Eticile profesionale în media

Transcription

1 Conf. dr. Florea IONCIOAIA Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării Facultatea de Litere/Universitatea A.I. Cuza Iaşi Disciplina: Etica şi deontologia jurnalismului Anul universitar: Prelegerea nr. 10: Eticile profesionale în media Structura expozeului: Introducere: etică şi cultură profesională în media 1. Eticile profesionale în media: istoric, surse şi tipologie 2. Principiile eticilor media 3. Principiul corectitudinii faptelor 4. Principiul interesului 5. Coduri profesionale şi valori deontologice Textul de mai jos reprezintă un proiect în lucru şi este destinat exclusiv uzului didactic al studenţilor DJSC! Introducere: etică şi cultură profesională în media Am discutat ameninţările contra jurnaliştilor, ca şi ameninţarea pe care jurnalismul şi media în general o reprezintă contra societăţii; am încercat în acelaşi timp să arătăm trebuie făcută o anume distincţie între media şi jurnalism, ca şi între media şi discursul public general. În raport cu aceste ameninţări, avem două tipuri de răspunsuri: ale societăţii, prin stat, şi ale profesiunilor din media, înseşi. Acestea se pot clasifica în: juridice şi etico-deontologice. În primul caz avem o categorie foarte diversă de reglementări pentru protecţia jurnalismului şi a sistemului media sau de reglementări privind protecţia societăţii/publicului şi a statului în raport cu jurnalismul şi sistemul mediatic. Fiecare din acestea are dezavantajele sale. Brutale, greoaie, post-festum şi rareori cu efect real. În plus, acest tip de răspuns este asimetric. Presa este mai puţin protejată în raport cu măsura în care este privită ca o sursă de aminţare de către sistemul jurisdicţional şi tratată ca atare. Concurenţa şi pluralismul pot juca de asemenea un rol în educarea civică a sistemului media. Acestea au nevoie însă de timp, de instituţii de reglementare solide, de un sistem cultural ambiant structurat şi matur. Apoi, sancţiunea publicului este ambiguă (nu se ştie dacă judecata se referă la profesionalism sau la moralitate, la calităţile editoriale sau la cele profesionale ale autorului; în plus, nu este directă, ad personam), tardivă şi adesea colectivă. Nu opereată distincţia obligatorie dintre media ca instrument şi media ca subiect (agent) autonom. Problemele şi soluţiile oferite, care să evite imiscierea statului sau cel puţin nu una excesivă, se referă fie la educaţia jurnaliştilor, fie la aceea a publicului, dacă nu ambele în acelaşi timp. Cum s-ar putea face acceasta? Nimeni nu ştie. Ce fac alte profesiuni? Exemplul celor liberale. Cultură de corp, respect de sine, solidaritate, atenţie la imaginea publică, dar mai ales printr-un sistem de autoreglementare propriu, care să promoveze cele două valoricheie ale oricărei culturi profesionale: autonomia profesională şi responsabilitatea, adică fixarea conţinutului libertăţiii profesiunii şi a limitelor acesteia. Aceste reglementări constituie ceea ce numim deontologia profesiunii respective. Scopul este de a evita pe de o parte derapajul profesional, iar pe de alta a stimula cultivarea respectului 1

2 pentru regulile meseriei respective. Aceasta din nevoia de autoapărare a corpului şi pentru prezervarea autonomiei profesiunii; cazul tuturor profesiunilor libere; Pe de altă parte, media însăşi este un fenomen social care implică o priză etică: media produce discursuri sub diverse forme (narative, vizuale sau sonore, structurate sau mai puţin structurate) cu caracter public; eficacitatea lor este dată nu numai de forţa şi modul în care sunt produse şi difuzate dar şi de contractul de încredere care se stabileşte spontan între canalul media şi publicul său. Credibilitatea se bazează pe respectul unor valori reciproc acceptate: adevărul, libertatea, utilitatea, reciprocitatea, responsabilitatea etc. Acestea sunt valori etice sau cu un puternic conţinut etic. Pe lîngă aceasta, media evaluează şi prescrie valori sociale, după cum poate ameninţa societatea direct, prin abuz de libertate, incompetenţă, neînţelegere culturală sau instrumentalizare. De aceea, pentru a fi nu numai credibilă, eficace, autonomă în demersul său media trebuie să producă valori etice şi în acelaşi timp să se supună acestora. Aşadar atunci cînd discutăm problem eticii în media trebuie ne gîndim pe de o parte la o sumă de reguli profesionale auto-impuse, care privesc maniera în care profesionalii din media îndeplinesc exigenţele cu privire la limitele libertăţii de expresie şi ale mijloacelor folosite pentru practicare meseriei, iar pe de alta la diverse forme de autoscopie şi auto-control în interiorul acestui spaţiu profesional. Vom vedea că avem aici două planuri, care fuzionează adesea: deontologia şi etica aplicată profesiunii. Diferenţa dintre acestea este dată mai ales de natura profesiei şi de felul în care este structurat cîmpul profesional respectiv. Ambele însă fac parte din ceea ce numim cultura profesională în media, uneori chiar partea sa cea mai importantă. Etica în media ar trebui comparată cu problema ecologiei: mult timp nu conta, astăzi ste o sursă de bani în sine; întreprinderile ecologice sînt mai prospere, iar cele care nu respectă ; aceste norme sînt de două ori pedepsite: o dată de cumpărători, iar o dată de autorităţile publice. Etica este o formă de ecologie. O aplicaţie şi un model al acesteia. În prelegerea de faţă vom discuta originile eticilor media, tipologia, principiile şi valorile acestora. 1. Eticile profesionale în media Interesul pentru auto-analiza profesională în media este destul de vechi, dar acesta trebuie legat de începutul profesului de profesionalizare a sistemului media, îniţial al jurnalismului, care este prima şi încă cea mai importantă categorie profesională în media. Trebuie legat de atenţia acordată în general igienei vieţii publice. Dar această reflecţie a devenit oarecum imperativă odată cu creşterea în influenţă şi complexitate a sistemului media. Avem astăzi reflecţii sistematice atît asupra presei tradiţionale cît şi asupra celei electronice, asupra jurnalismului cît şi asupra altor compenente ale sistemului media: publicitatea, PR etc. Este drept că predomină perspectivele critice sau chiar nihiliste sau cele pur empirice. Mai departe voi încerca o sistematizare a acestor idei şi probleme puse de reflecţia etică în media. Ce foloseşte cu adevărat normativităţii în media. Înţelegem aşadar prin eticile media totalitatea valorilor şi normelor, codificate sau nu, exprimate sub forma unor demersuri configurate sistematic, cu privire la mijloacele exercitării profesiunii şi îndeosebi a limitelor libertăţii de expresie. Putem distinge patru surse principale: reflecţia etică generală, îndeobşte, eticile aplicate şi profesionale; legislaţia cu privire la media; normele auto-impuse şi reflecţia profesională asupra practicii media. Fiecare cu ponderea sa, în funcţie de context şi natura profesiunii. Acestea joacă roluri normative diferite de altfel. Scopul 2

3 eticilor media nu este însă nici acela de a oferi soluţii de-a gata, scheme de analiză, reţete de gîndire, ci mai mult de a inspira o decizie. Din punct de vedere etic, problema principală a sistemului media este de a judeca responsablităţile fiecăruia. Putem recunoaşte cu uşurinţă trei nivele de decizie în media: individul (jurnalist, om de media în general), redacţia sau orice formă de structură profesională cu statut colegial şi patronatul. Oricare ar fi raporturile de putere între acestea, fiecare nivel are o responsabilitate limitată dar în acelaşi timp particulară în raport cu ceilalţi. Cum le judecăm pe fiecare? Cînd vorbim de media accentul este pus conştient sau nu, voluntar sau nu pe jurnalism, partea vizibilă şi oarecum mitică a fenomenului media. Este drept că jurnalismul nu poate fi separat de sistemul mediatic şi de discursul mediatic în general. Totuşi, nu se confundă cu acesta, cum am văzut deja. Are autonomia sa, ca discurs, ca practici şi în acelaşi timp ca profesiune. În acelaşi timp, nu putem analiza demersul jurnalistic exclusiv ca mesaj editorial rupt de contextul mediatic. Astfel, este evident că avem nu numai nivele de decizie diferite, dar şi demersuri diferite într-un produs media: demersul jurnalistic sau editorial pur, demersul editorial general, inclusiv de animaţie media (entertainment), demersul publicitar (publicitatea ca parte a media şi ca demers mediatic autonom). La acestea se adaugă ca demersuri însoţitoare: demersul de autopromovare (PR, Marketing), discursul public. În raport cu acestea, avem în general trei tipuri de demersuri etico-deontologice: deontologia jurnalismului, cea mai cunoscută şi bine configurată, etica şi deontologia publicitarului şi etica organizaţiei (întreprinderii) de presă, pentru care aş vorbi aici mai mult de etică decît de deontologie; dar sunt şi cazuri de codificare deontologică. Numai jurnaliştii au însă un corp profesional constituit cît de cît puternic şi mai ales vizibil. 2. Principiile eticilor media Ce le uneşte pe acestea? Un set de principii generale, din care derivă alte valori şi norme şi o serie de acele valori etico-deontolgice care structurează orice analiză profesională; configurate sub forma unor principii generale. Acestea principii sunt următoarele: 1. principiul respectului persoanei; 2. principiul respectului faţă de fapte (principiul veracităţii sau adevărului); 3. principiul interesului public; 4. principiul triplei loialităţi: faţă de public, faţă de instituţia de presă şi a faţă de corp (principiul solidarităţii profesionale); După cum ştim, principiile sînt reguli, norme de maximă generalitate, care traduc o formă de experienţă socială intensă şi care au ca scop orientarea celui care aplică. Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducţii sau generalizări ale unor situaţii date. Aceste principii nu sînt norme; pot sta la baza unor norme dar nu sînt obligatorii, ca atare. Aceasta implică pe de o parte caracterul lor de valori profesionale, iar apoi caracterul de valori etice. Spre deosebire de normele juridice, acestea nu au un caracter obligatoriu ci doar orientativ: asigură aplicarea spiritului legii şi uneori poate ţine loc de normă juridică ordinară într-o situaţie de vid legislativ, atunci cînd s-a încălcat norme generale ale dreptăţii. În drept, principiile asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea şi lizibilitatea normelor juridice. 3

4 Principiile expuse mai sus sunt generale în media dar au o forţă mai mare în raport cu demersul fiecăruia; în funcţie de structura profesională în media; participanţii la construcţia mesajului (produsului) mediatic. În practică, pot intra în conflict unele cu altele, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a lor, în maniera expusă mai înainte. De fapt, prin natura lor relaţia dintre ar trebui să fie de cooperare a principiilor. Totuşi, ierarhia lor este esenţială. Primul dintre acestea este a.principiul respectului persoanei Respectul persoanei umane este o valoare fundamentală al vieţii publice moderne, al oricărei forme de acţiune publică; din acest principiu sau valoare se pot extrage alte principii sau aplicaţii. Teza sa de plecare este că persoana reprezintă valoarea fundamentală a vieţii sociale, miza ultimă a societăţii. Ne referim aici desigur la persoană drept acea fiinţa umană dotată cu o identitate socială (nume, fizionomie, drepturi juridice şi morale), şi prezentă social ca subiect autonom dotat cu o conştiinţă. Se ştie că ideea de persoană în felul în care o acceptăm astăzi este de origine creştină. Ca o reacţie faţă de lipsa de coerenţă a reprezentărilor antropocentrice păgîne ale Antichităţii, universalismul creştin acceptă inegalitatea socială dar nu şi inegalitatea ontologică a naturii umane, o teză reelaborată apoi în secolul XVIII de Rousseau şi luminişti. Pentru creştini, omul este creaţia lui Dumnezeu, iar orice persoană umană reprezintă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ne amintim, că în schimb, omul antic greco-roman era reprezentat doar de cetăţean, căci sclavul nu reprezenta plenar umanitatea. Chiar şi aşa, indigenilor din America Latină li s-a recunoscut caracterul uman de către papalitate abia la o sută de ani de la descoperirea Americilor. O mare influenţă asupra evoluţiei concepţiei despre persoană au avut-o teoreticienii dreptului natural (H. Grotius, Chr. Wolf) şi ai luminismului scoţian (Locke, Hobbes). Potrivit acestora omul este dotat cu o conştiinţă: avem astfel omul-subiect. De altfel, primele elaboraţii juridice care pun accentul pe protecţia persoanei le datorăm marii dezbateri teologico-politice din contextul revoluţiei engleze a secolului XVII. Printre acestea, Habeas Corpus Act din 1679, sacraliza persoana ca fiinţă corporală /Tu eşti proprietarul corpului tău/, interzicea orice arestare arbitară, protejînd astfel libertatea individuală. Ideile sale vor fi reluate şi mult lărgite în Bill of Rights /Legea drepturilor/ din 1689, iar apoi într-un mod cu mult mai modern de Constituţia americană din 1787, sub forma primelor zece amendamente, şi, în timpul Revoluţie Franceze, de aşa-numita Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din Cel care a făcut cel mai mult în ce priveşte constituirea principiului respectului persoanei ca principiu etic este Immanuel Kant. Elaborările luminiştilor au direcţii foarte clare, practice: contra sclaviei, a tratamentului degradant, a încălcării demnităţii, a încălcării drepturilor civile. Sursele acestor ameninţări era de obicei statul şi instituţiile sale. Totuşi, atît Kant cît şi alţi moralişti ai vremii, observă că problema persoanei nu priveşte numai raporturile politice într-o societate (cele care reglează raporturile dintre individ şi stat), ci şi între indivizii obişnuiţi: problema persoanei este deci implicit o problemă etică, a felului în care oamenii sînt capabili să recunoască şi să impună binele în raporturile sociale directe. Nu întîmplător de aceea una dintre formulările cele mai cunoscute ale imperativului categoric kantian este cît se poate de explicită: omul trebuie să fie întotdeauna un scop şi niciodată un mijloc! Kant arată că respectul persoanei este un principiu etic universal întrucît umanitatea din om este o valoare universalizabilă implicit, iar Kant ne îndeamnă să vedem acest principiu ca o datorie morală a fiecăruia, o formă de autorespect. În acest joc, reciprocitatea este esenţială: tot ceea ce este valabil pentru o persoană trebuie să fie valabil pentru toate celelalte. 4

5 Fie că vorbim de fiinţă umană, de individ, de cetăţean sau de persoană, sensurile nu sînt diferite; categoria de persoană exprimă o calitate juridică şi morală: pe de o parte este vorba mai ales de individul ca subiect de drept, iar pe de alta de individul-cetăţean universal, cu drepturi juridice şi morale universale, aşa cum a consfinţit-o Declaraţia universală a drepturilor omului al ONU din Astăzi ideea de persoană a căpătat un sens juridic şi etic foarte bine reliefat. Persoana a fost dotată cu o serie de drepturi fundamentale, care devin în acelaşi timp din punct de vedere juridic norme, datorii obligatorii. Avem astăzi deja trei generaţii de drepturi ale omului, peste cincizeci, dintre care multe contestabile. Dintre cele principale amintim: drepturile civile (dreptul la viaţă şi libertate, dreptul la proprietate, dreptul la demnitate personală şi intimitate, dreptul la conştiinţă şi dreptul la expresie), drepturile politice (dreptul la a alege şi a fi ales, dreptul de petiţie etc.); la acestea se adaugă altele: dreptul la informaţie în chestiuni publice, dreptul la un proces corect etc. Cele mai multe dintre aceste privesc mai ales cetăţeanul, persoana în spaţiul public. Desigur, cele două sînt greu de separat. Totuşi, cele care privesc persoana în sine, indiferent de context, sînt cele care protejează viaţa şi libera expresie, demnitatea personală şi intimitatea. Este adevărat, foarte adesea aceste valori au caracter mai ales simbolic, căci respectul persoanei este de fapt o luptă neîncetată. De exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului proclamată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948, stipula în articolul 12 următoarele: Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în domiciliul său sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Totuşi, aceasta nu a împiedicat regimurile totalitare comuniste, semnatare ale actului, să încalce sistematic această prevedere. Drepturile omului şi ale persoanei au nevoie să fie impuse nu numai prin reguli juridice clare, dar şi de mijloace tehnice de punere în aplicare şi mai ales de o cultură politică şi etică adaptate, care să pună accentul pe aceste valori fundamentale. După cum se vede, respectul faţă de persoană a devenit o normă fundamentală a oricărei democraţii: a statului bazat pe autoguvernarea cetăţenilor săi. Astfel, statul este principalul garant al acestui principiu. Respectul faţă de persoană este în primul rînd o datorie publică, civică, fie că este vorba de spaţiul privat, fie că este vorba de spaţiul public. Aceasta are la bază principiul că persoana este scopul fundamental al acţiunii publice şi nimic din ceea ce este public nu trebuie să-i atingă natura sa fundamentală. Persoana este intangibilă ca persoană. Restrîngerile drepturilor au loc în circumstanţe clare, simbolic legitimate şi cu valoare universală. Constituţia României adoptată în decembrie 1991 şi revizuită în 2004, stipulează la art. 26: Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. O serie de prevederi juridice pun în aplicare acest principiu constituţional. Pe de altă parte, mult timp statul a fost considerat drept principalul inamic al persoanei, fie prin încălcarea drepturilor sale fundamentale, fie prin încălcarea sferei private şi a diverselo forme de intimitate, care definesc viaţa privată a persoanei. În raport cu aceasta, s-a inventat conceptul normativ de spaţiu privat/intimitate, care sînt spaţii ale persoanei prin execelenţă, nenegociabile cu statul sau alte forme de sociabilitate publică. Distincţia dintre sfera publică, sfera deliberărilor şi deciziilor legate de viaţa comunităţii, a schimbului şi interdependenţelor, şi sfera privată, sfera persoanei, este esenţială pentru lumea modernă. Persoana aparţine sferei private, iar sferei publice îi aparţine statul şi componentele sale: cetăţenii, indivizii şi comunităţile. Astăzi, această distincţie rămîne foarte importantă dar felul în care aceasta operează s-a schimbat mult. 5

6 Alături de stat, jurnaliştii şi media sînt recunoscuţi astăzi drept principalii inamici ai spaţiului privat şi ai persoanei. Ca expresie a unei forme de acţiuni civice, jurnaliştii şi media au ca obligaţie, pe care şi-o asumă voluntar, pe de o parte protecţia persoanei, în general, iar pe de alta cultivarea unui discurs militant în favoarea acestui principiu. Există prin urmare o încălcare activă şi una pasivă a acestui principiu. Dreptul la viaţă sau dreptul la proprietate sînt rareori încălcate de jurnalişti în mod direct. Acuzaţiile au fost formulate în general din perspectiva distincţiei dintre privat şi public. Cele mai dese încălcări au loc în legătură cu dreptul la demnitate personală şi intimitate. Aceasta este însă numai o parte a problemei. Tendinţa astăzi de a considera că protecţia persoanei înseamnă deopotrivă dreptul la informare, ca parte a procesului de socializare politică a indivizilor moderni. Este un drept contestabil dacă îl raportăm strict la persoană. Adesea, prin dreptul la informare se înţelege dreptul unei majorităţi destructurate de a se imiscia în spaţiul strict privat al unei persoane. Acest drept la informare nu poate încălca decît în circumstanţe foarte clare spaţiul privat. Este evident că informaţia nu poate fi utilizată contra persoanei în scopuri de divertisment sau cu finalitate instrumentală nemotivată. A menţine o relaţie de echilibru între public şi privat este un fundament al profesiunii de jurnalist. Este adevărat în acelaşi timp că dacă mult timp a existat tendinţa de a criminaliza mai ales abuzurile contra socialului, astăzi, tendinţa s-a inversat, de unde un anume abuz al diferenţei şi individualului. Astăzi, media este principala sursă de spaţiu public şi principala sursă de agresiune la viaţa privată. Deşi Warren şi Brandeis vedeau ca modalitate principală de protecţie a acestei sfere intervenţia mecanismelor juridice şi nu o autolimitare a profesiunii de jurnalist, între timp lucrurile s-au schimbat mult: jurnaliştii şi chiar oamenii de media, fie ca urmare ameninţării justiţiei, fie din raţiuni pur etico-deontologice, sînt mult mai atenţi la aceste probleme. Dincolo de acastă dezbatere, din perspectiva demersului jurnalistic, principiile etice care trebuie să guverneze acest demers în vederea protejeării persoanei sînt următoarele: dreptul la intimitate al unei persoane, protecţia victimei şi protecţia demnităţii personale, respectul diferenţei şi a credinţelor, egalitatea ca normă a vieţii sociale. Cum deja am arătat, acestea se suprapun adesea, de aceea, în ne vom ocupa mai ales aici de primele două; vom face aceasta atît la nivelul demersului jurnalistic propriu-zis (redactarea, documentarea, editarea), cît şi al mesajului mediatic, în general. b. Respectul vieţii private şi respectul demnităţii persoanei Conceptul de intimitate/spaţiu privat şi valorile care definesc demnitatea personală nu sînt evident identice, dar diferenţa dintre ele în practica este insesizabilă, de aceea le vom prezenta împreună. Încălcarea vieţii private poate constitui cel mai adesea o încălcare a demnităţii persoanei, deşi nu şi viceversa: se poate încălca demnitatea persoanei fără a se încălca spaţiul privat! Nici între intimitate şi sfera privată identitatea nu este absolută. Aceasta distincţie este operată cel mai bine în engleză, în care privacy defineşte natura non-publică a vieţii personale, a tuturor aspectelor care nu au legătură directă cu viaţa viaţa publică; dreptul unei persoane de a nu fi publică fără acordul său, în timp ce intimacy se referă mai ales la calitatea abosolut ne-publică a oricăror forme de raporturi personale, îndeosebi a celor care privesc afectivitatea individului, alegerile sale cu caracter strict privat. Intimitatea priveşte aşadar tot ceea ce se referă la 6

7 aspectele cele mai intime ale unei persoane fără o legătură obligatorie cu sfera privată; este mai larg şi în aceaşi timp mai restrictiv decît conceptul de sferă privată. În general însă atunci cînd vorbim de domeniul privat ori de intimitate avem în vedere o serie de valori care cultivă dreptul individului a de a se bucura de un spaţiu privat exclusiv, în care aceste are libertatea/monopolul gîndirii, expresiei, schimburilor, responsabilităţii. Este evident că atunci cînd vorbim de spaţiu privat în acest sens îl construim prin referinţă la spaţiul public, spaţiul schimburilor libere şi obiective (în afara voinţei individului, cel mai adesea!), al libertăţii controlate de norme generale, cu caracter obiectiv şi impersonal, al regulilor sociale şi al practicilor relaţionale. De asemenea, este destul de clar că ar fi greu de operat întotdeauna o separaţie netă între privat şi public, deşi distincţia este obligatorie. De aceea, punctul de plecare al reflecţiei asupra acestei chestiuni porneşte de la conceptul-valoare de intimitate. Reflecţia asupra vieţii private este în centrul dezbaterii asupra modernităţii. Tema aparţine valorilor dominante ale modernităţii, chiar dacă sfera privată a fost dintotdeauna, cel puţin, în culturile de tip european, o valoare recunoscută. Aceasta fost legată de fondarea valorilor liberale: viaţă privată, libertate, proprietate, individ, democraţie. Problema a fost tratată însă mult timp exclusiv în legătură cu tema libertăţii, ca o problemă a autonomiei persoanei şi a libertăţii negative în raport cu statul; se fixa astfel limitele în care statul se putea amesteca în viaţa privată a unei persoane, iar prin aceasta se stabilea o relaţie antinomică exclusiv între stat şi individ. De aici distincţia primitivă între spaţiul public, al statului, îndeosebi, şi cel privat, al individului. Lărgirea treptată a conceptului (fie acesta şi neelaborat din punct de vedere teoretic) de spaţiu public, s-a edificat în raport cu noţiunea de spaţiu privat. Ca temă autonomă, aceasta este însă de dată relativ recentă. O problemă ce a devenit acum mai ales juridică decît etică. La origine, o temă etică şi care a angajat o priză etică. Chiar şi astăzi cînd tema pare să fie prin excelenţă o afacere juridică. Din punct de vedere etico-teoretic, înţelegem prin spaţiu privat un domeniu exclusiv al persoanei, recunoscut juridic şi social. Sfera privată este acel spaţiu rezervat individului şi numai lui, care este deci exclus comunităţii şi reglementărilor vieţii publice/cf. Clifford G. Christians, Mark Flacker, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Iaşi, Polirom, 2001, p. 114./ Acest principiu a fost formulat ca atare pentru prima dată de o manieră pozitivă, cu alte cuvinte, ca un principiu-sursă şi nu ca un principiu-derivat, care defineşte persoana umană, într-un eseu celebru, Dreptul la viaţă personală, care a apărut în 1890, semnat de doi jurişti americani, Samuel D. Warren şi Louis D. Brandeis, într-o publicaţie juridică americană (Harvard Law Review). Aici ei susţineau imperativul protecţiei sferei intime a persoanei prin conturarea unui nou domeniu al dreptului, fie pe calea unei legislaţii pozitive, directe, fie pe calea creării unei culturi publice atente la această problemă, respectiv prin jurisprudenţă. Chiar dacă articolul nu a provocat o schimbare imediată de perspectivă, faptul că unul dintre autori, Louis D. Brandeis a devenit membru al US Supreme Court, a permis o schimbare vizibilă: în 1928, acesta îşi justifică pe larg decizia sa într-un caz de ingerinţă în viaţa privată privitor la o anchetă a poliţiei. El teoretizează pentru prima dată dreptul cetăţeanului de a fi lăsat în pace, printr-o interpretare deschisă a Constituţiei americane: dreptul omului de fi lăsat în pace îi pare a fi cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros pentru un om civilizat. Dreptul persoanei de a fi lăsată în pace se referă la dreptul de a refuza publicitatea persoanei. 7

8 Tezele celor doi au fost reluate de o manieră articulată în anii 60 de William L. Prosser, în Statele Unite, după care s-au generalizat peste tot în ţările democratice. În România, atît dezbaterea publică, dar şi procesul legislativ în această chestiune este încă la început. Există desigur probleme de ordin conceptual foarte dificile. Pe de o parte, trecerea de la accentul paroxistic al protecţiei statului şi a comunităţii la protecţia persoanei nu a fost uşoară şi este încă obiect de negociere publică. Pe de alta, conceptul de viaţă privată trebuie mereu raportată la sensul care se acordă spaţiului public: de aceea, poate mai important decît ideea de a proteja juridic spaţiul privat este a distinge între spaţiul privat şi cel public. Critica şi chiar diabolizarea fenomenului media de astăzi vine din tendinţa acesteia de a înlătura orice distincţie între public şi privat, între ceea ce poate constitui obiectul unui interes public legitim şi ceea ce este un abuz; tendinţa de a face viaţa privată excesiv de transparentă, s-ar putea spune chiar total transparentă, astfel că media a devenit noul inamic al autonomiei persoanei, al intimităţii şi libertăţii. Este greu însă întotdeauna de spus ce trebuie încriminat aici mai întîi: instinctul voyeurist al publicului şi cedarea oamenilor de media în faţa sa ori practicile jurnalistice sau mediatice de expunere a intimităţii în spaţiul public? Cînd este media instrument şi cînd este un actor implicat? Atunci cînd vorbim despre viaţa intimă a persoanei în raport cu media, ne referim exclusiv la acele fapte reale ale unei persoane care întrucît privesc sfera privată a individului nu ar trebui date publicităţii. Cu timpul, au fost fixate limitele acestei protecţii şi cazurile de excepţie în ce priveşte dreptul publicului la informare. Vedem că această definiţie nu mai este legată exclusiv de stat, ci de public, îndeosebi de media, ca principală formă de publicitate a vieţii sociale. Totuşi, trebuie spus aici că respectul vieţii publice nu este numai de resortul jurnaliştilor, ci priveşte întreaga societate, iar media nu este singura responsabilă de această veritabilă cultură a voyerismului de astăzi. Aici desigur trebuie distins între persoanele private şi cele publice, care au statut diferit. Persoanele publice, fie acestea cele care ocupă o funcţie publică, fie cele care un grad de expunere publică mai mare, beneficiază de o anume limitare a dreptului la intimitate. Se consideră că persoana respectivă, prin faptul că a acceptat voluntar să ocupe o funcţie publică sau o poziţie publică, iar uneori că beneficiază de această poziţie, trebuie să suporte un grad mai mare de expunere publică. Iar dacă este o persoană aleasă, acest grad poate fi mărită. Astfel că, între libertatea de informare, principiu care în România este consacrat de articolul 31, alineatul 4, din Constituţie, şi respectul vieţii private, trebuie să existe un echilibru; condiţia este ca intruziunea în viaţa privată să nu fie disproporţionată în raportul cu scopurile şi să nu aibă efecte colaterale directe. Deşi cel mai adesea le găsim în combinaţie şi nu în stare pură, au fost identificate de către Miruna Runcan în cartea sa un număr de patru forme principale de agresiune la viaţa privată: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă şi publicitatea numelui şi a imaginii proprii fără acordul subiectului. /Cf. Miruna Runcan, op. cit., pasim./ În sumă, acestea se referă la orice formă de publicitate a vieţii personale: faptele cu caracter intim care nu privesc interesul public, chiar dacă pot interesa curiozitatea publicului, informaţiile medicale mai ales, cele sentimentale, familiare, financiare etc. Ele pot fi conforme cu realitatea, dar nu au un caracter public, prin urmare nu pot fi mediatizate. Aceste încălcări privesc atît documentarea cît şi redactarea sau editarea propriu-zisă. Observăm că acestea se referă atît la încălcarea sferei private cît şi la încălcarea demnităţii, care este adesea un rezultat al primei agresiuni. Le vorm aborda pe rînd, mai departe: 8

9 1. Intruziunea priveşte îndeosebi documentarea jurnalistului. Aceasta pune probleme complicate. Din punct de vedere juridic, intruziunea în sfera privată a persoanei se referă la o categorie destul de largă de fapte: de la violarea domiciliului pînă la orice acţiune de procurare de informaţii care aparţin spaţiului privat intim al persoanei, în absenţa acordului direct al persoanei în cauză sau al unui organism abilitat juridic (poliţie, procuratură, o curte de justiţie etc.). În sensul demersului de faţă, atunci cînd vorbim propriu-zis de intruziune ne referim la încălcarea de către o persoană străină sau de către o instituţie/organizaţie a spaţiului privat intim, respectiv cele care nu fac obiectul dreptului public privat (locuinţa personală şi tot ceea ce este legat de spaţiul existenţei cotidiene, care asigură intimitatea unei persoane), dar şi încălcarea formelor de proprietate privată care fac obiectul dreptului public; de asemenea, intruziunea se referă la încălcarea intimităţii în sine, fie că se referă la acţiuni şi raporturi care se desfăşoară în mod legitim în spaţiul public dar nu au un caracter public (prezenţa la manifestări publice, shopping personal etc.), fie că se manifestă în spaţiul privat, dar pot avea un caracter public (acţiuni şi raporturi de familie, prieteni, viaţă amoroasă, documente cu caracter personal şi care privesc exclusiv persoana deşi sînt emise de autorităţi publice etc.). Intruziunea se mai referă de asemenea la publicitatea domeniului privat: locuinţa sau orice altă formă de proprietate exclusivă a unei persoane, spaţiul de muncă, spaţiul unei organizaţii private, acte şi scene intime (familiale, de grup etc.), documente de natură personală, care nu privesc direct o altă persoană. Modelul cel mai extins de intruziune este cel al reporterului prădător, jurnalistul dispus să încalce toate regulile vieţii publice pentru a strînge informaţiile necesare exercitării profesiunii sale. Putem aminti aici cazul reporterului Pro TV care a filmat scena unei drame familiale cumplite, în 1996, atunci cînd după un accident aviatic petrecut lîngă Baia Mare, în care membrii echipajului şi-au pierdut viaţa, s-a prezentat la domiciliul unuia dintre piloţii ucişi, cu intenţia de a filma durerea soţiei copilotului ucis; faptul agravant este că reporterul nu numai că este cel care aduce vestea morţii, şi că filmează momentul, iar postul respectiv difuzează acest material, dar mai ales că reporterul pare să-şi fi construit naraţiunea ca pe o capcană la adresa femeii: el o anunţă că venise pentru a filma pentru cu totul alte motive, îi pune întrebări despre soţul ei, despre alte lucruri, pentru ca apoi în timp ce se filma să-i anunţe catastrofa; nu regăsim nici un fel de respect faţă de durerea umană şi mai ales faţă de natura intimă a acesteia. 2. Dezvăluirea de fapte jenante; se crede adesea că este o aplicaţie a problemei juridice a intruziunii, în timp ce alţii cred că nu se confundă cu aceasta, întrucît intruziunea priveşte mai cu seamă maniera de documentare, pe cînd dezvăluirea de fapte jenante se referă la conţinutul mesajului jurnalistic. Dezvăluirea de fapte jenante se referă la acele fapte ale unei persoane care pot avea un caracter public dar care nu privesc interesul public la un moment, dar şi la orice formă de publicitate a vieţii personale: faptele cu caracter intim care nu privesc interesul public, chiar dacă pot interesa curiozitatea publicului, informaţiile medicale mai ales, cele sentimentale, familiare, financiare etc. Ele pot fi conforme cu realitatea dar nu au un caracter public. Faptele jenante se referă la acele imagini sau relatări care se obţin jurnalistic vorbind prin efortul de documentare nemijlocită a jurnalistului (relatare, fotografiere, filmare sau alte forme de înregistare a realului) sau printr-un efort de documentare mediat de alte forme de investigaţii: dosare intrumentate de sistemul legal al statului şi care nu au un caracter public sau nu fac obiectul interesului public. Etic vorbind, dezvăluirea de fapte jenante reprezintă o formă de intruziune în viaţa privată, nu atît la nivelul practicilor jurnalistice (a documentării), cît în ce priveşte redactarea şi editarea unor informaţii media; intruziunea nu înseamnă doar încălcarea fizică a domeniului privat, ci şi încălcarea simbolică a tot ce înseamnă sfera privată; este 9

10 un fapt jenant tot ceea ce priveşte o persoană şi nu poate avea un caracter public, adică nu priveşte interesul public sau mai ales poate provoca daune unei persoane, morale sau materiale. Această problemă ne oblică la o distincţie mai fină dintre privat şi public, dintre legitim şi ilegitim. Revista Paris Match publica pe la finele anilor 70 un şir de fotografii care îl reprezentau pe cîntăreţul şi poetul francez Jacques Brell în timp ce ieşea dintr-un sanatoriu pentru bolnavii de cancer; din colaj reieşea că artistul, care dispăruse de cîţiva ani din viaţa publică, suferea de o formă avansată a bolii; faptul că Brell a intentat proces pentru violarea vieţii private şi a cîştigat cu puţin înainte de a muri este un fapt secundar; o mare parte a publicului a fost indignată de atitudinea săptămînalului francez; a greşit oare fundamental publicaţia respectivă? Au personalităţile dreptul la discreţie şi respect datorate suferinţei umane? Aceste întrebări trebuie puse totuşi, întrucît foarte adesea media este un simplu instrument pentru starurile care îşi exihibă intimitatea, în scris sau în alte forme în scopuri comerciale evidente. Totuşi este imperativ să se facă pe acest plan distincţia dintre dezvăluirea de fapte jenante, care poate fi un gest jurnalistic neprincipial, în sensul că faptele prezentate nu au un caracter public, dar care poate fi în anumite limite rezonabil, şi calomnia, care înseamnă, prezentarea de fapte false. De asemenea, între dezvăluirea de fapte jenante şi compromiterea sau şantajul, în primul caz nu se sugerează existenţa unei acţiuni deliberate de utilizare a unor informaţii cu titlu personal sau care nu privesc interesul public pentru a compromite o persoană (date de exemplu privind conduitele (orientările, cum se spune mai nou!) sexuale ale unei persoane). Din nefericire, avem o cazuistică foarte bogată aici; voi prezenta doar două cazuri recente: a. cazul Ieşeanul; avem aici fapte jenante despre o persoană, care nu sînt de interes public şi care în plus sînt obţinute prin intermediul accesului probabil ilegal la un dosar civil, a cărei cauză fusese suspendată în instanţă; personajul principal este într-adevăr o persoană publică: publicist şi scriitor cunoscut, ocupă o funcţie de director al unei unităţi în subordinea Ministerului Culturii; el fusese acuzat de soţia sa într-un proces de divorţ de adulter şi că avea o relaţie sentimentala cu fiica sa vitregă, cu care fusese surprins într-o poziţie cel puţin indecentă de către aceasta; nu existau probe materiale, dar povestea de dragoste era un fapt notoriu în Iaşi; problema era ca în momentul respectiv dosarul era clasat: părţile conveniseră să se împace; aşadar, nu mai exista evenimentul; avea dl. respectiv responsabilităţi morale mai mari decît ale unui om obişnuit? b. Cazul George Pruteanu: la începutul anului 1997, Academia Caţavencu a publicat o sentinţă judecătorească veche de peste douăzeci de ani, în care senatorul de atunci PNTCD, George Pruteanu, era condamnat împreună cu un complice pentru svîrşirea a opt infracţiuni de spargere şi furt. Era legitimă o asemenea dezvăluire? Nu are o persoană dreptul la reabilitare? Pînă unde merge responsabilitatea trecutului propriu? 3. Punerea persoanei într-o lumină falsă; aceasta înseamnă: a interpreta tendenţios sau fals fapte reale, a le asocia în mod grosolan, unidirecţional, a le interpreta reducţionist cu scopul de a produce prin aceasta daune onoarei sau demnităţii unei persoane. După cum se vede cu uşurinţă, punerea cuiva într-o lumină inadecvată, în măsură să aducă atingere demnităţii şi intereselor persoanei priveşte îndeosebi demersul editorial. Desigur că uneori documentarea poate fi făcută superficial sau neprofesional, de asemenea perspectiva jurnalistului poate fi nepotrivită, însă cel mai adesea primul responsabil este editorul, cel puţin în cazul unor campanii de presă ori a presistenţei în recunoaşte culpa. Aceasta nu exclude responsabilitatea jurnalistului, fie ca urmare a relei intenţii, fie ca urmare a neprofesionalismului 1

11 sau a altor cauze obiective. Dar dacă aceasta nu ascunde o intenţie instrumentală (a utiliza acest demers pentru şantaj, dezinformare, propagandă ori răzbunare!) şi ziaristul acceptă să-şi facă mea culpa public atunci problema nu este în general foarte gravă. În presa noastră, cele mai vizibile şi frecvente probleme apar în cazul legendelor fotografiilor sau al titrajului: dezacordul dintre ilustraţie/titlu şi conţinut sau exagerarea unei părţi a conţinutului; de asemenea, în legătură cu modulaţia tonului şi/sau unghiului de abordare a unui articol sau a unei chestiuni. 4. Publicitatea imaginii şi a numelui fără acordul persoanei priveşte de asemenea mai curînd demersul editorial, căci importantă este aici nu atît culegerea de informaţii în sine ci mediatizarea acestora. Oricum publicitatea ilicită a imaginii şi a numelui persoanei este de asemenea o problemă foarte complicată şi uneori cu implicaţii absurde. Trebuie mai întîi observat dublul sens al noţiunii de imagine: imaginea ca picture, foto, ilustraţie, şi imaginea ca un complex de reprezentări generale asupra cuiva. Se înţelege că aici ne interesează cel de-al doilea sens. Problema imaginii publice a unei persoane este o temă importantă, mai cu seamă atunci cînd indivizii cad victimă agresivităţii publicitare a unor jurnalişti sau canale media. Este vorba fireşte de publicitatea abuzivă a vieţii private a persoanelor, indiferent dacă se află în spaţiul public sau în spaţiul privat: de la publicitatea unor simpli cetăţeni aflaţi în spaţiul public, la publicitatea unor persoane publice, fotografiate în spaţiul public fără acordul lor, în poziţii jenante sau cel puţin devaforabile, aflate însă într-o postură de persoane private în acel moment. O mare discuţie ce se reiterează cu regularitate este aceea privind maniera în care trebuie tratate vedetele industriei spectacolului: au acestea dreptul la protecţia imaginii, cît anume şi în ce fel? Două cazuri oarecum opuse au agitat cu ceva timp în urmă această discuţie: top-modelul Naomi Campbell versus Daily Mirror, dar mai ales enormul scandal legat de viaţa şi moartea prinţesei Diana. Li se pot restrînge acestor vedete, care trăiesc din exploatarea comercială a condiţiei lor de staruri, sfera vieţii private? Nu, evident. Dar, în schimb, pot face obiectul unor dezvăluiri de fapte jenante, fără însă a li se atinge gratuit reputaţia; este vorba de imagini, documente, care privesc viaţa privată a unei persoane, dar care au legătură cu interesele publice şi care nu sînt motivate exclusiv comercial. Legislaţia americană prevede că persoanele private care se află în locuri publice pot fi fotografiate, filmate, înregistrate etc., dar numai dacă aceasta nu înseamnă hărţuirea acelei persoane; totuşi, această legislaţie are tendinţa de valoriza mai mult dreptul persoanelor de a fi lăsate în pace. /Cf. Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin, Legislaţia comunicării publice, Iaşi Polirom, 2002, p. 86 sqq./ Din punct de vedere deontologic, se acceptă o serie de excepţii rezonabile de la restricţiile legate de respectarea acestui principiu: atunci cînd există clar o ameninţare la adresa comunităţii care prin publicitate ar putea fi înlăturată, în anumite cazuri de persoane publice, atunci cînd subiectul doreşte în mod explicit aceasta, dar şi aici cu numeroase reţineri, pentru a nu crea un precedent şi mai ales a nu crea interes public pentru aceasta; apoi, în anumite situaţii se manifestă tendinţa de a discrimina persoanele publice în raport cu cele private: principiul pe care se bazează această discriminare este că persoanele publice sînt persoane de mare interes public, care au acceptate notorietatea şi care se bucură de beneficiile acesteia; în cazul persoanelor publice care deţin funcţii publice atunci discriminarea poate funcţiona şi mai profund; este drept, acesta este un principiu cu multe riscuri. Dar faptul cel mai important în această problemă se referă la exploatarea mediatică a suferinţei: publicarea numelor şi imaginilor unor victime precum cele ale unor violuri, dar şi în cazul victimelor unor catastrofe, cultivarea 1

12 unui fals sentiment de compasiune publică împotriva dorinţei victimei. Dreptul universal al unei victime de a avea intimitatea durerii este imperativ şi nu negociabil. Media este chemată de aceea să cultive o serie de valori pozitive precum protecţia victimei şi respectul principiului reabilitării. Astfel, în majoritatea codurilor deontologice se recomandă confidenţialitatea numellui şi imaginii delincvenţilor minori, premisa de plecare fiind aceea că şansele sale de reabilitare ale minorului sînt mai mari decît ale adultului. c. Respectul demnităţii persoanei Valorile ca şi formele de abuzuri ale media enunţate mai sus privesc în aceeaşi măsură acest principiu. Deosebirea se referă la natura cu mult mai generală şi implicit vagă a acestuia în raport cu viaţa privată în general. De aici miza deontologică mai profundă a problemei. Nu mai avem reguli precise şi situaţii relativ clare cît mai curînd de un angajament moral al jurnaliştilor, în sensul de a trata persoana umană în general ca obiect noncomercializabil, iar în raport cu aceasta, refuzul de a încuraja morbidul sau orice formă de diverstisment sexual. Multe coduri deontologice prevăd expres că nu se fac publice cadavrele, victimelor unor masacre etc. decît în anumite circumstanţe, însă limitele acesteia sau mai bine spus limitele publicităţii sînt în general mereu un subiect în dezbatere publică. Respectul faţă de victime trebuie să cuprindă în aceeaşi măsură publicitatea care se face călăilor. Pe lîngă respectul faţă de victime, care să se evite în mod explicit a se face publice numele sau imaginea femeilor violate sau victime ale unor tratamente dezonorante, se cere de asemenea a se evita publicitatea asasinului. Acum cîţiva ani, ziarul francez Le Figaro, mai curînd un ziar politic şi de informaţii generale, publica un interviu cu un algerian acuzat de triplu asasinat de către justiţia franceză, dar care se afla deţinut în Portugalia, în care acesta îşi mărturisea crimele şi oferea detalii şocante ale asasinatelor. Interviul a fost un subiectul unei enorme controverse în Franţa: are dreptul un asasin să se exprime asupra victimelor sale, să-şi relateze crimele şi să se prezinte ca un erou? Din punct de vedere public, cele mai cunoscute aspecte ale principiului respectului demnităţii persoanei sînt insulta şi calomnia, mai ales datorită unor norme juridice care sancţionează extrem de drastic aceste fapt, inclusiv cu închisoarea. În România de exemplu, Codul Penal actual consideră insulta şi calomnia care pot fi imputate jurnaliştilor drept circumstanţe agravante. În general, din punct de vedere juridic, se defineşte insulta ca fiind acea faptă care aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane, fie prin cuvinte, fie prin gesturi, fie prin oricare altă categorie de mijloace sau prin expunerea la batjocură. De asemenea, în aceaşi categorie intră orice referinţă cu caracter jignitor la un defect sau la o infirmitate fizică, maladie etc., indiferent dacă este reală sau nu (Art. 205). La rîndul său, calomnia este definită drept afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiunea penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public (Art. 206). Este adevărat că în ambele cazuri este acceptată proba verităţii, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim (Art. 207). Nu ni se precizează însă ce este acela un interes legitim. Pe acest plan, abuzurile sînt numeroase, dar cel mai adesea jurnaliştii sînt victimele. În plus, nu se face nici o distincţie între persoanele publice şi cele private, chiar dacă între timp lucurile par a se mai schimba. 1

13 Toate aceste norme juridice nu pot înlocui însă propria reflecţie a jurnaliştilor asupra acestui subiect. Din punct de vedere deontologic, se acceptă o serie de excepţii, mai cu seamă în cazul persoanelor publice alese. Principiul pe care se bazează această discriminare este că persoanele publice sînt persoane de mare interes public, care au acceptate notorietatea şi care se bucură de beneficiile acesteia; în cazul persoanelor publice care deţin funcţii publice atunci discriminarea poate funcţiona şi mai profund. Aici se aplică în evaluarea circumstanelor principiul balanţării. Jurispridenţa CEDO ne oferă cîteva exemple interesante precum cazul Lingens versus Austria; decizia Curţii, favorabilă jurnaliştilor, a fost justificată prin aceea că aleşii publici trebuie să suporte critici mai aspre decît oamenii obişnuiţi, întrucît ei sînt plătiţi din bani publici şi pot lua decizii de interes public. La fel, în cazul N.Y. Times vs. Sullivan, Curtea Supremă a SUA arăta că în anumite cazuri minciunile cu aspect calomniator cu privire la comportamentul public al unor persoane oficiale pot fi tolerate dacă nu sînt rău intenţionate în fondul lor sau nu contrazic cu bună ştiinţă realitatea. Curtea aprecia ca libertatea presei este mai importantă decît reputaţia unor oficiali. d. Norme şi valori deontologice legate de principiul respectului persoanei Codurile şi elaboraţiile deontologice acordă o mare importanţă acestui protecţiei persoanei. Toate principalele coduri deontologice din media au prevederi în legătură cu imperativul respectului persoanei; mai ales ca viaţă privată. În raport cu aceasta se cere evitarea senzaţionalismului, respingerea unei culturi a violenţei, refuzul publicităţii gratuite şi inconvenabile a victimelor etc. După cu se arată într-un cod deontologic american mijloacele de informare vor evita să stimuleze curiozitatea morbidă asupra detaliilor vicioase sau criminale (Codul etic al sindicatului SDX) Se acceptă în general că tot ceea ce serveşte oamenilor obişnuiţi trebuie să aibă prioritate în faţa oricărei cauze ori slogan, precum şi obligaţia morală a jurnaliştilor de a stabili un just echilibru între domeniul public şi cel privat, al persoanei. Discuţia legată de dilema protecţia intimităţii versus protecţia liberei informări este încă departe de a fi produs un răspuns larg acceptat. S-au conturat însă o serie de tendinţe care pun accentul mai ales pe stabilirea unui consens minimal asupra acestei chestiuni. Cele trei principii etice care fixează normele intruziunii în viaţa privată în media americană: 1. Decenţa şi corectitudinea nu sînt negociabile; 2. Principiul valorii sociale a reabilitării, ca un criteriu de selecţie a informaţiilor legate de viaţa privată care merită a fi difuzate; 3. Demnitatea persoanelor nu trebuie afectată de privilegiul presei de a informa publicul. În Europa, tendinţa este identică: Jurnalistul are obligaţia de a respecta viaţa particulară a oricărei persoane (Charta de la München); În ce priveşte sinuciderile, regula noastră este tăcerea, cu două excepţii: dacă s-a produs într-un loc public sau dacă faptul este legat de evenimente publice sau profesionale de interes public (Regulamentul ziarului francez regional Ouest France ); Nu vor fi publicate declaraţii sau fotografii care ofensează onoarea, religia, rasa, ori care sînt tributare senzaţionalismului născut din violenţă şi provocator de violenţă (Codul de presă al Asociaţiei Ziariştilor Germani) În concluzie, respectul persoanei înseamnă că persoana umană trebuie respectată înaintea oricăror alte considerente de ordin instrumental; persoana fizică şi morală; persoana ca realitate dată şi nu persoana abstractă; 1