Probleme curente privind folosirea limbajului juridic

Transcription

1 STUDII, OPINII, INFORMĂRI Probleme curente privind folosirea limbajului juridic Sorin POPESCU preşedinte de secţie Consiliul Legislativ Cătălin CIORA şef de sector Consiliul Legislativ Victoria ŢĂNDĂREANU director Consiliul Legislativ 1. Consideraţii introductive Dispoziţiile legale care emană de la puterea legislativă (sub formă de legi), de la cea executivă (sub formă de ordonanţe şi hotărâri) sau de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale (ordine, circulare, dispoziţii) şi al căror conţinut este transmis utilizatorilor, în expresie scrisă, prin publicare în Monitorul Oficial, reprezintă mesajele normative ale statului. Modalitatea de redactare a unui astfel de mesaj s-a dezvoltat şi perfecţionat de-a lungul timpului 1. În prezent, peste hotare au apărut o multitudine de ghiduri de redactare destinate profesioniştilor în elaborarea actelor normative. Nici un aspect nu le-a scăpat acestora: structură, elementele constitutive ale actului normativ (preambul, titlu, articole, definiţii, enumerări, dispoziţii anexe etc.); sintaxă şi stil (diateza şi timpurile verbelor, folosirea singularului şi pluralului, a masculinului şi a femininului, chestiuni privind sinonimia, neologismele, împrumuturile din limbi străine, prescurtările etc.); prezentarea formală (punctuaţie, paranteze, folosirea majusculelor etc.). Această parte a legisticii este apropiată de dreptul lingvistic. De multe ori lingviştii, chiar şi specialiştii în filozofia limbajului, s-au mulţumit să constate şi să accepte tot ceea ce este text juridic, considerând că norma juridică este sau trebuie să fie şi normă lingvistică. Aşa se explică faptul că, spre exemplu, locuţiunea prepoziţională în raport de, faţă de mai normalele pentru limba română literară în raport cu sau faţă de ori chiar în funcţie de a devenit, din păcate un fel de şablon, uneori ostentativ, al limbajului juridic 2, tinzând să devină o pseudo-normă. Nu putem să nu fim de acord cu părerea unui lingvist-avocat de la Iaşi că Juriştii au nevoie de lingvişti (adesea, şi invers), cel puţin pentru terminologia pe care o propun şi care activează, fie şi numai pentru adecvarea şi perfecţionarea tehnicii legislative, căci tocmai această terminologie decide redactarea unor legi cu maximă eficienţă socială 3. Enunţurile juridice transpuse în texte pot fi: texte de lege (în sens larg, de act normativ), decizii sau hotărâri ale instanţelor, contracte etc. Actul normativ care expune motivele şi enunţă dispoziţii, articol cu articol, hotărârea judecătorească care enunţă motivele şi dispune măsuri, contractul care formulează prevederile, clauză cu clauză, toate se 1 A se vedea: François Gény Science et technique en droit privé positif. Troisième partie: Elaboration technique du droit positif, Paris, 1921, p ; Ilariu Mrejeriu - Tehnica legislativă, Bucureşti, Editura Academiei, Teodora Irinescu Normă şi abatere de la normă în terminologia juridică penală şi civilă românească, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004, p Teodora Irinescu Lingvistică juridică, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2003, p.113 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007 3

2 realizează cu ajutorul unui limbaj specific, numit limbaj juridic. 2. Analiza limbajului juridic ca tip de limbaj de specialitate 2.1. În sensul său primar 4, limbajul este facultatea naturală de a vorbi, folosirea cuvintelor, a vorbelor (în sensul în care se spune că limbajul este propriu oamenilor ). O limbă este modalitatea particulară prin care această facultate este pusă în practică într-o comunitate lingvistică, un idiom, în special un idiom naţional, adesea numită limbă comună sau limbă naturală (în acest sens româna, engleza, franceza sunt limbi). Dacă se admit aceste definiţii curente, limbajul dreptului 5 n-ar fi nici limbaj în sens primar, nici limbă. Numai că se mai utilizează denumirea de limbaj, în cadrul unei limbi, şi pentru a desemna modalitatea particulară în care limba este vorbită într-un grup sau într-un sector de activitate, dacă această modalitate prezintă suficiente proprietăţi lingvistice pentru a fi izolată ca un fel de exprimare specială. Acestei accepţiuni, lingvişti români de renume i-au consacrat importante studii 6. Astfel, regretatul acad. Ion Coteanu considera că limbajul este un sistem lingvistic mai mult sau mai puţin specializat în redarea conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale, unuia ori mai multor oameni din viaţa social-culturală,.. orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinaţie specială 7. În cadrul unei limbi naturale există un enorm fond de noţiuni care sunt comune tuturor disciplinelor şi alte grupuri de noţiuni specifice limbajelor specializate. Limbajele specializate sau 4 Gérard Cornu Linguistique juridique, 3-e édition, Paris, Montchrestien, 2005, p.15 5 A se vedea şi Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu Probleme actuale ale tehnicii legislative, Bucureşti, Lumina Lex, 2003, capitolul Limbajul legislativ; versiunea în limba franceză a acestui capitol a fost prezentată la ce-a de-a VIII-a Conferinţă internaţională a Academiei Internaţionale de Drept lingvistic cu tema Drept şi limbă: Teoria şi practica politicilor lingvistice, Iaşi, mai A se vedea Iorgu Iordan Limba literară. Privire generală, în Limba română, III, 1954, nr.6, p.61; Ion Coteanu Structura stilistică a limbii, în Limba română, XI, 1962, nr.4, p.361; Ion Coteanu - Reflecţii asupra stilisticii funcţionale, în Studii de limbă literară şi filologie, II, p.125; Ion Gheţie Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p Ion Coteanu Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p.46 Studii, opinii, informări terminologiile sunt diversificate, individuale, relativ independente Lingviştii 8 ne propun să facem deosebire între disciplina mai nouă numită terminologie, care studiază vocabularele specializate şi analizează logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi nonlingvistic, precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare diverselor domenii profesionale, faţă de terminologii, adică limbaje de specialitate cu un corpus de termeni corespunzând diverselor domenii de activitate. Sintagmele lexic specializat (lexic de specialitate) sunt folosite frecvent ca sinonime pentru sintagmele vocabular specializat (vocabular de specialitate), deşi unii lingvişti fac distincţia între lexic, prin care se înţelege ansamblul cuvintelor pe care o limbă le pune la dispoziţia vorbitorilor şi vocabular, considerat ansamblul cuvintelor utilizate de un vorbitor, cuprinzând deci numai o parte a lexicului, desemnând numai un domeniu din realitatea pe care o acoperă lexicul 9. Cei mai mulţi lingvişti consideră cei doi termeni ca fiind sinonimi şi folosiţi în mod alternativ. Alături de terminologie, ar trebui semnalată şi disciplina numită lingvistică juridică sau jurilingvistică, iniţiată în spaţiul francofon de François Gény şi dezvoltată de Gérard Cornu (Franţa) ori Jean-Claude Gémar (Canada), care îşi atribuie ca obiect de studiu limbajul juridic, sub cele două aspecte care îl definesc şi anume: terminologia juridică şi discursul juridic. În România, sintagma lingvistică juridică este atestată într-un studiu din 1981, realizat de Barbu Berceanu 10, fost consilier colaborator al Consiliului Legislativ în perioada de început a celei de-a treia etape de existenţă a acestei instituţii, reînfiinţate ca urmare a prevederilor art. 79 a Constituţiei României, din Autorul era de părere că trebuie să distingem între activitatea dreptului în domeniul lingvistic, drept care atribuie cuvintelor o valoare juridică independentă de domeniul în care se aplică şi activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care are în vedere cuvintele cu 8 Cum ar fi Angela Bidu-Vrănceanu Terminologiile ştiinţifice din perspectivă interdisciplinară, în Analele Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere sau Adriana Sferle Limbajul juridic şi limba comună, (site-ul Facultăţii de litere, istorie şi teologie din cadrul Universităţii Tibiscus din Timişoara uniterm3_2005/asferle.pdf) 9 Apud Adriana Sferle op.cit. 10 Barbu Berceanu Dreptul şi limba. Ştiinţa dreptului şi lingvistica. Succinte consideraţii teoretice şi aplicative, în Studii şi cercetări juridice, XXVI, 3, 1981, p Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

3 semnificaţie juridică, specifice vieţii juridice, independent dacă legiuitorul le-a determinat sau nu.. O altă sarcină a lingvisticii juridice este studiul măsurii în care intervenţia legiuitorului influenţează limba reală (vorbită, scrisă), atât în intervalul în care actul normativ stabilizator de terminologie este în vigoare (şi sigur că, cel puţin într-o oarecare măsură, influenţează), cât şi înainte de intrarea lui în vigoare (de la apariţia propunerii de lege ferenda, uneori rămasă în acest stadiu), ca şi după încetarea lui legală Lingvistica juridică înglobează studiul limbajului juridic. Unii specialişti au făcut diferenţa între limbajul dreptului şi limbajul juridic 12, alţii au considerat sintagma limbajul dreptului drept un termen generic 13 pentru cele patru tipuri de limbaje: limbajul legislativ, limbajul jurisdicţional, limbajul doctrinal şi limbajul cutumiar, tipologie preluată de un alt autor 14 şi chiar amplificată de altul 15. Vocabularul juridic reprezintă, în cadrul unei limbi, ansamblul termenilor care au, în această limbă, una sau mai multe accepţii, semnificaţii juridice. Prin urmare, vocabularul juridic românesc reprezintă ansamblul termenilor limbii române care primesc de la ştiinţa dreptului unul sau mai multe sensuri şi care sunt utilizaţi în domeniul juridic. Este evident că vocabularul juridic nu se limitează doar la termenii cu apartenenţă juridică exclusivă. El se extinde asupra tuturor cuvintelor pe care-l foloseşte dreptul într-o accepţie care-i este proprie şi înglobează toţi termenii care, având cel puţin un sens în folosirea obişnuită şi cel puţin un sens diferit referitor la drept, sunt marcaţi prin polisemie, mai exact prin această polisemie care ar putea fi numită externă 16 (spre deosebire de polisemia internă în cazul termenilor juridici care 11 idem, p Z. Ziembinski Le langage du droit et le langage juridique, în Archives de philosophie du droit, XIX, 1974, apud Gérard Cornu op.cit., p Gérard Cornu op.cit., p Jerzy Wroblewski (Les langages juridiques: une typologie, în: Droit et Société, nr.8/1988, p.16) împarte limbajul dreptului în patru limbaje juridice: limbaj legal (cel în care se formulează legile), limbaj juridic jurisprudenţial, limbaj juridic ştiinţific (cel al ştiinţei juridice) şi limbaj juridic comun (folosit în celelalte discursuri din domeniul dreptului, de către specialişti pentru nevoile lor profesionale: avocaţi, notari sau limbajul folosit în societate pentru a vorbi despre drept, despre legi şi despre aplicarea lor). 15 Gérard Cornu (op.cit., p.11) adaugă un al cincilea tip: limbajul administrativ, prin care se realizează pledoarii, rapoarte, notificări. 16 Gérard Cornu Linguistique juridique, 3-e édition, Paris, Montchrestien, 2005, p.14 Studii, opinii, informări au mai multe sensuri în domeniul dreptului). Termenii cu dublă apartenenţă sunt mult mai numeroşi decât termenii cu apartenenţă juridică exclusivă. Altfel spus, vocabularul juridic românesc cuprinde toate unităţile lexicale ale limbii române care au cel puţin un sens juridic. Unii autori consideră că vocabularul juridic poate fi structurat în trei componente principale: a) terminologia juridică, adică ansamblul cuvintelor care constituie limbajul de specialitate juridică. Provenienţa acestor cuvinte o reprezintă vocabularul comun, de unde au fost preluate, dar de care se diferenţiază, prin atribuirea unei semnificaţii juridice, realizându-se astfel o reconversie semantică juridică; b) cuvintele din limbajul curent, când sunt folosite în domeniul juridic; c) cuvinte provenite din alte discipline ştiinţifice Mijloace de contracarare a polisemiei 3.1. Dacă ne raportăm la relaţiile semantice care se stabilesc între termeni, observăm că una din trăsăturile de bază a termenilor juridici este polisemia. În structura limbajului juridic există două categorii de termeni: a) termeni care aparţin exclusiv limbajului specializat (cum ar fi rechizitoriu, contumacie, dol, judiciar, erede, comodat, grefier etc.); b) termeni care aparţin în acelaşi timp limbii comune şi limbajului specializat. Acestea sunt cuvinte polisemantice, create fie prin dezvoltarea unui sens juridic, alături de sensul sau sensurile limbii comune, fie prin extensia semantică a anumitor termeni juridici prin excelenţă 18. Ca tipologie privind dubla apartenenţă a cuvintelor la vocabularul comun şi la vocabularul specializat, distingem: a) termeni cu dublă apartenenţă care posedă acelaşi sens în limbajul juridic şi în întrebuinţarea curentă. Mai precis, numeroşi termeni conservă în utilizarea principală din domeniul dreptului sensul exact din limbajul comun. b) termeni al căror sens juridic îl reprezintă transpunerea particulară, cu sau fără modificări, a unui sens generic comun (cum ar fi principiu, materie, putere, obiect, subiect, calificare, unilateral, bilateral etc.). c) termeni al căror sens juridic s-a născut din sensul figurat (ex. parchet cu sensul comun de 17 A se vedea J.L. Berger, Théorie générale du droit, 3-e édition, Dalloz, Paris, 1999, p A se vedea Adriana Sferle op.cit. Buletin de informare legislativã nr. 3/2007 5

4 Studii, opinii, informări pardoseală din lemn, dar şi magistraţii ministerului public în limbajul juridic; apel, chemare, rugăminte în limbajul comun şi cale de atac în cel juridic; ocupaţie, în sensul comun însemnând activitate, afacere, în sensul juridic înseamnă modalitate de însuşire prin luarea unui lucru fără stăpân; faptul de a ocupa un loc, etc.) Dacă încercăm să judecăm normele juridice din punct de vedere strict lingvistic, o facem în ideea preciziei, mai ales semantice, pentru ca aceasta să nu devină imprecizie juridică, nerecomandată de tehnica legislativă. Conform regulilor de redactare a actelor normative comunitare, acestea trebuie să fie formulate într-un mod clar (uşor de înţeles, fără echivoc), simplu (concis, fără elemente de prisos) şi precis (nelăsând dubii în mintea cititorului) 19. Într-un mod asemănător se pronunţă şi Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie (alin. (1) al art.34). Polisemia creează riscul de neînţelegere a mesajului juridic, ea vine în contradicţie cu cerinţa exprimării clare şi precise a conceptelor juridice. De aceea, una din problemele centrale ale tehnicii legislative o reprezintă asigurarea unei accepţiuni tehnice riguroase acestor termeni, prin utilizarea lor în contexte juridice Dar, atunci când este posibil, se poate interveni legislativ pentru temperarea inconvenientelor polisemiei. Astfel legislativul poate să întreprindă anumite acţiuni de reglare corespunzătoare, un fel de autolimitare a folosirii polisemiei sau chiar să ia iniţiative destinate să prevină formarea polisemiei. Aceste mijloace sunt, printre altele, instrumentele unui intervenţionism statal în viaţa limbajului de care profită limbajul juridic. O astfel de intervenţie o reprezintă şi Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. a) Primul mijloc la îndemâna legislativului de a lupta punctual contra polisemiei constă în a da definiţia anumitor noţiuni sau anumitor termeni. Astfel, găsim în actele normative numeroase definiţii. Definiţia legală a unui termen polisemantic privilegiază unul din sensurile acestui termen. În acest fel legea face alegerea; ea exclude. Sensul legal este, ca ipoteză, unic. Legea reduce astfel utilizarea polisemiei făcând să apară clar un singur sens, sensul din lege 20. La noi, Legea nr.24/2000 stabileşte clar că dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie (art.35 alin.(2)). Fermitatea în întrebuinţarea noţiunilor juridice nu trebuie să conducă însă la abuzul de definiţii. Astfel, în unele acte normative întâlnim cazuri de definire a termenilor în accepţiunea lor comună, făcând redundantă această modalitate. Menţionăm în acest sens, cu titlu de exemplu: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (în cadrul căreia termenul filială este definit în accepţiunea lui comună), Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială (unde mai mulţi termeni şi expresii sunt definiţi în accepţiunea lor comună), Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, republicată, cu modificările ulterioare (în cadrul căreia termenul importator este definit în accepţiunea obişnuită a acestui termen), precum şi multe alte acte normative. O situaţie asemănătoare o reprezintă actele normative adoptate ulterior unei reglementări cadru într-un domeniu care reiau aceleaşi definiţii ca şi reglementarea cadru. Astfel, deşi noţiunea de regim silvic este definită în cadrul art. 9 alin. 2 din Legea nr. 26/1996 Codul silvic, ea este reluată şi în cadrul art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1997 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. b) Al doilea mijloc de disciplinare a polisemiei constă în evitarea de a se folosi în textul unui act normativ a aceluiaşi cuvânt utilizat în sensuri diferite, ci de a-l întrebuinţa întotdeauna cu acelaşi sens. Aceasta înseamnă că o noţiune trebuie să fie desemnată prin acelaşi termen, că monosemia trebuie să domnească în elaborarea legilor. Monosemia reprezintă o exigenţă elementară a tehnicii legislative. Din păcate, în practică constatăm folosirea unor cuvinte într-o anumită accepţiune într-un act normativ, iar în cele de modificare sau în cele conexe definiţiile au altă semnificaţie ori, caz mai 19 Guide pratique commun ( 20 Gérard Cornu, op.cit, p Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

5 grav, se folosesc alte cuvinte cu semnificaţie asemănătoare. Exemplul cel mai elocvent este reprezentat de însăşi Constituţia României. Astfel, dacă în forma Constituţiei adoptată în anul 1991, la art. 34 (devenit art. 36 după republicare) se face referire la dreptul de vot, când se consacră dreptul cetăţenilor români de a-şi manifesta voinţa în cadrul scrutinurilor electorale, prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 se precizează că În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European (a se vedea art. 38 din Constituţie, republicată). Se poate considera că astfel, pe lângă dreptul de vot al cetăţenilor români în cadrul alegerilor interne, se instituie un nou drept al acestora, respectiv dreptul de a alege pentru Parlamentul European, drept care nu este condiţionat de Constituţie de respectarea anumitor cerinţe, aşa cum este dreptul de vot. Totuşi, această soluţie nu poate fi acceptată, deoarece cele două noţiuni se referă la analizarea şi reglementarea aceleiaşi probleme, respectiv votul cetăţenilor români, indiferent că acesta este acordat în cadrul unor alegeri interne sau pentru o instituţie comunitară. De aceea, apreciem că folosirea în paralel a dreptului de vot cu dreptul a de a alege este de natură să creeze confuzii, putând duce la înţelegerea greşită şi chiar interpretarea contradictorie a aceleiaşi situaţii 21. Această dualitate terminologică este folosită şi în Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European 22, cu modificările şi completările ulterioare, când se folosesc în paralel sintagmele drept de vot şi drept de a alege pentru a desemna posibilitatea, atât a cetăţenilor proveniţi dintr-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, cât şi a celor români de a participa la scrutinul organizat în vederea alegerilor pentru Parlamentul European. Astfel, dacă la art. 5 alin. (1) din lege se precizează că Prin alegător comunitar se înţelege orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de 21 Această antinomie intraconstituţională a fost semnalată de prof. univ. dr. I. Vida în studiul Antinomii intraconstituţionale, publicat în Pandectele Române, nr.1, 2004, p şi reluată în lucrarea Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 149 şi urm. 22 Legea nr. 33/2007 a fost publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2007 Studii, opinii, informări a alege în România pentru Parlamentul European.., la alin. (9) al aceluiaşi articol se prevede că Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.. au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European. Precizăm că la art. 27 se stipulează că La primele alegeri pentru Parlamentul European organizate în România, în scopul exercitării dreptului de vot şi de a fi aleşi ca membrii din România în Parlamentul European, cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a prezenta o declaraţie... În ceea ce priveşte pe cetăţenii români, şi în cazul acestora se folosesc cele două sintagme. Dacă la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 33/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se foloseşte noţiunea de drept de a alege când se face referire la posibilitatea cetăţeanului român de a alege membri din România pentru Parlamentul European, în cadrul alin. (9) al aceluiaşi articol fiind stabilite şi condiţiile pentru cetăţenii români de a avea dreptul de a alege membri din România pentru Parlamentul European, titlul Capitolului II se referă la Exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales, iar la art. 11 alin. (4) se uzitează sintagma exercitarea dreptului de vot când se face referire la cetăţenii români. Merită precizat în acest context şi cazul Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, care, ţinând seama şi de prevederile constituţionale în domeniu (respectiv art. 36), foloseşte în cuprinsul său, atunci când se referă la participarea cetăţenilor români la scrutinul organizat pentru alegerea celor două Camere ale Parlamentului, sintagma drept de vot, cu excepţia art. 100 alin. (1) când se prevede că Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales constituie infracţiune si se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi. Folosirea în paralel, în cadrul unui act normativ a două noţiuni prin care să se desemneze aceeaşi operaţiune, nu este agreată nici de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede la art. 35 alin. (1) că În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni. Un alt caz este cel al folosirii în cadrul actelor normative emise în temeiul unui alt act normativ de expresii sau sintagme diferite faţă de actul de bază. Ca exemplu, menţionăm Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, care în cadrul art. 2, deşi face referire la art. 115 alin. (3) din Constituţia României, republicată, unde se prevede că ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, menţionează că În conformitate cu dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Constituţia României, republicată, ordonanţele Buletin de informare legislativã nr. 3/2007 7

6 emise de Guvern în temeiul art. 1 vor fi înaintate spre aprobare Parlamentului... Astfel, cu toate că dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (3) prevăd că ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, legea de abilitare foloseşte pentru a desemna aceeaşi operaţiune, adoptată în conformitate cu norma constituţională, o altă sintagmă, precizând că ordonanţele se înaintează spre aprobare Parlamentului, în locul folosirii terminologiei consacrate în legea fundamentală a statului. După cum se ştie, termenii proveniţi din limba română se caracterizează printr-o mare bogăţie sinonimică. Dar sinonimia totală, perfectă (de genul delincvent/infractor, omor/omucidere moştenire/succesiune, conlucrare/cooperare ) este rareori întâlnită în vocabularul juridic, ea fiind de cele mai multe ori parţială. Ilustrativ în acest sens ar fi şirul lexical format pornind de la unul din sinonimele verbului a şti, care nu înseamnă chiar a cunoaşte. Dar a cunoaşte nu înseamnă neapărat şi a înţelege (sinonimul său din dicţionar), iar a înţelege pare mai restrâns ca sferă noţională faţă de sinonimul său a pricepe. Spre exemplu 23, un judecător de la instanţa de fond trebuie să ştie obiectul procesului, dar poate să nu-l cunoască în deplinătatea probelor din dosar; dacă va înţelege mobilurile acţiunii, s-ar putea să nu priceapă întru totul motivaţiile cauzei din dosar şi nici interpretările venite dinspre acuzaţi sau cei vătămaţi, cu psihicul şi mentalităţile lor. Un exemplu poate fi luat din legislaţia recentă, când, la restructurarea Guvernului, întâlnim sintagma încetarea activităţii, dar şi desfiinţarea instituţiei. Astfel, dacă la art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 se foloseşte sintagma se desfiinţează când se face referire la departamentele a căror activitate este preluată în cadrul unui minister cu ocazia reorganizării acestora, în cadrul art. 8 alin. (2), art. 11 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ se utilizează sintagma îşi încetează activitatea, atunci când este vorba de înfiinţarea unor ministere prin preluarea activităţii, comasarea sau reorganizarea vechilor structuri ministeriale. Aceeaşi dualitate terminologică este întâlnită şi în cadrul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003, când se folosesc atât sintagma se desfiinţează, cât şi sintagma îşi încetează activitatea. Ce constatăm? După o logică care ne scapă, despre ministerele a căror activitate este preluată de 23 A se vedea Teodora Irinescu Normă şi abatere de la normă în terminologia juridică penală şi civilă românească, p.84 Studii, opinii, informări un alt minister sau doar se reorganizează, se spune îşi încetează activitatea, iar despre unităţile subordonate direct Guvernului sau unor ministere şi a căror activitate este, la fel, preluată de altă structură veche sau nou înfiinţată se spune se desfiinţează. În opinia noastră, în marea majoritate a cazurilor, activitatea unui minister, a unei instituţii în general, se continuă sub o altă denumire, cu alte cuvinte, practic se desfiinţează instituţia cu această denumire, dar activitatea specifică acesteia nu încetează. c) A treia modalitate de contracarare a polisemiei aflată la îndemâna legiuitorului constă în botezarea sau rebotezarea unei realităţi juridice cu un nume nou, recurgându-se la neologie, respectiv introducerea unor cuvinte noi în limbă. O expresie nouă este inventată sau este calchiată ori adaptată după una străină, pentru a desemna o instituţie juridică nouă. Un astfel de exemplu îl constituie termenul a proroga, provenit din lat. prorogo, -are, care înseamnă a prelungi, a amâna, prin intermediul limbii franceze proroger. Conform Ghidului juridic Dalloz prorogation înseamnă prelungirea duratei unui act (contract, societate), a unei perioade, a unei puteri, a competenţei unei jurisdicţii şi se precizează că în limba franceză acest termen aparţine limbajului curent şi înseamnă pur şi simplu prelungire ; în drept, el este întotdeauna însoţit de indicarea a ceea ce este prorogat. Acelaşi termen îl găsim şi în limba engleză: prorogue : 1. a întrerupe (a înceta, a suspenda) o sesiune a Parlamentului sau a unui organism similar pentru un anumit sau un neprecizat timp, fără să-l dizolve ori a suspenda şedinţele până la următoarea sesiune; sinonim cu a suspenda; 2. a amâna, a prelungi, a tergiversa, a lăsa pentru mai târziu, a suspenda (Dicţionarul enciclopedic Webster s din 1996). Un alt cunoscut dicţionar explicativ Black s law dictionary din 1990 defineşte termenul prorogation drept prelungire sau amânare pentru o altă zi, dar mai înseamnă şi întreruperea sau terminarea unei sesiuni a legislativului. În dreptul englez, prorogarea reprezintă continuitatea parlamentului de la o sesiune la alta, iar în dreptul civil, durata acordată pentru a face ceva dincolo de termenul fixat iniţial. În limbajul parlamentar canadian, la prorogation du Parlement semnifică încheierea unei sesiuni. Se spune că Parlamentul rămâne atunci prorogat până la deschiderea sesiunii următoare. Referitor la utilizarea cuvântului prorogare în limba română, un deputat pleda pentru înlocuirea lui în textele de lege prin cuvântul 8 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

7 prelungire, cuvânt care face parte din limbajul comun şi care ar uşura înţelegerea actelor normative de către masa mare de beneficiari: Am vrut de mai multe ori să iau cuvântul, în dorinţa de a face exprimarea cât mai uşor de înţeles pentru oameni, ca să poată reţine ceea ce li se impune a îndeplini prin lege şi, fiind împotriva unor termeni juridici preţioşi şi adesea ridicoli şi de cele mai multe ori de neînţeles, am vrut să aduc cât mai aproape de înţelegerea oamenilor, care nu sunt absolviţi de sancţiuni dacă nu cunosc legea în aplicarea căreia greşesc, aş propune înlocuirea cuvântului "prorogare" cu cuvântul "prelungire". De ce este atât de preţios cuvântul acesta folosit, când este mai simplu "prelungire", ca să-l înţeleagă toată lumea?! 24. Un deputat jurist a oferit o explicaţie nu foarte convingătoare: Într-adevăr, ideea este de prelungire a unui termen. În legea iniţială era o dată la care trebuia să intre în vigoare instituţia; era un termen prevăzut în lege, "termenele" prevăzute în lege, noţiunea respectivă este de "prorogare" a termenului, pentru că noi nu "prelungim". Într-adevăr, prelungim o perioadă de timp, dar, de fapt, noi modificăm un termen din lege. Şi, atunci, se prorogă acel termen. Aşa este prevăzut din punct de vedere juridic, însă noţiunea clară este de prelungire a unei perioade. Dar, fiind vorba de un text de lege - colegii mei sunt de acord -, cred că este corect, deşi dumneavoastră, din punct de vedere al înţelegerii lucrurilor, aveţi dreptate. 25 Un alt deputat jurist, deşi în principiu s-a declarat de acord cu găsirea unor termeni mai accesibili, a accentuat că este vorba de o nuanţă: Termenul acesta "prelungire" presupune ceva care este în funcţiune şi continuă după aceea sau durata se extinde. Aici, structura respectivă n-a intrat în funcţiune şi, atunci, se prorogă termenul până la care poate să înceapă acţiunea respectivă. 26 De acord cu această din urmă explicaţie, deşi, mai degrabă ar putea fi folosit termenul românesc amânare. În plus, a proroga, prorogare produce confuzie din cauza apropierii fonetice de mult mai cunoscutul a abroga, 24 Extras din Şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 februarie 2006 referitoare la: Dezbaterea şi adoptarea Proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.131/2005 pentru prorogarea termenului prevăzut la art.19 alin.(1) din Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal a se vedea în acest sens 5&idm=9 25 idem 26 ibidem Studii, opinii, informări abrogare, lumea percepându-le ca având acelaşi înţeles (sinonime), ceea ce deturnează cu totul sensul enunţului. 4. Antinomii juridice în cadrul Constituţiei Antinomiile juridice sunt definite drept contrarietăţi aparente sau reale dintre două texte legislative, care îl pun pe cel care citeşte legile sau le aplică să se găsească în faţa unor soluţii contradictorii 27. Dacă în ceea ce priveşte antinomiile existente între norme juridice prevăzute în acte normative de acelaşi nivel, acestea se rezolvă conform principiului lex posteriori derogat priori, iar în cazul în care antinomiile sunt reglementate în acte normative care nu sunt de acelaşi nivel (aflate pe trepte ierarhice diferite) se aplică principiul conform căruia o normă juridică cu forţă superioară face să înceteze efectele contrare ale unei normei aflată pe un nivel inferior al forţei juridice, problema este mai complicată în cazul conflictelor care apar în interiorul aceluiaşi act juridic. Marea majoritate a acestor ultime situaţii apar ca urmare a intervenţiilor legislative care se aduc asupra actelor normative, inclusiv în cazul legilor de aprobare a ordonanţelor şi care modifică dispoziţiile acestora, ceea ce poate genera unele contradicţii între noile norme şi cele deja existente, datorate nefolosirii aceloraşi terminologii juridice sau a prevederii de noi soluţii legislative care nu exclud orice echivoc şi care nu concordă cu restul actului normativ de bază. Ne vom referi în cele ce urmează doar la sesizarea existenţei unor antinomii în cadrul Constituţiei României, republicată. Un studiu detaliat şi bine documentat asupra antinomiilor intraconstituţionale a fost realizat de prof. univ. dr. Ioan Vida 28. De aceea, considerăm ca inoportun să reluam prezentarea şi argumentarea acestor antinomii. Precizăm doar că acestea se referă la problemele legate de corelarea dispoziţiilor constituţionale privitoare la conceptele de lege şi de lege organică, conflictele privitoare la categoriile de legi, conflictul intraconstituţional privitor la intrarea în vigoare a legii şi a ordonanţei de urgenţă, antinomia privitoare la dreptul de vot şi dreptul de a alege, antinomiile născute din 27 A se vedea I. Vida - Manual de legistică formală, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000, p A se vedea I. Vida - Antinomii intraconstituţionale, Pandectele Române, nr.1, 2004, p , precum şi Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 149 şi urm. Buletin de informare legislativã nr. 3/2007 9

8 Studii, opinii, informări partajarea competenţelor celor două camere ale Parlamentului, reglementarea diferită a duratei mandatului constituţional şi ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate direct de către Avocatul Poporului. Pe lângă aceste situaţii prezentate şi analizate de prof. univ. dr. Ioan Vida, apreciem că în această categorie a antinomiilor intraconstituţionale se încadrează şi cazul tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. O contradicţie în acest domeniu considerăm că rezultă din analizarea şi interpretarea care poate fi dată art. 20 alin. (2), respectiv art. 148 alin. (2) din Constituţie. Astfel, la art. 20 alin. (2) se precizează că Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Deci, în situaţia în care în Constituţie sau în legislaţia internă dispoziţiile referitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai favorabile decât cele din cuprinsul pactelor sau tratatelor la care România este parte, reglementările interne prevalează în faţa celor internaţionale. Însă, potrivit art. 148 alin. (2) ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Din această formulare se deduce că normele comunitare obligatorii au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne întotdeauna, fără a se prevedea nici o excepţie. Deci, particularizând la domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în situaţia în care o reglementare comunitară din acest domeniu ar cuprinde o dispoziţie care ar fi mai puţin favorabilă decât norma internă care se referă la acelaşi aspect, prioritate ar avea norma comunitară, nu prevederea internă, venind astfel în contradicţie cu soluţia prevăzută la art. 48 alin. (2), când prioritară era norma internă. Soluţionarea, potrivit art. 20 alin. (2), respectiv art. 48 alin. (2) din Constituţie, în mod contrar a unei astfel de situaţii, reiese mai explicit atunci când o reglementare care se referă la drepturile fundamentale ale omului, care este mai puţin favorabilă decât prevederile interne în cazul respectiv, este prevăzută atât în pactele şi tratatele la care România este parte, cât şi în normele comunitare obligatorii. Dacă, conform art. 20 alin. (2), prioritate ar avea normele interne asupra dispoziţiei referitoare la drepturile fundamentale ale omului mai puţin favorabile prevăzute în pactele şi tratatele la care România este parte, în cazul în care aceeaşi reglementare este prevăzută în normele comunitare obligatorii, prioritate ar avea, conform art. 48 alin. (2), respectiva reglementare, cu toate că este contrară prevederilor interne, care erau mai favorabile. De asemenea, merită discutat şi cazul legat de actele adoptate de Guvern pentru realizarea atribuţiilor şi competenţelor sale. Astfel, la art. 108, intitulat Actele Guvernului care face parte din Capitolul 3 Guvernul al Titlului III Autorităţile publice din Constituţia României, republicată, se precizează, în cadrul alin. (1), că Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe, fără a se preciza despre ce fel de ordonanţe este vorba. Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, conform cărora Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta, deducem că este vorba despre ordonanţele care se emit în temeiul unei legi, deci despre aşa numitele ordonanţe simple ale Guvernului, fără a se include şi ordonanţele de urgenţă în această categorie de acte. Totuşi, la art. 115 intitulat Delegarea legislativă, care face parte din Capitolul 4 Raporturile Parlamentului cu Guvernul al Titlului III, în cadrul alin. (4) se prevede că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Este vorba astfel de o altă categorie de ordonanţe, respectiv cele de urgenţă, pentru a căror emitere nu este necesară o lege de abilitare în acest sens. Deci, pe lângă actele prevăzute că pot fi adoptate de Guvern potrivit art. 108, respectiv hotărâri şi ordonanţe, mai există o categorie, aceea a ordonanţelor de urgenţă. Pe cale de consecinţă, apreciem că dispoziţiile art. 108 sunt incomplete, deoarece prevăd că actele pe care le poate adopta Guvernul sunt doar hotărârile şi ordonanţele (cu strictă referire doar la ordonanţele simple), fără a face referire şi la ordonanţele de urgenţă. Se creează astfel o neconcordanţă (antinomie) între art. 108 din Constituţie, articolul cadru care se referă la actele adoptate de Guvern în exercitarea atribuţiilor sale, şi art. 115, prin neincluderea în cuprinsul primului articol a unei categorii de acte normative, dacă nu cea mai numeroasă, poate cea mai importantă, care poate fi 10 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

9 Studii, opinii, informări adoptată de Guvern, respectiv cea a ordonanţelor de urgenţă. De asemenea, sesizăm că şi redactarea alin. (5) al art. 115 ar putea fi îmbunătăţită. Potrivit acestor prevederi constituţionale: Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). Remarcăm că, deşi norma de la acest alineat se referă strict la regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă, în cuprinsul tezei a treia a alineatului se foloseşte termenul de ordonanţă, ceea ce ar putea crea confuzii, prin faptul că acest termen este folosit pentru desemnarea ordonanţelor simple ale Guvernului, nu a celor de urgenţă. În acelaşi context al antinomiilor intraconstituţionale, considerăm că merită amintit şi cazul ordonanţelor simple ale Guvernului, deşi situaţia lor nu constituie propriu zis o antinomie. Astfel, având în vedere prevederile art. 115 alin. (2) şi (3) din Constituţie, potrivit cărora Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, respectiv Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei, se deduce că, de regulă, pentru ordonanţele simple ale Guvernului (în aceste alineate al art. 115 fiind vorba doar de acest gen de ordonanţe), nu ar fi nevoie de aprobarea Parlamentului, această aprobare fiind necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. Însă, practica legislativă a Parlamentului ne relevă faptul că toate legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe prevăd obligativitatea aprobării acestor ordonanţe de către Parlament, excepţia devenind astfel regulă unanimă. Pe cale de consecinţă, considerăm că de lege ferenda s-ar impune modificarea Constituţiei în sensul prevederii ca obligatorie a procedurii de supunere spre aprobare Parlamentului a ordonanţelor Guvernului emise în temeiul unei legi de abilitare. Precizăm că o asemenea procedură este reglementată de Constituţie în ceea ce priveşte ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Deşi, teoretic, situaţia ordonanţelor Guvernului nu reprezintă o antinomie intraconstituţională, neregăsindu-se dispoziţii în Constituţie a căror interpretare să fie contradictorie, totuşi am analizat acest caz ca şi o antinomie, deoarece prevederile constituţionale sunt contrazise de practica legislativă a Parlamentului, toate legile de abilitare cerând în mod obligatoriu ca ordonanţele emise în temeiul lor să fie supuse spre aprobare Parlamentului. 5. Concluzii Limbajul legislativ reprezintă un compromis între exigenţa preciziei şi principiul primordial al înţelegerii depline a textelor juridice. Legiuitorul poate să precizeze unele expresii din limba naturală, să le schimbe semnificaţiile, în anumite cazuri să introducă expresii noi pe care le creează el însuşi sau le împrumută din limbajele specializate. Cu toate acestea, legiuitorul trebuie să formuleze textele actelor normative într-o manieră care să asigure înţelegerea de către destinatarii săi, adică în limba naturală care reprezintă limba înţelegerii generale în grupul lingvistic avut în vedere. Acest factor pragmatic influenţează mai degrabă semantica decât sintaxa limbii. De aceea, se acordă o aşa de mare importanţă vocabularului actelor normative. Prin alegerea cu grijă a termenilor folosiţi se evită şi apariţia legilor de interpretare, atât de nerecomandate de tehnica legislativă. Desigur limbajul străzii nu este un limbaj de dorit pentru actele normative. Totuşi legiuitorul, ca deţinător al legitimităţii, nu se poate sustrage de la a prezenta normele sale şi a le face să fie înţelese de toată lumea, căci el nu se adresează doar unui singur individ. Valorile societăţii sunt traduse mai întâi în reguli juridice şi aceste reguli sunt apoi transpuse în cuvinte şi în fraze. Claritatea şi precizia limbajului juridic folosit în domeniul juridic se obţine din analizarea şi utilizarea cât mai adecvată a termenilor şi expresiilor ţinând seama de semnificaţia lor în mod curent, precum şi de respectarea cerinţelor gramaticale şi de ortografie, realizându-se asigurarea unităţii terminologice a stilului juridic. Buletin de informare legislativã nr. 3/

10 Studii, opinii, informări Unele considerente privind dreptul Parlamentului sau al Guvernului de a dispune suspendarea, modificarea sau încetarea unor clauze ale contractelor colective de muncă prof. univ. dr. Andrei POPESCU consilier, şef de departament Consiliul Legislativ 1. Un recent act normativ, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială 1 prin care s-a transpus în legislaţia română Directiva Consiliului nr. 86/378/CEE din 24 iulie 1986 relativă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială 2 cu modificările şi completările aduse prin Directiva Consiliului 96/97/CE din 20 decembrie readuce în prim plan o problemă discutată în practica instanţei constituţionale şi în doctrina juridică şi ne prilejuieşte unele consideraţii legate de problema dacă Parlamentul sau Guvernul (prin ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă) pot dispune suspendarea, modificarea sau încetarea aplicării unor clauze ale contractelor colective de muncă, în condiţiile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care statuează că negocierea colectivă şi contractele colective de muncă sunt garantate. Un scurt istoric al chestiunii în cauză se impune. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 225 din 12 august Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 46 din 17 februarie 1997 stat, în anul , Guvernul a dispus suspendarea clauzelor contractelor colective de muncă aflate în contradicţie cu noua reglementare care încerca să dimensioneze raţional fondurile de salarii în aceste unităţi în care statul era acţionar majoritar. Sub presiunea protestelor sindicale, ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2000 de modificare şi completare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/ s-a precizat expres că dispoziţiile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă au fost şi rămân în vigoare, renunţându-se la suspendarea acelor clauze din contractul colectiv de muncă ce puteau contraveni Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/ În legătură cu această problemă au fost formulate, la vremea respectivă, două opinii: Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţia respectivă este flagrant neconstituţională din moment ce fostul articol 38 alin. (5) (respectiv actualul art. 41 alin. 5) din Constituţia României statornicea că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate. Se conchidea că pe cale normativă, constituţional nu apare 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 24 mai Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 21 iunie 2002, 6 Ambele ordonanţe de urgenţă au fost respinse de Parlament, respectiv prin Legea nr. 17/2002 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din 21 ianuarie 2002) şi Legea nr. 6/2002 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2002) 12 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

11 posibilă suspendarea unor stipulaţii din contractele colective 7. Această opinie a fost împărtăşită şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 102/2001 8, dar, într-o opinie separată 9, s-a apreciat că textul constituţional garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective inter partes, iar nu şi în raport cu statul. Într-adevăr - se sublinia în opinie separată - este evident că statul are dreptul constituţional de a emite reglementări juridice în domeniile ce fac obiectul convenţiilor colective de muncă, reglementări juridice care sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile convenţiile colective de muncă şi anume, atât la momentul negocierii şi al încheierii acestora, cât şi pe parcursul executării lor, altfel ar însemna că materiile ce fac obiectul convenţiilor colective de muncă exced domeniului de legiferare statală şi rămân supuse voinţei semnatarilor convenţiilor colective de muncă. Această a doua opinie este susţinută şi în doctrină, care adaugă 10 încă câteva argumente între care: - neintervenţia legiuitorului în contracte în general nu are, în condiţiile actuale, caracter absolut; - intervenţia legiuitorului în contracte este admisibilă pentru raţiuni de ordine publică socială; - aplicând raţionamentul per a contrario, dacă s-ar adopta prima opinie, ar însemna pur şi simplu că materiile ce fac obiectul convenţiilor colective de muncă exced legiferării statale şi rămân supuse numai voinţei semnatarilor lor. Juridic şi nu numai din acest punct de vedere este însă o soluţie de neadmis. Pe de o parte trebuie reţinut că, potrivit art. 7 alin. 2 şi art. 8 din Legea nr. 130/1998, caracterul obligatoriu al contractelor colective este recunoscut numai dacă sunt încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Pe de altă parte, se impune subliniat art. 16 alin. (2) din Constituţia României, care dispune: Nimeni nu este mai presus de lege aşadar, nici părţile contractelor colective de muncă Art. 9 din O.U.G. nr. 67/2007 are următoarea redactare: Dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament din următoarele 7 A se vedea Şerban Beligrădeanu Legislaţia muncii comentată, vol. XXXVI (vol. 2/2000) p Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 18 octombrie A se vedea Lucian Mihai Opinie separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 102/2001, Idem 10 A se vedea Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Bucureşti, Editura Wolters Kluwer, 2007, p. 160 Studii, opinii, informări acte normative 12, precum şi din alte acte normative, din contractele colective, din regulamentele întreprinderilor sau din orice alte aranjamente referitoare la schemele profesionale de securitate socială, vor fi modificate până în data de 30 septembrie 2007 astfel încât să se asigure aplicarea efectivă a principiului egalităţii de tratament în acele scheme cel mai târziu la data de 31 decembrie 2008, în caz contrar prevederile respective devenind inaplicabile 13. Cum, evident, legea dispune numai pentru viitor, prin acest articol s-a imaginat o 12 Este vorba de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 14 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 2 iunie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2003, Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, cu modificările ulterioare, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr din 14 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, cu completările ulterioare, şi Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2006, cu modificările ulterioare. 13 O soluţie similară a fost utilizată, relativ recent, când a fost modificată şi completată Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi prin Legea nr. 340/2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 25 iulie 2006) care, într-un articol III dispune, cu valoare de principiu că: Orice dispoziţie care încalcă principiul egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi cuprinse în contractele individuale şi colective de muncă, în regulamentele interne ale unităţilor, în statutele profesiilor independente şi ale organizaţiilor sindicale şi patronale ori ale asociaţiilor nonprofit sau ale celor cu scop lucrativ sunt şi rămân abrogate. Prof. Ion Traian Ştefănescu arată că strict juridic, ar fi fost corect să se precizeze că dispoziţiile în cauză sunt nule de drept, iar nu abrogate, conform Tratat de dreptul muncii, Bucureşti, Editura Wolters Kluwer, 2007, p Buletin de informare legislativã nr. 3/

12 soluţie pentru ca legislaţia în vigoare care ar putea conţine posibile dispoziţii contrare principiului egalităţii de tratament să fie modificate, respectiv până la 30 septembrie 2007, astfel încât aplicarea efectivă a acestui principiu să poată opera cel mai târziu la data de 31 decembrie 2008, în caz contrar prevederile respective devenind inaplicabile. Art. 9 ridică, din nou problema dacă Guvernul, prin ordonanţă de urgenţă, poate sau nu să dispună un anume comportament pentru părţile contractelor colective de muncă, respectiv în cazul de faţă modificarea, dacă contravine principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, până la 30 septembrie 2007, iar dacă nu o fac, până cel mai târziu la data de 31 decembrie 2008, dispoziţiile contrare devenind inaplicabile. Argumentele aduse în favoarea tezei că art. 41 alin. (5) al Constituţiei garantează caracterul obligatoriu al contractelor (convenţiilor) colective numai inter partes şi nu în raport cu statul sunt, pe deplin, valabile şi în cazul art. 9 din O.U.G. nr. 67/2007. În cele ce urmează nu înţelegem să le reluăm, ci, dimpotrivă, să adăugăm, dacă este posibil, altele noi, unele derivând din directiva care este transpusă prin această ordonanţă de urgenţă, celelalte decurgând din teoria dreptului (constituţional). Suntem însă datori să relevăm că soluţia adoptată de Guvern de a stabili un termen (30 septembrie 2007) până la care actele normative nominalizate, alte asemenea acte normative, inclusiv contractele colective de muncă, regulamentele întreprinderilor şi orice aranjamente referitoare la schemele profesionale de securitate socială, să fie modificate, în caz contrar, până la un nou termen (31 decembrie 2008) prevederile respective devenind inaplicabile, este o soluţie fundamentată (dacă ne raportăm la problemele sociale complexe pe care le-a generat O.U.G. nr. 98/2000), asigurând premisele pentru ca, treptat, în timp, să se procedeze la aplicarea principiului comunitar al egalităţii de tratament (cu alte cuvinte, s-a evitat o reglementare tranşantă, la un singur termen, care ar fi putut brusca aplicarea, în esenţa lui, a acestui principiu comunitar şi genera posibil tensiuni sociale). Din perspectiva Directivei Consiliului 86/378/CEE referitoare la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială, constatăm că, de fapt, art. 9 din O.U.G. nr. 67/2007 reprezintă o preluare (cu adaptarea la legislaţia română) a art. 7 lit. a din Directivă care are următoarea redactare: Statele membre vor adopta măsurile necesare pentru a asigura ca: Studii, opinii, informări a) să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi modificate, dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament din contractele colective obligatorii din punct de vedere juridic, regulamentele de întreprinderi sau orice alte aranjamente relative la regimurile profesionale. În funcţie de obligaţiile ce revin României ca stat membru al Uniunii Europene, în raport cu complexitatea schemelor profesionale de securitate socială, s-a optat deci, într-o primă etapă, până la 30 septembrie 2007, pentru modificarea acestora şi, în orice caz, dacă nu se vor opera aceste modificări, la declararea lor ca inaplicabile. Reglementări similare celei din Directiva 86/378/CEE se regăsesc şi în alte directive ce constituie dreptul social european. Astfel, potrivit Directivei 76/207/CE referitoare la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în privinţa accesului la angajare, formare profesională şi promovare şi a condiţiilor de muncă 14, statele membre trebuie să adopte măsuri pentru ca dispoziţiile contrare acestui principiu şi care sunt incluse (la momentul transpunerii directivei) în convenţiile colective, contractele de muncă, regulamentele întreprinderilor sau în reglementările ce guvernează profesiile independente să poată fi declarate nule sau, după caz, modificate (art. 5, pct. 2a). În cazul altor directive, statele sunt obligate ca, până la o anumită dată prevăzută pentru transpunerea directivei, să ia toate măsurile pentru ca partenerii sociali să introducă în contractele (convenţiile) colective reglementările comunitare. Este cazul, spre exemplu, al Directivei 92/85/CEE privind introducerea măsurilor de încurajare a îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează 15. Din cele de mai sus, rezultă că, sub aspect conceptual, directivele comunitare se referă, frecvent, la posibilitatea ca statul în mod nemijlocit sau, după caz, acesta delegând partenerii sociali, să reglementeze anularea sau modificarea unor dispoziţii din contractele (convenţiile) colective de muncă, dacă prin ipoteză legislaţia naţională este contrară normelor comunitare în cauză. Este evident că în aceste directive regăsim un argument în plus, extrem de puternic, în favoarea ideii că art. 41 alin. (5) din Constituţia României nu exclude posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea sau anularea unor dispoziţii din contractele colective de muncă. 14 Buletin de informare legislativã nr. 3/ Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 39 din 14 februarie Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 318 din 28 noiembrie 1992

13 Studii, opinii, informări Pe planul dreptului constituţional, se ştie, că una din funcţiile statului o reprezintă funcţia legislativă prin care acesta stabileşte reguli de conduită pentru toţi cetăţenii, funcţia respectivă având un caracter originar, de ea depinzând, în conţinutul lor, celelalte două funcţii statale (executivă şi jurisdicţională) 16. Sub un alt aspect, parlamentul are o competenţă, în principiu nelimitată, dar pe care o exercită în cadrul dispoziţiilor Constituţiei. Între funcţiile parlamentului, cea mai importantă este funcţia legislativă, denumită uneori şi deliberativă 17, limitele acestei puteri rezultând din însăşi noţiunea de lege 18. Dacă există voinţă politică, practic, orice relaţii sociale pot fi reglementate prin lege, dar sunt şi domenii ale vieţii sociale care pot fi reglementate numai prin lege (de exemplu incompatibilităţile calităţii de membru al Guvernului, responsabilitatea ministerială etc.) 19. Din examinarea sistematică a Constituţiei nu rezultă, în nici un caz, faptul că există vreun domeniu care să fie exclus din competenţa de legiferare a Parlamentului, în cazul nostru, cel al conţinutului contractelor colective. Evident, Parlamentul şi, după caz, Guvernul pot, oricând, reglementa cadrul general în care urmează să se desfăşoare negocierile colective între partenerii sociali, dar, niciodată, nu pot interveni direct, pe fond, între părţile contractului colectiv, respectiv pe conţinutul negocierii. Ca şi în cazul contractelor civile (art. 5 din Codul civil), părţile contractului colectiv de muncă sunt datoare însă să respecte ordinea publică şi bunele moravuri. 3. În concluzie, dacă în baza textului constituţional, dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate între părţi, tot atât de adevărat, este, şi că, în raport cu necesităţile sociale, statul este îndreptăţit oricând, prin lege sau, după caz, ordonanţă a Guvernului, să intervină pentru reglementarea, perfecţionarea şi, după caz, adoptarea unor soluţii care să răspundă acestor necesităţi. O atare problemă s-a ridicat în cazul contractelor colective de muncă tocmai pentru ca acestea, potrivit legii, sunt izvoare de drept, iar, prin natura lor, au un caracter regulamentar, creator de norme de drept 20. În afară de contractele (convenţiile) colective, directiva în cauză şi O.U.G. nr. 67/2007 se referă şi la regulamentele întreprinderii. În realitate, pentru legislaţia română, este vorba de regulamentul intern şi regulamentul de organizare şi funcţionare al unităţii. Fireşte, neexistând un text constituţional similar celui privind contractele colective şi în legătură cu aceste regulamente, este cert că ele pot fi oricând modificate sau anulate pe calea unui act normativ. 16 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu Drept constitutiv şi instituţii publice, ediţia a X-a, revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, p Ion Deleanu Drept constituţional şi instituţii politice: Tratat, vol. I, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1996, p Ioan Muraru, Simina Tănăsescu op. cit., p Cristian Ionescu Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p Ion Traian Ştefănescu Tratat de dreptul muncii, Bucureşti, Editura Wolters Kluwer, 2007, p. 132 Buletin de informare legislativã nr. 3/

14 Studii, opinii, informări Preocupări actuale de drept constituţional reflectate de revistele juridice străine Svetlana BACIU expert, Consiliul Legislativ Din paginile numerelor recente ale revistelor juridice străine au fost selectate câteva articole care reflectă aspecte din domeniul dreptului constituţional. Grupajul de mai jos îşi propune să ofere celor interesaţi posibilitatea de a cunoaşte punctele de vedere ale unor autori deja consacraţi în domeniu. 1. Revue du droit public prezintă, în nr.1/2007, un interesant articol - Revizuirea Constituţiei şi regulile constituţionale intangibile în dreptul german 1. Aspectele comentate de autor au în vedere principiul de intangibilitate al unor reguli constituţionale, precum şi conţinutul acestora. În introducerea articolului propriu-zis, autorul readuce în memoria cititorilor faptele care au făcut posibilă suprimarea democraţiei liberale prin simpla modificare a Constituţiei, în Germania, în anul El reaminteşte cititorilor contextul istoric, referindu-se la numirea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar la 30 ianuarie 1933, la guvernul constituit, precum şi la o serie de legi care au fost adoptate. Ordonanţa din 28 februarie 1933 având drept scop protejarea Poporului şi a Statului a reprezentat momentul suspendării a şapte libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Guvernul Reichului putea lua orice măsură în vederea restabilirii ordinii în locul guvernului Landului. Au fost organizate noi alegeri la 5 martie Legea pentru a pune capăt suferinţei Poporului şi a Reichului adoptată de noua Adunare la 24 martie 1933 a autorizat Guvernul Reichului să adopte legi care derogă de la Constituţie. Legile din 31 martie 1933 şi 7 aprilie 1933 au plasat Landurile sub autoritatea directă a Guvernului Reichului şi au pronunţat dizolvarea Adunărilor parlamentare a Landurilor. Prin Legea din 7 aprilie 1933, funcţia publică a fost epurată. Legea privind recrearea partidelor politice din 14 iulie 1933 a conferit monopolul 1 Michel Fromont, La révision de la Constitution et les règles constitutionnelles intangibles en droit allemand partidului naţional-socialist. Legea din 30 ianuarie 1934 asupra reconstrucţiei Reichului a suprimat complet Landurile şi a conferit puterea constituantă Guvernului. Referindu-se la modificările care au fost aduse Constituţiei de la Weimar într-o modalitate formal corectă, la guvernul cu aparenţe legale, juriştii şi oamenii politici germani au pus în evidenţă faptul că aceasta nu stabilea nici un fel de limită materială modificărilor care-i puteau fi aduse. Autorul arată că regulile de procedură impuse de Constituţia de la Weimar nu au fost respectate, majoritatea necesară votării legii constituţionale fiind obţinută datorită unei modificări a regulamentului Adunării care încălca spiritul Constituţiei. Ca urmare, pentru a nu se mai repeta asemenea situaţii, în 1949, redactorii Legii fundamentale germane au considerat că se impun o serie de constrângeri formale şi limite materiale. Sunt consolidate totodată regulile de formă şi procedură. Constituţia nu poate fi modificată decât printr-o lege adoptată cu o majoritate de 2/3 din membri Bundestagului (şi la fel ca şi în Constituţia de la Weimar, de 2/3 din voturile Bundesratului), dar ea nu poate fi modificată decât printr-o lege care să modifice în mod expres textul Legii fundamentale. Cele două tipuri de limitări apărute în 1949 şi în 1992 sunt analizate de autorul articolului, unul vizând revizuirea Constituţiei în mod explicit şi celălalt modificarea implicită a Constituţiei prin încheierea de tratate privind construcţia europeană. Astfel, conform art. 79, alin. 3 al Constituţiei orice modificare a prezentei Legi fundamentale care ar aduce atingere organizării Federaţiei în Landuri, principiului participării Landurilor la legislaţie şi principiilor enunţate în art. 1 şi art. 20 este interzisă. Sancţiunea pentru încălcarea acestei interdicţii este nulitatea legii de revizuire constituţională, nulitate ce poate fi constatată de către Curtea Constituţională federală în cadrul uneia dintre cele trei proceduri care pot pune 16 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

15 în cauză validitatea unei reguli de drept cu privire la Constituţie. Doctrina este unanimă în a considera că art. 79 alin. 3 al Legii fundamentale este intangibil. Art. 1 şi art. 20, în principal, stabilesc principiul protecţiei drepturilor fundamentale, cel al statului de drept şi cel al democraţiei, iar Legea fundamentală declară astfel intangibile caracterul federal al statului german, caracterul său democratic, principiul statului de drept şi cel care este legat de protecţia drepturilor fundamentale. Aceste principii declarate intangibile sunt considerate astfel elementele esenţiale ale ordinii constituţionale stabilite de Legea fundamentală şi caracterizează ceea ce juriştii germani denumesc adesea identitatea sau natura însăşi a regimului politic instituit în Nici o revizuire constituţională obişnuită nu-i poate aduce atingere. Cu ocazia ratificării Tratatului de la Maastricht, când a avut loc cea de-a 38-a revizuire constituţională a Legii fundamentale, în anul 1992, a fost stabilit principiul limitării puterii de a transfera competenţe Uniunii Europene, prin textul articolului 23, alineatul 1, astfel redactat: Pentru edificarea unei Europe unite, Republica Federală contribuie la dezvoltarea Uniunii Europene care este ataşată principiilor federative, sociale, ale statului de drept şi ale democraţiei cât şi principiilor de subsidiaritate şi care garantează o protecţie a drepturilor fundamentale substanţial comparabilă cu cea a prezentei Legi fundamentale. În acest scop, Federaţia poate transfera drepturi de suveranitate printr-o lege aprobată de Bundesrat. Art. 79 alineatul 2 şi 3 este aplicabil instituţiei Uniunii Europene, cât şi modificărilor bazelor sale convenţionale şi altor texte asemănătoare care modifică sau completează prezenta Lege fundamentală în conţinutul său sau fac posibile astfel de completări sau modificări. Autorul are unele obiecţii în ceea ce priveşte această dispoziţie pe care le prezintă în cuprinsul articolului. Până acum chestiunea respectării art. 23 al Legii fundamentale nu s-a pus decât o singură dată cu ocazia examinării constituţionalităţii legii care autoriza ratificarea Tratatului de la Maastricht. Autorul îşi propune de asemenea să delimiteze regulile constituţionale care beneficiază de intangibilitate, prin prezentarea unor decizii ale Curţii Constituţionale federale, în articol fiind pe larg dezvoltate consideraţiile sale în legătură cu aceste decizii, printre care şi cele care se referă la secretul corespondenţei sau inviolabilitatea domiciliului. În concluzia articolului sunt prezentate pe scurt situaţia dreptului german în materia tratată, precum şi observaţii cu privire la dreptul francez, ceea ce îi permite autorului să-şi prezinte opiniile şi dintr-o perspectivă comparată. Studii, opinii, informări 2. Revue française de droit constitutionnel nr. 69/2007, publică articolul Consiliul Constituţional, gardian al Constituţiei şi directivele comunitare 2. Autorii încep prin a arăta că în pofida imprevizibilităţii jurisprudenţei constituţionale, decizia emisă în anul 2006 de către Consiliul Constituţional francez - Decizia nr DC - era aşteptată pentru a clarifica raporturile dintre dreptul constituţional şi dreptul comunitar derivat. Au existat ample comentarii pe marginea politicii jurisprudenţiale, încă din anul 2004, an important în gestionarea de către Consiliul Constituţional a controlului dreptului comunitar derivat. Consiliul Constituţional deduce astfel din art al Constituţiei o exigenţă constituţională de transpunere a directivelor comunitare, la aceasta neputând fi adus nici un obstacol, decât în caz de dispoziţie expresă contrară a Constituţiei. În 2006, prin Decizia DC, Înalta jurisdicţie afirmă prevalenţa Constituţiei şi acceptă să controleze directivele comunitare; decizia oficializează competenţa Consiliului Constituţional francez de a controla, cu ocazia examinării unei legi de transpunere, directivele comunitare. Autorii îşi prezintă punctele de vedere în legătură cu aceste aspecte, referindu-se la confirmarea prevalenţei Constituţiei şi la controlul directivelor comunitare privit ca o inovaţie. Articolul 88-1 al Constituţiei este privit în calitate de fundament intern al transpunerii directivelor, dar şi al neutralizării principiului de prioritate al dreptului comunitar, fiind pe larg analizat în paginile studiului. Consiliul Constituţional francez îşi reafirmă poziţia adoptată în 2004, dar ceea ce este nou pentru anul 2006 este faptul că se precizează o limită la imunitatea constituţională a unei legi de transpunere. În Decizie, Consiliul nu mai menţionează o dispoziţie expresă contrară a Constituţiei, ci o regulă sau un principiu inerent identităţii constituţionale a Franţei. Reformularea este privită ca o novaţie jurisprudenţială ce ridică o serie de întrebări ce vor putea fi clarificate numai de jurisprudenţa viitoare. Sunt prezentate observaţiile autorilor legate de această noţiune. Ei consideră, de altfel, că deşi formula este prea vagă, ea este totuşi mai bine adaptată. Este remarcat faptul că noţiunea de identitate constituţională înglobează atât apărarea particularităţilor instituţionale ale Republicii, cât şi protecţia drepturilor fundamentale. Prin Decizia DC, Consiliul Constituţional admite pentru prima dată într-o 2 Philippe Blachèr, Guillaume Protière, Le Conseil Constitutionnel, gardien de la Constitution face aux directives communautaires Buletin de informare legislativã nr. 3/

16 manieră atât de limpede competenţa sa de a controla o directivă comunitară cu ocazia examinării unei legi de transpunere. Considerentul 18, enunţă noua politică jurisprudenţială în materie: Consiliul Constituţional, sesizat în condiţiile prevăzute de art. 61 al Constituţiei în legătură cu o lege ce are ca scop transpunerea în dreptul intern a unei directive comunitare este cel care trebuie să vegheze la respectarea acestei exigenţe (transpunerea în dreptul intern a unei directive comunitare); totuşi controlul pe care îl exercită în acest scop este supus unei duble limite. Sunt de asemenea prezentate consideraţiile autorilor în legătură cu evaluarea Directivei în raport cu Constituţia. Transpunerea unei directive generează o evaluare a actului comunitar derivat în raport cu anumite dispoziţii constituţionale, control care precede pe cel al legii de transpunere în raport cu directiva. Confruntarea între directivă şi Constituţie se prezintă ca un control preliminar, dar indispensabil îndeplinirii controlului constituţionalităţii legii de transpunere, mai ales atunci când aceasta din urmă reia in extenso norma de drept comunitar. Autorii studiului arată că examenul preventiv operat între directivă şi Constituţie apare ca fiind conform bazelor constituţionale ale sistemului juridic comunitar. În privinţa controlului directivă/constituţie, din punctul lor de vedere este permisă o analiză care arată că evaluarea constituţională a dreptului derivat rezultă dintr-un principiu cardinal al Uniunii Europene: Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre (art. 6 din Tratatul UE). Din punct de vedere material, judecătorul constituţional confruntă în fapt legea cu directiva pe care ea o transpune şi nu cu Constituţia. Referindu-se la Decizia DC, autorii susţin că aceasta precizează raporturile pe care le întreţin legea, directiva şi Constituţia, confirmând, în acelaşi timp, logica de control pusă în evidenţă şi ideea conform căreia Consiliul are în vedere aceste chestiuni, nu în termeni de ierarhie a normelor, ci în termeni de competenţe jurisdicţionale. Decizia confirmă astfel poziţionarea Consiliului Constituţional francez în calitate de nou protagonist al procesului de receptare a dreptului comunitar. 3. Articolul 2007: Finanţarea campaniilor electorale 3, publicat în Revue du droit public nr.1/2007, este consacrat studierii aspectelor legate de finanţarea campaniilor electorale în Franţa. Referindu-se la alegeri, autorul remarcă existenţa unor factori foarte variaţi în afara costului 3 Jean-Pierre Camby, 2007: le financement des campagnes électorales Studii, opinii, informări indus de acestea şi adesea puţin cunoscut de cetăţeni. Este vorba de numărul candidaţilor, de regulile financiare deja binecunoscute şi respectate privind campaniile electorale care joacă un rol important. Autorul precizează că alegerea preşedintelui Republicii este cea care ridică cele mai puţine probleme legate de finanţare. Legea din 6 noiembrie 1962, cu ultima modificare prin Legea organică din 5 aprilie 2006, face trimitere la dreptul comun, fiind vorba de finanţarea campaniilor cu unele adaptări. În cuprinsul articolului se pot regăsi numeroase date legate de plafoanele de cheltuieli electorale, cu referire la alegerile prezidenţiale şi legislative din 1995, 2002, plafoane ce nu au fost niciodată depăşite din momentul în care au fost stabilite. Cheltuielile electorale sunt definite de Codul electoral francez ca fiind făcute în scopul alegerii şi prezentate direct în folosul candidatului cu acordul acestuia, fiind rambursate, conform unor anumite reguli ce asigură neutralitatea campaniilor în ceea ce priveşte situaţia personală a candidatului. Printre sursele de finanţare figurează donaţiile din partea persoanelor fizice, sprijinul partidelor politice, împrumuturile sau alte aporturi personale, care deschid dreptul la rambursare, cu condiţia să fi fost înscrise ca atare de către mandatarul financiar în contul de campanie. Validarea contului de campanie permite obţinerea unei rambursări forfetare în limite diferite, în funcţie de procentul de sufragii obţinut. Legiuitorul a încredinţat puterea de a examina conturile, Comisiei naţionale a conturilor de campanie, precum şi cea de a diferenţia sancţiunile aplicabile, şi numai în caz de recurs, Consiliului Constituţional. Conform Legii organice din 5 aprilie 2006, Comisia sau Consiliul în caz de recurs stabileşte suma totală a rambursării şi va putea să o reducă în funcţie de neregulile constatate. Atât campania pentru alegerile prezidenţiale, cât şi cea pentru alegerile legislative se derulează deci fără asumarea vreunui cost financiar din partea candidaţilor, cu existenţa unui mecanism de rambursare forfetară menit să asigure in fine neutralitatea financiară a întregii operaţiuni pentru candidat. Sumele rambursate reprezintă cheltuielile legale ale candidatului, adică acelea care sunt finanţate fie din venituri proprii, prin aport personal identificat ca atare, fie provenind din împrumuturi. Ele trebuie să rămână în limita jumătăţii plafonului cheltuielilor de campanie. Sistemul de finanţare pentru alegerile prezidenţiale este completat de asemenea prin vărsarea unui avans de euro pentru fiecare candidat. Autorul subliniază că legiuitorul a creat un obstacol în calea îmbogăţirii personale în urma campaniilor electorale, el permiţând fiecăruia, chiar în afara susţinerii financiare a unui partid, să 18 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

17 Studii, opinii, informări candideze, fără să fie necesar să finanţeze propria campanie, fiind asigurată astfel egalitatea candidaţilor. Candidaţii nu mai întâmpină astfel nici un obstacol în afara celor 500 de semnături de prezentare necesare. Referindu-se la contribuabili, autorul arată că această campanie nu-i costă nimic pe candidaţi, dar se traduce printr-un cost pentru contribuabil. Sunt oferite date statistice comparative legate de rambursarea forfetară din ,5 milioane de euro, la care se adaugă costul rambursării cheltuielilor de propagandă. În total alegerile prezidenţiale au costat 200 milioane de euro, faţă de 1995, de numai 133,5 milioane de euro. Cifrele legate de costul alegerilor legislative, comparativ apar mai mici, crescând între 1993 şi 1997, costul rămânând neschimbat pentru cele două legislaturi precedente la care se referă autorul - de 134,4 milioane de euro. În ceea ce priveşte principiile de finanţare, pentru alegerile legislative, acestea sunt aceleaşi ca şi pentru alegerile prezidenţiale. De asemenea jurisprudenţa privind calificarea cheltuielilor electorale este aproape identică. Plafoanele de cheltuieli fixate la euro, plus 0,15 euro per locuitor al circumscripţiei, majorate cu un coeficient de 1,18 permit pe larg derularea unei campanii electorale. Dar, vorbind despre costul democraţiei autorul subliniază că acesta nu se opreşte aici. De la Legea din 11 martie 1998, ajutorul public acordat partidelor politice permite acestora să beneficieze de o dotare, de-a lungul legislaturii, atribuită pe jumătate, în funcţie de rezultatele alegerilor legislative generale, condiţionat, iar pe jumătate, în funcţie de locurile obţinute în cele două adunări legislative. Dotarea depinde într-o foarte mare măsură de rezultatele electorale. Rezultatul alegerilor legislative este deci foarte important în termeni financiari pentru partidele politice, chiar şi pentru acelea care nu obţin nici un loc, dar care pot avea acces la prima fracţiune a ajutorului. (În anexa articolului sunt prezentate tabele cu partidele şi grupările politice ce beneficiază de prima fracţiune a ajutorului public pentru anul 2006 şi cele care beneficiază de a doua fracţiune a ajutorului public pentru anul 2007). Autorul remarcă faptul că mulţi dintre alegători nici nu ştiu, de exemplu, că numai buletinul lor, singur, aduce partidului candidatului pentru care votează 1,5 euro pe an, pe toată durata legislaturii, cu condiţia ca acest partid să fi prezentat candidaţi ce au obţinut cel puţin 1% din sufragiile exprimate, în cel puţin 50 de circumscripţii. Autorul subliniază faptul că a fost asigurată pe plan financiar egalitatea de şanse dintre candidaţi, că cetăţenilor li s-a permis să orienteze ajutorul public şi să cunoască limpede care este costul campaniilor şi care sunt sursele de finanţare. Buletin de informare legislativã nr. 3/

18 PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului M e d a l i o n O figură de marcă a dreptului românesc IOAN IONESCU-DOLJ ( ), Prim-preşedinte al Consiliului Legislativ, membru corespondent al Academiei Române Ioan Ionescu-Dolj s-a născut în comuna Boureni din judeţul Dolj, la 14 septembrie 1875, ca fiu de ţărani foarte săraci. Încă din clasele primare, copilul se distinge prin vioiciunea spiritului şi sârguinţa sa. Urmează Liceul Carol I la Craiova, fiind întreţinut de o familie binevoitoare, pe lângă copiii căreia trebuia să constituie un model şi un îndemn la învăţătură. La terminarea liceului, în 1894, primeşte funcţia de ajutor de subprefect la plasa Cîlnicu din judeţul Gorj, dar nu rămâne decât câteva luni în acest post şi reuşeşte să vină la Bucureşti pentru a se înscrie la facultate. Alege Facultatea de Drept, pentru că avea timpul de studiu cel mai scurt: după doi ani se elibera o diplomă care permitea angajarea ca funcţionar de bancă. Într-adevăr, după doi ani, Ioan Ionesu-Dolj intră funcţionar la Creditul Funciar Urban, dar nu părăseşte facultatea şi, în al treilea an, îşi ia licenţa în drept, ca şef al promoţiei. În iunie 1898 este numit ajutor de judecător în comuna Cîmpul, judeţul Buzău. Într-o scurtă însemnare, scrisă puţin înaintea morţii sale, Ioan Ionesu-Dolj arată prin ce întâmplare a intrat în magistratură: Era în timpul atotputerniciei partidelor politice, când nu era posibil să ocupi o atare funcţie la stat dacă nu aveai un sfânt şi încă unul din cei puternici. În magistratură se ştia graţie cărui protector a intrat fiecare. O întâmplare fericită a făcut ca eu să fiu scutit de această servitute, care nu te părăsea, ci te apăsa toată viaţa. Mult regretatul G. Palade, fiind ministru de justiţie şi văzând că toate numirile ce făcuse în magistratură erau numai după intervenţia persoanelor influente sau a partizanilor politici, s-a gândit că ar fi bine să facă numiri şi din rândul celor fără protecţie politică. Pentru aceasta s-a adresat Universităţii, cerând să-i recomande tineri care au luat licenţa cu bile albe. Universitatea a răspuns şi între cei recomandaţi am fost şi eu, fără să ştiu nimic despre aceasta, până când într-o zi din iunie 1898 mă pomenesc chemat la minister pe motiv că d-l ministru vrea să mă vadă. Mergând la minister, directorul personalului, unde m-am prezentat mai întâi, mi-a comunicat despre ce este vorba, adăugând că odată cu mine au mai fost chemaţi doi colegi ai mei. O bucurie nespusă şi o mândrie tinerească mi-a străbătut toată fiinţa. După un sfert de oră, fiind primit de ministru, d-l Palade, acesta mi-a declarat că m-a chemat spre a mă vedea, fiindcă vrea să numească în magistratură şi băieţi fără protecţie. Întrebându-mă cu ce mă ocup şi din ce trăiesc, l-am informat că sunt copist la Creditul Funciar Urban iar, în ce priveşte ocupaţia intelectuală, am răspuns că am făcut de curând un studiu asupra societăţilor de credit funciar, care apăruse de câteva zile în,,dreptul. Era primul meu articol de drept. Am mulţumit ministrului pentru gândul său bun şi m-am retras fără ca ministrul să-mi precizeze dacă voi fi numit, când şi unde. După o aşteptare de câteva zile, cu destule emoţii, am fost numit. Primind numirea, m-am retras de la Creditul Funciar Urban şi m-am prezentat la post. Era în timpul Drăgaicei, la Buzău. Tribunalul mi-a luat jurământul şi a doua zi am fost la Pogoane, reşedinţa judecătoriei. M-am prezentat judecătorului, d-l Mănciulescu, un om fin 20 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

19 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului şi foarte binevoitor, a cărui atitudine binevoitoare m-a încurajat mult în carieră. Aşa a început o carieră care urma să fie strălucită şi unanim apreciată atât de împricinaţi, cât şi de superiori. Temeinicia cunoştinţelor, corectitudinea şi scrupulozitatea sa se fac curând remarcate. Treptele ierarhice sunt trecute la intervale scurte. După treceri de scurtă durată la tribunalul Fălciu, tribunalul Tecuci şi tribunalul Tutova, este mutat în 1902 la tribunalul Ilfov, ca procuror, apoi judecător, judecător de instrucţie (1906), judecător la secţia comercială (1909) şi, în fine, preşedinte al secţiei de notariat (1910). La 15 septembrie 1914 este înaintat consilier la Curtea de Apel. Nu mult după aceea este delegat pentru un an inspector judecătoresc, ocazie de a manifesta din nou scrupulozitatea care-l caracterizează şi spiritul său de dreptate. În timpul războiului , atunci când guvernul nostru se refugiase la Iaşi, el este mobilizat pe loc, în funcţia de consilier la Curtea de Apel, pentru nevoile populaţiei rămase. Îndată după ocupaţie este arestat de comandamentul german, dar, după un timp relativ scurt, este liberat şi îşi reia postul. Curând după război, este delegat pentru un an procuror general. În 1921 este înaintat consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai acestui înalt for. După întregirea ţării, o problemă acută şi dificilă se ridica, aceea a unificării legislative a ţării. Provinciile alipite aveau fiecare o legislaţie deosebită şi anume aceea a ţării din care făcuseră parte. Două soluţii se prezentau: fie extinderea legislaţiei României vechi şi în provinciile alipite, fie elaborarea unei noi legislaţii care să păstreze ceea ce era mai bun în fiecare din legislaţiile în vigoare pe teritoriul ţării şi care să fie pusă la curent cu principiile juridice moderne. Această din armă soluţie a fost adoptată. La 20 octombrie 1920 se instituie la Ministerul de Justiţie o comisie pentru unificarea legislativă, prezidată de primul preşedinte onorar al Curţii de Casaţie, Manolescu Rîmniceanu, şi din care face parte şi Ioan Ionesu-Dolj. În 1923 Ioan Ionesu-Dolj este solicitat să fie secretar general al Ministerului de Justiţie, pentru a accelera opera de unificare. În acelaşi an se formează la Ministerul de Justiţie o subcomisie dedicată exclusiv lucrărilor pentru unificarea dreptului penal şi a procedurii penale, din care fac parte Ioan Ionesu-Dolj, Iulian Teodorescu, profesor de drept penal la Universitatea din Bucureşti, Vespasian V. Pella, profesor la Universitatea din Iaşi şi Osvald Teodoreanu, avocat, iar în anul următor i se adaugă şi profesorii universitari G. Vrăbiescu şi I. Rădulescu, amândoi doctori în drept şi mai târziu membri ai Consiliului Legislativ. Constituţia din 1923 a României întregite prevedea crearea unui organ legislativ nou, Consiliul Legislativ, care trebuia, ca un corp tehnic, să colaboreze cu guvernul şi parlamentul la facerea legilor şi să desăvârşească unificarea legislativă. În 1925 apare legea de organizare a Consiliului Legislativ şi lui Ioan Ionesu-Dolj i se cere să intre în această instituţie nouă. Cu mult regret, el ia hotărârea de a demisiona din magistratură, carieră pe care o îndrăgise nespus de mult pentru demnitatea şi independenţa ei şi, la 12 septembrie 1925, este numit preşedintele secţiei de drept public a Consiliului Legislativ. Şi aici urma să fie tot un apărător al legilor, veghind la constituţionalitatea lor, la corecta lor redactare, precum şi la consecvenţa lor, în succesiunea la guvernare a diferitelor partide politice. La sfârşitul anului 1925, intră în funcţiune Consiliul Legislativ. Ioan Ionesu-Dolj îşi pune întreaga putere de muncă, vasta experienţă acumulată în cariera de magistrat şi scrupulozitatea bine cunoscută în slujba noii instituţii. Activitatea de critică şi amendare a legilor era foarte ingrată. Guvernele se simţeau adeseori stingherite de intervenţia Consiliului Legislativ şi priveau cu ostilitate observaţiile făcute. Totuşi, avizele Consiliului, bazate pe o vastă documentare din istoricul problemei şi din legislaţia comparată şi redactate cu o grijă deosebită, au fost aproape întotdeauna respectate. Ca unul ce am petrecut o bună parte din viaţa mea în apropierea fostului meu preşedinte cunosc câtă grijă punea el să nu supere prin avize, dar, în acelaşi timp, căuta să impună ceea ce era de impus. [..] Ioan Ionesu-Dolj a fost un cărturar, un om de ştiinţă, un cercetător ce nu-şi formula o părere decât după ce o gândea bine, o analiza şi verifica. De aceea soluţiile sale au fost totdeauna apreciate şi adoptate 1. A doua parte a acestei activităţi, unificarea Codului penal şi a procedurii penale, a fost opera căreia Ioan Ionesu-Dolj i s-a consacrat timp de aproape 15 ani. [.. ] deşi niciodată, în modestia sa, nu şi-a atribuit vreun merit personal la înfăptuirea acestei opere 2, totuşi toţi cei care au participat la ea au recunoscut întotdeauna că ea se datorează în mod deosebit lui Ioan Ionesu-Dolj. În primul rând merită să fie recunoscut concursul nelimitat, priceperea, zelul şi devotamentul pe care le-a pus Consiliul Legislativ la întocmirea acestui proiect important de lege şi în special merită o menţiune 1 G. Vrăbiescu, fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, consilier în Consiliul Legislativ: Discurs rostit la înmormântarea lui Ioan Ionescu-Dolj. 2 idem. Buletin de informare legislativã nr. 3/

20 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului personală d-l preşedinte Ioan Ionesu-Dolj care, ca şi la întocmirea proiectului de Cod penal, tot astfel şi la întocmirea celui de procedură penală a avut partea leului, a avut o parte de colaborare şi de îndrumare ce trebuie să fie subliniată şi care va rămâne neuitată atâta vreme cât va exista ştiinţa penală în Ţara Românească şi câtă vreme o legiuire penală va îndruma paşii şi va îndruma societatea românească 3. Domnule Preşedinte!, ca unul ce am trăit o bună parte din viaţa mea alături de D-ta, în atmosfera D-tale de muncă neprecupeţită, de cinste şi bunătate sufletească, ţin să afirm aici contribuţia D-tale aproape totală la marea operă de legiferare a noilor coduri penale 4. Unificarea nu a însemnat o simplă juxtapunere de texte culese din codurile în vigoare în diferitele provincii, ci elaborarea unor noi coduri, bazate pe principiile noi apărute în ştiinţa penală la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului nostru [secolul XX]. O grijă deosebită s-a dat adaptării noilor măsuri la situaţiile specifice ţării noastre. Este interesant de menţionat apelul pe care, cu modestie şi într-un spirit de largă colaborare, îl adresează Ioan Ionesu-Dolj, în numele secţiei de drept public a Consiliului Legislativ, prin anul 1931, tuturor intelectualilor români, istorici, sociologi, jurisconsulţi, profesori, literaţi sau scriitori, care, cunoscând, pe de o parte, trecutul, iar, pe de altă parte, firea prezentă a poporului nostru, îşi dau seama de comandamentele penale care ar trebui legiferate în viitor. Ei sunt rugaţi să comunice Consiliului, în scris sau prin viu grai, măsurile represive pe care le cunosc din trecut şi pe care le socotesc mai potrivite cu firea poporului român, precum şi modul de organizare a judecăţii penale cel mai potrivit cu firea şi obiceiurile poporului nostru. Faţă de legiuirea veche, noile coduri reprezentau o represiune mai severă, dar, în acelaşi timp, mai justă şi mai bine individualizată. O apărare mai bună era dată individului, fie ca inculpat, fie ca victimă, dar şi o apărare mai bună societăţii. Cu alte cuvinte, noile coduri realizau un progres către o umanizare mai profundă a dreptului penal. Noul cod menţinea responsabilitatea bazată pe culpa morală, adică se admitea libertatea de voinţă a individului. Pedeapsa rămânea bazată pe ideea de justiţie, dar se adopta şi principiul de apărare socială, care ducea la introducerea,,măsurilor de siguranţă. 3 Valer Pop, ministrul justiţiei: Dezbaterile Senatului, pag. 453, şed. 16 dec Mon. Of. nr G. Vrăbiescu, op.cit. În noul cod analiza infracţiunii conţinea un element nou şi important, personalitatea infractorului, ceea ce realiza o mai bună individualizare a pedepsei. Tot în tendinţa unei mai bune individualizări a pedepsei şi pentru a spori efectul ei moralizator, penitenciarele erau trecute în subordinea Ministerului Justiţiei, aşa încât judecătorul să poată urmări evoluţia condamnatului în timpul executării pedepsei, iar timpul de executare era împărţit în faze succesive, dintre care ultimele erau munca în colonii agricole sau industriale şi libertatea condiţională. În felul acesta condamnatul trecea progresiv la un regim de libertate mai mare care pregătea revenirea lui în societate. Se prevedea suprimarea executării pedepsei pentru pedepsele mici şi eventual reabilitarea, ceea ce însemna o reclasare completă a infractorului. Pe lângă instanţele judecătoreşti, se înfiinţau societăţile de patronaj cu scopul de a ajuta materialmente şi moralmente pe fostul infractor la expirarea pedepsei, de a ajuta familia sa în timpul lipsei sale şi chiar victima sau familia acesteia atunci când era cazul. Dorinţa de redresare a infractorului, precum şi apărarea familiei acestuia au fost probleme permanente pentru Ioan Ionescu- Dolj. El era în corespondenţă cu societăţile de patronaj din străinătate, dorind să cunoască şi să discute soluţiile lor, aşa încât Codul penal unificat a cuprins cele mai echitabile măsuri din vremea aceea. Codul de procedură penală răspundea de asemenea unor vechi lipsuri semnalate şi studiate de mult de Ioan Ionescu-Dolj. Una dintre acestea era încetineala procesului penal. Justiţia în general, spunea el, dar în special cea penală, nu poate avea nici o valoare morală dacă e dată cu întârziere. În lunga sa carieră de magistrat observase cum totdeauna cei incorecţi căutau să evite pedeapsa, prelungind termenele de judecată. Accelerarea judecăţilor şi organizarea justiţiei l-au preocupat de mult şi publicase mai multe articole în revistele,,dreptul şi,,curierul Judiciar asupra acestei probleme şi făcuse comunicări la Institutul Social Român şi la Cercul de studii penale. Noul cod cuprindea o serie de măsuri de simplificare şi accelerare a procedurii, dar totuşi insuficiente, după părerea sa, căci, în 1938, într-o comunicare la Cercul de studii penale, Ioan Ionescu-Dolj propune o serie de amendamente pe care le crede necesare. Procedura specială pentru minori a constituit ca şi organizarea societăţilor de patronaj un subiect permanent de studiu şi reflexiune pentru Ioan Ionescu-Dolj. Încă de când era procuror şi judecător de instrucţie şi mai târziu când se 22 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

21 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului constata, atât la noi cât şi în străinătate, o creştere mare a criminalităţii infantile - Ioan Ionescu-Dolj căuta cu înfrigurare calea cea mai bună pentru stăvilirea acestei îngrozitoare plăgi sociale. Noul cod prevedea o procedură specială pentru judecarea minorilor în care discreţia, blândeţea şi spiritul părintesc erau aşteptate să dea rezultate mai bune decât ar fi dat rigoarea. În 1936 cele două coduri sunt discutate şi votate de corpurile legiuitoare şi la 1 ianuarie 1937 ele intră în vigoare. Ioan Ionescu-Dolj este interesat acum de rezultatele date de aplicarea noilor legiuiri. El este în corespondenţă cu instanţele judecătoreşti din ţară, cerându-le observaţiile lor. Urmăreşte aşa cum făcuse toată viaţa cu mare atenţie presa pentru a afla criticile ce se fac, propunerile noi, legislaţia străină etc. În 1938 este numit Prim-preşedinte al Consiliului Legislativ şi în 1942 iese la pensie după o activitate de 44 de ani, din care 27 de ani în magistratură şi 17 în Consiliul Legislativ. Paralel cu această activitate, Ioan Ionescu- Dolj are şi o activitate didactică susţinută. Încă din 1906 predă cursul de drept penal şi cel de procedură penală la Şcoala superioară de ştiinţe de stat, şcoală fundată în 1872 şi care avea misiunea de a pregăti funcţionarii publici. În 1937 el devine director al acestei şcoli. Cursurile sale erau reputate pentru claritatea lor. Fiecare lecţie avea un plan pe care el îl ameliora mereu şi îi adăuga ceva nou. Aceste cursuri au dus la redactarea şi publicarea, în 1926, a Cursului de procedură penală, carte devenită clasică pentru studenţii facultăţilor de drept dintre cele două războaie mondiale. Deoarece unificarea legislativă nu era încă realizată, fiecare capitol cuprindea, pe lângă o parte de legislaţie comparată, şi o parte de drept interprovincial. Expus clar şi metodic, tratatul avea la sfârşit întreaga materie cuprinsă în câteva tablouri sinoptice. În ianuarie 1937, după intrarea în vigoare a noilor coduri, apare a doua ediţie a acestui curs, mai amplă decât prima, dar tot aşa de clară şi iubită de studenţi. Începerea războiului a împiedicat publicarea unei a treia ediţii, care era aşteptată de studenţi şi pregătită de autor. Tot datorită începerii războiului nu s-a publicat Cursul de drept penal al cărui text era complet terminat. Între anii ţine un curs de drept constituţional, administrativ şi civil la Facultatea de agronomie din Bucureşti. În 1932, la înfiinţarea Institutului de drept penal pe lângă Facultatea de Drept din Bucureşti, este însărcinat cu ţinerea cursului de drept penal aprofundat. În 1936 este numit profesor la centrul de pregătire tehnică profesională administrativă, înfiinţat pe lângă Institutul de ştiinţe administrative. Interesat de problemele sociale şi prieten al profesorului universitar D. Gusti, Ioan Ionescu-Dolj este ales, încă de la înfiinţarea Institutului Social Român, membru al secţiei juridice a acestui institut. Între anii 1921 şi 1925, înainte de înfiinţarea Consiliului Legislativ, în cadrul acestei secţii s-au făcut comunicări şi conferinţe publice asupra problemelor de lege ferenda, atât pentru pregătirea reformei constituţionale din 1923, cât şi pentru unificarea legislativă. Ioan Ionescu-Dolj a prezentat aici comunicări despre reglementarea presei, organizarea judecătorească, dobândirea naţionalităţii române, notariatul public etc. Cu spiritul său plin de cumpătare şi măsură, cu radierea dinamismului său şi a muncii sale neşovăitoare, Ioan Ionescu-Dolj a luat parte şi la lucrările de conducere a Institutului Social Român un îndelungat şir de ani, aducând o valoroasă contribuţie pentru luminarea dezbaterilor şi pentru promovarea intereselor ştiinţifice şi culturale 5. În anul 1930, Ioan Ionescu-Dolj este ales în unanimitate membru corespondent al Secţiei istorice a Academiei Române pentru activitatea sa în domeniul ştiinţelor juridice şi practicii ştiinţei dreptului. El este astfel al doilea jurist după Andrei Rădulescu a cărui muncă în ştiinţa dreptului este consacrată de Academie. Cum această consacrare se făcea de către Secţia istorică, Ioan Ionescu-Dolj este atras acum şi spre cercetări de istoria dreptului românesc. El prezintă o comunicare despre lupta domnitorilor noştri împotriva regimului capitulaţiilor (1939) şi o alta despre opera penalistului român I. Tanoviceanu. În ultimul an de viaţă, luptând cu boala care-l cuprindea, scrie o monografie despre Criminaliceasca Condică a domnitorului Barbu Ştirbei, 1852, care a rămas însă până acum în manuscris. În anul 1935, după moartea profesorului universitar Iulian Teodorescu, este ales preşedinte al Cercului de studii penale şi director, împreună cu profesorul universitar V. V. Pella, al Revistei de drept penal şi ştiinţă penitenciară. Era tocmai perioada când noile coduri se aflau în discuţia corpurilor legiuitoare. Multe probleme ale noii legislaţii au fost dezbătute în cadrul Cercului de studii penale. Ideile noi din doctrină şi legislaţii străine erau întotdeauna primite cu interes şi curiozitate de Ioan Ionescu-Dolj. Ca director al Revistei de drept penal şi ştiinţă penitenciară, avea grijă deosebită ca revista să fie ţinută la curent cu tot ce era nou în ştiinţa penală şi el personal avea, în fiecare număr, dacă nu 5 Alexandru Costin, consilier la Înalta Curte de Casaţie: Discurs rostit la înmormântarea lui Ioan Ionescu-Dolj. Buletin de informare legislativã nr. 3/

22 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului un studiu mai important, cel puţin câteva note scurte în care aducea şi comenta o idee nouă din ţară sau străinătate. Ca membru al Asociaţiei Internaţionale de drept penal, cu sediul la Bruxelles, şi al Uniunii Internaţionale de drept penal, fundată de cei trei mari penalişti: Adolph Prins (Bruxelles), von Liszt (Berlin) şi Van Hamel (Amsterdam), el a participat la mişcarea de unificare internaţională a măsurilor de represiune în scopul unei mai bune combateri a criminalităţii. La congrese şi conferinţe internaţionale, organizate de aceste asociaţii, se discutau de către cei mai calificaţi specialişti şi se conturau aspectele noi ale ştiinţei penale. Rezultatele constituiau măsuri de lege ferenda pentru ţările care ar fi voit să le adopte. La aceste conferinţe şi congrese, Ioan Ionescu-Dolj, fie că participa personal sau nu, era întotdeauna reprezentat de un raport asupra unei chestiuni care-i fusese repartizată şi pe care o studiase. Astfel au fost: - Dreptul penal internaţional, raport prezentat la Conferinţa reprezentanţilor comisiilor de codificare penală, Varşovia, Abandonul de familie, raport prezentat la Conferinţa internaţională pentru unificarea dreptului penal, Madrid, Intervenţia autorităţii judiciare în executarea pedepsei şi a măsurilor de siguranţă, raport prezentat la al IV-lea Congres internaţional de drept penal, Atena. - Tăinuirea obiectelor provenite din infracţiuni în drept penal internaţional, raport pentru Conferinţa internaţională care trebuia să aibă loc la Bruxelles, 1939 (amânată din cauza evenimentelor internaţionale). Dreptul penal internaţional, discutat la Conferinţa de la Varşovia, adică reglementarea conflictelor de competenţă legislativă şi a celor de competenţă judiciară, care apar atunci când o persoană săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul altei ţări sau împotriva altei ţări sau se refugiază în străinătate după ce a săvârşit o infracţiune etc., constituie mai ales în timpurile moderne de mare circulaţie internaţională o parte importantă dar foarte delicată a dreptului penal. În Codul penal unificat ea a fost tratată în detaliu pentru ţara noastră. Delictul de abandon de familie, nu numai material ci şi moral, discutat la Conferinţa de la Madrid o măsură foarte utilă pentru consolidarea familiei şi a cărei simplă înscriere în Codul penal are o mare valoare educativă a fost adoptat de Codul unificat. Intervenţia autorităţilor judiciare în executarea pedepsei şi a măsurilor de siguranţă, discutată la Conferinţa de la Atena şi care fusese îndelung şi insistent cerută de Ioan Ionescu-Dolj, a fost adoptată de noile legiuiri penale. În 1937, împreună cu un colectiv de magistraţi şi avocaţi penalişti participă la elaborarea unei ediţii adnotate a Codului penal unificat. Este o operă vastă, în trei volume, totalizând două mii de pagini. Sub fiecare articol se află partea referitoare din expunerea de motive a Consiliului Legislativ, o notă asupra originii textului, discuţiile urmate în comisiile corpurilor legiuitoare şi în corpurile legiuitoare şi, în fine, un comentariu doctrinar. Ultimii ani ai vieţii, Ioan Ionescu-Dolj şi-i petrece lucrând cu aceeaşi ardoare cu care lucrase toată viaţa. Pe masa lui de lucru fiecare chestiune urmărită îşi are dosarul ei, unde, zi de zi, se adună materialul pentru redactare: un rezumat al unei cărţi studiate, o remarcă, o reflexiune, un citat, decupări din ziare. Justiţia care ne trebuie, Responsabilitatea penală în dreptul român şi criticile care i se aduc, Problema metodei în drept penal, Criminaliceasca Condică cu procedura ei, Începuturile justiţiei penale internaţionale în Principatele Române, acestea sunt titlurile studiilor la care lucra. Unele sunt abia schiţate, altele în manuscris, altele în forma finală. În dimineaţa zilei de 4 iunie 1947 încetează din viaţă. Se stinge o viaţă de muncă neşovăitoare, o energie nedesminţită manifestată în multe direcţii, dar întotdeauna animată de dragostea şi respectul omului, de dorinţa de a apăra pe cei slabi şi de a îndrepta pe cei ce au greşit. (Material elaborat de fiica lui Ioan Ionescu-Dolj, ELENA, şi ea licenţiată în drept, căsătorită cu SABBA S. ŞTEFANESCU, stabilită în Germania împreună cu fiul ION SABBA ŞTEFANESCU) 24 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

23 NOI APARIŢII EDITORIALE Adi Cristi Dialoguri provocate cu Valer Dorneanu Iaşi, Edict Production, 2006, 200 p. Funcţia de preşedinte al Consiliului Legislativ, o spun cu toată sinceritatea că, într-adevăr, a fost o nouă provocare intelectuală, foarte interesantă. A fost o provocare, deoarece, din punctul meu de vedere, instituţia aceasta a Consiliului Legislativ era necesară şi urma să aibă un rol extrem de important. A fost o provocare, pentru că trebuia construită o instituţie de la zero, după alte principii decât cele pe care le-a avut vechiul Consiliu Legislativ, precizează domnul Valer Dorneanu, în cartea Dialoguri provocate cu Valer Dorneanu, a cărei realizare se datorează publicistului Adi Cristi, carte apărută în 2006, la Editura Edict Production din Iaşi. Autorul mărturiseşte în prefaţa cărţii: Nu am dorit să-l aduc în faţa liniei de ochire pe Valer Dorneanu, ca om politic de mare profunzime, cât mai ales am intenţionat să creez un personaj virtual, în care să se recunoască şi ceilalţi politicieni de rasă, marginalizaţi, deocamdată, de cei care doar vorbesc politică, nemairămânându-le timp să o şi facă. Vorba unui slogan la modă astăzi, pe înţelesul tuturor, S-o facem legal! Valer Dorneanu, care după Revoluţia din decembrie 1989, a fost nu doar primul preşedinte al Consiliului Legislativ, ci şi consilier pe probleme de legislaţie, juridice, parlamentare la instituţia prezidenţială, ministru pentru relaţia cu Parlamentul, preşedinte al Camerei Deputaţilor, în prezent fiind vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, arăta, la lansarea acestei cărţi, care a avut loc la 27 iunie a.c., în incinta clădirii Parlamentului, referindu-se la ideea mai sus amintită a publicistului Adi Cristi, că acest personaj ideal nu ar trebui lăsat în afara jocului politicii, faţă de care stau departe specialiştii. Trebuie să ne gândim la acei oameni ideali pentru noua clasă politică. Cu acelaşi prilej al lansării cărţii, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a trecut în revistă meritele juriştilor care, după Revoluţia din decembrie 1989, au trudit, în cadrul unei echipe serioase, la redactarea noii Constituţii a ţării, din rândul cărora a făcut parte şi Valer Dorneanu şi a evidenţiat experienţa profesională pe care Valer Dorneanu a câştigat-o în perioada în care a activat la Consiliul Legislativ, etapă pe care, de altfel, Valer Dorneanu o nuanţează în răspunsurile pe care le dă în paginile cărţii. Perioada în care Valer Dorneanu s-a aflat în fruntea Consiliului Legislativ ( ) a fost, de asemenea, abordată de Octavian Ştireanu, parlamentar, ziarist, matematician şi filozof, care aprecia, la aceeaşi lansare de carte, rolul de filtru ştiinţific pe care Consiliul Legislativ l-a jucat pentru activitatea legislativă a Parlamentului, subliniind necesitatea ca această instituţie să-şi sporească influenţa ştiinţifică şi să impună mai multă rigoare în procesul adoptării legilor. Pe de altă parte, cunoscutul publicist Lucian Avramescu a evidenţiat că această carte nu este rezultatul unui dialog cenzurat, ci al unui dialog natural, al unui dialog normal între doi oameni care se respectă. Cartea Dialoguri provocate cu Valer Dorneanu, ce numără 200 de pagini, este împărţită în 9 părţi, având titluri semnificative: Capul plecat şi sabia entuziasmului, Bujia şi tehnocratul, Primele despărţiri cu lămpaşe fluturând, Încotro de Cotroceni, Părăsirea social-democraţiei, jertfa guvernării, Legislaţia care ne reprezintă, Al treilea om nu poate fi ultimul, Muşcături de catifea, Întâlniri oficiale în numele României. Primele opt părţi înfăţişează principalele etape din viaţa şi activitatea lui Valer Dorneanu, o prezentare care este cu atât mai valoroasă, cu cât este exprimată cu propriile sale cuvinte. Sunt file ce Buletin de informare legislativã nr. 3/

24 înfăţişează, într-un mod deosebit de viu şi atractiv, prin prisma şi experienţa lui Valer Dorneanu, evenimentele, de acum istorice, de după Revoluţia din decembrie Pentru cea de-a noua parte a lucrării nu a mai fost necesară folosirea cuvintelor, locul lor fiind luat de fotografii deosebit de elocvente. În faţa ochilor cititorului se derulează în imagini întâlnirile pe care Valer Dorneanu le-a avut în decursul timpului cu şefi de state, premieri, personalităţi ale vieţii internaţionale. În prima parte a cărţii, Valer Dorneanu răspunde cu spontaneitate întrebărilor incomode referitoare la activitatea sa de până la Revoluţia din decembrie 1989, precum şi din acele zile fierbinţi ale Revoluţiei. După cum precizează Valer Dorneanu, care a avut o veritabilă poziţie de tehnocrat în Consiliul Legislativ de până în 1989, prin pregătirea mea, prin specialitatea mea, am fost preluat de autorităţile care se constituiau atunci, tocmai pentru faptul că aveau nevoie de specialişti în domeniul legislaţiei. De oameni care să cunoască legile, pentru că, imediat după Revoluţie, a început un proces de eliminare, de abrogare a acelor reglementări restrictive, nedrepte. În următoarele două părţi, cititorul are posibilitatea să cunoască activitatea lui Valer Dorneanu, expert tehnic în corpul de consilieri al CFSN, membru în Comisia Juridică şi Constituţională din cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, din perioada tumultuoasă de până la alegerile din 20 mai Sunt amintite contactele sale cu persoane aflate în prim plan pe scena politică a ţării din acele timpuri, precum: Ion Iliescu, Radu Câmpeanu, Radu Ciuceanu, Ticu Dumitrescu, care i-au solicitat consultanţă în diverse domenii, deoarece, după cum Valer Dorneanu recunoşte, despre mine se ştia că mă descurc mai ales în domeniul legislaţiei muncii, dar aveam şi cunoştinţe penale, dată fiind istoria mea de procuror, adăugând, totodată, cu modestia care-l caracterizează: de fapt, atunci, în acea învălmăşeală, de regulă era solicitat primul întâlnit în cale. În partea a patra, Valer Dorneanu înfăţişează culisele Palatului Cotroceni, având în vedere că a fost consilier prezidenţial între 1990 şi Conform mărturiei sale, relaţia consilierului Dorneanu cu Preşedintele Iliescu nu se baza pe manifestări publice. Erau activităţi concrete, proiecte de legi venite la promulgare, proiecte de hotărâri.. Erau lucrări concrete pe care trebuia să le prezinţi. Cititorul are posibilitatea să cunoască, în partea a cincea, punctul de vedere al lui Valer Dorneanu privind perioada în care a activat în calitate de ministru pentru relaţia cu Parlamentul Noi apariţii editoriale ( ). Referindu-se la preocupările sale din acei ani, Valer Dorneanu declară: Nu aş vrea să îmi asum un rol de promotor sau un rol esenţial în arta dialogului, dar am reuşit (alături de alţii, desigur) să conving atât conducerea Guvernului, din care făceam parte, cât şi conducerea partidului că prin dialog se puteau rezolva multe probleme. [..] dar am reuşit acest lucru şi în derularea discuţiilor şi a dezbaterilor din comisiile de specialitate, am reuşit să conving despre virtuţile dialogului şi la aprobarea bugetului de stat, când am demonstrat colegilor mei că trebuie să fie de acord, că trebuie forţate unele soluţii prin care să accepte amendamente din partea Opoziţiei, pentru adoptarea bugetului. În carte, Valer Dorneanu acordă o atenţie deosebită şi activităţii pe care a desfăşurat-o între 1995 şi 2000 la Consiliul Legislativ, când a deţinut funcţia de preşedinte al acestei instituţii juridice, continuatoare a Consiliului Legislativ din perioada interbelică, pe care o prezintă în partea a şasea a cărţii. După cum evidenţiază în carte, chiar dacă şi în fostul Consiliu Legislativ [al doilea în ordine cronologică, în care Valer Dorneanu a funcţionat în calitate de consilier permanent] activitatea era utilă, ea suferea de foarte mult formalism şi foarte multă neputinţă de a influenţa lucrurile, de a face ascultat Consiliul nu numai în ceea ce priveşte tehnica legislativă. Noua instituţie a Consiliului Legislativ, de după 1989, avea o misiune mult mai complexă. Puteam avea deja conştiinţa unei contribuţii importante la edificarea statului de drept şi mai ales a sistemului său legislativ. Ceea ce nu am reuşit din funcţia de Preşedinte al Consiliului Legislativ, să influenţez ca evoluţie a procesului de legiferare, a calităţii actului de legiferare, a calităţii actelor normative; ceea ce nu am reuşit din cauza poziţiei consultative a acelui organism, am sperat că voi reuşi ca parlamentar, unde voi avea mai multă forţă de influenţă, ba chiar putere de decizie asupra configuraţiei fiecărei legi şi a sistemului legislativ în ansamblul lui, arată Valer Dorneanu în carte. De altfel, activitatea lui Valer Dorneanu în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor (decembrie decembrie 2004), adică în calitate de al treilea om în stat, este prezentată în partea a şaptea a cărţii. Valer Dorneanu punctează în această parte a cărţii şi activitatea sa internaţională pe care a desfăşurat-o în cadrul Camerei Deputaţilor, relevând: pe plan internaţional am realizat un program care practic a cuprins toate structurile parlamentare. Am activat şi am dat mandat Comisiei de Apărare să realizeze contacte şi acţiuni la toate ţările NATO, la toate organismele NATO, pentru a face lobby, pentru a realiza întâlniri şi schimburi de experienţă, care să ne apropie momentul aderării. Am activat, în 26 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

25 Noi apariţii editoriale acelaşi scop, grupurile de prietenie în ţările NATO. Acelaşi lucru l-am făcut şi pe planul integrării europene. Aici comisia pentru integrare, dar şi toate delegaţiile care s-au derulat, fie la nivelul comisiilor permanente, fie la nivelul grupurilor de prietenie, au urmărit acelaşi scop. Poziţia lui Valer Dorneanu, un împătimit al cultului muncii şi al realizării în viaţă prin propriile merite, faţă de situaţia creată în ţară după ce PSD nu a mai fost la guvernare, precum şi consideraţiile sale obiective cu privire la acest partid şi la conducerea sa sunt prezentate în partea a opta a lucrării. De altfel, în finalul cărţii Valer Dorneanu preciza: Domnule Adi Cristi, eu înţeleg mai degrabă să mă lupt cu adversarii, nu cu colegii. Iar dacă tot insistaţi cu asemenea întrebări, ba de încurajare la luptă, de strigăt la luptă, ba cu găsirea unor alternative mai eficiente, vreau să vă îndemn să vă construiţi dumneavoastră un partid ideal şi poate vin alături de dumneavoastră! Publicistul Adi Cristi este autorul atât al Cuvântului înainte, cât şi al Cuvântului înainte luat înapoi, inclus la sfârşitul volumului. Cartea se remarcă prin ritmul alert, prin sinceritatea dialogurilor pe care le include, prin apelul pe care îl face pentru promovarea adevăratelor valori atât de necesare zidirii lucrurilor serioase. consilier Tudor PRELICEANU Buletin de informare legislativã nr. 3/

26 Noi apariţii editoriale Ion Chelaru, Gheorghe Gheorghiu Drept internaţional privat Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2007, 492 p. La Editura C. H. Beck din Bucureşti a apărut recent, într-o prezentare editorială de excepţie, cursul universitar Drept internaţional privat al distinşilor jurişti dr. Ioan Chelaru şi dr. Gheorghe Gheorghiu. Lucrarea, care însumează 492 de pagini, este structurată în şase capitole împărţite în secţiuni, în cuprinsul cărora autorii analizează noţiunile şi instituţiile dreptului internaţional privat, făcând o prezentare comparată a normelor acestei ramuri de drept, precum şi a jurisprudenţei în domeniu. Legat de acest ultim aspect, trebuie relevată contribuţia deosebită a autorilor la prezentarea aspectelor teoretice ale aplicării normelor conflictuale concomitent cu reliefarea modului în care au fost soluţionate unele speţe din practica judiciară de drept internaţional privat a instanţelor franceze, belgiene, germane, dar şi din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României şi a Curţii Constituţionale a României. În Capitolul I, pentru o mai bună înţelegere a problematicii disciplinei, autorii fac o prezentare generală a acesteia, precizând ce anume este raportul juridic cu element de extraneitate şi care sunt principalele reguli şi metode de soluţionare a problemelor de drept care intră sub incidenţa sa. De asemenea, autorii fac o distincţie între izvoarele interne şi cele internaţionale ale acestei ramuri de drept, accentuând asupra locului şi importanţei fiecăruia dintre aceste izvoare, dând o definiţie proprie a dreptului internaţional privat, într-o prezentare comparativă cu alte definiţii din literatura de specialitate, precizând natura juridică a acestei ramuri, legătura acesteia cu celelalte ramuri, modul cum se interferează şi se completează cu acestea în cadrul sistemului de drept românesc. În cuprinsul Capitolului II autorii relevă diferenţele de reglementare juridică constate de la un sistem de drept la altul, care duc la apariţia şi manifestarea conflictelor de legi în materie civilă şi implicit în dreptul internaţional privat. Autorii prezintă analitic evoluţia istorică a conflictelor de legi, a diferitelor teorii şi doctrine în domeniu, plecând de la perioada antică, insistând asupra perioadei de dezvoltare a Imperiului Roman şi a Imperiului Bizantin, în care s-au cristalizat primele instituţii asimilate dreptului internaţional privat şi conflictelor de legi. Din perioada Evului Mediu sunt relevate teoriile privind personalitatea legilor, teritorialismul cutumelor, ca apoi să se prezinte opiniile statutarilor italieni, francezi şi olandezi. Perioada modernă este reliefată prin ideile şi teoriile formulate de reprezentanţii şcolii germane şi italiene de drept internaţional privat, precum şi cele ale şcolii anglo-americane, din care s-a format dreptul internaţional privat ca ştiinţă juridică autonomă, desprinsă din trunchiul ştiinţelor juridice civile, cu un sistem propriu de principii, reguli şi criterii operaţionale specifice. Prezentând complexitatea deosebită a noţiunii de conflict de legi, care cuprinde conflictul de calificări, conflictul normelor conflictuale, conflictul mobil de legi, conflictul de legi în timp şi spaţiu, precum şi conflictul de legi în spaţiu, prin prisma faptului că judecătorul, ascultând de legea ţării sale, va face aplicarea legii indicată de normele conflictuale din sistemul său de drept. Diferenţele de reglementare juridică în diferitele sisteme de drept au determinat autorii să încerce o analiză a modalităţii de acţiune a regulii de conflict, plecând de la elementul esenţial al teoriei conflictualiste, cel al calificării în dreptul internaţional privat. În acest sens, autorii subliniază faptul că această calificare rezidă în identificarea regulii de conflict, prin operaţiunea de interpretare a normelor juridice în vederea determinării cărei categorii de norme îi aparţine o situaţie juridică, regulile aplicabile acelei situaţii, concluzionând că soluţionarea conflictului de legi depinde de modul în care se rezolvă conflictul de calificări. 28 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

27 Noi apariţii editoriale Interesant de observat este faptul că autorii, după ce prezintă o serie de speţe clasice referitoare la conflictul de calificări, argumentează opţiunea lor pentru principiul lex fori şi modul de interacţionare a conflictului de legi în timp. Luând în considerare regulile de conflict străine, autorii încearcă să rezolve o serie de probleme legate de retrimitere şi aplicarea legilor străine. În Capitolul III autorii analizează o altă instituţie importantă, cea a conflictelor de jurisdicţie, apărută ca o necesitate pentru soluţionarea problemelor generate de contenciosul privat internaţional, cu numeroasele sale particularităţi, constatând inexistenţa unei jurisdicţii internaţionale speciale instituite pentru a statua asupra litigiilor de drept internaţional privat. Aceste litigii apar în faţa instanţelor naţionale, învestite cu soluţionarea lor şi care îşi vor determina competenţa după lex fori, mai puţin în cazul competenţelor stabilite prin convenţii internaţionale. O altă particularitate este aceea a studiului regulilor de procedură după care se va judeca litigiul internaţional. În acest context, pentru evitarea pericolului pronunţării mai multor decizii asupra aceluiaşi litigiu, multe dintre state au încheiat tratate internaţionale. Sub acest aspect competenţa în dreptul internaţional privat priveşte stabilirea priorităţii instanţelor unui anumit stat, faţă de cele ale altui stat care sunt chemate să soluţioneze litigiul cu element străin şi care se determină potrivit normelor care reglementează competenţa teritorială. În context, autorii fac referire la aplicarea art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat şi arată că în mod firesc legislaţia română stabileşte competenţa de jurisdicţie a propriilor instanţe, făcând trimitere la prevederile Convenţiei multilaterale privind competenţa judiciară şi de execuţie a deciziilor în materie civilă şi comercială, preluate de reglementările Uniunii Europene. Capitolul IV al lucrării se referă la condiţia juridică a străinilor din România, ca instituţie juridică cuprinzând totalitatea normelor juridice care stabilesc drepturile şi obligaţiile pe care le pot avea persoanele fizice şi juridice străine pe teritoriul statului în care se află. Autorii identifică atât formele condiţiei juridice a străinilor, cât şi factorii care o influenţează, prezentând regimul juridic general aplicabil străinilor în România, în concordanţă cu reglementările Uniunii Europene, precum şi regimul juridic special aplicabil refugiaţilor şi cel specific vizând personalul diplomatic şi consular. În mod similar autorii analizează condiţia juridică a persoanei juridice în cuprinsul Capitolului V, în care, în afara definirii şi prezentării unor noţiuni generale, a clasificării persoanelor juridice, stabileşte legea aplicabilă acestora. Autorii precizează drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice străine în România, insistând asupra capacităţii juridice a persoanelor juridice străine în România şi în ordinea comunitară, detaliind aspectele capacităţii lor de folosinţă, cu referire specială asupra investitorilor străini în România. În Capitolul VI autorii se referă la statutul personal al persoanei fizice, plecând de la faptul că acesta este guvernat de legea personală a persoanei fizice, lex personalis şi evidenţiind că aceasta este concepută în mod diferit de la un sistem de drept la altul. Astfel unele sisteme acceptă ca lege personală legea ţării a cărei cetăţenie o are persoana fizică, recte legea naţională lex patriae, altele adoptă ca lege personală legea ţării în care persoana fizică şi-a stabilit domiciliul, lex domicilii, iar altele practică un sistem mixt în care capacitatea se determină după legea statelor unde ei se află în această calitate, iar pentru cetăţenii aflaţi în străinătate, după legea naţională a persoanei fizice. În domeniul raporturilor de familie, al raporturilor succesorale şi al actului juridic, autorii detaliază prevederile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, cu precizarea că lex voluntatis reprezintă transpunerea în dreptul internaţional privat a principiului autonomiei de voinţă a părţilor din dreptul civil. De asemenea, se subliniază faptul că actul juridic accesoriu este supus legii alese de autorul său, iar în subsidiar, legii care guvernează fondul actului juridic principal. În cazul contractelor, autorii analizează reglementările şi condiţiile de fond şi efectele acestora potrivit lex contractus care se prezintă sub două forme, fie lex voluntatis, fie în lipsa acesteia, legea determinată prin localizarea obiectivă a contractului în baza normelor juridice ale forului. Referitor la bunuri, autorii analizează o serie de reglementări specifice cuprinse în legea română de drept internaţional privat, cum ar fi statutul real asupra bunurilor privite individual sau ca o universalitate guvernată de legea locului situării bunului, lex rei sitae, cu excepţiile de rigoare. Prin modul în care este concepută şi elaborată, lucrarea în ansamblul ei se prezintă ca o realizare de larg interes, fiind un instrument indispensabil de lucru, de informare şi documentare utilă, în egală măsură, atât celor care studiază dreptul, cât şi celor ce sunt conectaţi la procesul aplicării normelor de drept internaţional privat. Preşedinte de Secţie Sorin POPESCU consilier Victor DIACONU Buletin de informare legislativã nr. 3/

28 Noi apariţii editoriale Dumitru Ţâncu Drept comunitar general Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007, 240 p. Recent a apărut, în Editura Lumina Lex, lucrarea intitulată Drept comunitar general, scrisă de dl. Dumitru Ţâncu, consilier la Sectorul de legislaţie privind relaţiile internaţionale din Consiliul Legislativ. Este prima lucrare în acest domeniu publicată după aderarea României la Uniunea Europeană, în care România este prezentată ca membru cu drepturi depline al Comunităţii, iar dreptul comunitar ca parte a sistemului juridic naţional, context în care dreptul comunitar se aplică direct, imediat şi cu prioritate faţă de dreptul intern, ceea ce face necesară cunoaşterea lui temeinică de către cei care trebuie să îl pună în practică. Lucrarea are o introducere, cinci capitole şi nouă anexe. Aşa cum explică în partea introductivă, autorul şi-a intitulat cartea Drept comunitar general pentru a sublinia faptul că aceasta nu abordează numai dreptul comunitar propriu-zis, ci şi apariţia şi evoluţia Comunităţilor Europene, instituţiile comunitare, competenţele lor şi raporturile dintre acestea, relaţiile României cu Comunităţile Europene şi negocierile de aderare la Uniunea Europeană (pag. 9). În introducere, autorul argumentează temeinic necesitatea studierii dreptului comunitar, subliniind, printre altele, faptul că judecătorul naţional este obligat să nu aplice nici o dispoziţie din legislaţia naţională contrară reglementărilor comunitare şi că dreptul comunitar are prioritate chiar şi în cazul când contravine unei norme constituţionale interne (pag.5). De asemenea, autorul explică în ce constă specificul ordinii juridice comunitare şi prin ce se deosebeşte aceasta, atât de ordinea juridică internă a statelor membre ale Uniunii Europene, cât şi de ordinea juridică internaţională. Capitolul I este consacrat înfiinţării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului CECO, Comunităţii Economice Europene CEE şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice EURATOM prin Tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957), precum şi evoluţiei, extinderii şi perfecţionării lor constituţionale prin Actul Unic European (1986) şi Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), până la semnarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Capitolul II prezintă funcţionarea, competenţele şi mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene, abordând probleme referitoare la condiţiile şi procedura de aderare, bugetul comunitar, fonduri şi programe de finanţare, simbolurile Uniunii Europene etc. Capitolul III are ca obiect structura instituţională a Uniunii Europene, prezentând organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene, Consiliului European, Comisiei Europene, Curţii de Justiţie şi altor organe comunitare. Capitolul IV abordează sistemul juridic comunitar, respectiv izvoarele originare şi derivate ale dreptului comunitar, natura juridică a acordurilor inter-instituţionale, jurisprudenţa comunitară, caracterele specifice ale dreptului comunitar, procesul decizional în Uniunea Europeană, sancţionarea nerespectării dreptului comunitar. Autorul prezintă, cu titlu de exemplu, dispoziţii constituţionale ale câtorva state membre ale Uniunii Europene cu privire la prioritatea dreptului comunitar asupra dreptului naţional, comparându-le cu cele din Constituţia României. Capitolul V este consacrat relaţiilor României cu Comunităţile Europene/Uniunea Europeană, de la începuturi până în momentul aderării. Cu privire la negocierile de aderare, autorul formulează unele critici justificate în opinia noastră faţă de condiţiile acceptate de reprezentanţii României la negocierea unor capitole, care vor afecta serios interesele de 30 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

29 Noi apariţii editoriale perspectivă ale României, pentru faptul că uneori s-a negociat sub presiunea unor termene impuse de interese legate de calendarul electoral intern, precum şi faţă de lipsa de transparenţă a negocierilor. Referitor la ratificarea Tratatului de aderare, autorul subliniază faptul că unele dispoziţii din Tratat nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei României, în sensul că aceasta nu prevede expres posibilitatea aderării la tratate internaţionale care impun transferul unor atribute suverane ale statului; în cazul în care un tratat conţine dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui se poate face numai după revizuirea Constituţiei (art.11 alin. (3)). Din păcate, aceste aspecte nu au fost sesizate pe parcursul procedurii de ratificare nici în Parlament şi nici de către Curtea Constituţională. Unele dintre subiectele abordate în carte, care prezintă un interes practic mai mare pentru autorităţi şi, mai ales, pentru cetăţeni, sunt tratate detaliat. Astfel, cetăţenia europeană este abordată atât ca un concept juridic nou, cât şi prin prisma raporturilor acesteia cu cetăţeniile statelor membre, din care rezultă că cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte pe aceasta. Respectiva abordare evidenţiază avantajele care decurg pentru români din noul lor statut de cetăţeni europeni. În strânsă legătură cu cetăţenia europeană, autorul prezintă pe larg condiţiile în care reprezentanţele diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru al Uniunii pot să acorde protecţie şi asistenţă diplomatică şi consulară cetăţenilor altui stat membru care se află într-un stat terţ în care statul lor nu are reprezentanţe diplomatice sau consulare (Decizia Consiliului European nr.95/553 din 19 decembrie 1995). În mod similar, sunt abordate şi acordurile inter-instituţionale, care se încheie între instituţiile principale ale Uniunii Europene, sau principiul subsidiarităţii şi probaţionalitatea, după care se partajează exercitarea competenţelor între Uniune şi statele membre. Cartea este scrisă într-un stil sobru, concis şi are la bază o bibliografie de specialitate amplă, indicată cu precizie în cele peste 200 de trimiteri şi note de subsol. Este un instrument util de cunoaştere a dreptului comunitar pe care îl recomand cu căldură tuturor, dar mai ales tinerilor, care trebuie să fructifice din plin numeroasele şanse de realizare pe care li le oferă statutul de cetăţeni ai Uniunii Europene, aşa cum spune şi autorul în introducerea cărţii sale. consilier, şef de sector Ion M. ANGHEL Buletin de informare legislativã nr. 3/

30 Noi apariţii editoriale Mihail Albici Zece scrieri despre drept Bucureşti, Editura Continent XXI, 2007, 102 p. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Mihail Albici în recenta şi concentrata lucrare intitulată modest Zece scrieri despre drept, apărută la Editura Continent XXI (editor fiind chiar Gavril Iosif Chiuzbaian, preşedintele Uniunii Juriştilor din România), ne surprinde plăcut prin fluenţa discursului, prin analiza pertinentă făcută societăţii româneşti contemporane, prin înlănţuirea logică a ideilor, dar mai ales prin profunzimea şi multitudinea lecturilor sale. Întreaga lucrare stă sub semnul motto-ului ce reprezintă un citat din Mircea Djuvara, cunoscut filosof al dreptului: Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate, căci întreaga societate nu ar putea să existe dacă respectul dreptului nu ar exista. Într-adevăr, din întreaga carte se desprinde clar concepţia autorului privind societatea românească contemporană guvernată mai mult sau mai puţin fericit de normele de drept. De fapt, cele 10 eseuri apărute anterior, în marea lor majoritate în revista Palatul de Justiţie, se constituie într-un tot judicios ordonat de idei extrase din marii gânditori pe care i-a dat omenirea de-a lungul timpului, idei acceptate şi pliate pe gândirea autorului despre democraţie, despre statul de drept, despre legi şi justiţie, despre presă, despre cultura juridică. Relaţia dintre democraţie şi drept este analizată în câteva dintre scrieri, punându-se accent pe activitatea unor instituţii ce reprezintă societatea civilă, dar şi pe rolul mass-mediei şi justiţiei în supravegherea mediului social, în ceea ce priveşte respectarea normelor de drept. Autorul este conştient de faptul că economia de piaţă nu are numai efecte benefice asupra evoluţiei democratice a statelor, căci ea creează nu numai bogăţie, ci şi inegalităţi, ceea ce conduce şi la crearea unor inegalităţi politice ce ar putea afecta baza democraţiei. Din acest punct de vedere sunt trecute în revistă diferitele idei pe plan internaţional legate de preocupările privind viitorul democraţiei. Opinia autorului referitoare la relaţia dintre o societate democratică şi statul de drept o găsim sintetizată într-o frază ce merită reţinută: viabilitatea unei societăţi democratice presupune şi existenţa unui stat de drept care înseamnă funcţionarea acestuia pe baza legii, pe care puterea publică o instituie pentru a determina membrii societăţii la o conduită corespunzătoare. Această conduită corespunzătoare se realizează prin norme juridice care intervin să apere valorile statului de drept, să prevină şi să controleze comportamentul deviant al indivizilor. Relaţia statului cu justiţia, cu privire specială asupra celei din ţara noastră, îi dă prilejul autorului să afirme că justiţia ar trebui să fie un element de echilibru în societate, dar, din păcate, nu este aşa, nivelul de credibilitate al acesteia fiind foarte scăzut şi nu numai din vina ei. Sunt expuse câteva dintre problemele complexe cu care se confruntă justiţia românească, una din cele trei puteri ale statului (alături de legislativ şi executiv), cu importante atribuţii în edificarea şi consolidarea statului de drept, adică în funcţionarea acestuia pe baza legii. În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept în societatea contemporană, cu toate că principiul nemo censetur ignorare legem (nimănui nu-i este permis să nu cunoască legea) a dominat şi domină încă dreptul din societatea modernă, autorul este conştient de faptul că ar fi imposibil ca cetăţeanul să cunoască întreg fenomenul legislativ al ţării mai ales astăzi când inflaţia legislativă este o realitate recunoscută. 32 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007

31 Noi apariţii editoriale Este adusă în discuţie problema oportunităţii modificărilor normelor juridice. Deşi este de acord că sistemul prin care se iniţiază, se adoptă şi se modifică legile este, în principiu, bun, autorul consideră că excesul de reglementare se datorează în special tendinţei manifestate de partidele politice care se succed la guvernare de a-şi promova şi impune doctrina politică, ceea ce conduce la modificarea sau înlocuirea unor acte normative adoptate de vechile guvernări. Este trecută în revistă modalitatea de iniţiere şi adoptare a legilor, cu accent pe instituţia delegării. Concluzia desprinsă este că lipsa de stabilitate a legilor, a actelor normative nu este benefică pentru nici un domeniu al activităţii economico-sociale. Nu este benefică nici pentru imaginea unei ţări care se construieşte cu multă trudă. Relaţia justiţiei cu mass-media este analizată în contextul funcţionării trinităţii democraţie justiţie mass-media, în care democraţia, ca mod de a guverna, este elementul principal, celelalte două fiind componente fără de care o guvernare democratică nu se poate înfăptui. Din experienţa trecută şi cea prezentă, autorul constată că justiţia şi presa, ca factori de echilibru social, nu se ridică la înălţimea cerinţelor unei societăţi democratice şi analizează modul în care are loc diseminarea corectă a informaţiei juridice, componentă esenţială a mesajului pe care puterea judecătorească îl transmite opiniei publice, prin intermediul şi cu ajutorul mass-media, asupra modului în care se înfăptuieşte actul de justiţie. Unul dintre eseurile din prezenta lucrare este consacrat culturii juridice, care a fost o permanenţă a României moderne cu caracteristicile şi limitele timpului său după cum se exprimă autorul. În epoca contemporană, în care lucrurile nu sunt încă bine aşezate după ieşirea dintr-un regim totalitar, între motivele care au condus la scăderea credibilităţii justiţiei, pe lângă cele deja dezvoltate în lucrare (numărul mare al cauzelor, pregătirea profesională, modificări frecvente ale legislaţiei, practica neunitară etc.) se numără şi lipsa de educaţie, în general şi a educaţiei juridice, în special. Alături de stabilitatea legilor şi respectul faţă de lege, cultura juridică a cetăţeanului îşi poate aduce din plin contribuţia la realizarea pe deplin a valenţelor statului de drept. Zece scrieri despre drept îl plasează pe Mihail Albici printre acei puţini jurişti care utilizează tezele filosofiei dreptului pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv. Dacă este să-l credem pe Mircea Djuvara - şi nu avem nici un motiv să nu-l credem atunci când zice că filosofia dreptului constituie unul dintre elementele indispensabile unei culturi adevărate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care pretind a avea o cultură juridică, atunci, sigur, Mihai Albici demonstrează prin tot ce a scris că are o solidă cultură juridică. expert Victoria ŢĂNDĂREANU Buletin de informare legislativã nr. 3/

32 Noi apariţii editoriale Justiţia în actualitate, revista Consiliului Superior al Magistraturii anul 1, numărul 1, 2007 Justiţia în actualitate - revista Consiliului Superior al Magistraturii - o nouă publicaţie apărută recent, pune la dispoziţia cititorilor analize şi comentarii pertinente, diverse sinteze, opinii profesionale ce reflectă aspecte din activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi proiectele şi programele dezvoltate de acesta, propunându-şi prin abordarea aleasă să devină un instrument util în special pentru judecători şi procurori. Revista urmează să aibă o apariţie trimestrială şi este structurată în mai multe secţiuni, în funcţie de subiectele abordate. Apare util să fie citate temele tratate, pentru a ilustra diversitatea şi actualitatea centrelor de interes ale acestui prim număr al revistei. În prima secţiune - Prezentarea Consiliului Superior al Magistraturii, articolul Consiliul Superior al Magistraturii din România (judecător dr. Dan Lupaşcu) trasează evoluţia CSM, cu referire atât la istoric cât şi la configuraţie. Consiliul Superior al Magistraturii, înfiinţat în anul 1909 a funcţionat aproape patru decenii până în anul 1949, iar în noua sa configuraţie a început să funcţioneze în anul În actuala configuraţie, după revizuirea Constituţiei din 2003 care a adus modificări fundamentale în ceea ce priveşte rolul, structura şi atribuţiile acestuia, Consiliul Superior al Magistraturii începe să funcţioneze în anul 2005, pentru un mandat de 6 ani. În cadrul aceleaşi rubrici este prezentată şi Structura şi componenţa actuală a Consiliului Superior al Magistraturii precum şi conducerea aparatului tehnic-administrativ. La nivelul Consiliului Superior al Magistraturii au fost organizate grupuri şi colective de lucru în vederea organizării activităţii acestuia pe domenii de activitate şi stabilirii de responsabilităţi concrete. Articolul Grupurile şi colectivele de lucru organizate la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii (consilier pentru afaceri europene Mircea Munteanu, consilier juridic Marius Tudor) realizează o trecere în revistă a grupurilor şi colectivelor de lucru organizate la nivelul CSM, din punct de vedere al componenţei şi al obiectului de activitate al acestora. Cariera magistratului regrupează articole ce pun în evidenţă aspecte privind cariera profesională. Trebuie menţionate aici Posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor obţinute la concursul de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie, efectivă sau pe loc (procuror Carmen Vălimăreanu) şi Aspecte din practica Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte cariera profesională şi drepturile cuvenite judecătorilor şi procurorilor (judecător Monica Mihaela Stan, judecător Monica Istrate, consilier juridic Raluca Cozan, consilier juridic Oana Şimon). Apărarea reputaţiei profesionale a judecătorilor şi procurorilor de către Consiliul Superior al Magistraturii, ce se impune în unele situaţii este reflectată în articolul Consiliul Superior al Magistraturii - apărarea independenţei, imparţialităţii şi reputaţiei profesionale a judecătorilor şi procurorilor (judecător Simona Neniţă). Problematica evaluării profesionale a magistraţilor abordată în seminarul: Studii de caz comparative asupra conţinutului şi limitelor revizuirii administrative şi judiciare a evaluării profesionale a magistraţilor figurează în <Concluziile seminarului cu tema Studii de caz comparative asupra conţinutului şi limitelor revizuirii administrative şi judiciare a evaluării profesionale a magistraţilor organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, cu sprijinul 34 Buletin de informare legislativã nr. 3/2007