, să asigure o funcţionare mai bună a administraţiei publice centrale şi locale, în ansamblul ei, spre folosul locuitorilor din comune şi oraşe, a celor administraţi, precum şi a statului, direct interesat în rezolvarea atât a problemelor care ţin de administraţia centrală, cât şi a celor ce ţin de administraţia publică locală. La présente démarche scientifique essaye de jalonner quelques repères qui définissent la notion de "déconcentration des services publics", notion récemment introduite par les dispositions de l'art. 120, al.1 de la Constitution révisée et republiée, en étroite corrélation avec les concepts de la "décentralisation administrative" et de "l'autonomie locale". Sont mis en évidence les éléments qui les rapprochent, ainsi que ceux qui les différencient, mais qui, en général, assurent l'organisation et le bon fonctionnement de l'administration publique dans les unités administratives territoriales. The present scientific approach attempts to set up some landmarks to define, in its content, the concept of deconcentration of public services, a new concept introduced by the provisions of Art. 120, par. 1 of the revised and republished Constitution, closely connected with the concepts of administrative decentralization, and local self-determination. The paper also highlights elements which they have in common, as well as elements which are different, but which on the whole ensure the efficient organization and functioning of public administration in the local administrative units. 6 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

5 Studii, opinii, informări INSTITUŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ŞI RAPORTURILE ACESTEIA CU PARLAMENTUL ŞI GUVERNUL CA URMARE A REVIZUIRII CONSTITUŢIEI lector univ.drd. Benonica VASILESCU consilier, şef de sector, Revizuirea Constituţiei este expresia unei necesităţi istorice, determinată de schimbările esenţiale şi reformele majore în evoluţia politică, economică şi socială a ţării, dar şi de asigurarea cadrului constituţional pentru realizarea procesului de integrare a României în Uniunea Europeană şi în NATO. Integrarea României în structurile marilor democraţii europene contemporane este de natură să asigure noi perspective de dezvoltare a ţării şi un viitor nou pentru cetăţenii săi. Opţiunea pentru forma de guvernământ republicană a fost statuată prin art.1 alin.2 din Decretul-Lege nr.2/1989 1, legiuitorul constituant din anul 1991 preluând această opţiune şi consacrând-o în art.1 alin.(2) din Constituţie. În ceea ce priveşte desemnarea Preşedintelui României, s-a optat pentru modelul republicii prezidenţiale, potrivit căruia şeful satului este ales prin vot direct de către cetăţeni. Potrivit art. 81 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 din Legea nr.69/1992 2, Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Sufragiul universal direct oferă şefului statului o legitimitate populară care îl face egal, din punct de vedere reprezentativ, cu Parlamentul. 1. În principiu, accesul la funcţia de Preşedinte al României aparţine fiecărui cetăţean român care îndeplineşte condiţiile prevăzute de 1 Decretul-Lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.4 din 27 decembrie Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 16 iulie 1992 Constituţie şi de Legea nr.69/1992 privind alegerea Preşedintelui României. O noutate a legii de revizuire a Constituţiei, în ceea ce priveşte condiţiile de eligibilitate pentru funcţia de Preşedinte al României, este aceea înscrisă în articolul referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor români. Astfel, potrivit noului text al art.16 alin.(3) din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. În forma sa iniţială, din anul 1991, norma era mult mai restrictivă, în sensul că funcţiile şi demnităţile publice puteau fi ocupate de persoane care aveau numai cetăţenia română şi domiciliul în România. În această situaţie, cetăţeanul străin, persoana cu dublă cetăţenie, precum şi cea fără cetăţenie nu puteau candida pentru funcţia de Preşedinte al României. Dispoziţia actuală este mai permisivă, dând posibilitatea persoanelor care au cetăţenia română, dar şi altă cetăţenie, şi care domiciliază în România să poată candida pentru această funcţie, interdicţia funcţionând numai pentru cetăţenii români sau cu dublă cetăţenie care au domiciliul în străinătate, pentru străini şi pentru persoanele fără cetăţenie. În condiţiile integrării ţării în familia marilor democraţii moderne, interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie nu mai era justificată. 2. Cu privire la durata mandatului prezidenţial, iniţial, Constituţia adoptată în anul 1991, prevedea o durată a mandatului Preşedintelui României de 4 ani. Prin revizuirea Constituţiei, durata mandatului prezidenţial a fost modificată de la 4 la 5 ani, asigurându-se prin aceasta decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare şi continuitatea exercitării atribuţiilor de şef al Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 7

6 Studii, opinii, informări statului în perioada campaniilor electorale parlamentare, ca o garanţie pentru stabilitatea politică a ţării. În ceea ce priveşte aplicabilitatea noii norme constituţionale, Titlul VIII din Constituţie intitulat Dispoziţii finale şi tranzitorii statuează în art.155 alin.(3) că prevederile referitoare la durata mandatului Preşedintelui României se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial, respectiv pentru mandatul care va începe ca urmare a alegerilor din anul Referitor la durata mandatului şefilor de state, amintim că aceasta variază de la 1 an în Elveţia, până la 7 ani în Franţa, Italia, Irlanda, Turcia 3 sau pe viaţă, în cazul sistemelor monarhice. Alineatul (2) al art. 83 din Constituţie, stabileşte că Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. Raţiunea acestor dispoziţii derivă din necesitatea de a se evita ca pe perioada de la expirarea celor 5 ani şi până la validarea alegerilor pentru noul Preşedinte ales, să nu existe nici un moment în care statul să nu aibă Preşedinte. Aceasta înseamnă că în situaţia în care perioada celor 5 ani a expirat, iar rezultatul alegerilor prezidenţiale nu a fost încă validat de Curtea Constituţională, Preşedintele României îşi exercită în continuare mandatul, până la depunerea jurământului de către noul Preşedinte. Din raţiuni practice, Constituţia stabileşte, în art.83 alin.(3), că mandatul prezidenţial poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau de catastrofă. Textul precizează deci, în mod limitativ şi cu titlu de excepţie cele două situaţii în care mandatul Preşedintelui poate fi prelungit peste perioada de 5 ani. Semnalăm însă, că dacă pentru prelungirea mandatului celor două Camere ale Parlamentului, prin revizuirea Constituţiei s-a asigurat corelarea textelor constituţionale, din redactarea vechiului art.60 fiind eliminată situaţia de catastrofă, în ceea ce priveşte prelungirea mandatului prezidenţial, acest lucru nu s-a mai realizat. Astfel, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a procedat numai la modificarea duratei mandatului Preşedintelui României, restul normelor din cadrul art.83 rămânând neschimbate. Aşa se explică faptul că, potrivit art.83 alin.(3), mandatul prezidenţial poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă, 3 Durata mandatului prezidenţial este de 4 ani în Ungaria, S.U.A., Islanda, Columbia, de 5 ani în Bulgaria, Grecia, Germania, Portugalia, Israel şi de 6 ani în Austria, Finlanda, Egipt, Argentina, Brazilia 8 în timp ce, potrivit art.63 alin.(1), mandatul celor două Camere ale Parlamentului se prelungeşte de drept, în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora. Pentru a se asigura controlul Parlamentului cu privire la aceste circumstanţe excepţionale, gravitatea situaţiei şi necesitatea prelungirii mandatului Preşedintelui României este lăsată la aprecierea Parlamentului, întrucât prelungirea se face prin lege organică. Aceeaşi lege trebuie să precizeze expres până când se face prelungirea, deoarece ea nu poate fi pe timp nelimitat, ci cel mult până la încetarea stării de război sau a catastrofei. 3. Pentru clarificarea raporturilor dintre şeful statului şi primul-ministru, prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost instituită în mod expres în cuprinsul art.107, norma potrivit căreia Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Considerăm însă că şi din redactarea iniţială a Constituţiei se putea deduce că Preşedintele României nu îl putea revoca pe primul-ministru. Astfel, potrivit art.85 alin.(2) din Constituţie, text nemodificat, Preşedintele României putea revoca şi numi, la propunerea primului-ministru, pe unii membrii ai Guvernului. Deci, de vreme ce propunerea venea din partea primului-ministru, iar textul se referea în mod expres la unii membri ai Guvernului, era de înţeles că legiuitorul constituant a exclus posibilitatea demiterii primului-ministru de către şeful statului. Pentru a marca însă expres că revocarea din funcţie trebuie să aibă în vedere numai pe ceilalţi membri ai Guvernului şi nu pe primulministru, s-a considerat necesară introducerea unui nou alineat în cuprinsul art.107, care consacră faptul că Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Aşa cum se afirmă în lucrarea Revizuirea Constituţiei României Explicaţii şi comentarii 4, dispoziţia s-a impus având în vedere că în practică a existat un precedent de revocare a primuluiministru de către Preşedintele României, astfel că pentru evitarea unui asemenea abuz s-a ajuns la concluzia că este nevoie şi de o consacrare expresă în Constituţie. 4. Sub alt aspect, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-au adus precizări esenţiale cu privire la instituţia remanierii guvernamentale, întărindu-se 4 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan - Revizuirea Constituţiei României Explicaţii şi comentarii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2003, p.86 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

7 astfel controlul Parlamentului asupra Guvernului şi clarificându-se modalitatea de exercitare a atribuţiei Preşedintelui României de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului. Noţiunea de remaniere a Guvernului semnifică modificarea listei Guvernului aprobată prin votul de încredere al Parlamentului, una sau mai multe funcţii guvernamentale urmând a fi deţinute de către alte persoane decât cele care au figurat iniţial pe lista aprobată de Parlament. Exercitarea acestei atribuţii de către Preşedintele României se face numai la propunerea primului-ministru, raporturile referitoare la remaniere stabilindu-se deci numai între şeful statului şi şeful Guvernului, cei doi conducători ai puterii executive. Din practica de până acum a activităţii executivului a rezultat că, din motive sociale şi politice, la un moment dat se impun şi modificări de esenţă în structura sau compoziţia politică a Guvernului, generate fie de mărirea echipei guvernamentale peste numărul aprobat de Parlament, inclusiv ca urmare a înfiinţării de noi ministere, fie o reducere a numărului membrilor Guvernului ca urmare a comasării unor ministere, a desfiinţării altora ori a reducerii numărului miniştrilor fără portofoliu. Întrucât votul Parlamentului reprezintă acceptul acestuia pentru o anume structură şi compoziţie politică a Guvernului este firesc, pe baza principiului simetriei juridice, ca atunci când primul-ministru doreşte schimbări în structura şi compoziţia politică a Guvernului, să obţină din nou aprobarea Parlamentului. Pentru a răspunde acestor exigenţe practice, prin Legea de revizuire a Constituţiei, art.85 a fost completat cu o nouă dispoziţie, potrivit căreia dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia de numire şi revocare a membrilor Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primuluiministru. Textul consacră deci, necesitatea aprobării prealabile a Parlamentului, după care Preşedintele României poate apoi să-şi exercite atribuţia de numire a respectivelor persoane ca membri ai Guvernului. Această prevedere constituţională vine să precizeze expres cazurile în care remanierea trebuie aprobată de Parlament, rezultând că în toate celelalte situaţii, chiar şi atunci când remanierea afectează în bună măsură Guvernul, dar nu se schimbă structura sau compoziţia politică a acestuia, nu mai este necesară aprobarea Parlamentului, Preşedintele României putând numi Studii, opinii, informări şi revoca membrii Guvernului la propunerea primului-ministru. Desigur, în acest ultim caz există riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern, întrucât modificările în componenţa acestuia sunt de esenţă în raport cu lista aprobată iniţial de către Parlament prin votul de încredere. 5. Constituţia României consacră în art.84 alin.(2) un regim de protecţie de tip parlamentar a Preşedintelui României. Astfel, potrivit acestui text, Preşedintele României se bucură de imunitate, fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile art. 72 alin.(1), referitoare la imunitatea parlamentară. Aceste ultime prevederi au fost modificate ca urmare a Legii de revizuire a Constituţiei, noul text consacrând în cuprinsul său, atât independenţa opiniilor, cât şi imunitatea parlamentară. În noua sa formulare, alin.(1) al art.72 stabileşte pentru parlamentari, şi, implicit, pentru Preşedintele României, principiul independenţei opiniilor, în sensul că nu poate exista temei pentru antrenarea răspunderii juridice a acestora în raport de voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deci, Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală pentru opiniile politice, declaraţiile şi iniţiativele exprimate în exercitarea prerogativelor prezidenţiale pe întreaga perioadă a mandatului. Imunitatea de care beneficiază Preşedintele României are caracter absolut şi permanent. Imunitatea este absolută prin faptul că Preşedintele României este neresponsabil nu numai politic, dar chiar civil sau penal pentru modul în care îşi exercită atribuţiile; dacă ar fi altfel, ar însemna că, sub pretextul existenţei răspunderii civile sau penale, deciziile sale ar putea fi contestate judiciar 5. Caracterul permanent al imunităţii se justifică prin faptul că textul constituţional nu şi-ar avea sensul dacă, după expirarea mandatului, fostul preşedinte ar putea fi tras la răspundere pentru modul în care l-a îndeplinit. Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere pe plan politic şi juridic a şefului statului pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în funcţia pe care o ocupă. Excepţia de la regula generală a imunităţii o constituie instituţia juridică a suspendării Preşedintelui României, potrivit art. 95 din Buletin de informare legislativã nr. 1/ Mihai Constantinesu şi colectivul, Constituţia României - comentată şi adnotată, Bucureşti, R.A. Monitorul Oficial, 1992, p

8 Studii, opinii, informări Constituţie, precum şi punerea sub acuzare a acestuia, potrivit art.96 din legea fundamentală a ţării. 6. Potrivit art. 96 alin.(1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Această normă s-a regăsit iniţial în cadrul articolului referitor la incompatibilităţi şi imunităţi. S-a considerat însă, că reglementarea acestei probleme în cadrul articolului consacrat imunităţilor era necorespunzătoare, atât din punctul de vedere al concordanţei titlului cu conţinutul reglementării, cât şi al succesiunii logice a textelor care reglementau atribuţiile, actele şi răspunderea politică a Preşedintelui României. De aceea, prin legea de revizuire a Constituţiei, acest text a fost, în mod firesc, inserat ca articol distinct, după cel referitor la suspendarea din funcţie, titlul lui fiind Punerea sub acuzare. 7. În legătură cu exercitarea atribuţiilor de către Preşedintele României în cazul punerii sub acuzare a acestuia de către cele două Camere ale Parlamentului, trebuie menţionată noutatea introdusă prin legea de revizuire a Constituţiei. Este vorba despre norma din cuprinsul art.96 alin.(3), care reglementează suspendarea de drept din funcţie a Preşedintelui României. Textul consacră astfel faptul că de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele României este suspendat de drept. Această soluţie nu a fost consacrată iniţial de Constituţia adoptată în anul 1991, ci a fost introdusă prin legea de revizuire a Constituţiei. În acest fel s-a reglementat în mod unitar, atât răspunderea politică, cât şi răspunderea juridică. În forma iniţială, era nefiresc ca, în caz de abateri politice, Constituţia să prevadă suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, iar în cazuri mai grave, de înaltă trădare, această soluţie să nu se regăsească în legea fundamentală a ţării. 8. Referitor la atribuţia Preşedintelui României de dizolvare a Parlamentului, prin Legea de revizuire a Constituţiei, textul art.89 alin.(3) a fost completat cu încă două situaţii în care organul legiuitor al ţării nu poate fi dizolvat. Este vorba despre starea de mobilizare şi de război, care, alături de starea de asediu şi starea de urgenţă, existente iniţial, fac imposibilă dizolvarea Parlamentului de către Preşedintele României. Această modificare s-a impus pentru corelarea textului cu noua redactare a art alin.(1), referitoare la durata mandatului celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, potrivit noii dispoziţii constituţionale, mandatul de 4 ani al Parlamentului se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora. În forma sa iniţială, fostul art.60 alin.(1) avea în vedere numai situaţia de război sau de catastrofă. 9. Legat de prelungirea mandatului Parlamentului în cazul stării de mobilizare şi de război, pentru corelarea normelor constituţionale a fost necesară şi completarea art.92 cu un nou alineat, respectiv, alin.(4), care să consacre obligativitatea continuării activităţii Parlamentului pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, acesta să se convoace de drept în 24 de ore de la declararea lor. Noua dispoziţie constituţională reprezintă deci, o derogare de la principiul celor două sesiuni ale Parlamentului şi de la vacanţa parlamentară, de vreme ce textul obligă organul legiuitor al ţării să lucreze permanent pe durata celor două stări, iar în caz că nu se află în sesiune să se convoace de drept într-un termen foarte scurt. În forma iniţială, când art.92 cuprindea trei alineate, numai norma din alin.(3), referitoare la agresiunea armată îndreptată împotriva ţării, prevedea convocarea de drept a Parlamentului, nu însă şi alin.(2), referitor la mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Textul alin.(3) însă, nu prevedea şi obligativitatea continuării activităţii Parlamentului. Prin introducerea noului alineat şi menţinerea aceleiaşi redactări pentru alin.(3) s-ar putea concluziona că în cadrul articolului se repetă norma referitoare la convocarea de drept a Parlamentului în cazul agresiunii armate. Totodată, pentru asigurarea unui limbaj unitar, apreciem că ar fi fost recomandată utilizarea aceloraşi termeni în cadrul articolului, în sensul că alin.(4) să fi avut în vedere mobilizarea şi agresiunea armată, şi nu cazurile de mobilizare sau de război. Din acest punct de vedere, alin.(2), (3) şi (4) ale art.92 nu sunt corelate între ele, nefiind deci, consecvente în utilizarea termenilor. Astfel, în timp ce alin.(2) şi (3) se referă la mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate, respectiv la agresiunea armată, noul alin.(4) are în vedere cazul de mobilizare sau de război, deşi această ultimă stare nu a fost consacrată expres în textele anterioare. 10. Cu privire la atribuţiile în domeniul politicii externe, textul art. 91 din Constituţie stabileşte principalele coordonate şi limite ale Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

9 competenţei Preşedintelui României în domeniul politicii externe. Astfel, legiuitorul constituant circumscrie rolul şi atribuţiile Parlamentului, Preşedintelui României şi Guvernului în stabilirea şi realizarea politicii externe a României, atribuţii care asigură colaborarea celor trei autorităţi ale statului. Potrivit alin.(1) al art.91, Preşedintele României încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. Textul iniţial, adoptat în anul 1991, prevedea un termen fix, de 60 de zile în care Preşedintele României trebuia să supună spre ratificare tratatul internaţional semnat. În practică însă, acest termen s-a dovedit nerealist. Totodată, din redactarea iniţială rezulta că toate tratatele internaţionale s-ar fi încheiat numai de Preşedintele României. Faţă de aceste inconveniente, prin Legea de revizuire a Constituţiei termenul de 60 de zile a fost înlocuit cu o formulă generică, termen rezonabil, care este consacrată şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a făcut o delimitare între tratatele internaţionale încheiate în numele României de către şeful statului şi restul tratatelor, care se încheie la nivel guvernamental sau departamental şi care se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de Legea nr. 590/ privind tratatele. 11. Având în vedere că Preşedintele României exercită atribuţii în domeniul apărării, fiind, conform art.92 alin.(1) din Constituţie, comandantul forţelor armate şi îndeplinind funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, apreciem că este necesar să menţionăm şi modificarea textului consacrat acestei instituţii a statului, realizată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Potrivit noului art.119, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Ultima parte a textului, ca de altfel şi art.118 referitor la forţele armate, au fost 6 Legea nr.590/2003 privind tratatele a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.23 din 12 ianuarie 2004 Studii, opinii, informări modificate în scopul punerii de acord a legislaţiei române cu terminologia din documentele NATO. Totodată, textul, în noua sa redactare, dă expresie constituţională angajamentelor statului român în cadrul structurilor acestei alianţe militare, consacrând participarea armatei române la menţinerea securităţii internaţionale, la menţinerea sau restabilirea păcii, precum şi la acţiuni de apărare colectivă în sistemele de alianţă militară. 12. În cadrul atribuţiei Preşedintelui României de a propune numirea unor conducători din administraţia publică centrală, trebuie menţionate dispoziţiile art.65 alin.(2) lit.h) din Constituţia revizuită, potrivit cărora cele două Camere ale Parlamentului numesc, la propunerea Preşedintelui României, directorii serviciilor de informaţii. În acest sens statuează şi prevederile în vigoare ale art.23 din Legea nr.14/ privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, potrivit cărora Preşedintele României propune Parlamentului persoana pentru ocuparea funcţiei de director al acestui serviciu. Articolul 24 din aceeaşi lege, dă dreptul Preşedintelui României de a numi în funcţii pe primadjunctul directorului Serviciul Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. Noua reglementare constituţională modifică însă dispoziţiile Legii nr.1/ privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, conform cărora directorul acestui serviciu special este numit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la propunerea Preşedintelui României. Rezultă că, potrivit noilor dispoziţii constituţionale, asemenea directorului Serviciului Român de Informaţii, şi directorul Serviciului de Informaţii Externe va fi numit de către Parlament. 13. Preşedintele României exercită atribuţii şi în raport cu puterea judecătorească. Astfel, şeful statului numeşte, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari. Cât priveşte inamovibilitatea judecătorilor, textul consacră expres că în această privinţă, autoritatea competentă de a selecta magistraţii din 7 Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 3 martie Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 18 octombrie 2000 şi a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.154/2001, aprobată prin Legea nr.366/2002 Buletin de informare legislativã nr. 1/

10 Studii, opinii, informări punct de vedere profesional este numai Consiliul Superior al Magistraturii. Acelaşi organ îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Constituţia redă în termeni precişi raţiunea acestei autorităţi, pe care o defineşte ca fiind garantul independenţei justiţiei, independenţa justiţiei reprezentând unul din principiile de bază ale statului de drept. În noua reglementare, Constituţia menţionează expres componenţa şi structura Consiliul Superior al Magistraturii, acestea nemaifiind lăsate la aprecierea Parlamentului. Ca urmare a revizuirii Constituţiei, art.133 alin.(6) prevede posibilitatea Preşedintelui României de a participa la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii. În cazurile în care participă la aceste şedinţe, Preşedintele României prezidează lucrările. 14. Referitor la Curtea Constituţională, prin revizuirea Constituţiei aceasta a fost consacrată ca fiind garantul supremaţiei Constituţiei. Printre atribuţiile stabilite în mod expres de Constituţie se înscrie, ca o noutate, aceea potrivit căreia Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Cei care au competenţa să ceară Curţii Constituţionale soluţionarea acestor conflicte sunt: Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere, primul-ministru sau preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În acest fel, dispoziţiile art.146 lit.e) din Constituţie reglementează o nouă atribuţie a Preşedintelui României în raport cu Curtea Constituţională, alături de aceea referitoare la sesizarea Curţii cu privire la constituţionalitatea unei legi înainte de promulgare. Cet article présente, d une manière concise, les actualités constitutionnelles concernant l institution du Président de la Roumanie. La Constitution révisée clarifie des aspects comme: les rapports du Président avec le Premier ministre, le remaniement du Gouvernement, établit la durée du mandat présidentiel et définit avec plus de prégnance les prérogatives du Président en relation avec le Parlement et les autres autorités de l Etat. The paper briefly outlines the constitutional novelties concerning Romania s institution of the President. The revised Constitution clarifies the relations of the President with the Prime Minister, the government reshuffling, and sets a different term of the presidential mandate; it also more clearly defines the President s prerogatives in relation to the Parliament and the other state authorities. 12 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

11 Studii, opinii, informări DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE Victor IONESCU consilier colaborator Izabella TURZA expert Continuare din nr.4/2003 VI. Statul şi reînnoirea democraţiei în era informaţiei 1. Democraţia "electronică" Democraţia electronică este o formulă recentă, o expresie care defineşte ansamblul tehnologiilor de informare şi comunicare ce afectează în prezent, practicile politice în democraţii. Ele anunţă apariţia unui nou tip de deliberare. Dezbaterea intelectuală 1 asupra noilor tehnologii opune în prezent pe tehnofili, tehnofobilor. Astfel, pe de o parte, se face apologia noilor mijloace de informare, noile canale de comunicare între popor şi conducători care au capacitatea să atenueze monopolul ierarhiilor politice, revitalizând democraţia de bază. Ciberdemocraţia ar genera o hiperdemocraţie prin care informatica permite dezvoltarea de noi dispozitive de cooperare şi creaţie într-o lume în care, indivizii se dispensează de reprezentanţi, putând acţiona ei înşişi. Noua naţiune "numerică" - democraţia directă - marchează trecerea de la o umanitate la alta, o mutaţie antropologică tot atât de importantă ca cea din neolitic. Pe de altă parte, s-au exprimat puncte de vedere contrarii în sensul că noile tehnologii ar fi în primul rând "tehnologii de război" apte să permită nu numai manipularea şi dezinformarea dar şi noi forme de acţiuni militare - războaie virtuale. Internetul este considerat chiar un risc major de distrugere a societăţilor, tot aşa cum radioactivitatea, element constitutiv al materiei o poate şi distruge sau interactivitatea care poate conduce la o închegare a societăţii poate provoca dezordine şi chiar dezintegrare la scară mondială. Arthur Kroker este foarte tranşant afirmând că noua societate informativă nu este decât o ideologie care maschează dominaţia pieţei. Nu numai ideologiile, dar şi statul, astfel cum s-a arătat mai sus, ca formă de guvernare, a 1 Patrice Flichy, L imaginaire d Internet, Paris, éd. La Découverte, 2001, p. 10 fost supus erodării şi de unde la sfârşitul sec. XIX atinsese "un vârf de pe care nu se putea decât să coborâm" (M. Hariou), după cele două războaie mondiale când a devenit evident că arta de a lua hotărâri cu privire la modul în care trebuie să trăiască oamenii este mult mai complexă decât aceea cum să fie masacraţi 2, criza a cuprins şi această instituţie politică. A sosit momentul, spune un cercetător 3, ca în pragul anului 2000, să ne gândim mai puţin la stat şi mai mult la societate şi comunităţi, să ne concentrăm asupra fidelităţii şi responsabilităţii fiecăruia, exercitând dreptul nostru la libertate nu în sensul de a face ce vrei, ci de a împărtăşi acţiunile morale întreprinse în comun, în beneficiul tuturor. Votul universal şi apariţia noilor mijloace de difuzare a informaţiilor au transformat condiţiile politice în care pot fi exprimate voinţele alegătorilor ca un drept, şi nu simplist prin prezentarea o dată la 4 ani la urne, un real drept politic de participare la selectarea temelor admise de agendele politice. Cele două concepţii tradiţionale despre stat: cel realist - ca autoritate politică, putere suverană şi deţinător al monopolului constrângerii, şi cel idealist - evidenţiind finalitatea etică a statului în formarea cetăţeanului, se contopesc. Statul nu se mai mulţumeşte cu asigurarea bazelor juridice ale libertăţii negative - prin suprimarea obstacolelor - ci caută să găsească modalităţi de realizare a condiţiilor juridice unui exerciţiu efectiv al libertăţilor pozitive, în special prin crearea de instituţii specializate diversificate cu finalităţi concrete 4. Statul conceput mai concret începe să apară, în consecinţă, mai mult ca un ansamblu de servicii publice, gestionate de profesionişti, administraţii permanente apolitice şi competente 2 G. Clémenceau în Robert Alexander, The voice of the people: A Constitution for tomorrow, London, 1997, p. 5 3 David Alton, Citizenship în the new millenium, London, Harper Collins Publishers, 2001, p Jean Marie Ferry, La question de l'etat européen, Paris, Gallimard, 2000, p. 278 Buletin de informare legislativã nr. 1/

12 Studii, opinii, informări care, în teorie, ar trebui să satisfacă aspiraţiile guvernaţilor. Această tendinţă transformă lent statul administrativ în stat birocratic. Termenul de "birocraţie" a fost folosit de Carlyle în 1848 ca ceva străin vieţii politice engleze, al cărei ideal a fost şi este împotriva unei administraţii centralizate cu o structură de personal organizată ierarhic 5, birocraţia fiind considerată ca o formă modernă de despotism. Într-adevăr, schimbarea statului modern a fost o provocare pentru imaginaţia democratică a cetăţenilor 6. Măcinat în timp de antinomia autoritarismului şi liberalismului, statul de azi nu mai seamănă cu cel cu care ne-am familiarizat - de dominare şi comandă - ci devine un fel de întreprindere care tratează, sub impulsul opiniei publice, problemele politice ca pe nişte afaceri socio-economice. Inflaţia exponenţială a drepturilor omului, rezultat concret al proliferării normelor unui drept flexibil pune bazele unei reamenajări a statului, într-o nouă arhitectură. Orice cunoaştere, însă, comportă riscul inerent al erorii şi iluziei, orbiri ale cunoaşterii de multe ori subestimate, care au "parazitat" eficace spiritul uman, făcându-l să creeze sau să elaboreze mituri ori concepţii false atât despre sine-însuşi, cât şi despre lumea care îl înconjoară, despre ceea ce face sau despre ceea ce ar trebui să întreprindă. Cunoaşterea, prin urmare, poate fi o aventură dacă o educaţie corespunzătoare nu-i oferă şansa detectării surselor de eroare, de iluzii şi chiar de orbire 7. Dificultăţile tehnice care au făcut, în trecut, imposibilă, pentru cei mai mulţi, participarea efectivă la dezbaterea problemelor politice, fiind practic înlăturate, mulţi 8 şi-au pus întrebarea dacă computerizarea pe scară largă n-ar fi în măsură să readucă în actualitate, clasica "democraţie directă". Or, din păcate, garantarea dreptului cetăţenilor la "conectare" este platonică, dacă se ia în considerare faptul că în lume se folosesc câteva sute de milioane de ordinatoare la o populaţie de 6 miliarde de oameni. Speranţele legate de noua tehnologie nu pot fi realizate pe deplin din cauza acestei noi forme de inegalitate care, pe lângă altele, împarte lumea în "info-bogaţi" şi "info-săraci". Cu toate acestea, informatica prin proliferarea de documente şi informaţii, chiar dacă justifică îndoieli ce par uneori fanteziste, totuşi creează posibilitatea unei mai mari polarizări a 5 Colin Pilkington, The civil service in Britain today, Manchester, University Press, 1999, p. 3 6 Christopher Pierson, The modern state, London, Edgar Morin, Les sept savoirs nécessaires à l'éducation du futur, Paris, Seuil, 2000, p Christine Bellamy, John A. Taylor, Governing in the information age, Buckingham, Open University Press, 1999, p societăţii cu toată prăpastia numerică, în momentul de faţă, între cei care beneficiază de noile avantaje tehnice şi marea majoritate, lipsită de posibilitatea practică de folosire a reţelelor de informaţii, deci între "ciber-dotaţi" şi "analfabeţi". Limbajul, spunea Peter Burke în Arta conversaţiei 9 reflectă locul individului în societate. Cuvântul este la originea conştiinţei, a umanităţii noastre, deci este întotdeauna colectiv, fiind un vector al libertăţii, deoarece Eul este o abstracţie dacă nu ar exista în reciprocitate cu altul (G. Gusdorf). Prin proceduri democratice se încearcă să se asigure fiecăruia "o voce" care să se poată exprima liber, fără presiuni, astfel încât relaţiile de putere să devină simetrice şi nu asimetrice ca în societăţile ierarhizate. Dacă incontestabil toţi avem dreptul la cuvânt, nimeni nu dispune însă de dreptul de a fi ascultat. Dialogul sau discursul în etica comunicării presupune o înţelegere între speaker şi ascultător, o prezumţie de consens, întrucât cel care argumentează încearcă să transforme pe ascultător din antagonist în partener, dar prin comunicare ambii protagonişti se schimbă. Pentru aceasta, însă, se impune folosirea unui limbaj în care să fie imposibil de a minţi, de a induce în eroare, întrucât dacă este adevărat că limbajul este primul catalizator al intimităţii umane - în sensul că nu ne putem simţi alături de cineva fără a-i vorbi - tot atât de adevărat este că acesta poate să o şi distrugă. Conversaţia presupune o anumită cultură a mutualităţii, a dialogului şi în special, o cultură democratică. Iată de ce este explicabilă insistenţa 10 în demonstrarea faptului că oamenii pentru a putea gândi şi acţiona au nevoie, ca între ei, să existe realmente acel spaţiu care să garanteze particularităţile fiecăruia şi în funcţie de care se poate dialoga. Considerând orice cunoaştere ca o eliberare, o limitare a ignoranţei, ne putem imagina la ce rezultate spectaculoase se poate ajunge în era circulaţiei electronice a informaţiilor, prin conectarea instantanee a creierelor, în acest mozaic omenesc alcătuit din atâtea individualităţi originale care le permite conlucrarea, cu o eficienţă nevisată în toate domeniile activităţii sociale. Exerciţiul eficace al oricărei argumentări 11, prin mijlocirea căilor moderne de comunicare, fie cea cu caracter neconstrângător care lasă auditorului ezitare, dubiu şi libertate de alegere, fie cea vizând aderarea la anumite idei sau acţiuni, 9 S. I. Salamensky, Talk, talk, talk: The cultural life of everyday conversation, Routledge, 2001, p Pierre Bouretz, Hannah Arendt, Les origines du totalitarisme, Paris, Gallimard, 2002, p Chaim Perelman, Le champ de l'argumentation, Bruxelles, 1970 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

13 sporesc calitatea opiniei publice, care poate rămâne însă sterilă în cazul în care, aceeaşi opinie publică nu acceptă şi responsabilitatea consecinţelor punctelor de vedere dobândite, fie că nu vrea, fie că nu este pregătită să şi-o asume 12. Este cunoscut că gândirea este legată de vorbire şi că cei care nu ştiu să asculte nu ştiu nici să răspundă. Într-un dialog sau conversaţie orice interlocutor este capabil să spună adevărul, are "capax veritatis", ideea de adevăr implicând în conţinutul ei, ideea de libertate. Toţi suntem egali, capabili de a spune adevărul propriu - ca fiinţe raţionale, dar nimeni nu poate emite pretenţia privilegiului adevărului. Raportul omului cu adevărul este un raport de drept 13, în sensul că individul poate să expună liber ceea ce gândeşte, având dreptul de a fi acelaşi în afara lui, precum este în intimitatea sa. Interdicţia de a-şi manifesta acest drept rămâne, indiscutabil în afara dreptului. Totuşi, dreptul de exprimare se poate autodistruge în situaţia în care se spune orice, pentru că a spune orice nedefinit înseamnă a nu spune nimic. Tocmai pentru salvgardarea dreptului la exprimare şi pentru a-l merita, este nevoie de a judeca în totală independenţă, fără calcul şi pasiuni. Menţionăm că vechii greci făceau distincţie între muthos (povestire, naraţiune) şi logos (discurs) prin care omul se umaniza dialogând cu alţii. Romanii foloseau şi ei două noţiuni: ratio - traducerea logosului grecesc - ca vocaţie a cuvântului de a cunoaşte şi contempla adevărul şi oratio, retoric, vocaţia cuvântului de a acţiona, a emoţiona. Termenul de eloquentia îngloba atât ratio cât şi oratio impunând oratorului atât necesitatea de a nu ignora filosofia şi ştiinţa cât şi poezia, istoria şi artele. Toată această artă a naraţiunii, a discursurilor şi a conversaţiei s-a dezvoltat sub puternica influenţă a înţeleptului Pericle care atrăgea atenţia că omul care ştie să gândească dar nu ştie să exprime ceea ce gândeşte este la nivelul celui care nu ştie să gândească. Elocinţa se poate transforma, din păcate uneori într-o artă de a minţi care permite modelarea falsului la nivelul de a-l face tot atât de credibil, ca şi autenticul. Chiar dacă unor publicişti nu li se poate reproşa că ar avea mâinile pătate cu sânge, ei pot avea, însă, aceste urme de sânge pe stilourile lor Tehnica şi cultura Într-un studiu consacrat mediologiei, disciplină care are drept obiect examinarea 12 Daniel Yankelevich, Coming to public judgement, Syracuse University Press, 1999, p Marcel Conche, Le fondement de la morale, Paris, PUF, 1999, p Jean Francois Revel, La grande parade, Paris, Plon, 2000, p. 27. Studii, opinii, informări procedeelor prin care se expediază şi circulă informaţiile, mesajele spre destinatarii lor, Régis Debray 15 analizează interacţiunile dintre tehnică şi cultură, punând în evidenţă efectele inovaţiilor tehnice asupra condiţiilor de dezvoltare ale culturii. În prealabil, se face o distincţie netă între "comunicare" şi "transmitere". "Comunicarea" nu reprezintă decât momentul incipient al unui proces mai complex, un fragment dintr-un ansamblu definit "transmitere". Comunicarea constă în "transportul unei informaţii în spaţiu, în interiorul însă a unei aceleiaşi sfere spaţio-temporale, în timp ce transmiterea consistă în transportul unei informaţii în timp, în spaţii temporale diferite. Comunicarea are un orizont sociologic între un emiţător şi un receptor, transmiterea are un orizont istoric, deoarece e legată de o performanţă tehnică, de utilizarea unui suport de transmitere, cărţi, bibliotecă, monumente comemorative. Cuvântul comunică, dar maşina logică a scrisului a transformat fiinţa umană care, prin acumulare a făcut ca efemerul să fie fixat în memoria umanităţii. Scrierea a revoluţionat în primul rând spaţiul în sensul că a facilitat o formă de teleprezenţă (tele în limba greacă înseamnă departe) a unor oameni situaţi la distanţe mari şi în al doilea rând timpul, prin care sunt fixate puncte precise de referinţă. Orice acţiune a omului asupra omului (praxis) nu se poate realiza fără acţiunea omului asupra lucrului (tecné). Circulaţia ideilor s-a realizat în timp, prin anumite tehnici de mediere de interpunere (medium), oral, în scris, tipografic, electronic, numeric, ce corespunde unui anumit mod de transmitere (mediasferă), logosferă, grafosferă şi videosferă prin îmbinarea sunetului cu imaginea. Mediasfera întruneşte astfel factorii tehnici cu valorile culturale. Factorii tehnici sunt difuzaţi cu rapiditate, dar cu o durată de viaţă mai scurtă, în timp ce cultura constituie realităţi circumscrise teritorial şi care sunt de lungă durată. Tehnica nu ţine seama de frontiere, este un factor universal, prin adoptarea "ultimului model", pe când cultura, mai reticentă, rămâne un factor de etnocentrism. Tehnica, în general, oferă tuturor posibilităţi reale, dar, în final, omul este cel care o filtrează şi o adoptă sau nu, apetenţa sau rezistenţa mediului, explicând istoric, variabilitatea efectelor culturale. Aşa se explică că de multe ori, teama ştirbirii identităţii colective a fost o frână în calea modernităţii. De exemplu, imprimeria a modificat mentalitatea medievală europeană, dar nu în aceeaşi măsură şi alte culturi. David Landes 16 sublinia că nu orologiul a provocat interesul pentru măsurarea 15 Régis Debray, Introduction à la médiologie, Paris, PUF, Régis Debray, op. cit., p. 89 Buletin de informare legislativã nr. 1/

14 Studii, opinii, informări timpului, ci interesul pentru măsurarea acestuia a condus la inventarea orologiului. Instrumentul este obiect tehnic, mâna însă care îl foloseşte devine subiect cultural iar unirea operativă, sinergia, dintre instrument şi gest constituie tehnocultura. Marile civilizaţii şi-au fundamentat cultura pe relaţia artei cu tehnologia, iar după cum spunea Leonardo da Vinci, arta fiind "una causa mentale". Totdeauna, din păcate, vor exista oameni care atunci când li se arată o realizare deosebită nu văd decât mâna care o indică. Importanţa conexiunii dintre comunicare şi cultură, mai ales de când cultura a devenit miză politică, a determinat şi adoptarea unei politici culturale, unul dintre rarele domenii ale vieţii politice în care s-a demonstrat că se pot realiza consensuri asupra valorilor care asigură coeziunea unei naţiuni. Astfel, în aparatul de stat se desprinde un sector, un minister, ca de exemplu în Franţa, în 1988, - Ministerul Culturii şi Comunicaţiei - controversat în ce priveşte atribuţiile lui 17, al cărui ministru era considerat "ministrul miniştrilor" un "minister al inteligenţei", într-un guvern în care toţi miniştri se organizează să sprijine proiectele culturale. Cultura devine astfel a 5-a putere în stat. Cei care susţin însă, cu vehemenţă, ideea descentralizării drept o garanţie o modestiei statului sunt mai circumspecţi în legătură cu amploarea atribuţiilor statale întrucât, după cum afirmă Jacques Rigaud, Statul nu trebuie să intervină în materie culturală decât în măsura în care nimeni altcineva nu este capabil să-şi asume o asemenea răspundere. Cultura nu poate fi considerată "serviciu public", statul trebuind să rămână pe poziţia de creare a condiţiilor dezvoltării autonome. Însă, toţi sunt de acord că o adecvată politică culturală este în măsură să favorizeze accesul tuturor cetăţenilor la valorile culturale, deşi, se subliniază frecvent că nimic nu este mai dificil decât să încerci ca toată lumea să împărtăşească forme de expresie care aparţin sensibilităţii unui cerc restrâns. Cu alte cuvinte, este sau nu posibil să se democratizeze o cultură care, în sine, poate apărea ca "o aristocraţie a limbajului şi a gustului? Nu cumva elogiul unei asemenea demarcări devine un fel de alibi al inegalităţii, în virtutea căruia se poate ajunge la o mai mare protecţie a elitelor, un rasism al inteligenţei? Or, în cultură, tocmai acesta este rolul statului, să legitimeze acţiuni care să favorizeze accesul tuturor la valorile artistice, culturale. Cultura nu devine populară decât în măsura în care tuturor li se creează condiţii de a cunoaşte, însăşi Arta şi în general creaţia se deconectează de multe ori de realitatea politică, creându-şi zonele ei de 17 Claude Mollard, Le 5 e pouvoir: La culture et l Etat, de Malraux à Lang, Paris, Armand Colin, 1999, p autonomie sustrăgându-se astfel de sub suveranitatea culturală, păstrându-şi libertatea de creaţie nealterată. Cultura rămâne, aşadar, cea mai bună cale spre democraţie Comunicarea şi democraţia Suntem martorii unei revoluţii radicale în sistemul de informare, comparabilă cu cea a inventării tiparului. S-a calculat 19 că în ultimii 30 de ani, s-au difuzat mai multe informaţii decât în de ani precedenţi. Un singur exemplar al ediţiei duminicale a ziarului New-York Times conţine mai multe informaţii decât ar fi putut dobândi, într-o viaţă întreagă, o persoană cultivată din sec. XVIII. Înainte rară şi oneroasă, informaţia a devenit abundentă şi la îndemâna oricui, astfel încât, în mod justificat, comunicarea a fost considerată ca simbolul cel mai strălucitor al sec. XX 20, ca ideal de apropiere a oamenilor într-o societate democratică în care, fiecare este considerat competent de a avea o opinie şi de a o face cunoscută. Istoria presei se confundă cu libertatea presei, libertate care logic şi cronologic apare ca o condiţie a existenţei celorlalte libertăţi civile sau politice, personale sau publice. Presa engleză a obţinut dreptul de imprimare în 1695, iar elementele libertăţii ei au fost precizate pentru prima oară într-o lege din Suedia în 1766, printre care interdicţia oricărei cenzuri prealabile, dreptul de nedivulgare a surselor de informare, precum şi incriminarea cazurilor de defăimare pentru protejarea particularilor. Prin asumarea misiunii de a anunţa şi relata "ceea ce s-a petrecut" dar şi "ceea ce se poate întâmpla", ziarul a devenit "rugăciunea laică de dimineaţă a omului modern", cum spunea Hegel în 1820 sau "menţinea civilizaţia" după părerea lui Tocqueville în 1835 şi a fost salutat de Emile Zola în 1984, ca "începutul erei informaticii. 21 ". Dialogul presupune voinţa de a te face înţeles dar şi de a-i asculta pe alţii, chiar dacă nu există întotdeauna şansa înţelegerii. Experienţa arată, din păcate, că tocmai cei care doresc cu cea mai mare ardoare de a fi ascultaţi nu sunt dispuşi în egală măsură să asculte la rândul lor. Mijloacele prin care individului i se creează condiţiile de a se ridica la înţelegerea realităţilor politice, economice, 18 Olivier Donnat, Les français face à la culture? Paris, éd. La Découverte, 1994, p Ignacio Ramonet, La Tyrannie de la communication, Paris, Galilée, 1999, p Dominique Wolton, Penser la communication, Paris, Flammarion, 1997, p. 10, Francis Balle, Les médias, Paris, Dominos Flammarion, 2000, p. 13 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

15 sociale, atât de complicate, conturează noua formă de democraţie. Larga şi corecta comunicare nu apare ca o "perversiune" a democraţiei ci ca o condiţie indispensabilă de funcţionare, de transformare într-o "democraţie de opinie" sau democraţia publicului. Într-un asemenea context al comunicării în masă, fiinţa umană poate avea senzaţia că trăieşte ca o fiinţă liberă, deplin documentată spre a-i permite accesul eficient la dezbaterile democratice. De aici şi posibilul conflict de interpretare, de altfel consecinţă logică a naturii simbolice a limbajului. Sensurile sunt filtrate şi se evidenţiază mai mult decât par la prima vedere. Interpretarea ar fi deci, activitatea mentală de a descoperi sensul ascuns, de multe ori, în sensul aparent. Interpretarea se vădeşte posibilă tocmai în existenţa sensurilor multiple, astfel încât pretenţia unei cunoaşteri absolute rămâne un mit. Sub acest aspect, opinia publică ca expresie colectivă de păreri şi opţiuni reprezintă o agregare de opinii asemănătoare cu privire la unele probleme de interes general, un rezultat al gândirii comune, deci o activitate de creaţie socială. Comunicarea a devenit un concept "în explozie" 22, dar ca atâtea paradoxuri ale lumii contemporane este izbitor cum, cu cât se încearcă o mai bună organizare cu atât aceasta nu se realizează din cauza ridicării de noi bariere de natură să limiteze consecinţele interacţiunii ei. Un mare actor francez 23 mărturisea că acceptă sacrosancta libertate a presei, dar ar dori să i se explice unde începe şi unde sfârşeşte dreptul lui de libertate. Simone Veil atrăgea atenţia că uneori cuvintele sunt mai ucigătoare decât o cameră de gazare 24. În încercarea de a realiza coeziunea socială rolul mass-mediei este covârşitor. O dată cu aspectele pozitive au apărut şi cele negative. Astfel, a devenit repede evident că tocmai intensa comunicare - ca element indispensabil pentru "a te simţi împreună prin apropiere - scoate mai mult la iveală tocmai ceea ce-i îndepărtează pe oameni unii de alţii, mesajele oricât de omogene ar fi, neputând împiedica eterogenitatea recepţiilor". Dintre spectaculoasele prezentări ale realităţii pe baza imaginaţiei, printre altele 25, se menţionează reportajele de război din Cambodgia, din 1981, ale unui reporter de teren, publicate în New-York Times, dovedite false, ele fiind redactate, fără ca acesta să fi fost la faţa locului, 22 Jeanine Beaudichon, La communication, processus, formes et application, Paris, Armand Colin, 1999, p Gilles Durieux, Lino Ventura, Paris, Flammarion, 2001, p Gisèle Sapiro, La guerre des écrivains? Paris, Fayard, 1999, p Ignacio Ramonet, op.cit., p. 89 Studii, opinii, informări dintr-o confortabilă vilă din Spania. Un alt jurnalist de la Washington Post a obţinut premiul Pulitzer pentru un reportaj cu un dependent de droguri în vârstă de 8 ani - care nu a existat niciodată. Tot astfel, a făcut senzaţie reportajul asupra vieţii uimitoare a unui hacker în vârstă de 15 ani care a reuşit să intre în sistemul informaţional al unei mari firme, prin Internet. Totul s-a dovedit a fi fals, nici copilul şi nici firma neexistând. Desigur, în acţiunile de comunicare în masă, minciunile, a căror influenţă nu a fost diminuată de morală, în secole de propagandă, denaturarea adevărului prin prezentarea lui în lumină mai frumoasă sau mai rea decât poate realitatea să o ofere, au existat întotdeauna. Gravitatea actuală este că ele se înmulţesc stimulate de un senzaţionalism exagerat. Chiar şi minciunile "sincere" trebuie evitate. A vorbi şi a convinge este o experienţă specific umană. A convinge prin cuvânt a reprezentat o alternativă la violenţa care s-a transformat treptat, într-o adevărată artă a conversaţiei, democraţia însăşi identificându-se cu exerciţiul cuvântului. Plasat deci, în miezul vieţii publice cuvântul, din păcate, poate fi folosit uneori manipulator astfel încât, prin minciună organizată, să se reducă libertatea ascultătorului de a discuta sau rezista la ceea ce i se propune. Manipularea, ca strategie de a strecura, prin efracţie, în conştiinţa oamenilor o opinie, fără ca aceştia să-şi dea seama a fost calificată ca un viol 26 săvârşit contra mulţimii, dezonorant şi descalificator. De multe ori, chiar mesajul difuzat în scopul reducerii incertitudinii sau ezitării poate crea iluzia, atât emitentului, că a fost înţeles, cât şi destinatarului, că l-a înţeles corect, ceea ce generează neînţelegeri ulterioare, de multe ori mai mari decât cele care ar rezulta din lipsa oricărei comunicări. Pasiunea pentru actualitate poate conduce, de multe ori, la crearea însăşi a actualităţii. Oare, trăim într-o eră a dubiului, se întreabă unii, când nu mai putem crede ce vedem şi nici chiar ceea ce ni se povesteşte? Deci, informaţia care iniţial simboliza o modalitate de luptă contra secretomaniei, a minciunii, a zvonurilor, deşi teoretic triumfătoare, din ideal se apropie de caricatură. Secretul, minciuna, zvonurile s-au dezvoltat în ritmul creşterii vitezei informaţiei, a cărei comunicare pare să fi favorizat adevărul în aceeaşi măsură, în care a propagat dezinformarea. Poate ar trebui mai bine înţeles faptul că, în ansamblu, regulile morale sunt întotdeauna pentru sine şi nu pentru vecin. Morala nu este legitimă - spunea Alain - decât la "persoana 26 Philippe Breton, La parole manipulée, éd. La Découverte, 1997, p. 23 Buletin de informare legislativã nr. 1/

16 Studii, opinii, informări întâi". Cel ce se ocupă de datoriile vecinului nu este moral, ci numai moralizator. Mass-media, calificată uneori drept "câinele de pază" a intereselor cetăţeanului, într-o dezvoltare impetuoasă îşi arogă azi, rolul de mare interpret a tot ceea ce se petrece mai interesant în lume, micul ecran devenind principala ei vitrină. De pe această poziţie şi pe baza asimilării libertăţii presei cu libertatea de expresie a jurnaliştilor şi comentatorilor, aceştia au sentimentul că reprezintă publicul şi convingerea că sunt purtătorii de cuvânt ai opiniei publice. Or, este o exagerare ca să nu subliniem şi riscul inerent de monopol. Transmiterea ştirilor prin radio începută de BBC în 1925, marea cale a sunetelor ca mijloc şi artă de comunicare, marcată de nobleţea spiritului ilustrat atât de acurateţea transmisiei, dar şi prin protocolul impus speaker-ului care era obligat să poarte haine de dineu când se adresa ascultătorilor prin microfon, s-a transformat nu numai prin confiscarea libertăţii de comunicare, dar şi prin alterarea ştirilor mediate, a căror veridicitate începe să fie dependentă de modul în care sunt prezentate şi nu de ceea ce realmente se prezintă 27. Devine tot mai dificil a discerne adevărul de fals, senzaţionalul de realitate. Slaba preocupare privind transmiterea informaţiilor necesare, utile, precum şi preferinţa de relatare a unor incidente scandaloase implicând personalităţi cunoscute a fost sesizată şi în Anglia 28, care mai mult stimulează imaginaţia decât oferă informaţii. Propaganda şi publicitatea transmit publicului mesaje ce, de puţine ori, se adresează inteligenţei şi mai mult facultăţilor iraţionale, individul, aşa cum aprecia Erasmus, fiind astfel construit încât ficţiunile exercită asupra lui o impresie mai puternică decât simplul adevăr. Neîndoios, într-o cultură a iluziilor sclavia intelectuală este întotdeauna consimţită 29. În ultimii 50 de ani, se discută tot mai insistent în ce măsură media şi jurnaliştii au intervenit şi influenţat opinia publică. După 1946, fenomenul de depolitizare s-a accentuat prin transformarea presei de informare, într-una de opinie şi în fine într-una de marfă. În Franţa, de exemplu, în 1982, Legea liberalizării audiovizualului marchează sfârşitul monopolului, articolul 2 precizând că cetăţeanul are dreptul la o comunicare liberă şi pluralistă. Apetitul stimulat de a cunoaşte a redus în mod drastic procentul celor care - erijaţi în 27 Richard Ericson, Representing order, crime, justice in the news media, Londra, Peter Dahlgren, Colin Sparks, Communication and citizenship, Londra, Routledge, p Vladimir Volkoff, Petite histoire de la désinformation, Editions du Rocher, 1999, p judecătorii celor care îşi exprimă punctele de vedere - nu găsesc în ceea ce citesc, aud sau vizionează decât ceea ce caută şi resping ceea ce în nici un caz nu vor să cunoască, neputând fi deci convertiţi prin argumente deja însuşite şi în mod hotărât, nici de acelea pe care le respinseseră anterior. Totuşi, individul supus diferitelor forme de convingere retorică (prin propagandă, manipulare) sau ştiinţifice (prin seducţie, argumentare sau ştiinţă) face ca "alegerile noastre" să fie mai puţin libere decât sperăm, atât de mult depinzând de modernii "ghizi de opinie". Este atunci firească întrebarea ce ne determină să acordăm creditul nostru unor anumite opinii deşi, de mult ne-am convins de labilitatea opiniilor în general. Aderarea la o opinie sau alta, corolar al sentimentului de identitate personală, autonomă, neconstrânsă, este legată atât de credibilitatea sursei, (prieten, lider politic, jurnalist) cât şi de iluzia exactităţii şi obiectivităţii informaţiei. Mai este însă nevoie şi de o anumită structură a conştiinţei culturale personale care face ca informaţia să devină verosimilă, condiţionată unei voinţe de a crede. De multe ori, opinia enunţată stimulează memoria unui fapt sesizat anterior de receptor dar asupra căruia nu a tras nici o concluzie. În privinţa formării sau confirmării unei opinii, deosebit de sugestivă este fabula chineză care circula cu peste 24 de secole în urmă 30. Un om, după o zi de muncă nu-şi mai găsea toporul. Imediat l-a bănuit pe fiul vecinului pe care, urmărindu-l cu atenţie a remarcat că acesta este tipic hoţ de topoare. Alura, atitudinile, comportamentul, totul trădau pe hoţ. Spre seară găseşte însă toporul. A doua zi, când l-a privit pe fiul vecinului, acesta nu mai prezenta nimic ca alură, comportament care să evoce pe hoţul de topoare. Obiectivitatea presei a fost şi rămâne supusă unor interpretări interminabile. Dacă acest mit de imparţialitate, integritate, onestitate încă se mai discută în contradictoriu, spunea un cercetător 31, aceasta este dovada recunoaşterii că în realitate nu există obiectivitate. Se constată că presa este mai puţin orientată spre a servi necesitatea de informare a cititorului, cât spre obţinerea unui cât mai mare profit, libertatea presei reducându-se în consecinţă, la banala libertate a unei acţiuni. Concurenţa incită jurnalistul să caute senzaţionalul chiar cu preţul înlocuirii sau deformării realităţii, prin punerea ei în scenă. Un jurnalist, chiar politic angajat, rămâne obligat să caute informaţia cea mai corectă şi să o redea fără adăugiri nici involuntare şi cu atât mai mult voluntare. Puterea de informare 30 Jean Marie Seca, Les représentations sociales, Paris, Armand Colin, 2001, p Gérard de Selys, Média mensonges, Bruxelles, Ed. EPO, 1991, p. 8, 121 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

17 prin mijlocirea neinformării, subinformării şi, chiar a dezinformării devine o putere exorbitantă la îndemâna oamenilor de afaceri şi politicienilor, manipulând spiritele şi orientând reflexiunile. S-a spus că 50 de persoane capabile să monteze o întâmplare transmisă timp de 5 minute la televiziune poate avea acelaşi efect politic ca acela ce l-ar produce de manifestanţi. Noam Chomsky se întreba chiar, "ce tip de imagine a lumii au creat aceşti intelectuali şi pentru ce?" El crede că se creează astfel, imaginea unei mase stupide care poate fi cu uşurinţă, dirijată de oameni inteligenţi. Jurnalistul nu este un creator, ci numai o oglindă. Noua eră a informaţiei consacră triumful informaţiei instantanee prin Radio şi Televiziune, astfel încât viaţa politică şi acţiunile de anvergură par a fi puse în scenă într-un stat spectacol 32. Datorită informaţiei, în prezent, o singură tehnică combină formele de expresie prin scris, imagine, sunet, date ştiinţifice, prin World Wide Web care devine cel mai mare ziar din lume, biblioteca cu cele mai numeroase cărţi. Multimedia este pe cale să devină un instrument de învăţământ la distanţă, un nou mod de dobândire a cunoştinţelor, o formă nouă de acces la cunoaştere. Noile media deschid, în consecinţă, calea unui alt fel de cunoaştere, o explorare aventuroasă într-un univers de comunicaţii din ce în ce mai dens. Aceste noi media tehnologice sunt considerate ca nişte "proteze" care ne permit accesul într-un spaţiu şi timp ce ne erau inaccesibile. Ca rezultat al electrizării mesajelor, a sporirii capacităţii de penetraţie a informaţiei, o afacere politică - de corupţie, de moravuri - sau orice eveniment generează efecte diferite ca intensitate, după cum ele sunt transmise oral, imprimat sau audiovizual prin satelit, deoarece pot stârni interesul şi reacţia unor opinii locale, naţionale şi chiar planetare. Inconvenientele nu au întârziat să apară. Ştirile se transformă în show-uri - pe durata a câteva minute - ce evident sărăcesc dezbaterile politice, mediatizarea politică reducând şi timpul de reflecţie şi acţiune. În orice caz, prezentul ne demonstrează o sporire a puterii jurnaliştilor în evoluţia societăţii şi mai ales în încercarea de a asigura, o mai largă transparenţă şi participare activă a cetăţeanului. Lumea politică a devenit atât de teatrală, încât a reuşit să pară teatrală ca realitate, realitatea politică şi reprezentările teatrale atingând nivelul la care realitatea şi aparenţa se pot parodia fără dificultate. Limbajul, mai ales cel de confruntare a fost întotdeauna important în politică. În condiţiile actuale ale relaţiei între politică şi mass-media s-a produs o veritabilă sinteză, în sensul că cele mai 32 Marc Martin, Médias et journalistes de la République, Paris, éd. Odile Jacob, 1997, p. 372 Studii, opinii, informări semnificative evenimente politice devin şi evenimentele mediei, ceea ce a determinat transformarea liderilor politici în personalităţi mediatice 33. Aceasta a impus şi un nou stil de comunicare al liderilor în ce priveşte limbajul şi retorica, adaptat situaţiilor (într-un fel la Parlament, în alt fel la Televiziune) cu vădita preocupare asupra expresivităţii şi chiar a modului de mişcare în faţa camerelor de luat vederi, orice orator devine actor. Partidele încep a fi identificate cu personalităţile care le conduc, ceea ce, de multe ori, poate contribui la o înţelegere greşită a modului în care se desfăşoară politica în realitate. Dubii asupra funcţionării sistemului s-au exprimat şi în Franţa, printre altele subliniindu-se că imaginea privilegiază emoţia în detrimentul explicării ansamblului. Domnia imaginii devine spectacol în lumea informaţiei în care, primatul emoţionalului asupra reflexivului este evident. Henry Pigeot atrage atenţia asupra faptului că asemenea informaţii vor înceta să fie un instrument critic indispensabil exerciţiului democraţiei, ele nemaifiind - stricto sensu - informaţii, ci produse fabricate ce devin potenţial periculoase. Punerea în valoare a unor opinii personale printr-o ilustrare dramatică creează o veridicitate înşelătoare a acestor opinii, aşa-zisul "efect Hollywood". Fabricarea industrială a informaţiilor incomplete, chiar inexacte poate avea uneori impact la cel mai înalt nivel. Philippe Kourilsky 34 referindu-se la unele dezbateri din cadrul Parlamentului European asupra unor probleme ştiinţifice remarcă "superba ignoranţă" sau mai exact un nivel al lipsei de cultură corespunzător celui furnizat de media 35. Sunt cazuri când politica este uitată, ca de altfel şi morala, supuse unui veritabil terorism verbal. De altfel, în ce măsură înţelegerea fenomenelor în problemele fundamentale ale ştiinţei şi previziunile oamenilor de ştiinţă cu ale politicienilor pragmatici pot coincide, reiese cu claritate din conversaţia dintre Gladstone, prim-ministru la sfârşitul sec. XIX în Anglia şi N. Faraday, fizician. Primul ministru l-a întrebat pe Faraday dacă munca sa în legătură cu electricitatea va fi de vreun folos, la care acesta i-a răspuns: "Da, domnule, într-o zi o veţi impozita". În acest context se critică 36 aşa-zisa "istorie a prezentului", propunându-se o frontieră între 33 Norman Fairclough, New Labour, new language, London, Routledge, 2000, p Philippe Kourilsky, La science en partage, Paris, éd. Odile Jacob, 1998, p Margaret Thatcher, The path to power, London, Harper Collins Publishers, 1995, p Timothy Garton Ash, History of the present, Alben Lane, The Pinguin Press, 1999 Buletin de informare legislativã nr. 1/

18 Studii, opinii, informări jurnalism şi istoria contemporană. Istoria, în mod cert prin definiţie, se ocupă de trecut, chiar dacă evenimentele sunt dezvăluite aproape instantaneu, evident cu excepţia celor ţinute secret de către guvernanţi, astfel încât "istoria prezentului" este totuşi o contradicţie în termeni, deşi suntem în măsură să cunoaştem imediat mai mult despre evenimente decât se putea cunoaşte în trecut, după trecerea unui interval de timp. Analistul prudent conchide că dacă această istorie contemporană este adecvată, va fi foarte bine, iar dacă nu, jurnalistul cu "note de subsol" nu este rău să fie totuşi citit. Cu cât sentimentul libertăţii a animat spiritele, cu atât interesul de a se informa a crescut, toată lumea dorind să citească într-o adevărată nebunie a lecturii şi mai recent a vizualizării. Desigur, aceste înclinaţii nu au făcut revoluţie, dar în mod cert le-a făcut posibile. Trecerea însă de la "a informa", la "a convinge" a alunecat rapid de la informare la propagandă politică, o dată cu apariţia noilor eroi, după 1900, a reporterilor 37. Jurnalismul şi vizualizarea adevărului sunt amplu discutate 38, arătându-se că, deşi jurnaliştii fac prezentarea a "ceea ce poate fi văzut" şi propun publicului să vadă cu ochii lor proprii, în fond, această prezentare este numai o versiune a evenimentului pe care, prezentatorul o apreciază mai verosimilă pentru vizualizare. A vedea înseamnă, într-adevăr, a crede, dar de multe ori, ceea ce se vede nu reprezintă adevărul, ci o simulare, o versiune, nu o realitate, "informaţia corectă necesitând o anumită distanţă". De aici şi separarea jurnalismului de ştiinţă, ca discursuri adresate cunoaşterii, jurnalismul rămânând un discurs adresat sensului comun, diferenţă ce nu înseamnă separare, ci faţete ale cunoaşterii "cu două feţe". În fond, se neglijează adesea faptul că omul politic este regizor sau actor care face istorie, pune în scenă soluţii şi lansează speranţe, pe când jurnalistul este un martor, un spectator care ascultă, încearcă să înţeleagă şi relatează concluziile la care a ajuns. Informaţia în sensul activităţii jurnalistice având ca obiect "actualitatea" este altceva decât reflectarea realităţii. Informaţia spune ceva dintr-o realitate confuză, verificabilă însă, selecţionată în funcţie de anumite criterii profesionale şi prezentată destinatarilor în forma caracteristică mass-mediei. Paradoxul jurnalistului constă în faptul că el explică, de exemplu, atât revendicările greviştilor, cât şi imposibilitatea de a le satisface demonstrată de patron, după puncte de vedere 37 Frédéric Barbier, Histoire du livre, Paris, Armand Colin, 2000, p John Harley, The politics of pictures, Londra, Routledge, 1992, p diametral opuse pe care trebuie să le plaseze într-un univers aparent echitabil. În aceste condiţii, dificultatea de a fi imparţial este imensă. Aşa se şi explică de ce, în multe relatări din viaţa politică, sportivă şi chiar culturală sub aparenţa că descriu aceeaşi realitate, comentatorii lasă impresia, fiecare în parte, că relatează alte evenimente. Realitatea se transformă, inevitabil, când adaptăm persoana noastră la o anumită situaţie, schimbându-ne rolul social 39. Rolul mediei ca actor angajat într-un spaţiu social constă în a aduce la cunoştinţă fapte deja observate de alţii, pe care le incorporează în actualitate, ca stadiu actual al realităţii. Transpunerea unui fapt într-o ştire de actualitate este o operă de selectare a cărei valoare rămâne departe de fi împărtăşită automat de către public care, de multe ori întemeiat, o apreciază ca fiind mai mult sursă de emoţii, decât de informaţii demne de reţinut. Înţelegerea oricărei informaţii, ca mesaj audio-vizual presupune şi din partea celor care o recepţionează o activitate de atenţie şi apoi de interpretare, o implicare emoţională care să permită atribuirea unui sens pentru ceea ce s-a perceput. Poziţia de acceptare ca răspuns la prezentarea mediatică nu înseamnă totuşi consens, cât o judecată asupra valorii adevărului unei anumite afirmaţii. De aici, exigenţa veracităţii, a credibilităţii de principiu, ce se acordă surselor de informaţii, cerinţa legitimă ca orice argumentare sau informare să susţină adevărul sau cel puţin să conducă spre adevăr. Pentru difuzarea unor astfel de informaţii, omenirea a purtat o luptă de secole acceptând multe sacrificii. În condiţiile libertăţii depline, reporterul îşi riscă deseori viaţa străduindu-se să fie în miezul evenimentelor pe care vrea să le difuzeze, selectează evenimentele purtătoare de sens din realitatea confuză contribuind la formarea opiniei publice. Revoluţia mediatică planetară începută cu apariţia televiziunii a marcat începutul sfârşitului erei cărţii 40, a lecturii, renunţării la reflexul nostru de dobândire a cunoştinţelor specifice gândirii prin lectură, fenomen asemănător apariţiei tiparului care a provocat diminuarea influenţei elocinţei. Civilizarea prin imagine 41 devenită rapid industrie culturală standardizează cultura prin efectul sufocării raţionamentului, înăbuşit de abundenţa de fapte spectacol. 39 Jean Pierre Esquenazi, L écriture de l actualité pour une sociologie du discours médiatique, Presses Universitaires de Grénoble, 2002, p Robert Fraisse, Jean - Baptiste de Foucauld, La France en perspective, Paris, éd. Odile Jacob, 1996, p Claire Beliste, Jean Bianchi, Robert Jourdan, Pratiques médiatiques, CMRS Editions, 1999, p. 158 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

19 Dominată de concepţia inflaţionistă a audienţei pentru vânzarea spaţiilor publicitare mass-media se îndepărtează de la vocaţia ei de instrument de informare şi divertisment, prin transmiterea unor ficţiuni mai mult sau mai puţin verosimile în dauna evenimentelor serioase, devine un vector al temelor ideologice ce poate modifica formele acţiunii umane, abuzând în folosirea cuvintelor străine - ca democratizare a snobismului - dar şi prin folosirea supărătoare de exprimări neelegante, o propagare a vulgarităţii. S-a pus întrebarea dacă informaţia prin imagine ne mai face să gândim şi dacă imaginea, ca atare, nu este o frână în calea cunoaşterii. Dacă mai adăugăm marile controverse asupra influenţei benefice sau malefice a imaginilor prezentate - devenite emblematice în era comunicării - imagini de actualităţi dramatizate, imagini fictive puse în scenă, imagini politice şi publicitare cu mare capacitate de reţinere a atenţiei şi în special pe fondul perceperii acestora ca strategii manipulatoare sau seducătoare, adevărate liturghii politice, nu este de mirare poziţia culturii occidentale care le consideră suspecte, din momentul în care se abat de domeniul artistic. Mai mult, subordonarea producţiei culturale în raport cu difuzarea ei antrenează micşorarea rolului scriitorului 42 faţă de jurnalist, pune chiar sub semnul întrebării autonomia şi prestigiul mediului intelectual, marcând sfârşitul supremaţiei erei scrisului şi victoria culturii audiovizualului în viaţa socială. Cât priveşte aportul în domeniul culturii Televiziunea, prin natura ei, este menită să privilegieze spectaculozitatea, emoţiile, efemerul, creând o "cultură de curiozitate" sau "informativă" dar nu poate fi apreciată a fi un vector important de difuzare a culturii "cultivate" 43. Fără a minimaliza efortul de democratizare a culturii, uneori acesta are şi urmări mai puţin dorite. Astfel, emisiunile audio-vizuale şi presa scrisă care, în principiu, ar trebui să stimuleze dorinţa de aprofundare, pot avea ca rezultat în rândul destinatarilor, beneficiari de o mare economie de efort intelectual, o suficienţă care îi dispensează de a citi, de a cunoaşte mai mult. Mulţi dintre consumatorii de informaţii culturale îşi formează un patrimoniu cultural redus, pe baza căruia, se încumetă adesea, să discute un autor, fără să-l fi citit sau să formuleze judecăţi de valoare despre expoziţii sau spectacole pe care nu le-au 42 Pascale Goetschel, Emmamelle Loyer, Histoire culturelle de la France de la Belle Époque à nos jours, Paris, Armand Colin, 2002, p Olivier Donnat, Les francais face à la culture, Paris, éd. La Découverte, 1994, p. 368 Studii, opinii, informări văzut. De supreficialitate în informare - ca substitut al activităţilor culturale tradiţionale - de emisiunile marcate de sărăcia bunului simţ ori care incită instinctele primare nu poate fi învinuit instrumentul, tehnica prin care se propagă, ci modul în care se foloseşte. Nu trebuie neglijat însă faptul că o influenţă nu este bună sau rea prin ea însăşi, ci în raport cu cine o acceptă. Gh. Péguy spunea chiar că o societate care nu este capabilă să transmită cunoştinţele demonstrează că ea însăşi nu poate să le dobândească. Jean Pierre Dantun este de părere că democraţia spectacol, o cultură specifică ecranului, nu reprezintă o eroare a unei democraţii care foloseşte neadecvat spectacolul, ci greşeala de a crede că democraţia poate supravieţui spectacolului pe care îl foloseşte, adică atunci când sunt folosite alte mijloace decât cele care îi sunt specifice. În ceea ce priveşte raporturile dintre presă şi oamenii politici ele sunt complexe, după cum rezultă din împrejurarea în care Edward Heath, preşedintele partidului conservator din Anglia a fost criticat violent într-un mare cotidian. Câteva zile mai târziu, întâlnindu-se la club, la grupul sanitar cu directorul cotidianului, acesta şi-a exprimat regretul de a-l fi atacat atât de violent şi şi-a prezentat scuze. E. Heath le-a acceptat, spunându-i că data viitoare ar prefera să fie insultat în grupul sanitar şi apoi să primească scuzele în ziar 44. Alteori, însă, presa dă dovadă de o reţinere exemplară, reminiscenţă a "tradiţiei incestuoase" 45 între marii jurnalişti şi puterea politică, ilustrând, astfel, faptul că nu totdeauna oamenii politici se tem de jurnalişti, ci şi invers. Transformarea presei într-un "jurnalism de investigaţie" a luat amploare după "afacerea Watergate" din SUA şi, mai târziu, în Franţa, datorită "afacerii Greenpeace". Astfel, printre altele, presa şi-a arogat dreptul de a dejuca orice "strategie a minciunii" pusă la cale de autorităţi, devenind azi un mit real al descoperirii adevărului. Erijaţi în judecători ai transparenţei, utilizând confidenţe care provin de cele mai multe ori din "zonele de discreţie" se văd îndreptăţiţi să revendice statutul de "contra putere". Cum însă jurnalismul de investigaţie este numai un sistem de valorificare a unor surse în scopul atingerii unor obiective politice de moment, prin folosirea de informaţii obţinute de la persoane care-şi depăşesc adesea dreptul lor de comunicare oficială, relaţiile cu oamenii politici, deşi mutual fascinante, devin ambigue şi de multe ori dependente de schimbările politice. 44 Bernadette de Castelbajac, Les mots les plus drôles de l histoire, Paris, Perrin, 1988, p Louis - Bernard Robitaille, Et Dieu créa les français, éd. RD Québec, 1995 p. 146 Buletin de informare legislativã nr. 1/

20 Studii, opinii, informări Problema esenţială în aceste relaţii, în afara autenticităţii informaţiilor, rămâne însă aceea dacă există vreo limită a dreptului la informaţie şi a obligaţiei de transparenţă. Puterea politică a fost întotdeauna de acord să tolereze oglinda pe care o prezintă presa, cu singura condiţie ca aceasta să redea imaginea pe care o doreşte, dar în jocul adevărului imaginea poate fi alta. Transparenţa, însă, în domeniul justiţiei, unde se mai petrec cazuri de transformare a unor inocenţi în vinovaţi, sau de evitare ca adevăraţii vinovaţi să răspundă de faptele lor de teama ca inocenţii prezumaţi vinovaţi să poată redeveni inocenţi, trebuie să fie totală. Justiţia trebuie să opereze "în cer deschis" şi nu cu uşile închise, întrucât o democraţie care se protejează de adevăr nu mai este democraţie 46. Informaţia devine o armă strategică şi nu un simplu element de alimentare a dezbaterilor publice într-o societate în care, opinia publică se dovedeşte, de multe ori, mai inteligentă şi mai mobilă decât clasa politică. P. Bourdieu 47 pune în evidenţă paradoxul unei profesiuni foarte puternice alcătuită din indivizi foarte vulnerabili. Remarcând marea discordanţă dintre puterea lor colectivă şi fragilitatea statutară a jurnaliştilor, în poziţie de inferioritate atât faţă de intelectuali cât şi faţă de politicieni totuşi, în colectiv, jurnaliştii pot distruge, în timp ce individual sunt mereu în pericol "Tirania" comunicării Difuzarea şi recepţionarea informaţiei cu viteza luminii face ca spaţiul în care trăim să se comprime - toate procesele se accelerează, ştiinţele nu-şi mai pot anticipa evoluţiile, iar evaluarea acţiunilor este dificilă. Esenţialul nu mai constă în maximizarea circulaţiei şi recepţiei informaţiei ci în viteza de reacţie, de calcul, faţă de situaţiile apărute, care pun în evidenţă noi tipuri de cauzalitate în relaţiile sociale din ce în ce mai mondializate 48. Când consecinţele geopolitice şi culturale, ca evenimente planetare, se înlănţuiesc, important este de a sesiza sensul acestora. Or, abundenţa evenimentelor nu facilitează deloc sesizarea sensului. Ne-am obişnuit cu o gândire ce avea ca fundament certitudinea, ce are dificultăţi de a înţelege un proces mondial incert, cu evenimente surpriză care ruinează perspectiva viitorului. Fundamentul incertitudinii în fizica quantică, banalitate pentru oamenii de ştiinţă, este un 46 Gilles Ménage, L'oeil du Pouvoir ( ), vol. I, Paris, Fayard, 1999, p. 573, Jean Marie Cotteret, Gouverner, c est paraître, Paris, PUF, 2002, p Zaki Laďdi, Le Temps mondial, Editions Complexe, 1997 p. 15 fundament cu care nu suntem pregătiţi a opera mai ales în ştiinţele sociale, istorice, determinate de procese lente, dar vom fi obligaţi de a-l lua în considerare, cu atât mai mult cu cât este cunoscut că unele particule din corpul nostru circulă cu viteza luminii. Cultura privită ca un complex de norme, simboluri, mituri, imagini care pătrund în intimitatea noastră structurându-ne instinctele şi orientările emoţionale, se industrializează, colonizează spiritul uman prin multitudinea şi varietatea informaţiilor şi imaginaţiilor răspândite prin tehnica difuzării, în special prin presă şi televiziune. În faţa ecranului participăm vizual şi spiritual la spectacolul lumii fără a avea vreo relaţie concretă. Spectatorul priveşte, de altfel ca şi atunci când citeşte un ziar, fiind detaşat fizic de spectacol, într-o poziţie pasivă. De aceea spectacolul modern a fost apreciat 49 ca o mare "prezenţă", dar şi o mare "absenţă". Telespectatorul devine o fiinţă abstractă într-un univers abstract. Nimeni nu mai contestă faptul că cine "controlează comunicarea" controlează societatea. Comunicarea şi politica sunt intim legate între ele. Comunicarea a devenit un instrument de cucerire a puterii astfel încât orice tentativă de preluare a puterii este de neconceput fără sprijinul organelor de comunicare orale sau scrise. Pe de o parte, radioteleviziunea a devenit un instrument al Puterii, ceea ce îl îndreptăţea pe Alain Peyrefitte să afirme că "televiziunea este guvernul în sufrageria oricărui francez" 50, iar pe de alta, sub presiunea concurenţei dar şi stimulată de anumite interese, informaţia se abate de la menirea ei fundamentală, devine o simplă marfă, abundentă dar vandabilă, a cărei calitate nu mai este aceea de a fi adevărată ca să prezinte interes pentru publicul larg. Preluarea de către televiziune a vârfului de lance al informaţiei cu pretenţia de a prezenta "istoria în mişcare" prin mijlocirea imaginii a produs un puternic impact asupra registrului afectiv şi sentimental al cetăţenilor, solicitându-le mai mult inima decât raţiunea. Sesizând fascinaţia produsă de imagine, producătorii acesteia supralicitează o preferinţă, de altfel foarte îndoielnică a cetăţeanului, deja manifestată pentru presă, concentrându-se cu precădere la prezentarea faptelor de violenţă, catastrofe, suferinţe, un veritabil spectacol al mizeriei sociale în detrimentul altor informaţii, desigur mai importante şi utile, care devin, prin aceasta, invizibile. Oricât de paradoxal ar părea, tocmai la apogeul liberei circulaţii a informaţiilor 49 Edgar Morin, L esprit du temps, nécrose, Paris, Bernard Grasset, 1962, p Jean Jacques Becker, Crises et alternances , Paris, Seuil, 1998, p. 46 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

21 Studii, opinii, informări pe fondul excesului, al saturării, se instalează, inconştient sau nu, o nouă formă de cenzură, mai discretă, dar eficace, aceea a paravanului. Un eveniment este folosit să ascundă un altul prin marginalizare sau ignorare, sfârşind, aberant, ca o informaţie să ascundă o informaţie. Cu cât se comunică mai mult cu atât se informează mai puţin (Bernard Langlois) 51. Informaţia are menirea să reducă sau să înlăture incertitudinea, prin aportul ei putându-se alege între alternative sau orienta în anticiparea unor evenimente. Comunicarea nu poate fi înţeleasă fără transmiterea unui mesaj, explicit şi univoc, care să o facă comprehensibilă. Or, experienţa a demonstrat că iluzia, de a înţelege sau de a fi înţeles aceste mesaje a fost şi rămâne la originea neînţelegerilor şi conflictelor - situaţie mai gravă decât lipsa oricărei comunicări. Societăţile actuale, societăţi reale de comunicare, fără bariere, deci democratice, ridică problema comunicării la nivelul tărâmurilor ştiinţifice, atât de analizate în congrese şi publicaţii. Pentru a înţelege influenţa imensă a invadării comunicării în viaţa tuturor trebuie analizat cine şi ce comunică, pentru ce şi cum, aceasta se realizează. Abundenţa informaţiilor duce paradoxal la saturare, la refuz de recepţionare, la o situaţie sinonimă cu dezinformarea. În secolul comunicării planetare 52, se constată că se comunică mai puţin decât înainte, oamenii izolânduse din ce în ce mai mult. Într-un ziar din SUA, în 1998, un articol intitulat "Izolarea creşte prin folosirea Internetului" sublinia acest paradox. O eroare gravă este şi aceea că se pleacă de la ideea că toţi consumatorii de hrană informaţională înţeleg ceea ce li se oferă. Or, pe de o parte, imperativul vitezei circulaţiei informaţiilor face imposibilă funcţionarea democratică a opiniei publice prin lichidarea judecăţii, în favoarea reflexului, iar pe de altă parte, oamenii deşi trăind în aceeaşi epocă, din punct de vedere intelectual nu sunt în mod necesar contemporani între ei, pentru a reacţiona relativ unitar, astfel încât opinia publică se transformă într-un instrument în mâinile unor forţe de multe ori obscure. Dar ceea ce este şi mai grav este încălcarea uneori a acţiunii profesionale prin trucaje de reportaje - de anchete prin care se scenarizează "o realitate" inexistentă în scopul obţinerii unui efect spectacular, un rafinament artistic care să compenseze lipsa de sinceritate, Anumite tele revoluţii sunt considerate excelente cazuri de şcoală de propagandă reuşită şi au făcut obiectul a numeroase studii a unor centre de cercetare specializată în politici de dezinformare 53. Eroarea care se instalează în domeniul public nu-l mai părăseşte niciodată, ea transmiţăndu-se ereditar, sfârşeşte prin a face istorie. Dacă pentru scriitori recomandarea lui Orson Welles de a nu accepta niciodată ca un adevăr să-i împiedice să scrie o bună istorioară este firească şi nedăunătoare în domeniul creaţiei artistice, în domeniul comunicării informaţiilor, acest lucru este inadmisibil, iluzia adevărului trebuind exclusă. Vladimir Volkoff 54 apreciază ca fiind nocivă inacţiunea statului în stăvilirea dezinformării consumatorilor de informaţii şi nu vede de ce nu procedează în acelaşi chip ca în cazul asigurării alimentării sănătoase sau a farmacopeei netoxice. Recomandarea ca adevărul să fie luat în serios ne aminteşte întâmplarea din trecutul îndepărtat când un om plin de virtuţi a fost imobilizat şi devalizat de către nişte tâlhari. Asigurându-i că nu mai are nici un gologan asupra lui în afară de cei luaţi, acesta a cerut să fie eliberat şi astfel a putut să-şi vadă de drum. Depărtându-se, a descoperit în fundul buzunarului încă un gologan. Imediat s-a reîntors la grupul de tâlhari pentru a le preda acest ultim gologan deoarece nu suporta ca "o falsă informaţie să iasă din gura sa Se non è vero è bene trovato". Manipulările confirmate, cât şi cele presupuse, nu puteau rămâne nesesizate şi nesancţionate de către cetăţeni, ale căror sentimente de scepticism, neîncredere au deschis era bănuielii, a dubiului. Consideraţi ca făcând parte dintr-o aşa-zisă putere în stat, comparaţi cu oamenii politici, jurnaliştii, comentatorii, au fost aureolaţi ca nişte "cavaleri ai adevărului, eroi pozitivi". Ideologia comunicării pare a fi atins zenitul său, unde toate calităţile se transformă în defecte "virtuţile în viciu". Potopul de informaţii sufocante oboseşte şi obnubilează evaluările corecte, exercitând o veritabilă şi insuportabilă tiranie şi de aceea nu este de mirare nivelul scăzut de credibilitate, rezultat din sondajele publice, la care au ajuns în universul nostru în care totul este adevărat, ca şi contrariul său. Totuşi, nu se poate ignora că mijloacele de comunicare moderne au creat posibilităţi reale pentru "cetăţeanul saturat" de retorica oamenilor politici care jonglează adesea cu idei ce nu le aparţin şi pe care le uită după ce le-au formulat, de a-şi dobândi cuvântul politic, cuvânt autentic în raport cu cel prin reprezentare, indirect, raţionalizat, 51 Ignacio Ramonet, op. cit., p Janine Beaudichon, La communication, processus, formes et applications, Paris, Armand Colin, 1999, p. 10 şi urm. 53 Henri Pigeat, Jean Huteau, Déontologie des médias, Economica/Editions UNESCO, p Vladimir Volkoff, op. cit., p. 284 Buletin de informare legislativã nr. 1/

22 Studii, opinii, informări distant. Cuvântul nu serveşte numai la exprimare ci şi la a gândi 55. În fine, ar mai trebui subliniat şi că în dorinţa de captare a preferinţelor oamenilor, în ultimul timp, s-au folosit şi mijloace insidioase de propagandă favorizate de ultimele cuceriri ştiinţifice legate de influenţele neperceptibile conştiinţei asupra comportamentului. În prezent, noţiunea de "percepţie fără conştiinţă", percepţie subliminală este acceptată şi anumite tehnici au deja aplicări ştiinţifice, educative şi terapeutice. Prin percepţie subliminală se înţelege posibilitatea ca stimuli foarte slabi (auditivi sau vizuali) pentru a fi detectaţi conştient, să afecteze totuşi funcţia perceptivă sau cognitivă. Ca de atâtea ori în istoria progresului ştiinţific şi cea referitoare la inconştientul cognitiv, aceasta a fost folosită şi nepotrivit. Astfel, este cunoscut interesul opiniei publice, în 1990, când Tribunalul corecţional din Paris a fost sesizat de către un cetăţean care pretindea că votul său a fost influenţat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 1988, prin fotografia preşedintelui-candidat Mitterand "ascunsă" în genericul postului de televiziune Antena 2. Această imagine a fost difuzată - la o viteză nesesizabilă vizual, dar susceptibilă să influenţeze subconştientul - de mai multe ori pe zi, timp de 8 luni. Acţiunea a fost respinsă de tribunal pe considerentul că în Codul electoral nu există o prevedere care să incrimineze manevrarea frauduloasă în scopul modificării rezultatului scrutinului decât faptele comise în ziua votării. Posibilitatea, ştiinţificeşte dovedită, de manipulare a unor atitudini şi comportamente, în aşa fel încât indivizii să nu fie conştienţi nici de sursa de influenţă şi nici dacă sunt realmente influenţaţi, pune probleme atât juridice cât şi etice. Actualmente este unanim recunoscut că folosirea imaginilor difuzate sub nivelul de percepţie, în scop de propagandă - politică, comercială, frizează violarea constituţiei, prejudicierea liberului arbitru şi în perspectivă poate genera fenomenul, tot mai studiat, al percepţiei sociale fără conştiinţă 56. Susţinută de UNESCO, o anchetă care a durat 18 luni vizând 68 de ţări a fost finalizată în anul 2000, într-o lucrare laborioasă în care sunt expuse practici, soluţii, instituţii, de natură să încurajeze o conduită deontologică şi democratică a jurnalistului. Mass-media este considerată în prezent, atât un instrument de iniţiativă socială, dar şi un 55 Bertrand Buffon, La parole persuasive, Paris, PUF, 2002, p A. Channouf et M. F. Pichevin, Le pouvoir subliminal: Influences non conscientes sur le comportement, Lausanne, Delachaux et Niestle, element perturbator şi o contraputere, uneori involuntară, alteori conştientă, cu tendinţa de a se plasa deasupra statului. Opinia publică nu mai este satisfăcută de modul în care jurnalistul se foloseşte de libertatea sa provocând o criză de încredere, mai ales când se constată că sub presiunea profitului jurnalismul se perverteşte. În scopul stopării degradării acestei stări alarmante se încearcă definirea unor valori raportate la onestitatea intelectuală, la verificarea exactităţii relatărilor, la respectul datorat persoanelor şi la mai multă moderaţie, toate sub semnul acestei "ştiinţe a datoriilor" care este deontologia (termen inventat în 1834 de către J. Bentham). În domeniul legislaţiei domină două mari concepte cu privire la deontologia jurnalismului, una în care aceasta este asumată de către profesioniştii înşişi şi cealaltă în care sistemul politic, în anumite limite, are rolul de diriguitor sau de judecător. Astfel, în SUA, primul amendament la Constituţie interzice Congresului, fără excepţii, de a vota vreo lege care ar implica limitarea libertăţii presei. Această concepţie a rămas singulară întrucât în cvasimajoritatea statelor - influenţate de Montesquieu care admitea limitarea libertăţii în cazurile prevăzute de lege - se permite îngrădirea libertăţii de exprimare, dacă se constată un abuz, iar acest abuz este interzis prin lege. (De exemplu în Franţa, în 1999, când s-au introdus dispoziţii severe cu privire la prezumţia de nevinovăţie s-a interzis fotografierea sau filmarea suspecţilor încătuşaţi). Pentru salvgardarea independenţei jurnalistului - a instituţionalizării integrităţii - se formează consilii de presă, adevărate "tribunale de onoare" care nu numai că stabilesc anumite reguli dar fac ca ele să fie respectate. În alte ţări, instrumentele de reglementare mediatică se stabilesc prin legi, dar care garantează o independenţă de nimeni contestată. În general, codurile şi consiliile de presă constituie două mecanisme deontologice legate între ele. În 1998, la Istanbul, s-a studiat redactarea unui Cod internaţional de deontologie şi fezabilitatea unui Consiliu de presă mondial, competent să judece litigiile deontologice de informare transnaţională. Un alt aspect controversat este acela dacă sondarea opiniei publice avantajează sau nu dezvoltarea democraţiei. Unii spun că analiştii numără firele de nisip dintr-o colivie pentru a încerca să stabilească cât nisip este pe plajă. Ei ar fi devenit în prezent pentru politicieni ceea ce era oracolul din Delphi pentru vechii greci sau Merlin pentru regele Arthur. Practica sondajelor a fost situată între ştiinţă şi politică, unii contestând-o susţinând că "nu se guvernează prin sondaje", alţii că ar avea caracter ştiinţific. Cei care le contestă Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

23 Studii, opinii, informări afirmă că ele sunt departe de a înregistra o opinie publică preexistentă, ci ar contribui la "fabricarea" opiniilor, folosind, ca şi în politică, de altfel, deturnările de sens. G. Gallup în cartea sa "The pulse of Democracy" a subliniat însă rolul pozitiv al sondajelor în limitarea impactului propagandei prin faptul publicării "adevărului" rezultat din investigaţii. Alţii cred că aceste sondaje sunt o tragedie a democraţiei prin faptul că unele previziuni sau pronosticuri în procesul electoral sunt acceptate ca inevitabile, determinând pe unii electori să renunţe la vot. Toţi sunt însă de acord că aprecierea lor trebuie să ţină seama de faptul că realitatea unei zile nu este aceeaşi cu a zilei următoare. Cu ocazia altor sondaje, americanii îşi exprimă nedumerirea atunci când sunt presaţi să răspundă la întrebări la care cei care le pun nu aşteaptă vreun răspuns corespunzător. În general, electoratul nu crede că opiniile lor înfluenţează realmente procesul decizional, încrederea în Guvern scăzând de la 75% în 1960, la 44% în Experţi în sociologia electorală cu ambiţia garantării ştiinţifice a cifrelor pe care le dezvăluie au invadat viaţa politică devenind, după massmedia, o a 5-a putere în stat. Politicienii care guvernează obsedaţi de sondaje se încadrează perfect definiţiei date de Platon demagogului care studiază pasiunile şi schimbările de opinie în loc să se ocupe de studierea problemelor obiective şi nu de reflectarea lor sau să facă să prevaleze interesul general pe termen lung şi nu să satisfacă dorinţele grupurilor de presiune sau ale unui electorat, de multe ori necunoscător al propriului interes. 58 În Franţa, marile sondaje efectuate de SOFRES 59 din anul 2000 dezvăluie multiple paradoxuri. Opinia publică are încredere în instituţiile democratice - o încredere instituţională - dar nu şi faţă de politică, un procent de 70% nu au sentimentul că sunt bine reprezentaţi de partidele politice şi tot atâţia nu se prezintă la vot. Activitatea politică ca atare este apreciată drept o activitate onorabilă de către 58% dintre francezi, în timp ce 64% cred că politicienii sunt corupţi. În ceea ce priveşte reforma în justiţie, 66% dintre electori judecă drept o anormalitate faptul că Preşedintele ţării nu este supus dreptului comun, atât pentru faptele comise înainte de mandat cât şi pentru cele săvârşite în timpul mandatului. Concluzia majorităţii rămâne că şi judecătorii se pronunţă determinaţi politic. Ce fel de stat democratic este acela, se întreabă Jean Montaldo 60 - după ce în prealabil scrisese lucrarea Lettre ouverte d un chien à Fr. Mitterrand au nom de la liberté d aboyer - care permite judecătorilor să pună întrebări pertinente şi legitime, dar nu să le confere şi mijloacele de a li se răspunde din cauza slăbiciunilor instituţiilor şi ale dreptului. Independenţa judecătorilor este o cucerire, dar nu a democraţiei, ci a moralei. 61 De asemenea, se discută şi impactul pe care îl are "dreptul de a manifesta" care s-a impus ca o piatră unghiulară a democraţiei cu aceeaşi forţă ca şi votul universal, dar în alte circumstanţe. S-a pus întrebarea dacă apariţia acestei practici în scena politică a unui stat în criză ameninţă întrucâtva legitimitatea votului universal sau nu este altceva decât o expresie a consensului şi un mijloc de adaptare permanentă a democraţiei faţă de contradicţiile pe care le traversează. S-a arătat 62 că în prezent aceste manifestări au aspectul unei modalităţi consensuale care permit ca anumite crize majore să se rezolve în cadrul instituţiilor existente, guvernele, în realitate, sprijinindu-se mai mult pe influenţa străzii. În prezent, doctrina distinge trei modele de informare: - "strong democracy", în accepţiunea democraţiei ateniene care se poate realiza numai prin accesul general şi ieftin la informaţii, presupunând o comunicare deschisă între politicieni şi cetăţeni şi o interacţiune activă; implicarea în democraţie devine eficientă prin promovarea unei culturi într-un "spaţiu public virtual"; - "populist democracy" în care informaţia este exploatată de către topul politic pentru asigurarea consensului popular, accesul la informaţii devenind un expedient politic, ce tinde mai mult spre controlul comunicării; - "consumer democracy" reprezintă răspunsul la problemele legate de managementul politic în sensul că, plecând de la ideea că interesele personale vor putea fi protejate numai dacă individul are şi mijloacele să le protejeze, se revendică o amplă informare asupra serviciilor publice şi mai puţin asupra marii politici economice, a securităţii. În practică, însă, se apreciază că facilităţile oferite de democraţia electronică sunt rudimentare 63. Se susţine că ele ar servi mai mult intereselor birocraţiei şi în general interesului 57 Kenneth F. Warren, In defense of public opinion, Westview Press, 2001, p. 57, Philippe Nemo, Histoire des idées politiques dans l Antiquité et au Moyen Age, Paris, PUF, Olivier Duhamel, Philippe Méchet, L état de l opinion, Paris, Seuil, 2001, p Jean Montaldo, Mitterrand et les 40 voleurs, Paris, Albin Michel, 1994, p Maurice Druon, Ordonnances pour un Etat malade, Paris, éd. De Fallois, 2002, p Danielle Tartakowsky, Le pouvoir est dans la rue, Crises politiques et manifestations, Paris, Aubier, 1998, p Christine Bellamy, John A. Taylor, op. cit., p. 105 Buletin de informare legislativã nr. 1/

24 Studii, opinii, informări politic, decât constituie o bază logică de modernizare a regimului existent. Există, într-adevăr, pericolul ca prin comunicarea monologică să se deschidă calea spre o mai eficientă manipulare, ceea ce ar consemna "divorţul" de baza socială a unor acţiuni comune. Dar şi "democraţia de public", prin comportamentul individual neuniform, spontan şi uneori agresiv îi constrânge pe politicieni să se plieze unor reţete dictate de piaţă. Pe de altă parte, absenteismul devine tot mai accentuat, şi în consecinţă, partidele pierd din aderenţa la public din cauza proliferării asociaţiilor extrapolitice cu preocupări limitate. În Anglia, de exemplu, societatea regală pentru protecţia păsărilor depăşeşte numărul membrilor partidului laburist 64. Se încearcă o reconectare între speaker şi ascultător pentru facilitarea unei politici de dialog şi nu de monolog. O mass-media interactivă ar contribui la renaşterea interesului în "democraţia electronică", o trecere de la o media interpasivă la o media interactivă şi, aceasta începe a fi sesizată prin folosirea tot mai largă a Internet-ului - reţeaua reţelelor de comunicare. Jean Budge 65 explică de ce metoda democratică de luare a deciziilor - votul direct - nu s-a bucurat de prea multă consideraţie, fiindcă era apreciat ca impracticabil. Din lipsa posibilităţii de a fi alături, faţă în faţă, la discuţii, democraţia directă s-a dovedit imposibilă, preferându-se formele de reprezentare. În condiţiile în care mijloacele de informare şi comunicare s-au dezvoltat, nu s-ar putea reforma şi instituţiile politice? Există părerea că a sosit timpul ca democraţia reprezentativă şi cea directă să îngroape diferenţele specifice, să conlucreze, recunoscând ce au în comun ca fiind mai important decât ceea ce le separă. Importanţa de a avea o idee precisă despre un anumit lucru, precum şi o reacţie identică faţă de ignoranţa proprie sau a celorlalţi rezultă sugestiv din anecdota lui Nastratin care, găsind în deşert o busolă şi-a întrebat tovarăşii de drum dacă ştiu ce ar putea fi acel obiect. La răspunsul lor negativ, Nastratin a izbucnit în hohote de plâns, după care s-a pornit să râdă până la lacrimi. Întrebat de nedumeriţii lui prieteni ce s-a întâmplat, acesta le-a răspuns: Am plâns de ignoranţa voastră crasă, dar apoi am râs, când mi-am dat seama că nici eu nu ştiu 66. Ştiinţa a luptat constant împotriva erorilor şi în special contra opiniilor pe care le consideră obstacole epistemologice 67. Ultimul deceniu, în condiţiile unui constant şi îngrijorător declin de 64 Guy Hermet, La Démocratie (un exposé pour comprendre, un exposé pour réfléchir), Paris, Flammarion, 1997, p Jean Budge, Direct democracy în David Held, op. cit., p Jean Claude Carrière, Le cercle des menteurs, Paris, Plon, 1998, p Gaston Bachelard, în: Anthologie- Les grandes questions de la philosophie, Delagrave, 2001, p participare a cetăţenilor la viaţa politică a stârnit incitante discuţii asupra problemei efectului pe care îl poate avea tehnologia informaţiei şi comunicării în raport cu democraţia. S-au efectuat experienţe pe plan local, în special în SUA., dar şi în unele ţări din Europa 68, în scopul îmbunătăţirii contactului cu cetăţenii, atât printr-o mai bună informare şi transparenţă cât şi prin crearea posibilităţii deliberării şi luării de decizii. Astfel, în Grecia, în 1992, s-a lansat un program pilot (Reţeaua Pericles), dar şi în Germania şi Italia unde, prin utilizarea ordinatoarelor s-a experimentat interacţiunea într-un sistem în care, toţi participanţii cu aceleaşi drepturi şi posibilităţi puteau constitui identităţi colective. Totuşi, rezultatele pe ansamblu sunt nesemnificative în lipsa unei iniţiative politice la orizontul căreia să se pregătească terenul unei implicări democratice a cetăţenilor prin intermediul noii tehnologii. Utilizarea, încă elitistă a celor care îşi pot permite interacţiuni în spaţiul virtual schimbă într-adevăr speranţele unei mai bune mobilizări politice, dar creează dezavantaje prea vizibile faţă de majoritatea neconectată. Liberdemocraţia nu va fi în măsură să contribuie la democratizarea întregii societăţi decât într-un context politic care să garanteze universal atât dreptul cât şi posibilitatea practică de conectare la modernele sisteme informaţionale. Fără unitatea cunoştinţelor - sau cum spunea Diderot, fără unitatea fizicii, a moralei şi a poeticului, singura alternativă care rămâne umanităţii este barbaria. Dacă "tehnologia va salva sau nu democraţia" aceasta se va vedea numai dacă actualele instituţii politice, exploatând noile forme de comunicare îşi vor reînnoi legitimitatea, restabilindu-şi astfel locul lor în centrul politic democratic. Însă, o dată cu creşterea şi centralizarea mass-mediei de masă, putere redutabilă ce controlează informaţia şi comunicaţia distribuită în lume prin Internet-ul, evident inegalitar, universul nostru este ameninţat de o gândire unică, de monopolul cunoaşterii, care nu ar fi altceva - se afirmă - decât o nouă armă a ţărilor bogate în scopul dominării pieţei, devenită esenţialmente financiară 69. Oricât de adevărat ar fi că oamenii fac istoria, deşi se afirmă că şi istoria modelează oamenii, din nefericire, de cele mai multe ori, aceştia nu prea sunt conştienţi ce fel de istorie fac. Omul modern, dominat de o ştiinţă şi tehnologie ce pătrunde tot mai adânc în esenţa lucrurilor, îşi duce existenţa în incertitudini sau numai în privinţa propriei sale definiri, dar şi în efortul de a se sprijini 68 Roza Tsagarousianou, Damian Tambini, Cathy Bryan, Cyberdemocracy, Londra, Routledge, Albert Samuel, Comprendre le 20 e siècle, construire le 21 e : Chronique sociale, Lyon, 2001, p. 61 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

25 pe o acceptabilă teorie a valorii. Într-o societate copleşită de atâtea informaţii, într-un univers produs de inventivitate în care se foloseşte mai mult inteligenţa decât materia devine aproape imposibil de a fundamenta corect o teorie generală a valorii care să permită evaluarea capitalului intelectual, în condiţiile noi de apropriere a bunurilor şi serviciilor dematerializate. Pe de altă parte, încrederea în forţele spontane ale pieţii libere, ia aspectul unui nou mod de organizare a vieţii colectivităţilor, până în cele mai mici detalii, eliberat de ingerinţa politică. Evidenta deplasare a centrului de gravitate de la politic spre economic poziţionează economicul ca fiind singura dimensiune dominantă. Mondializarea capitalismului, facilitată de constituirea unui imperiu mondial al comunicaţiilor stimulează până la exces ideea de consum şi aceasta prin contribuţia publicităţii - concepută ca o maşină modernă de fabricare şi distribuire de imagini vizuale astfel încât să obţină adeziunea sau cel puţin, pentru a reţine atenţia destinatarilor. Or, din însuşi conţinutul noţiunii de "consum ca satisfacere a nevoilor prin utilizarea bunurilor şi serviciilor, rezultă că nu poate fi neglijată nici semnificaţia degradării iremediabile. Tocmai acest ultim aspect, o autofagie în care totul se consumă, îndrituieşte pe unii analişti 70 să considere, că s-a operat, ca efect al democraţiei, trecerea de la "societatea de consum" supusă criticii încă din 1970, la "societatea de consum de sine", cu consecinţe imprevizibile. 5. Tendinţa de descentralizare a puterii Un aspect foarte discutat în doctrină este acela al rolului asociaţiilor într-o democraţie. Asociaţia - grupare a unor persoane private, iniţiatoare a unor acţiuni bine determinate privind anumite proiecte politice sau de rezolvare a unor situaţii de urgenţă socială este o punte de legătură între social şi politică, o realitate concretă a democraţiei locale. Prin aceste asociaţii se urmăreşte politizarea formelor de intervenţie în spaţiul politic, prin înlăturarea monopolului instituţiilor politizate. Acceptând punctul de vedere a lui Michel Foucault potrivit căruia omul este mai mult gândit decât gândeşte şi mai acţionat decât acţionează, politica solidarităţii conectate semnificaţiilor politice permite o mai eficientă articulare a societăţii civile cu societatea politică. Descentralizarea accelerată a modernităţii ar trebui să conducă, prin efort persistent şi la o depersonalizare a puterii. Dezamăgirea electorilor faţă de prestaţiile candidaţilor pe care i-au votat se 70 Dominique Quessada, La société de consommation de soi, Ed. Verticales, 1999, p. 19 Studii, opinii, informări răsfrânge, în primul rând, asupra unor lideri care întruchipează "personalizarea puterii", faţă de omul sau echipa care aspiră să dirijeze naţiunea şi care ţin în umbră grupul mai numeros, dar mai puţin omogen al reprezentanţilor din circumscripţii. Sprijiniţi, uneori, de forţa mistificatoare a mediei ori de fantasmele ideologiilor, charisma unor conducători creează mituri moderne, efemere este drept, dar cu consecinţe semnificative. Această realitate a provocat o eclipsă a parlamentelor în procesul legislativ, care deseori sunt puse în faţa unor "pachete" gata făcute, foarte dificil de a fi modificate dincolo de o anumită limită pe care iniţiatorul este dispus să o consimtă 71. Alain 72 vedea în democraţie un efort constant al guvernaţilor contra abuzurilor puterii. Împotriva unei guvernări "suspecte în esenţa ei", conta în primul rând pe deputatul din circumscripţia administrativă. De aceea, una dintre primele priorităţi pentru o reînnoire a democraţiei a fost transferarea unor atribute ale puterii către forumurile locale, în scopul de a îmbunătăţi accesibilitatea la serviciile publice 73, pentru o mai bună coordonare şi evident pentru un control mai eficient. Multe ţări din Europa, care consideră ca vitală o democraţie viabilă au întreprins măsuri de descentralizare, printre care în Scandinavia 74, unde s-a introdus, experimental, un "guvern local liber cu autonomie şi iniţiativă deplină". În Anglia, unde guvernele locale sunt considerate a fi "sângele vieţii democraţiei engleze" 75, înmulţirea guvernelor locale "nealese" a fost încurajată de Guvern 76 care a apreciat că aceste agenţii nealese au ca scop raţional să preia o serie de responsabilităţi de la autorităţile locale. Transferul de putere obţinut prin alegeri directe, către guverne locale aşa-zisele "guangos" (quasi-autonomous non guvernamental organisations) este manifestarea unui nou management, cu mare impact asupra serviciilor publice şi rol deosebit în politica legislativă a guvernului, prin faptul influenţării masive a unor opinii locale autorizate. Deşi criticate de unii ca un "deficit democratic" ele nefiind organe "alese", totuşi, ca urmare a unei bune selecţionări, aceste "guangos" 71 Encyclopaedia Universalis, vol. 17, p Jean Jacques Chevallier, Yves Guchet, Les grands oeuvres politiques de Machiavel à nos jours, Paris, Armand Colin, 2001, p Steward Ramson, John Steward, Management for the public domain, Londra, St. Martin's Press, 1994, p Richard Batley, Garry Stokes, Local government in Europe, Londra, Mac Millan, Bill Jones, Dannis Kavanagh, British politics today, Manchester University Press, 1998, p Garry Stoker, The politics and local gouvernement, Londra, Mac Millan, 1991 Buletin de informare legislativã nr. 1/

26 Studii, opinii, informări sunt percepute ca "organizaţii naţionale neguvernamentale - quasi autonome marcând o creştere semnificativă a rolului individului în gestionarea serviciilor publice 77. Regatul Unit al Marii Britanii este un stat regionalizat, perceput de unii analişti ca o ţară paradoxală 78. O monarhie ereditară în care suveranul nu are puteri politice directe, dar care şi-a câştigat şi menţinut prestigiul în societate, un regim politic care nu oferă cetăţenilor cuvântul decât pentru a-şi desemna reprezentanţii într-o singură Cameră a Parlamentului, care însă este cel mai onorat din lume, aceasta ca şi guvernul sunt dominate în timpul întregii legislaturi de către partidul majoritar câştigător în alegeri, dar care nu împiedică opoziţia să aibă o putere efectivă. Tocmai capacitatea de a trăi cu aceste paradoxuri ar putea fi secretul permanenţei sistemului politic britanic. Deşi se recunoaşte că în ţările democratice intervenţiile statului au destabilizat adesea sistemele tradiţionale de reprezentare teritorială şi că descentralizarea este un instrument de slăbire a statului modern, un mijloc de a respecta diversitatea teritorială totuşi, unii analişti 79 au formulat unele rezerve, evidenţiind unele paradoxuri în procesul descentralizării în special în Germania, Anglia, Belgia cu specificităţi foarte marcate. Se remarcă astfel că, nicăieri nu s-a rezolvat conflictul privind împărţirea competenţelor, ba chiar acesta a fost accentuat, întrucât, au fost cazuri când s-a transferat o mai mare competenţă unor oameni politici implantaţi într-o anumită regiune dominată de un singur partid. În plus, în discursul regionalist transpare ideea impunerii ca legitimă a unei noi definiţii a frontierelor, fapt ce pune în discuţie principiul solidarităţii naţionale. Menţionăm că în ceea ce priveşte conceptul "Europei regiunilor" acesta este fundamentat, în primul rând, pe aspectele economice şi în al doilea rând, pe cultură (limbă, valori identitate) prin care se evită reflectarea unor societăţi divizate. Totuşi, Jean Monnet şi-a exprimat regretul de a fi început Uniunea prin economie şi nu prin cultură. Diversitatea intereselor regionale implicând adesea definirea regiunilor după limite teritoriale clare a determinat şi strategii distincte. Unii doresc o Europă a regiunilor în care o Cameră a regiunilor ar veghea la autonomia instituţiilor regionale, alţii preferă o "Europă cu regiuni" în cadrul căreia 77 Chris Skelcher, The appointed State - Quasi governamental organisation and democracy, Buckingham, Open University, Press, Charles Debbasch şi alţii, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, éd.economica, 2000, p Patrich Le Galès, Christian Leguesne, Les paradoxes des régions en Europe, Paris, éd. La Découverte, guvernele naţionale şi instituţiile europene să coopereze într-un sistem de luare a măsurilor în comun şi în fine, cei care cred că în lipsa realmente a unei Europe cu regiuni, ar fi mai potrivit să se vorbească despre o "Europă cu anumite regiuni". Perspectivei unei mondializări oarbe, în faţa terorii universalului, i se opune fidelitatea faţă de "civitas" de "loculus", un umanism al localităţii, comunitate de memorie, fără ca prin aceasta, să se consacre o tribalizare retrogradă, ci o integrare vie intre centru şi periferie, fiind reabilitată astfel, noţiunea de identitate naţională. Referitor la unele fenomene apărute însă în marile oraşe, un celebru arhitect, laureat cu premiul Pritzker (1994) echivalentul premiului Nobel în domeniul arhitecturii, semnalează 80 alături de alţii, o regretabilă accentuare a segregării urbane. Oraşul, ca şi în trecut de altfel, a fost şi este scena unui teritoriu de luptă între tendinţele dezordonate ale vieţii şi rigoarea constrângerilor din partea puterii publice. Pe lângă fenomenele cunoscute în ce priveşte accesul în anumite zone de habitat, de tipul de locuinţă în funcţie de venituri sau apartenenţă la distincte grupuri sociale, în unele metropole ca Los Angeles, Sao Paolo, se generalizează, pe de o parte, ghetourile centrale - inner city sau în împrejurimi, iar pe de altă parte, cartiere privilegiate, rezidenţiale. Or, această segregare urbană reprezintă o dezintegrare socială, o indiferenţă, dacă nu chiar o ostilitate, reciprocă, dintre grupuri, manifestată concret prin refuzul solidarităţii sociale - refuzul ralierii la sistemul de transport colectiv, pe străzi amenajate ca simple culoare cu circulaţie rezervată, refuzul de a accepta înfiinţarea de şcoli publice. În mod vădit, lasă impresia unor enclave fortificate, quasi-închise, controlate electronic şi protejate de poliţie privată asociată cu poliţia publică. Aceste microcosmosuri urbane generează supărător "non relaţia, evitarea, fiind o formă de apartheid urban care respinge principiul egalităţii şi liberei circulaţii, şi duce în final la erodarea ideilor democratice atât de fragile, care pe zi ce trece pare un lux intelectual şi nu urmarea unei profunde reforme a gândirii. Este regretabil că unii oameni marchează distanţele sociale care îi separă şi ridică bariere de netrecut în calea celor care încă mai cred că fac parte din aceeaşi lume. Aceste manifestări, alături de multe altele, ilustrează actualitatea atitudinilor analizate în profunzime încă din trecutul îndepărtat, cum ar fi că ceea ce pare ciudat la un străin este faptul că el nu este la fel ca sine sau ca noi, motiv considerat suficient pentru a-l face să devină sine sau ca noi, fie să dispară sau să rămână marginalizat. Exarcerbarea acestui 80 Christian de Portzamparc, Vers le troisième âge de la ville? în: Les clés de XXI e siècle, Paris, Seuil, 2000, p. 417 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

27 Studii, opinii, informări cult al absolutului are drept consecinţă, acţiuni de respingere, de excludere, în ciuda argumentelor că tocmai deschiderea faţă de ceilalţi, chiar fără interesul vreunei reciprocităţi, este o sarcină umană prin excelenţă. O menţiune aparte este rezervată fenomenului contemporan al creşterii rolului organizaţiilor neguvernamentale cunoscută sub anonimul "ONG" atât în procesul mecanismelor de ajutorare cât şi în procesul dezvoltării 81. Accentuarea politicii de liberalizare economică concomitent cu procesul de descentralizare politică, o dată cu plasarea protecţiei individului în centrul atenţiei politice a determinat, pe măsura reducerii rolului statului, creşterea importanţei instituţiilor societăţii civile care încearcă să umple vidul restrângerii atribuţiilor statale, în procesul de descentralizare, democraţie şi guvernare locală. Legitimitatea ONG este întemeiată pe statutul lor, pe legile privind dreptul la asociere, pe baza liberei alegeri a membrilor cât şi pe recunoaşterea de către organizaţiile internaţionale. După două secole în care accentul s-a pus pe libertate şi egalitate, ONG-ul pune pe primul plan, ideea de "solidaritate", încearcă să răspundă celor mai nobile aspiraţii ale omului, ameliorarea condiţiei umane, afirmând că, în fond, indivizii sau grupurile de indivizi trebuie să decidă, în ultimă instanţă, asupra viitorului lor. Aceste organizaţii la nivel local, regional, comunitar şi internaţional apar ca nişte "actori de cooperare", adevărate "şcoli de cetăţenie" prin care sunt exercitate drepturile recunoscute şi în special "dreptul la responsabilitate". Relaţiile lor cu statul - căruia i se reproşează că mai mult creează probleme decât le soluţionează - sunt complementare prin oferirea de servicii care să acopere lacunele reformatoare, ca purtătoare de cuvânt pe lângă organele de stat pentru ameliorarea acţiunilor politice şi economice şi în fine de opoziţie alături de grupele sociale interesate. Ia naştere, astfel, o adevărată ştiinţă - praxeologia 82 - o ştiinţă a activităţilor umane organizate în sensul tentativelor individuale sau colective de iniţiere şi realizarea proiectelor de acţiuni prin asumarea responsabilităţii şi capacitatea de activare a resurselor imprimându-le direcţionări mai judicioase. Cele mai dificile probleme de rezolvat în practică sunt cele legate de aspectele internaţionale, în cazurile de acorduri de ajutoare de urgenţă şi de dezvoltare care pot provoca nemulţumiri. Înţelegerea fenomenelor de criză provocate de dezvoltarea, diversitatea acţiunilor de întreprins impune o analiză atentă a concepţiei globale a oricăror acţiuni de ajutor internaţional şi o pregătire adecvată a responsabilităţilor asociaţiilor de solidaritate a agenţilor care acţionează în cooperare, finanţatori responsabili politici şi administrativi. VII. Concluzii Prin democraţie s-au exprimat elanurile cele mai nobile, ea a fost însoţită, în dificilul ei drum, de speranţe, dar şi ameninţată, a fost dorită dar şi temută. Realitatea practică a democraţiei se pare că este încă departe de a coincide cu perspectivele ei ideale. Este mereu imperfectă, în căutarea unor oameni superiori pentru a o aplica 83. Nu trebuie să se uite niciodată - spunea Peter Leuprecht 84 secretar general adjunct al Consiliului Europei, la seminarul internaţional asupra toleranţei de la Bucureşti în 1995, că "libertatea fără democraţie rămâne sterilă". Dacă nu te ocupi de politică, politica se ocupă de tine 85. Desigur există o onoare a politicii, dar şi o politică a onoarei. Politica ne uneşte, opunându-ne, şi de aceea apolitismul este o eroare. Ar fi o mare eroare dacă în jurul terenului disputelor politice s-ar trasa cordonul sanitar al abţinerii de la vot şi al indiferenţei, deoarece, deşi dreptul la vot nu se obţine prin merit, el se conservă numai prin exercitare. Nu poate fi neglijată nici temerea că apolitismul cronic poate degenera într-un analfabetism politic dezarmant. A renunţa la politică considerând-o activitate neglijabilă şi a conta numai pe morală pentru eradicarea inegalităţilor şi nedreptăţilor înseamnă să uităm faptul că, deşi politica nu este o formă de altruism totuşi, prin intermediul ei, statul a făcut incomparabil mai mult pentru justiţie şi libertate, decât din sentimente generoase. Pentru evitarea unor asemenea atitudini pasive există tendinţe vădite de deplasare a dreptului la libertatea de exprimare spre un drept la informare, fondat tocmai pe necesitatea ca cetăţeanul dispunând de informaţii convenabile să poată juca un rol activ într-o democraţie. Daniel Cornu este de părere că dreptul la informare presupune şi obligaţia de a te informa, ceea ce ar lărgi spaţiul public de dialog. Lipsa unei culturi politice reale naşte însă pericolul 81 Claire Pirotte, Bernard Hussan, Entre urgence et développement, Paris, Karthala, 1997 şi J. P. Deler, Y. A. Furet, A. Piveteau, P. J. Roca, ONG et le développement, Paris, Khartala, Thierry de Montbrial, L action et le système du monde, Paris, PUF H. G. Commager, L'esprit américain, Paris, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Seminarul internaţional asupra toleranţei, Bucureşti, mai 1995, p Alain Lipietz, Qu'est-ce que l'écologie politique? Paris, 1999, p. 27 Buletin de informare legislativã nr. 1/

28 Studii, opinii, informări de a antrena o democraţie, pentru ca în mod democratic, să fie condusă greşit 86. Trebuie să admitem însă, că politica este o meserie, evident profitabilă, apreciată numai după eforturile şi rezultatele depuse şi obţinute pentru binele comun. De aceea, trebuie să avem prudenţa, dacă nu înţelepciunea de a nu ne face prea mari iluzii nici asupra competenţei şi, nici asupra virtuţii celor aleşi 87. În acelaşi timp, oamenii mai trebuie să înţeleagă, în situaţii sociale echivoce, dificile, chiar imposibile, nemulţumiri provenite mai ales din sărăcie, că numai ordinea reprezintă libertatea, iar dezordinea duce la servitute, renunţând în acelaşi timp la himera de a încerca să transpună în legi, o perfecţiune care deocamdată le lipseşte. Proclamarea libertăţilor impune şi perfecţionarea disciplinei. În politică s-a demonstrat că nu există niciodată "victorii finale". Ce ne rezervă viitorul este riscant de prefigurat mai ales dacă ne-am încrede în ce spunea Mark Twain că a prevedea este dificil mai ales când previziunile se referă la viitor. Un proiect democratic nu este corect de a fi pus la îndoială numai pe baza constatării inegalităţilor în fapt, pe bunul motiv că el este iniţiat tocmai pe considerentul şi idealul de a trata politic şi juridic, în mod egal, persoane realmente inegale, aceste diferenţe constituind şi argumentele de tratare inegală a persoanelor inegale. La nivelul unei naţiuni, pregătirea pentru democraţie presupune o cultură de reţinere, chiar constrângere şi de voinţă de compromis atât din partea majorităţii cât şi a minorităţii 88. O generaţie reprezintă lucrătorii unei ore, spunea în 1896, Raymond Poincaré 89, preocupaţi de o sarcină de multe ori seculară, pentru a ajunge în ordinea morală firească în care orice om să facă, fără a pretinde să fie admirat, datoria pe care o are, nimic ce ar putea fi injust, o datorie condiţionată quod dubitas, ne peceris 90. Avantajul de nedepăşit al democraţiei nu este atât garantarea păcii şi liniştii, cât consacrarea dreptului de "a judeca" şi de a "reconsidera judecata" asupra unor proiecte faţă de care nu există niciodată o ultimă soluţie. Chiar şi umoristul ceh Jan Werich 91 după ce afirma că lupta împotriva 86 Philippe Kourilsky, op cit., p André Comte-Sponville, Présentation de la philosophie, Paris, Albin Michel, La France en question, în "Revue française de géopolitique", 1996, p François Roth, Raymond Poincaré, Paris, Fayard, 2000, p E. Kant, La réligion dans les limites de la simple raison, Paris, J. Vein, 2000, p John Keane, Democracy and the Media - without foundation, în David Held, op. cit., p stupidităţii celor care exercită, uneori, puterea este "singura luptă omenească întotdeauna zadarnică" ajunge la concluzia că această luptă, totuşi, nu trebuie niciodată abandonată. Viitorul democraţiei 92 depinde de regenerarea civismului, a solidarităţii şi responsabilităţii, într-o lume nouă care abandonează viziunea idilică de definire a omului prin raţionalitate (homo sapiens, homo faber) fiinţa umană, demonstrându-se, poartă în ea, bipolar, caractere antagoniste. Omul este şi raţional şi iraţional muncitor şi leneş, empiric şi inventiv, econom şi risipitor, violent şi paşnic. Într-adevăr, este nevoie de a ne civiliza teoriile, de a elabora o nouă generaţie de teorii "deschise", raţionale, critice, reflexive apte de autoreformare. Democraţia, acest amestec de aspiraţii şi frustrări, aliaj din libertăţi şi variate constrângeri, dacă nu poate fi definită acceptabil, poate fi în schimb, înţeleasă şi învăţată, mai puţin prin răscolirea bibliotecilor în speranţa găsirii formulei ideale, ci mai mult din realităţile pe care le oferă viaţa în pieţe şi cămine, tribunale şi spitale. Ea se va dezvolta prin conflicte de idei şi opinii, chiar critice şi deviante, deoarece respectarea diversităţii o fereşte de a fi caracterizată, nu fără temei, ca o dictatură a majorităţii asupra minorităţii. Democraţia ne condamnă la libertate impunându-ne o responsabilitate nelimitată a conştiinţei. Capacitatea omului de a înţelege justiţia face democraţia posibilă, dar se pare că numai înclinaţia spre injustiţie face democraţia necesară 93. Georges Balandier 94 evidenţiază caracterul paradoxal al momentului actual, avansat în cunoaştere, în condiţiile existenţei de bunuri materiale, instrumente şi maşini, de servicii, apt de a oferi omului mai mult decât în orice perioadă, totuşi acest moment este apreciat ca injust, contestabil şi contestat, dar mai ales nesigur. În ce măsură democraţia va reuşi să depăşească stadiul de iluzie, de vis, devenind realitate, aceasta depinde de rezolvarea eliminării miturilor din politică şi de găsirea metodelor convenabile de coabitare, pe de o parte, între eficacitatea economică şi solidaritatea socială, iar pe de altă parte, între pasiunile colective şi cele individuale. Nu există o societate care să fie luată integral ca model şi de aceea, în fiecare caz în parte, trebuie căutat un echilibru, chiar instabil, între stat şi societatea civilă, între sentimentul naţional şi individual, într-o societate a meritocraţiei, în care, arta de a convinge să fie 92 Edgar Morin, op. cit., p. 33, Reinhold Niebuhr, în Antony Jay, op. cit., p Georges Balandier, Le grand système, Paris, Fayard, 2001, p. 278 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

29 Studii, opinii, informări singura formă de exercitare a puterii, pe care numai inteligenţa, pregătirea şi onestitatea omului politic o legitimează. Este capabil omul de libertate? Este el liber de a fi liber cum se întreba Pascal? Este conştient că într-un anumit fel, este implicat în destinul aproapelui său? Este, în fine, pregătit să trăiască într-o democraţie a raţiunii, sufocat de atâtea teorii controversate şi supus experimentelor politicii practice, iată întrebări care obligă la meditaţii asupra hazardului, care ne marchează atât de des existenţa. Atât de exigentă în principiile ei, dar nesigură în perspectivă, oare să nu rămână în anii care vin, aşa cum se întreabă Olivier Mongin, decât singura utopie care ne-a mai rămas? Aspiraţiile noastre de a exista ca fiinţe responsabile, ca actori şi nu ca figuranţi, de a găsi soluţii echitabile în spirit democratic, pentru depăşirea dificultăţilor inerente trăirii în comun, sunt condiţionate de înţelegerea şi respectarea legilor biologice ale ecologiei şi respingerea oricărei ideologii de legitimare a acţiunilor de distrugere a unui sistem, devenit vulnerabil, în care fiecare este solidar cu toţi ceilalţi. Rezolvarea relaţiilor dintre oameni nu mai este posibilă fără a ţine seama şi de relaţiile dintre oameni şi natură. Iată de ce, evaluarea bilanţului distrugerilor iremediabile provocate mediului de către om, în cele trei secole de industrializare, ruinarea propriului său Paradis, a atras păreri atât de nemăgulitoare la adresa sa. Astfel, umanitatea a fost considerată ca "o specie neadaptată", o eroare a evoluţiei "(A. Koëstler), sau că tolerându-l pe om natura a comis mai mult decât o eroare de calcul, un atentat contra ei însăşi (E. Cioran) şi a fost comparat "cu viermele dintr-un fruct" sau "molia dintr-un ghem de lână" care îşi distruge habitatul (J. Dorst). La o examinare superficială nu puţini sunt aceia care au înclinaţia de a crede că ţările democratice sunt mai dezorganizate, uneori chiar mai injuste, decât ţările nedemocratice care, la adăpostul politicii impunerii tăcerii, par mai armonioase. Cu toate contradicţiile şi slăbiciunile ei, democraţia are însă în ea forţa de a le conştientiza şi asuma. Tocmai această caracteristică le marchează superioritatea incontestabilă, deoarece, le fereşte de consecinţele, de multe ori nefaste ale celei mai mari erori care este ignorarea răului ce subminează implacabil. Evocarea ravagiilor provocate de om, născut în natură, actualmente în conflict cu ea, dar şi cu el însuşi, justifică întrebarea dacă nu cumva, după dobândirea prin raţiune a libertăţii, omenirea nu foloseşte greşit acest instrument minunat 95 de care dispune, contrazicând nobleţea epitetului de sapiens pe care şi-l atribuie prematur. Interpretând aceste judecăţi de valoare, desigur discutabile, ca semnale de alarmă ce vizează neglijenţa atât a protecţiei mediului cât şi a modului în care se soluţionează problemele justiţiei sociale şi echităţii în şi între generaţii, le apreciem şi ca o invitaţie de a reflecta şi redefini sensul progresului uman prin dotarea cu un nou sens civic planetar 96, în gestiunea unităţii materiale a lumii. Să urmăm sfatul lui Gabriel Garcia Marquez să nu aşteptăm nimic de la sec. XXI, întrucât acest secol aşteaptă totul de la noi. Să ne străduim să iubim democraţia, înţelegând-o, şi să ne străduim să o înţelegem, iubind-o, să avem încredere în ea când suntem afectaţi de îndoieli, dar să facem eforturi pentru înlăturarea dubiilor pentru a avea deplină încredere în ea. 95 Théodor Monod, Et si l aventure humaine devait échouer, Paris, Grasset, 2000, p Lorraine Elliot, The global politics of the environnement, Mac Millan Press Ltd şi Pascal Acot, Histoire de l écologie, Paris, PUF, 1988 Buletin de informare legislativã nr. 1/

30 PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului M E D A L I O N Alexandru Bolintineanu - specialist român de marcă în dreptul internaţional Sorin POPESCU Preşedinte de Secţie Tudor PRELIPCEANU expert Între juriştii de marcă care şi-au adus o contribuţie importantă la construirea bunului renume profesional al celui de al doilea Consiliu Legislativ ( ) s-a numărat şi Alexandru Bolintineanu. S-a născut la 26 februarie 1922 la Cluj, primind o temeinică educaţie din partea părinţilor, Gheorghe şi Elvira, de profesie medici. De altfel, Gheorghe Bolintineanu a organizat, ca urmare a experienţei sale de medic chirurg, spitalele de campanie în condiţiile grele pe care le-a cunoscut România în anii primului război mondial, fapt pentru care a fost decorat şi înaintat în grad. Iar Elvira, ce era medic de laborator, a lucrat, când frontul ajunsese în Moldova, la spitalul din Iaşi, unde s-a ocupat de îngrijirea răniţilor. Familia s-a mutat la Sibiu, oraş în care Alexandru Bolintineanu a copilărit şi a frecventat, între , şcoala primară. Adolescenţa a petrecut-o la Craiova, unde a urmat, între , gimnaziul şi liceul. În 1940 a absolvit colegiul naţional "Carol I" din Craiova, cu media generală 9,70, la bacalaureat fiind clasificat primul dintre cei 37 de candidaţi reuşiţi. Din procesul de instruire al lui Al. Bolintineanu, ce avea o fire introvertită, retrasă şi deosebit de studioasă, a făcut parte şi studiul muzicii, ajungând, de altfel, la performanţa de a cânta foarte bine la pian. A vrut să îmbrăţişeze profesia de pianist, dar la insistenţele tatălui, între a studiat dreptul la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. Între profesorii care au contribuit la formarea sa ca jurist s-a numărat şi C. A. Stoeanovici, specialist de renume în domeniul dreptului comercial. Erau însă anii în care ţara era implicată în cel de al doilea război mondial, Al. Bolintineanu fiind şi el încorporat în 1944 şi lăsat la vatră în 1946, fără a lupta efectiv pe front. De remarcat că în 1954 i s-a acordat Medalia "Eliberarea de sub jugul fascist". Ca urmare a stării de război în care se afla ţara, diploma de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti i-a fost eliberată de abia la 22 octombrie În şi-a dat examenele pentru doctorat, susţinând în final teza Probele în faţa jurisdicţiilor internaţionale. Deşi şi-a luat doctoratul cu cinci bile albe şi elogii, autorităţile regimului de curând instaurat în ţară nu i l-au recunoscut. De abia la 15 ianuarie 1965 doctoratul i-a fost recunoscut, obţinând, totodată, titlul ştiinţific de doctor docent. La 20 august 1944, Al. Bolintineanu s-a căsătorit cu Rucsandra Calotescu-Neicu, fiica cunoscutului epigramist A. C. Calotescu-Neicu ( ) şi, totodată, conform unei consemnări, din 1925, din "Calendarul Gorjului", primul dintre marii proprietari ai Gorjului. La conacul său de la Broşteni, A. C. Calotescu-Neicu era vizitat de scriitori de vază ai epocii, între alţii, de Tudor Arghezi şi Ion Minulescu. A publicat în numeroase reviste ale vremii, precum: "Ramuri", "Cosânziana", "Libertatea" (Orăştie), "Tribuna" (Arad), "Cuvântul Gorjului", "Revista Jiului", "Arhivele Olteniei", "Neamul Românesc", "Ilustraţia Română", iar în 1929, a întemeiat, împreună cu C. S. Făgeţel şi Ion Dongorozi, revista "Vatra" din Craiova, la care au scris Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, C. S. Nicolăescu- Plopşor ş.a. A. C. Calotescu-Neicu, care a publicat, în 1931, volumul Epigrame, apărut la Editura 32 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

31 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului "Cartea Românească" din Bucureşti şi în 1933, la aceeaşi editură, o Antologie a epigramei româneşti, realizată împreună cu N. Crevedia, considera epigrama jocul în care inteligenţa arde la o înaltă temperatură şi ea este cu atât mai izbutită cu cât îmbracă o formă mai concisă şi mai elegantă. De altfel, arta se găsea la ea acasă în familia Calotescu- Neicu. Rucsandra, ce a avut în copilărie bonă de origine germană, a învăţat la pensionul "Notre Dame" din Craiova, devenind o bună cunoscătoare a germanei şi francezei. După cel de al doilea război mondial, a obţinut certificat de traducător şi a învăţat să bată la maşina de scris. A tradus cărţi pentru Editura Muzicală, fiind, totodată, o bună interpretă la pian şi acordeon. Pe de altă parte, sora vitregă a tatălui lui Al. Bolintineanu a fost renumita balerină şi coregrafă Floria Capsali-Dumitrescu ( ), care a studiat arta dansului clasic la Paris. A contribuit la dezvoltarea baletului românesc prin promovarea dansului de caracter de inspiraţie folclorică. În prezent, Liceul de coregrafie din Bucureşti şi fosta sală "Rapsodia română" din Capitală poartă numele Floriei Capsali-Dumitrescu. La 1 iulie 1945 s-a născut fiica lui Alexandru Bolintineanu şi a soţiei sale Rucsandra; aceasta a primit numele de Domnica Antoaneta, a studiat chimia şi a activat ca profesoară la liceul bucureştean care poartă în prezent numele celebrului matematician Grigore Moisil. Cel de al doilea copil, Dumitru Şerban, născut la 7 august 1950, a devenit profesor de matematică, fiind la ora actuală stabilit în Franţa. Familia a fost permanent unită, Al. Bolintineanu şi soţia sa Rucsandra înfruntând împreună vitregiile timpurilor în care au trăit. Fiica Domnica Antoaneta, al cărei nume prin căsătorie este Romanovschi, îl consideră pe Alexandru Bolintineanu drept genul savantului împrăştiat, rupt de realitatea înconjurătoare, fericit să citească, să scrie şi să asculte muzică simfonică, să meargă la concerte. Pentru ea a rămas vie în amintire dragostea lui Al. Bolintineanu pentru părinţi, soţie, copii, pentru familie în general, pentru binele căreia a trudit din greu. O afecţiune deosebită o manifesta, în general, pentru copii, aducerea unui copil pe lume considerând-o ca fiind ceva extraordinar. Familia, prietenii, colegii îi spuneau Dandi lui Al. Bolintineanu, remarcă Domnica Antoaneta. Pentru a-i păstra vie amintirea în familie, cei doi băieţi ai fiicei lui Al. Bolintineanu au primit prenumele bunicului (cel mare numindu-se Mihai Alexandru şi cel mic Alexandru Dumitru), şi, în plus, cel mic a fost supranumit Dănduţu. De altfel, Al. Bolintineanu avea o afecţiune specială pentru Dănduţu, care-i semăna mult. Ca urmare a preocupărilor intelectuale comune, discutau când se întâlneau inclusiv subiecte de filozofie. La terminarea Facultăţii de Drept, Alexandru Bolintineanu ar fi vrut să facă o carieră diplomatică, dar în acele timpuri de mare cumpănă pentru ţară, de după cel de al doilea război mondial, când s-a instaurat, sub presiunea sovieticilor, ale căror trupe se aflau în România, dictatura proletariatului şi în care se punea un accent decisiv pe "originea sănătoasă", un asemenea vis nu a putut fi îndeplinit. Piedici în calea atingerii marii sale dorinţe au fost atât originea sa socială, cât şi cea a soţiei, ce provenea dintr-o familie bogată. În consecinţă, a intrat în avocatură, fiind în perioada , avocat stagiar, iar între , avocat pledant. În 1950 a fost obligat să renunţe la avocatură, fiind radiat din Barou datorită originii "nesănătoase", dar a reuşit să se angajeze, în acelaşi an, la Editura de Stat şi în continuare la Editura Ştiinţifică, ca redactor şi, apoi, şef de secţie la redacţia juridică, ca urmare a sprijinului primit din partea juristului Leonard Miller, care a garantat pentru probitatea morală a lui Alexandru Bolintineanu. Activitatea la Editura Ştiinţifică a încheiat-o în 1958, Al. Bolintineanu fiind încadrat cu normă întreagă la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. Şi de această dată s-a bucurat de sprijinul lui Leonard Miller, devenit, între timp, şeful Secţiei de drept al muncii la Institut şi care i-a apreciat, în decursul anilor, în mod deosebit, calităţile profesionale. Al. Bolintineanu s-a făcut, de altfel, remarcat încă din anii , când a activat cu jumătate de normă la sectorul de drept internaţional al Institutului de Cercetări Juridice. Perioada dintre , în care Al. Bolintineanu a funcţionat la Institut la început ca cercetător principal, devenind apoi şef al sectorului de drept internaţional, a fost deosebit de fastă pe plan profesional. A fost implicat în pregătirea de lucrări privind codificarea, din anii , a dreptului românesc. Din acea perioadă s-au păstrat în familie multe amintiri frumoase. Tata, care avea o capacitate ieşită din comun de a învăţa limbi străine, cunoscând în profunzime franceza, germana, engleza, latina, italiana, a învăţat în doar cinci luni limba rusă. Într-o bună zi, a venit o delegaţie de jurişti ruşi la Institut. După convorbirile oficiale, şeful delegaţiei l-a întrebat pe tata dacă ştia rusa din familie, relatează Domnica Antoaneta Romanovschi. În acei ani a colaborat cu Edwin Glaser, Grigore Geamănu, Nicolae Daşcovici, Ioan Ceterchi, Mircea Maliţa, Victor Babiuc, Ion Băcanu, Mihail Ghelmegeanu, Nae Androne, Yolanda Eminescu, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, Rodica Mihaela Stănoiu, Sofia Popescu, Ion M. Anghel, Ionel Cloşcă, Traian Buletin de informare legislativã nr. 1/

32 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului Caraciuc, Gh. Boboş, Adrian Minculescu. Tinerii săi colaboratori, adesea colegi de birou, precum Dumitra (Tita) Popescu, Olimpiu Crauciuc, Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Brânduşa Ştefănescu, erau trataţi ca membri ai familiei, chiar părinteşte, fiind priviţi ca şi copiii lui. Erau invitaţi în casă, la masă, la sărbătoriri de familie, îşi aminteşte Domnica Antoaneta Romanovschi. Având înrădăcinată în el dorinţa de a ajuta, şi-a făcut mulţi prieteni, în pofida firii sale taciturne. Prietenii, între care s-au numărat cunoscuţii jurişti Leonard Miller, Tudor R. Popescu, Ion Nestor, Yolanda Eminescu, Savelly Zilberstein, îi cunoşteau însă şi latura veselă a firii. O apropiată a familiei lui Al. Bolintineanu, tot din mediul juridic, a fost şi este Raluca Miga Beşteliu, actuala titulară a cursului de drept internaţional public la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Al. Bolintineanu a îndrumat şi ajutat toţi colegii care au apelat la sprijinul său profesional. Astfel, a contribuit la formarea profesională a unei pleiade de tineri jurişti din acea vreme, precum Dumitra Popescu, Victor Duculescu, Olimpiu Crauciuc, Lucian Stângu, Brânduşa Ştefănescu, Raluca Miga Beşteliu. Obţinând dreptul de a conduce doctorate, Al. Bolintineanu a contribuit, de altfel, la lansarea unei serii întregi de tineri jurişti talentaţi. Între colaboratorii favoriţi ai lui Alexandru Bolintineanu s-a numărat, după cum îşi aminteşte Domnica Antoaneta Romanovschi, şi premierul Adrian Năstase. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Drept, Adrian Năstase a venit la Institutul de Cercetări Juridice, ocupându-se de domeniul dreptului internaţional. Tata, specialist în acest domeniu, a fost îndrumătorul de doctorat al lui Adrian Năstase. După 1992, Adrian Năstase l-a chemat pe tata la Camera Deputaţilor pe post de colaborator extern şi au scris împreună o importantă lucrare de drept internaţional, relatează Domnica Antoaneta. Alexandru Bolintineanu a intuit în tânărul Adrian Năstase viitorul mare specialist în drept internaţional, viitorul politician ce şi-a propus să aducă, prin integrarea României în Uniunea Europeană, prosperitate ţării sale. Aşteptările sale au fost confirmate, avându-se în vedere afirmarea politică a lui Adrian Năstase, ce a ajuns, rând pe rând, în fruntea Ministerului Afacerilor Externe, a Camerei Deputaţilor şi a Guvernului, poziţii care i-au permis şi îi permit să conducă bătălia pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Rezultat al colaborării lor a fost lucrarea Drept internaţional contemporan, ce a apărut în 1995, sub egida Institutului român de studii internaţionale, la Tipografia "Monitorul Oficial". De remarcat că Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu au evidenţiat, în 34 calitate de coautori, în prefaţa la a doua ediţie a lucrării Drept internaţional contemporan, ce a apărut în anul 2000 la Editura ALL BECK: Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a manualului de Drept internaţional contemporan, apărut în 1995, se doreşte a fi, în primul rând, un omagiu adus pentru cel care astăzi nu mai este printre noi - reputatul profesor şi teoretician al dreptului internaţional public, cel care şi-a adus o contribuţie notabilă şi substanţială la progresul şcolii româneşti de drept internaţional - dr. docent Alexandru Bolintineanu. Spiritul şi opera sa ne-au îndrumat în mod eficient şi creator în încercarea pe care am întreprins-o de modernizare, completare şi aducere la zi a acestei cărţi. În perioada în care a lucrat la Institutul de Cercetări Juridice, Alexandru Bolintineanu a fost, după cum precizează fiica sa, descoperit şi folosit de Ion Gheorghe Maurer, care l-a luat în străinătate, la Berna, Geneva etc., pentru a-şi aduce contribuţia la soluţionarea unor litigii internaţionale. De altfel, Ion Gheorghe Maurer, cu autoritatea politică pe care o avea la timpul respectiv, a reuşit să aducă la Institut somităţi din domeniul dreptului, care fuseseră complet marginalizate după schimbarea, la încheierea celui de al doilea război mondial, a orânduirii sociale şi, în consecinţă, a regimului politic în România, permiţându-le, astfel, să-şi continue activitatea în domeniul juridic spre beneficiul ţării. Între anii 1966 şi 1969, Al. Bolintineanu a fost şi redactor al "Revistei române de studii internaţionale" a Asociaţiei de Drept şi Relaţii Internaţionale, unde avea o jumătate de normă. Având lucrări publicate în străinătate, Alexandru Bolintineanu a ajuns un specialist cunoscut peste hotare şi în această calitate a participat la conferinţe internaţionale şi la activitatea unor organisme ONU ca reprezentant al României sau membru al acestora. Astfel a luat parte în 1958 la Conferinţa de codificare a dreptului mării, la Geneva; în 1964 la lucrările Comitetului ONU pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic, la New York; în 1966 la lucrările Comitetului ONU pentru principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, la New York; în 1968 şi 1969 la Conferinţa de la Viena a ONU pentru codificarea dreptului tratatelor; în 1969, în calitate de membru, la lucrările sesiunii ordinare a Subcomisiei ONU pentru combaterea discriminării rasiale şi protecţiei minorităţilor, la New York; în 1978, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei a VIa (juridică), la cea de a 33-a sesiune a Adunării Generale a ONU; în 1979, în calitate de preşedinte, la Seminarul ONU cu privire la căile judiciare şi alte căi la dispoziţia victimelor discriminării rasiale, la Geneva. Al. Bolintineanu a participat, de Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

33 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului asemenea, la mai multe reuniuni ştiinţifice internaţionale din domeniul dreptului, la care a prezentat referate, între care: Conferinţele Asociaţiei de Drept Internaţional din 1956, 1972 şi 1980 de la Dubrovnik, New York şi Belgrad; Simpozioanele asupra dreptului internaţional umanitar din 1963 din Iugoslavia şi din 1984 din Italia; Colocviul Institutului pentru dreptul spaţial din 1964 de la Varşovia; Conferinţa organizaţiei internaţionale neguvernamentale "Pacea lumii prin drept" din 1967 de la Geneva; Conferinţele organizaţiei neguvernamentale internaţionale "Pacea şi drepturile omului" din 1978 din Franţa şi din 1986 din Spania; Zilele juridice românofranceze din 1977 din Franţa; Colocviile românofranceze referitoare la dreptul internaţional economic (organizate de ADIRI) din 1984 de la Bucureşti şi din 1985 de la Paris; Conferinţa de drept internaţional la Institutul de Drept Internaţional şi de Relaţii Internaţionale de la Salonic, în 1977; Simpozionul de la Academia de Drept Internaţional de la Haga, din 1985 etc. O recunoaştere deplină a valorii profesionale a lui Al. Bolintineanu a reprezentat-o încadrarea sa, în perioada , ca funcţionar internaţional în cadrul Diviziei drepturilor omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sediul la New York şi din 1974 la Geneva, unde şi-a mutat sediul divizia mai sus amintită. Meritele sale au fost cu atât mai mari dacă se are în vedere că, în general, angajarea în cadrul unei organizaţii internaţionale era hotărâtă de către acea organizaţie pe criterii profesionale explicit demonstrate. În această perioadă, lui Al. Bolintineanu i-a fost decernată o medalie jubiliară a ONU. A concurat pentru postul de reprezentant al României în Comisia de drept internaţional a ONU, dar, spre marea sa dezamăgire, deşi era cunoscut, inclusiv peste hotare, ca specialist în drept internaţional, pentru această funcţie a fost ales un alt candidat din ţară. Soţia sa Rucsandra a lucrat la Biblioteca română din New York, condusă în acele timpuri de eruditul critic literar şi de artă Dan Grigorescu, după ce, anterior, a fost încadrată la secretariatul Institutului de Cercetări Juridice, iar la întoarcerea în ţară, în 1975, şi-a desfăşurat activitatea la Institutul de istorie "Nicolae Iorga". După încheierea misiunii sale în străinătate, Al. Bolintineanu a fost reîncadrat la Institutul de Cercetări Juridice. Temeinica pregătire profesională şi bogata experienţă în domeniul juridic acumulată pe plan internaţional au fost folosite din plin de Alexandru Bolintineanu în perioada , când a lucrat la cel de al doilea Consiliul Legislativ, ce a funcţionat între anii A fost angajat în Secţia I, în calitate de expert pentru drept internaţional public şi privat, condusă de bunul său prieten, consilierul permanent Ion Nestor. Din aceeaşi secţie mai făceau parte Ioan Busuioc, consilier permanent, adjunct de şef de secţie, Iulian Poenaru, expert, Nae Androne, expert, Cornelia Vasilescu, consultant, Dumitru Ifrim, consultant. Impresia făcută asupra colegilor a fost deosebită. Astfel, Iulian Poenaru, ce la ora actuală activează în cel de al treilea Consiliu Legislativ, în calitate de consilier, şef de sector în Secţia I de drept public, îl considera un om cald, modest, totdeauna bine documentat, cu o formaţie bine marcată în domeniul dreptului internaţional. La rândul său, Ilariu Mrejeru, consilier, şeful Secţiei a III-a, pentru legislaţia economică, dreptul financiar, dreptul cooperatist şi legislaţia funciară din cel de al doilea Consiliu Legislativ, iar, în prezent, consilier, şef de sector în Secţia a III-a de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare a celui de al treilea Consiliu Legislativ, aprecia la Al. Bolintineanu buna pregătire profesională, munca de calitate pe care o făcea, conştiinciozitatea, colegialitatea de care dădea dovadă, faptul că nu se amesteca în treburile altora, firea liniştită. În anii 1980, Alexandru Bolintineanu a jucat un rol important, împreună cu Nae Androne, colegul său de la Consiliul Legislativ şi cu specialiştii Ion M. Anghel şi Gheorghe Secarin de la Ministerul Afacerilor Externe, în ce priveşte elaborarea unei legi a tratatelor şi a propunerii prin care s-a încercat aderarea României la Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. De altfel, Al. Bolintineanu a fost implicat în elaborarea diferitelor proiecte de legi, mai ales din domeniul tratatelor sau privind imunitatea de jurisdicţie a statelor, fiind un jurist bine informat, care a dat dovadă de o deosebită rigoare ştiinţifică, după cum arăta Ion M. Anghel, în prezent consilier, şef de sector în Secţia I de drept public a celui de al treilea Consiliu Legislativ. Al. Bolintineanu a ieşit la pensie la 1 martie 1984 de la Consiliul Legislativ, fără a i se lua în considerare anii din perioada în care a făcut parte din barou şi nici anii în care a fost funcţionar internaţional în cadrul ONU, susţine cu amărăciune Domnica Antoaneta Romanovschi. De altfel, Al. Bolintineanu a fost rechemat în ţară cu puţin timp înainte de a îndeplini stagiul pentru a putea primi pensie de funcţionar internaţional din partea ONU. Avându-se în vedere modul său de a fi, nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii nu i-au tulburat liniştea sa interioară. Între anii , Al. Bolintineanu a fost preşedinte al Secţiei de drept internaţional a Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI), ajungând vicepreşedinte al acestei instituţii. După Revoluţia din decembrie 1989, Alexandru Bolintineanu şi-a putut continua Buletin de informare legislativã nr. 1/

34 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului activitatea profesională, valorificând, astfel, bogatele sale cunoştinţe din domeniul juridic. La 1 ianuarie 1992 a fost reîncadrat la Institutul de Cercetări Juridice în funcţia de cercetător ştiinţific, unde a activat fără întrerupere până la 1 octombrie De remarcat că între 1 aprilie şi 1 mai 1997, Al. Bolintineanu a fost consilier colaborator în cel de-al treilea Consiliu Legislativ, înfiinţat în 1996, la Secţia de drept public, sectorul de legislaţie privind relaţiile internaţionale. Având în vedere vasta experienţă profesională, acumulată inclusiv în perioada în care a activat în cel de al doilea Consiliu Legislativ, şi prestigiul internaţional pe care l-a câştigat, Al. Bolintineanu a fost, în perioada mai sus amintită, consilier al primului preşedinte al celui de al treilea Consiliu Legislativ, Valer Dorneanu. Prin cercetările pe care le-a efectuat, Alexandru Bolintineanu a adus contribuţii noi interesând teoria dreptului internaţional contemporan. Al. Bolintineanu a dedicat, împreună cu N. Daşcovici şi M. Ghelmegeanu, o amplă şi adâncită monografie Organizaţiei Naţiunilor Unite, intitulată O.N.U. - organizare şi funcţionare, publicată în 1962 de Editura Academiei. Problema dreptului tratatelor a fost abordată de Al. Bolintineanu, împreună cu Dumitra Popescu, în lucrarea Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate, apărută, de asemenea, la Editura Academiei în Regimului juridic al mării teritoriale şi fluviilor internaţionale, Al. Bolintineanu i-a consacrat lucrarea Marea teritorială, ce a văzut lumina tiparului în 1960 la Editura Ştiinţifică. Aceleiaşi teme i-a fost consacrată şi culegerea de studii Drept internaţional fluvial, elaborată de Edwin Glaser, Nae Androne, Alexandru Bolintineanu, Olimpiu Crauciuc, Victor Duculescu, Dumitra Popescu şi Brânduşa Ştefănescu, apărută în 1973 la Editura Academiei. În lucrare sunt cercetate probleme de mare actualitate, dintre care sunt de remarcat: navigaţia pe fluviile internaţionale şi utilizarea lor în scopuri hidroelectrice şi pentru irigaţii, protecţia fluviilor internaţionale şi lupta împotriva inundaţiilor şi a poluării lor. 1 Alexandru Bolintineanu a continuat, după Revoluţia din decembrie 1989, activitatea de cercetare în domeniul dreptului internaţional în noile condiţii oferite de democratizarea societăţii româneşti. Rod al acestei activităţi este lucrarea, realizată în colaborare cu Adrian Năstase, intitulată Drept internaţional contemporan, ce se adresa învăţământului juridic şi cercetării ştiinţifice, precum şi specialiştilor şi, în general, celor care 1 Traian Ionaşcu: Istoria ştiinţelor în România. Ştiinţe juridice, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p urmăresc sau se implică în activităţi internaţionale. În cuvântul înainte al acestei lucrări, ce a apărut în 1995, se preciza, de altfel, că: Destrămarea sistemului comunist pe continentul european deschide speranţa şi perspective pentru o societate internaţională multipolară, favorabilă găsirii soluţiilor pentru problemele globale ale umanităţii. Într-un asemenea cadru, problema esenţială ar fi eliminarea ameninţărilor la adresa păcii, în special prin folosirea forţei, scopul fiind construirea unei lumi noi, care, la pragul mileniului trei, ar asigura dezvoltarea economică şi politică a tuturor statelor şi ar preveni noi pericole care ameninţă omenirea, de exemplu deteriorarea continuă a mediului înconjurător. În ediţia a doua, revizuită şi adăugită, a lucrării, publicată în anul 2000, s-au introdus, după cum se precizează în cuvântul înainte, cele mai noi informaţii, la nivelul anului 2000, privind ultimele evoluţii convenţionale, iar unele secţiuni şi instituţii au fost imaginate şi înfăţişate curiozităţii celor interesaţi şi din unghiul experienţei concrete a practicianului dreptului internaţional. A fost, în opinia coautorilor Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu, urmărită şi subliniată cu un tuş mai insistent contribuţia şi practica diplomatică recentă a României în legătură cu diversele abordări şi domenii ale dreptului internaţional examinate. Al. Bolintineanu a suferit pentru că, în pofida lucrărilor sale deosebit de valoroase din domeniul dreptului internaţional, în pofida prodigioasei şi profundei sale activităţi ştiinţifice, nu a fost cooptat în Academia Română. O puternică lovitură a primit-o în 1991 prin moartea soţiei sale Rucsandra de care era foarte legat sufleteşte. Peste această deosebit de grea încercare a trecut cu sprijinul familiei fiicei, ca urmare a naşterii strănepotului Mihai Radu, dar şi datorită faptului că era foarte credincios. Între lecturile sale se situa, de altfel, şi Biblia. În ultimii ani ai vieţii, care s-au curmat la 28 septembrie 1998, obişnuia să meargă la biserica Sf. Elefterie. În amintirea celor care l-au cunoscut, au rămas vii atât marele său prestigiu profesional, fiind, conform opiniei lui Ion M. Anghel, unul din puţinii specialişti în drept internaţional din România din perioada în care a activat, cât şi remarcabilele calităţi umane. Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

35 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Monografii 1. Marea teritorială: studiu de drept internaţional, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, ONU: organizare şi funcţionare, Bucureşti, Editura Academiei, 1962 (în colaborare). 3. Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate, Bucureşti, Editura Academiei, 1967 (în colaborare). 4. Drept internaţional fluvial: culegere de studii, Bucureşti, Editura Academiei, 1973 (în colaborare). 5. Carta ONU, document al erei noastre, Bucureşti, Editura Politică, 1974 (în colaborare). 6. Drepturile omului în lumea contemporană: cooperarea internaţională, Bucureşti, Editura Politică, 1980 (în colaborare). 7. Funcţiile statului socialist român: dinamică şi perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1980 (în colaborare). 8. Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Bucureşti, Editura Politică, 1982 (în colaborare). 9. Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986 (în colaborare). 10. Drept internaţional contemporan, Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale; Monitorul Oficial, 1995 (în colaborare). 11. Drept internaţional contemporan, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura ALL BECK, 2000 (în colaborare). II. Studii şi articole 1. Consideraţii asupra ratificării tratatelor, în: Justiţia nouă, nr.3/ Consideraţii asupra regimului legal al spaţiului extraatmosferic în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional, în: vol. Studii juridice, Consideraţii critice asupra anumitor aspecte ale teoriei pure a dreptului a lui Hans Kelsen aplicate dreptului internaţional şi în special suveranităţii, în: Studii şi cercetări juridice, nr.4/ Stabilirea tratatelor problemă esenţială a codificării dreptului tratatelor, în: Revista română de drept, nr.4/ Încheierea tratatelor în dreptul şi practica R.S.R., în: volumul Instituţii şi reguli în dreptul socialist român, Consideraţii asupra tratatelor adoptate în cadrul ONU, în: Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1970 (în colaborare). 7. Cu privire la teoria viciilor de consimţământ, în: Studii şi cercetări juridice, nr.3/1970 (în colaborare). 8. On the Consent to be Bound by Treaties, în: American Journal of International Law, nr.4/ Naţiunile Unite şi diplomaţia preventivă, în: Revista română de studii internaţionale, nr.3/ Abolirea forţei şi ameninţării cu forţa în viaţa internaţională, în: vol. Probleme internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, Dreptul statelor de a trăi în pace şi independenţă, în libertate şi securitate, în: Revista română de studii internaţionale, nr.1/1981 (în colaborare). 12. Recognition of the Right to Peace of Menaced Peoples as an Institution of International Law, în Revue roumaine des études internationale, nr.2/ Rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, Câteva consideraţii asupra trăsăturilor dreptului internaţional economic şi deosebirea sa de dreptul dezvoltării, în: "Revista română de studii internaţionale", nr.2/1984 (în colaborare). 15. Quelques considérations sur les traits spécifiques du droit international économique et se délimitation du droit de développement, în "Revista ADIRI", nr.2/7/ Principiile fundamentale ale dreptului internaţional, Methods to Strengthen the Role of the United Nations in the Peaceful Settlement of International Disputes, în volumul Academiei de la Haga pentru dreptul internaţional, The Adaption of Structures and Methods at the United Nations, Workshop 1985, apărut în Recunoaşterea dreptului la pace al oamenilor şi popoarelor ca o instituţie a dreptului internaţional contemporan, în: "Revista română de studii internaţionale", nr.2/ Dreptul internaţional şi dezarmarea, în: "Revista română de studii internaţionale", nr.2/ Dreptul internaţional şi dezarmarea, în "Revista ADIRI", ianuarie-februarie Unele aspecte ale răspunderii internaţionale pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, în: Studii de drept românesc, nr.3/ International Law of Human Rights and Protection of the Rights of Persons Belonging to National Minorities, în: "Revue roumaine des sciences juridiques", nr.1/ Protecţia drepturilor omului şi rolul Consiliului Europei, în: Studii de drept românesc, nr.3/ New Trends in Public International Law in a Changing World, în: Revue roumaine des sciences juridiques, nr.1/1994 (în colaborare). 25. Noi tendinţe în dreptul internaţional public într-o lume în schimbare, în: Studii de drept românesc, nr.4/1994 (în colaborare). 26. Le patrimoine commun de l humanité et de droit de l humanité, în: Revue roumaine des sciences juridiques, nr. 2/ International Law and Regionalism, în: vol. International Law and Regionalism in Regionalism Concepts and Approaches at the Turn of the Century, Probleme ale răspunderii internaţionale a statelor pentru fapte interzise de dreptul internaţional în lumina codificării întreprinse de Comisia de drept internaţional, în: Studii de drept românesc, nr.1/ Dreptul internaţional şi unele aspecte privind relaţiile din domeniul comercial, monetar, financiar şi al investiţiilor străine, în: Studii de drept românesc, nr.3-4/ Expression of Consent to be Bound by a Treaty in the Light of the 1969 Vienna Convention. Buletin de informare legislativã nr. 1/

36 AGENDA CONSILIULUI LEGISLATIV L'AGENDA DU CONSEIL LÉGISLATIF LEGISLATIVE COUNCIL'S AGENDA Premiile ştiinţifice ale Uniunii Juriştilor din România, Societăţii Titu Maiorescu şi revistei Palatul de Justiţie pe anul În cadrul ceremoniei de decernare a acestor premii deja tradiţionale, organizată de Uniunea Juriştilor din România, premiul Andrei Rădulescu a fost acordat volumului Probleme actuale ale tehnicii legislative, publicat de Editura Lumina Lex sub egida Consiliului Legislativ şi sub semnăturile domnului Sorin Popescu, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare şi a doamnei Victoria Ţăndăreanu, şefa Serviciului documentare şi informare legislativă. Les prix scientifiques de l Union des Juristes de Roumanie, de la Société Titu Maiorescu et de la revue Le Palais de Justice pour l année A l occasion de la cérémonie de décernement de ces prix déjà traditionnels, organisée par l Union des Juristes de Roumanie, le prix Andrei Rădulescu a été décerné au volume Problèmes actuels de la technique législative, publié sous l égide du Conseil Législatif, aux Éditions Lumina Lex et sous les signatures de M. Sorin Popescu, le Président de la Section de l enregistrement officiel de la législation et de documentation et de Mme Victoria Ţăndăreanu, chef du Service de documentation et d information législative. The Scientific Awards of the Romanian Lawyers Union, the Titu Maiorescu Society and the Palace of Justice Magazine. During a prize award ceremony organised by the Romanian Lawyers Union, the Andrei Rădulescu prize was awarded to the book Present-day matters of legislative drafting, published by Lumina Lex Publishing House under the aegis of the Legislative Council and under the signatures of Mr. Sorin Popescu, the President of the Division for Official Record of Legislation and Documentation, and Mrs. Victoria Ţăndăreanu, Head of Legislative Information and Documentation Unit. * * * Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române o jumătate de veac de existenţă. Aula Academiei Române a găzduit, în data de 16 ianuarie 2004, o sesiune omagială consacrată împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice. Cu acest prilej, au luat cuvântul importante personalităţi ale vieţii politice şi juridice româneşti, între care menţionăm pe domnul Adrian Năstase, prim ministru al României, doamna Rodica Stănoiu, ministrul justiţiei şi domnul Nicolae Popa, Preşedintele Curţii Constituţionale. În alocuţiunea rostită cu acest prilej, domnul Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ - care provine din rândurile cercetătorilor acestei prestigioase instituţii - a subliniat aportul specialiştilor Institutului în conlucrarea cu Consiliul Legislativ, cu alte instituţii de drept, inclusiv cu facultăţile de profil din Bucureşti şi din principalele centre universitare ale ţării. De asemenea, domnul Dragoş Iliescu a lansat cu această ocazie volumul intitulat Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului, publicat sub egida Consiliului Legislativ din România şi elaborat de domnul Sorin Popescu, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare şi domnul Tudor Prelipceanu, expert, în cadrul Serviciului de documentare şi informare legislativă. 38 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

37 Agenda Consiliului Legislativ L Institut de Recherches Juridiques de l Académie Roumaine un demi-siècle d existence. L amphithéâtre de l Académie Roumaine, le 16 janvier 2004, a été l hôte d une session qui a rendu hommage à la célébration de 50 ans depuis la création de l Institut de Recherches Juridiques. A cette occasion, des importantes personnalités de la vie politique et juridique roumaine ont pris la parole, parmi lesquelles on peut mentionner M. Adrian Năstase, le Premier Ministre de la Roumanie, Mme Rodica Stănoiu, le ministre de la Justice, M. Nicolae Popa, le Président de la Cour Constitutionnelle. Dans l allocution prononcée à cette occasion, M. Dragoş Iliescu, le Président du Conseil Législatif - qui est issu des chercheurs de cette prestigieuse institution - a souligné la contribution des spécialistes de l Institut à la collaboration avec le Conseil Législatif, avec d autres institutions de droit, y compris avec les facultés de profil de Bucarest et des principaux cités universitaires du pays. Egalement, M. Dragoş Iliescu a lancé à cette occasion, le volume intitulé Personnalités du Conseil Législatif, au cours du temps, publié sous l égide du Conseil Législatif et élaboré par M. Sorin Popescu, président de la Section de l enregistrement officiel de la législation et de documentation et M. Tudor Prelipceanu, expert, dans le Service de documentation et d information législative. The Legal Research Institute of the Romanian Academy Half of a Century History. The Romanian Academy hosted on the January 16, 2004, a ceremony dedicated to the anniversary of 50 years from the foundation of the Legal Research Institute. Important personalities belonging to the judicial and political life took the floor on this occasion, such as Mr. Adrian Năstase, the Prime Minister of Romania, Mrs. Rodica Stănoiu, the Miniter of Justice, and Mr. Nicolae Popa, the President of the Constitutional Court. In his address to the participants, Mr. Dragoş Iliescu, the President of the Legislative Council who used to be in the past one of the researchers of this prestigious institution underlined the contribution of the experts of the Institute in the co-operation with the Legislative Council, with other legal institutions, including with the law schools from Bucharest and from the main university centres around the country. Mr. Dragoş Iliescu also took this opportunity to present the book Personalities of the Legislative Council in the course of time, published under the aegis of the Romanian Legislative Council and under the signatures of Mr. Sorin Popescu, the President of the Division for Official Record of Legislation and Documentation, and Mr. Tudor Prelipceanu, expert in the Legislative Information and Documentation Unit. Buletin de informare legislativã nr. 1/

38 NOI APARIŢII EDITORIALE Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2004, 260p. Constituţia din 29 martie 1923, răspunzând unor cerinţe quasi-unanime, a prevăzut înfiinţarea unui Consiliu Legislativ. Raportorul Constituţiei în Senat, profesorul de drept public Constantin G. Dissescu, constata în raportul său: "Experienţa zilnică ne arată că Adunările Legiuitoare nu sunt apte pentru legile organice şi complicate. Aceste legi cer cunoştinţe speciale, studii şi experienţă. Chiar studiul dreptului nu este îndestulător. Legislaţia presupune cunoştinţa unei întregi enciclopedii. Este o tehnică legislativă, cum este una juridică, una financiară". În opinia lui C. G. Dissescu, "Adunările Legiuitoare nu sunt apte pentru o legiferare ştiinţifică din punct de vedere al tehnicii. Pentru aceasta trebuiesc studii speciale, cunoştinţe speciale, pe care nu le pot avea decât un corp anume pregătit pentru aceasta". Un asemenea corp atât de bine instruit trebuia să acţioneze într-o instituţie specializată. Astfel, pe baza articolului 76 al Constituţiei menţionate, şi-a făcut apariţia Consiliul Legislativ, organism specializat de tehnică legislativă, ce avea menirea de a ajuta, în mod consultativ, la facerea şi coordonarea proiectelor de legi, precum şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor. De la început, la Consiliul Legislativ au fost încadraţi unii dintre juriştii cu cea mai temeinică pregătire profesională. Aceşti specialişti în domeniul dreptului, veritabili deschizători de drumuri, ca şi juriştii nu mai puţin merituoşi care au continuat munca lor la acelaşi nivel deosebit de înalt, s-au format în capitalele occidentale, la Paris, Roma sau Berlin, au studiat cu mari profesori de la universităţi prestigioase, au susţinut doctorate deosebit de apreciate în ţară şi străinătate. De altfel, renumele pe care Consiliul Legislativ şi l-a câştigat în bătălia îndârjită purtată pentru continua îmbunătăţire a legislaţiei româneşti, indiferent de piedicile care i s-au ridicat în cale, în toate cele trei perioade ale existenţei sale ( , , precum şi cea care a început în anul 1996), s-a datorat calităţii excepţionale a membrilor săi, jurişti cu o pregătire complexă, care au desfăşurat cu dăruire şi responsabilitate o activitate pusă în slujba modernizării dreptului românesc. Meritele excepţionale ale acestei pleiade de jurişti, care şi-au adus o contribuţie remarcabilă, în cursul anilor, la îndeplinirea, în cele mai bune condiţii, a menirii şi rolului Consiliului Legislativ, au fost evidenţiate în volumul Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului. În paginile cărţii, a cărei reuşită grafică deosebită se datorează excelentei edituri de specialitate "Lumina Lex", prind viaţă jurişti iluştri care au lucrat cu multă competenţă la realizarea renumitelor coduri din perioada interbelică sau a altor legi de mare importanţă pentru ţară, care au luptat pentru apărarea legalităţii în vremuri când aceasta se încălca cu uşurinţă, care s-au opus cu mijloacele specifice muncii lor dictaturilor care s-au succedat în ţară, care au împărtăşit cu deosebit har de la catedră întinsele lor cunoştinţe din variatele ramuri ale dreptului, contribuind la formarea noilor generaţii de apărători şi propovăduitori ai legii, care au scris tomuri de lucrări valoroase acoperind toate domeniile ştiinţelor juridice. Cele mai multe dintre aceste portrete cuprinzătoare au fost publicate, sub forma unor medalioane, în "Buletinul de informare legislativă" al Consiliului Legislativ. 40 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

39 Noi apariţii editoriale Autorii, Sorin Popescu, a cărui îndelungată experienţă în domeniul juridic este dublată de un deosebit simţ al condeiului, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare a Consiliului Legislativ şi Tudor Prelipceanu, expert în secţia mai sus amintită, au evocat în paginile cărţii atât personalităţi de marcă ale primului Consiliu Legislativ, precum prim-preşedinţii Alexandru N. Gane, Ioan Ionescu Dolj, Ion Setlacec, care s-au succedat în această ordine la conducerea prestigioasei instituţii, sau renumiţii specialişti Petre Paul Anca, Constantin Antoniade, Salvator Brădeanu, Mihail Eliescu, Ioan Constantin Filitti, Ion L. Georgescu, Traian Ionaşcu, Octavian Ionescu, Ştefan Laday, George Sofronie, Vasile V. Stănescu, C. A. Stoeanovici, Dumitru Ion Suchianu, cât şi ale celui de al doilea Consiliu Legislativ, între care preşedinţii Ioan Ceterchi, Dumitru Apostoiu, Constantin Roşca, prezentaţi în ordine cronologică, precum şi reputaţii jurişti Constantin Bejenaru, Alexandru Bolintineanu, Mircea Ionescu-Voicana, Ion Nestor, Costică (Geo) Oprişan, Victor Dan Zlătescu. Evocările se încheie cu o succintă prezentare a academicianului Tudor R. Popescu, un veritabil patriarh al dreptului românesc ce asigură legătura între generaţiile de jurişti, fiind ultimul dintre supravieţuitorii Consiliului Legislativ interbelic. Lucrarea cuprinde un sintetic şi sensibil cuvânt înainte, semnat de dr. Dragoş Iliescu, preşedintele în exerciţiu al actualului Consiliu Legislativ. Cartea este completată de o anexă ce include personalul de specialitate al Consiliului Legislativ în diferitele perioade ale existenţei sale. Prin această lucrare, autorii aduc un prinos de recunoştinţă şi un omagiu de suflet înaintaşilor noştri, îşi îndeplinesc o datorie de conştiinţă faţă de marii dispăruţi ai dreptului românesc, dar, totodată, reuşesc să aducă în atenţia actualei generaţii de jurişti modelele unor magiştri cu nimic mai prejos de cei ai oricărei ţări din contemporaneitate. Ilariu MREJERU Buletin de informare legislativã nr. 1/

40 Noi apariţii editoriale Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel Regulile războiului şi dreptul umanitar Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, 455 p. La Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, a apărut, într-o prezentare grafică deosebită, o nouă lucrare de cercetare şi opinie academică a unui domeniu complex şi actual al dreptului internaţional public, respectiv "Regulile războiului şi dreptul umanitar". Volumul este elaborat de doi autori, jurişti consacraţi printr-o activitate didactică şi ştiinţifică bogată: prof. univ.dr. Ion M. Anghel, şef de sector la Consiliul Legislativ şi lector universitar Viorel I. Anghel, lucrarea fiind realizată într-un mod nou, din multiple unghiuri şi temeinic fundamentată, răspunzând unei problematici interconectate privind regulile războiului şi dreptul umanitar. În tratarea lucrării, cei doi autori şi-au ales cinci repere având ca punct de plecare principiul fundamental al dreptului internaţional privind interzicerea folosirii sau ameninţării cu forţa în societatea internaţională, continuând cu legile şi obiceiurile războiului şi ale conflictelor armate, normele dreptului umanitar, răspunderea pe care şi-o asumă cei care nu respectă aceste reguli şi efectele şi influenţa normelor dreptului umanitar asupra instituţiilor dreptului internaţional public, fiecare structurate şi cercetate în cadrul celor cinci capitole ale cărţii. Într-un mod argumentat, autorii dezvoltă ideea potrivit căreia nu se poate rupe cazul războiului de cel al conflictelor armate în general, întrucât, indiferent de denumirea ce ar purta-o situaţia similară războiului, efectele, în planul vieţii omeneşti, sunt aceleaşi, ele trebuind a fi cât mai puţin dăunătoare şi cât mai umane, fapt ce determină ca dreptul umanitar să nu fie desprins de dreptul conflictelor armate, fiind intrinsec acestuia, normele dreptului umanitar atestând existenţa regulilor războiului şi a conflictelor armate. În fiecare dintre capitole, autorii îşi exprimă puncte de vedere interesante şi originale, în baza unor minuţioase analize şi a practicii statelor, a documentelor internaţionale şi a punctelor de vedere exprimate în doctrină de prestigioşi specialişti. Pornind de la faptul incontestabil că, de la apariţia sa, dreptul internaţional a cuprins două seturi de reguli, cele ale păcii şi cele ale războiului, ca reguli distincte, pentru situaţii diferite, autorii tratează, într-o manieră exemplară, evolutiv, sistemic şi documentat, regulile războiului şi ale conflictelor armate, în contrapondere şi corelaţie cu normele dreptului umanitar al conflictelor armate sub aspectul protecţiei vieţii fiinţelor umane şi a bunurilor, considerate, adeseori, în ultimul timp, ca victime colaterale, ale conflictelor armate, ca o extindere în dreptul internaţional a dreptului la viaţă ca drept fundamental al omului. Este notabil că prin expunerea, ştiinţific argumentată şi documentată, a ideii centrale a lucrării, autorii susţin teza potrivit căreia principiul interzicerii forţei şi ameninţării cu forţa continuă să rămână principiul fundamental al societăţii internaţionale contemporane, impunându-se atât statelor, cât şi forurilor internaţionale excepţiile neadmiţându-se decât în situaţiile expres consimţite şi exceptate prin documentele internaţionale. Cartea aduce însă şi alte contribuţii ştiinţifice notabile, cum ar fi interpretarea pe care o dau autorii art.2 paragraful 4 din Carta O.N.U. în legătură cu interzicerea folosirii forţei, delimitarea întinderii dreptului de legitimă apărare, critica teoriei războiului preventiv pentru înlăturarea unui regim ori a instaura recunoaşterea dreptului omului, critica situaţiilor în care Consiliul de Securitate al O.N.U. s-a substituit altor organizaţii internaţionale în 42 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

41 Noi apariţii editoriale organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni umanitare, concomitenţa conflictelor armate, identificarea principiilor dreptului umanitar, fundamentarea conceptului răspunderii în dreptul internaţional focalizată pe răspunderea juridică a indivizilor care au declanşat conflicte armate ori războaie. Un interes deosebit îl prezintă analiza diverselor mecanisme jurisdicţionale internaţionale, de la cele constituite ad-hoc, speciale până la cele permanente. Remarcabilă este obiectivitatea cu care autorii prezintă Curtea Penală Internaţională ca pe "un for pentru dreptate", fără precedent, al statelor lumii, iar statutul acesteia ca pe un document de sine stătător, incluzând atât latura normativă, cât şi pe cea instrumentală, constituindu-se în egală măsură într-un cod penal, dar şi într-un cod de procedură penală. În mod corect este relevat faptul că jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale nu este generală, ci una limitată la persoanele fizice şi cu privire la un număr limitat de crime internaţionale, cele mai grave care preocupă umanitatea ca un tot, necuprinzând alte crime şi delicte internaţionale şi cu atât mai puţin infracţiunile din dreptul intern al statelor. În condiţiile în care, în prezent, în lume se manifestă puncte de vedere care preconizează acceptarea, sub diverse motivaţii, a unor derogări sau renunţări la principiile de jus cogens ale dreptului internaţional, lucrarea de faţă se constituie într-o pledoarie a prevalării principiilor de drept asupra forţei, prin punerea în lumină a dreptului păcii ca "o mare cucerire a omenirii", consacrat de recunoaşterea unanimă a principiului fundamental al interzicerii folosirii sau ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state. Ca o concluzie a cercetării dreptului internaţional umanitar, cei doi autori susţin că se impune o revizuire sau cel puţin o acomodare a modului cum este reglementat dreptul privind recurgerea la forţă în relaţiile internaţionale sau o reţinere a tendinţei de a se interpreta extensiv cadrul legal internaţional, ţinându-se seama că domeniul dreptului umanitar al conflictelor armate este codificat, iar unele dintre regulile acestuia au devenit norme de jus cogens. Anexele documentare inserate în partea finală a lucrării, inclusiv extrasul din Tratatul de Pace cu România, au darul de a întregi cititorului imaginea asupra unor probleme deosebit de actuale şi de un necontestat interes. Exprimăm convingerea că această lucrare va fi apreciată de specialiştii cărora le este destinată, în primul rând, dar şi celor care studiază, în general, dreptul şi relaţiile internaţionale. Victor DIACONU Buletin de informare legislativã nr. 1/

42 Noi apariţii editoriale Bianca Maria Carmen Predescu Drept internaţional privat Craiova, Editura Universitaria, 2002, 483 p. Editura Universitaria din Craiova a pus încă o dată în evidenţă o lucrare juridică de o deosebită valoare, un curs universitar de excepţie, elaborat şi redactat în stilul academic specific şcolii româneşti de drept care s-a impus cu deosebire în prima jumătate a secolului XX, şi anume lucrarea d-nei Bianca Maria Carmen Predescu "Drept internaţional privat". Doctrina juridică, pornind de la multitudinea şi complexitatea problematicilor ce pot constitui obiect de reglementare al dreptului internaţional privat, le-a clasificat în două părţi importante, astfel: o parte care abordează din punct de vedere teoretic soluţiile conflictualiste, iar alta care se referă la situaţii concrete, la ipostaze particulare, prezentând condiţia juridică a străinului, recunoscută de fiecare stat, prin prisma reglementărilor legale aplicabile în materie. Lucrarea în sine este structurată pe trei titluri, fiecare fiind divizat pe capitole şi secţiuni, care respectă linia generală trasată de teoria juridică în domeniul dreptului internaţional privat, dar tratarea se face într-o manieră originală, care o diferenţiază de alte tratate ori cursuri universitare având acelaşi obiect. Titlul I, alcătuit din cinci capitole, face referiri la consideraţiile generale ale dreptului internaţional privat. În cadrul capitolului I, "Noţiuni introductive", într-un stil clar, riguros, se defineşte elementul de extraneitate, noţiune deosebit de importantă care stă la baza diferenţierii raportului juridic de drept internaţional privat de alte raporturi juridice, de altfel consacrată expres, prin Legea-cadru nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat. În capitolul II este abordată noţiunea de drept internaţional privat, fiind urmat în mod logic de cel de-al III-lea capitol, în care este tratat domeniul dreptului internaţional privat, titlul I încheindu-se în mod firesc cu capitolele IV şi V referitoare la Izvoarele şi natura dreptului internaţional privat. Titlul II, având el însuşi o valoare şi o forţă de sine stătătoare, prezintă în mod detaliat, dar structurat tot în cinci capitole, Teoria generală a conflictului de legi: evoluţie, noţiune, determinarea regulilor de conflict, conflicte spaţio-temporale şi probleme generale privind aplicarea legii străine. Cel de al III-lea titlu, şi ultimul, abordează, succesiv, principalele soluţii conflictualiste: lex personalis, lex rei sitae, lex loci delicti commissi etc. Titlul III este deosebit de important, deoarece analizează soluţiile conflictualiste pe materii juridice. Astfel, în cadrul secţiunilor capitolului I, lex personalis, sunt tratate o serie de instituţii juridice în directă conexiune cu ceea ce în doctrina juridică a dreptului internaţional privat s-a conturat a fi soluţia conflictualistă lex personalis, şi anume: noţiunea de statut personal, cetăţenia ca temei al statutului personal, lex personalis - sisteme de reglementare (lex patriae, lex domicilii), fundamentele şi competenţa legii personale. În mod similar, sunt analizate instituţiile juridice relative la lex rei sitae (statutul real, fundamentele regulii şi competenţa legii locului situării bunului), la locus regit actum, lex voluntatis, legea pavilionului. Deosebit de important este capitolul IV al acestui ultim titlu, intitulat Lex loci delicti commissi, care reglementează, pornind de la dreptul comun, noţiunile specifice de acte şi fapte juridice, acţiunile licite şi cele ilicite, delictele şi quasi-delictele, punându-se 44 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004