Curtea Europeanã de Justitie si Dreptul de Stabilire (art. 43 TUE)

Transcription

1 Curtea Europeanã de Justitie si Dreptul de Stabilire (art. 43 TUE) 1. Importanta si sediul materiei 2. Art. 43 norme, efectul direct si aplicarea lui NORME EFECTUL DIRECT 3. Dreptul de stabilire NOTIUNI GENERALE PERSOANE JURIDICE NATIONALITATEA PERSOANELOR JURIDICE CUPRINSE ÎN DEFINITIA ART. 48 EXERCITAREA DREPTULUI DE STABILIRE SEDIUL PRIMAR SI SEDIUL SECUNDAR SEDIUL DIN PERSPECTIVA EXERCITÃRII DREPTULUI DE STABILIRE ELIMINAREA DISCRIMINÃRII, DIRECTE SAU INDIRECTE 4. Restrictii care sunt permise de cãtre TUE INTERES PUBLIC EXERCITIUL AUTORITÃTII PUBLICE POLITICÃ, SECURITATE SI SÃNÃTATE PUBLICÃ 5. Drepturile persoanelor cãrora le-a fost îngrãdit în mod ilegal exercitiul dreptului de stabilire CELE TREI CONDITII ÎN CARE O PERSOANÃ LEZATÃ VA PUTEA CERE DESPÃGUBIRI PENTRU ÎNCÃLCAREA DREPTULUI DE STABILIRE COMPENSAREA PREJUDICILUI 1

2 1. Importanta si sediul materiei Garantarea dreptului de stabilire reprezintã unul dintre principiile fundamentale care stau la baza Comunitãtii Europene. Sediul materiei îl reprezintã Tratatul de la Amsterdam, care îmbunãtãteste Tratatul de constituire a Uniunii Europene, Tratatul de constituire a Comunitãtilor Economice si alte tratate asociate acestora, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitãtii C 340/10 noiembrie 1997 contine prevederi speciale în aceastã materie, respectiv Partea 3 Politici Comunitare, Titlul III Libera Circulatie a Personaleor, Serviciilor si Capitolul 2 Dreptul de stabilire. Faptul cã principiul libertãtii dreptul de stabilire este inclus în Titlul III, dedicat liberei circulatii a personelor, nu este întâmplãtoare. Crearea Pietei Interne si dezvoltarea acesteia trebuie sã aibã la bazã garantarea dreptului de stabilire a tuturor personalelor, atât fizice cât si juridice, pe teritoriul oricãrui stat membru, în aceleasi conditii ca cetãtenii sau nationali statului pe teritoriul cãruia a fost exercitat dreptul de stabilire. 2. Art. 43 norme, efectul direct si aplicarea lui NORME În limitele prevãzute de prezentul Capitol, acest articol permite exercitarea oricãrei activitãti economice în nume propriu pe teritoriul unui stat membru si dreptul de a înfiinta filiale, agentii sau subsiduare în oricare dintre statele membre. Art. 43, coroborat cu art. 48, garanteazã dreptul de stabilire atât persoanelor fizice, cetãteni ai statelor membre ale UE, cât si celor juridice, conform definitiei cuprinse în art. 48, în conditii de egalitate. Articolul 43 (fostul articolul 52) Within the framework of the provisions set out below, restrictions on the freedom of establishment of nationals of a Member State in the territory of another Member State shall be prohibited. Such prohibition shall also apply to restrictions on the setting-up of agencies, branches or subsidiaries by nationals of any Member State established in the territory of any Member State. Freedom of establishment shall include the right to take up and pursue activities as self-employed persons and to set up and manage undertakings, in particular companies or firms within the meaning of the second of Article 48, under the conditions laid down for its own nationals by the law of the country where such establishment is effected, subject to the provisions of the Chapter relating to capital. Articolul 43 contine prevederi pentru garantarea dreptului de stabilire. Prin introducerea sintagmei shall be prohibited, care contine forma puternic imperativã a verbului to be, intentia Uniunii Europene de a ridica la rang de principiu fundamental libera circulatie a personelor devine evidentã. Mai mult, rangul de principiu fundamental al dreptului comunitar pe care Articolul 43 îl are a fost stabilit de cãtre Curtea Europeanã de Justitie prin cazurile Cazul C-70/95 [1997] ECR I-3395 si Cazul Gebhard C-55/94 [1995] ECR I În aceste conditii, dreptul comunitar limiteazã puterea de legiferare a statelor membre, astfel încât orice mãsurã legislativã adoptatã la nivel national sã nu punã bariere, de orice tip ar fi ele, în calea exercitiului efectiv al libertãtilor fundamentale prevãzute de cãtre Art. 43 si 48 alte Tratatului. Cazul UNECTEF v Heylens and Others 222/86 [1987] ECR 4097, 11, Kraus Cazul C-19/92 [1993] ECR I În Kraus, un cetãtean german, Dieter Kraus, dupã ce a trecut primul examen de stat în drep, a studiat în Regatul Unit al Marii Britanii, unde a obtinut un titlu de master în drept LL.M din partea Universitãtii Edinburgh. Dupã întoarcerea în Germania, el a lucrat ca asistent universitar la Universitatea din Tuebingen, dupã care a urmat o serie de cursuri pregãtitoare în vederea înscrierii pentru cel de al doilea examen de stat în drept. În vederea acestui lucru, d-l Kraus a trimis copii dupã actele de studiu, respectiv si dupã diploma obtinutã de la Universitatea Edinburgh, Ministerului Stiintelor si Artelor din landul baden - Wuertember. Legea germana din 7 iunie

3 cerea ca orice titlu academic (reichgesetblatt)statua cã diplomele care atestã absolvirea unui curs universitar în germani pot fi folosite pe teritoriul Germaniei fãrã a avea nevoie de o altã autorizare, în timp ce cetãtenii germani care au obtinut un titlu universitar într-un alt stat trebuie sã obtinã o autorizatie din partea ministerului competent din landul în care doreste recunoasterea diplomei. Aceastã ultimã cerintã se aplicã si celor care nu au cetãtenia germanã, inclusiv cetãtenii celorlate state membre, cu exceptia persoanelor care, fie se aflã pe teritoriul german ca angajati în cadrul misiunilor diplomatice fie se aflã pe teritoriul german pentru o perioadã mai micã de trei luni sau pentru scopuri personale, doar în aceste cazrui persoanele în cauzã având dreptul a-si folosi diplomele universitare fãrã a autorizare perealabilã. Pentru obtinerea autorizatiei de folosire a unui titlu universitar strãin e nevoie de completarea unui formular tip, la care se vor atasa o serie de documente doveditoare, iar în landul Baden Wurttemberg se mai cerea si plata unei sume de 130 DEM. Codul Penal German pedepseste cu titlu de contraventie, cu închisoarea pânã la un an sau cu amendã, folosirea unui titlu universitar obtinut în afara Germaniei fãrã autorizare. CEJ a considerat cã nici o prevedere a TUE nu împiedicã un stat membru sã aibã o anumitã procedurã care sã impunã o procedurã de autorizare prealabile pentru diplomele postuniversitare obtinute în afara Germaniei, atâta timp cât aceastã procedurã este directionatã doar pentru verificarea modului de acordare a titlului academic, cã procedura este accesibilã si nu implicã plata unor taxe fparte mari, refuzul de acordare a autorizatie poate fi supus apelului, persoana în cauzã poate sã înteleagã motivele care stau la baza deciziei si cã, în cazul în care procedura administrativã nu a fost respectatã, pedeapsa este proportionalã cu gravitatea faptei. Prevederile Art. 43, cât si ale celorlalte articole care fac parte din Capitolul II, conferã drepturi atât persoanelor fizice cât si celor juridice. Cazul C-70/95 [1997] ECR I si Gebhard C-55/94 [1995] ECR I În cazul se pune problema unei organizatii care doreste sã se stabileascã pe teritoriul Italiei si care invocã prevederile Tratatului pentru a asigura implementarea principiului non-discriminãrii. În cazul Gebhard este vorba de un cetãtean german, care are dreptul de a profesa meseria de avocat pe teritoriul Germaniei, care lucreazã în domeniul asistentei juridice în Italia. EFECTUL DIRECT Desi în general articolele cuprinse în Tratat tratatelor nu au aplicabilitate directã, existã si exceptii. Astfel, un articol continut în Tratatul EU are direct efect, dacã acesta conferã drepturi cetãtenilor EU în mod clar si cu suficientã precizie, respectivele drepturi nu sunt conditionate de prevederile unor alte articole, iar autoritãtile nationale nu pot sã interpreteze respectivele norme în functie de propriile interese. Asa cum a statuat Curtea Europeanã de Justitie în cazul Cazul `` C-2/74 [1974] ECR , art. 43 contine prevederi clare si complete, capabile sã aibã un effect direct. Art. 43 este complet din punct de vedere juridic si este capabil sã fie invocat si sã producã efecte în relatiile dintre statele member si persoane fizice. Cazul Costa C- 6/64 [1964] ECR 585 Datoritã efectului sãu direct, art. 43 poate fi invocat în fata instantelor nationale de cãtre orice persoanã, fizicã sau juridicã, a cãrui drept de stabilire a fost lezat de un stat membru. Cazul Reyners C-2/74 [1974] ECR Statele member sunt obligate sã respecte principiul stabilt prin art. 43 în privinta oricãrui act legislativ elaborat de cãtre ele, chiar în absenta unei reglementãri similare la nivel european. Cazul Inasti C-53/95 [1996] ECR I si cazul Stanton C- 143/87 [1988] ECR Mai mult, statele membre, în virtutea art. 5 al Tratatului, sunt obligate sã ia orice mãsurã necesarã pentru a asigura respectarea obligatiilor care le revin din Tratat 3

4 si de a se abtine de la luarea oricãrei mãsuri care ar putea periclita atingerea obiectivelor stabilite de cãtre Tratat. Cazul Kraus C-19/92 [1993] ECR I În cazul în care un state membru adoptã un act normativ care intrã în contradictie cu prevederile Tratatului EU, chiar cu acele prevederi ale tratatului care au directã aplicabilitate, singurul remediu este înlocuirea respectivului act national printr-unul cu o fortã juridicã egalã. Simplele practici administrative, care prin natura lor sunt acte individuale, care nu beneficiazã de o publicitate de amploare, nu pot fi percepute ca reprezentând o îndeplinire a obligatiilor pe care statul în cauzã si le-a asumat prin semnarea Tratatului. Cazul Commission v Italy 168/85 [1986] ECR , cazul Commission v France [1996] ECR I În cazul acelor articole din Tratat care sunt direct aplicabile, respectarea lor este obligatorie pentru toate institutiile statelor membre, fãrã a mai fi nevoie de implementarea acestor prevederi în legsilatia nationalã. Cu toate acestea, Curtea Europeanã de Justitie în cazul Commission v Netherlands (1986) ECR 1219, din 20 martie 1986 a statuat faptul cã dreptul persoanelor de a-si sustine cauza în fatã instantelor nationale în baza unor articole din Tratat cu efect direct reprezintã doar un prim stadiu de implementare a Tratatului, tocmai pentru a evita situatiile ambigue în privinta posibilitãtii de a invoca dreptul comunitar în fata instantelor nationale si pentru a nu oferi sansa statelor membre sã se apere prin pasivitatea de a implementa legislatia comunitarã. Cazul Commission v Italy C-168/85 [1986] ECR În cazul normelor pe care un stat membru le aplicã propriilor cetãteni, prevederile art. 43 pot fi invocate de cãtre un cetãtean al unui alt stat membru în primul stat, pe teritoriul cãruia îsi exercitã dreptul de stabilire. Cazul Reyners C-2/74 [1974] ECR În ceea ce priveste persoanele care desfãsoarã activitãti economice în nume propriu, CEJ a stability cã prevederile art. 43 le sunt aplicabile, deoarece dreptul de stabilire include, în cazul cetãtenilor statelor member, dreptul de a desfãsura activitãti economice în nume propriu, cu conditia respectãrii legislatiei statului în care acest drept este exercitat. Cazul Commission v Greece C-62/96 [1997] ECR I si Cazul Klopp C-107/83 [1984] ECR Dreptul de stabilire NOTIUNI GENERALE Conceptul de drept de stabilire, asa cum este el abordat în Tratatul UE, are o amplã sferã de actiune, permitând persoanelor care au cetãtenia sau nationalitatea UE sã participe, în mod stabil si continuu, la viata economicã din toate statele membre si de a profita de posibilitãtile pe care Piata Internã le oferã, contribuind astfel la întregirea activitãtilor pe care le pot desfãsura persoanele fizice în nume propriu. Cazul Reyners v Belgium 2/74 [1974] ECR 631, 21, Cazul Gebhard C-55/94 [1995] ECR I În cazul Reyners, prin drept la stabilire a înteles dreptului unui cetãtean olandez care era calificat a exercita profesia de avocat de a exercita aceastã profesiei pe teritoriul Belgiei. Curtea Europeanã de Justitie a confirmat cã art. 43 si art. 48 ale Tratatului implementeazã principiul fundamental prevãzut în art. 3 lit c. al Tratatului si care statueazã cã, din perspectiva art. 2, activitãtile Comunitãtii Europene includ si eliminarea oricãror bareiere în calea liberei circulatii a persoanelor, asa cum a fost stabilit în Cazul Watson and Belmann, 118/75 [1976] ECR 1185, 1, cazul The Queen, ex parte Secretary of State for the Home Department v Immigration Appeal Tribunal and Surinder Singh, C-370/90 [1992] ECR I-4265, si cazul Kraus C-19/92 [1993] ECR I Dreptul de stabilire, asa cum rezultã din prevederile art. 43 si ale art. 48, conferã oricãrei persoane fizice care, fiind cetãtean al unui stat membru, dreptul de a 4

5 desfãsura orice tip de activitãti economice pe cont propriu pe teritoriul oricãrui alt stat membru si dreptul de a înfiinta si co-ordona agentii, sucursale sau filiale. Cazurile Gebhard C-55/94 [1995] ECR I si C-70/95 [1997] ECR I În cazul Gebhard este vorba de un cetãtean german, care, având dreptul de a practica avocatura pe teritoriul Germaniei, s-a stability, împreunã cu sotia si cu cei trei copii în Italia, unde a înfiintat o firmã de avocaturã. În cazul Sodemare, este vorba de o companie din Luxemburg care îsi exercitã dreptul de stabilire pe teritoriul Italiei. Dreptul de stabilire este recunoscut si persoanelor juridice, care au fost înfiintate în conformitate cu prevederile legale ale unui stat membru si care s-au înregistrat, au sediul central de administratie sau principalul sediu de afaceri într-unul dintre statele membre ale Comunitãtii. Astfel, ele pot sã îsi exercite dreptul de stablire conferit de cãtre art. 48 al Tratatului prin înfiintarea unei agentiii sau sucursale într-un alt stat membru. Cazurile Commission v France 270/83 [1986] ECR 273, 18, Commerzbank C-330/91 [1993] ECR I-4017, 13, ICI C-264/96 [1998] ECR I , Commission v Greece Cazul C-62/96 [1997] ECR I În cazul în care un stat membru prevede imperativ îndeplinirea unor conditii privitoare la necesitatea înregistrãrii managementului în cazul stabilirii unui sediu principal sub formã de agentie, filialã sau reprezentantã prevederile art. 48 sunt încãlcate. Cazul Commission v Greece C-62/ ] ECR I , Commission v Ireland C-151/96 [1997] ECR I si Commission v France C-334/94 [1996] ECR I PERSOANE JURIDICE Dacã în privinta persoanelor fizice lucrurile nu sunt extrem de complicate, art. 43 coroborat cu art. 48 acordã societãtilor comerciale, înfiintate în conformitate cu legislatia în vigoare din statul membru unde s-au înregistrat, unde au sediul principal sau unde se aflã sediul administrativ, dreptul de a se stabi pe teritoriul altor state membre sub forma de agentii sau filiale. În virtutea art. 48 alin.1, denumirea generica de continutã în tratat de societãti comerciale si întreprinderi cuprinde atât societãti comerciale si întreprinderi si cooperative, personale juridice de drept public sau privat, cu expetia organizatiilor non-profit. Curtea Europeanã de Justitie a stabilit cã o societate comercialã sau întreprindere, care are nationalitatea unui stat membru, care doreste sã stabileascã sucursale într-un alt stat membru, va fi tratatã în acelasi mod ca si orice persoanã fizicã cetãtean al unui stat membru. Cazul Futura & Singer C-250/95 [1997] ECR I Art. 48 (fostul 58) Companies or firms formed in accordance with the law of a Member State and having their registered office, central administration or principal place of business within the Community shall, for the purposes of this Chapter, be treated in the same way as natural persons who are nationals of Member States. Companies or firms means companies or firms constituted under civil or commercial law, including cooperative societies, and other legal persons governed by public or private law, save for those which are non-profit-making. NATIONALITATEA PERSOANELOR JURIDICE CUPRINSE ÎN DEFINITIA ART. 48 Tinând cont de diferitele sisteme de drept existente în statele membre, pentru determinarea nationalitãtii unei societãti comerciale se va tine cont fie de sediu principal, fie de centrul administrativ fie de locul în care societatea s-a înregistrat. Acest lucru a fost confirmat si de cãtre Curtea Europeanã de Justitie în cazurile Commission v France 270/83 [1986] ECR 273, 18, Commerzbank C-330/91[1993] ECR I-4017, 13 si Daily Mail C-81/87 [1988] ECR

6 Daily Mail este un caz cheie în materia dreptului de stabilire. Astfel, conform legislatiei existente în Regatul Unit al Marii Britanii, o societate comercialã care a fsot înregistratã si care îsi are sediul în Marea Britanie poate sã îsi stabileascã centrul principal de management si control în oricare alt stat membru al Comunitãtii Europene, fãrã a-si pierde personalitatea juridicã conform legii Regatului Unit. Conform legislatiei fiscale a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, doar societãtile comerciale care sunt rezidente pe teritoriul statului din punct de vedere fiscal sunt subiecte fiscale. Criteriul dupã care se evalueazã dacã o societate comercialã este sau nu subiect de drept fiscal este cel al locatiei centrului principal de management si control. Sectiunea 482 (1) a Legii cu Privire la Impozitul pe venituri si profit din 1970 împiedicã societãtile comerciale de a renunta la rezidentã UK fãrã acordul Ministerului Finantelor. În 1984, societatea în cauzã, un holding, a cerut consimtãmântul Ministerului Finatelor legat de transferarea sediului principal de management si control în Olanda, stat în care legislatia permite societãtilor comerciale stabilirea sediului principal pe teritoriul lor; societatea în cauzã a propus întâlniri ale consiliului de administratie si închirierea de birouri pe teritoriul Olandei. Fãrã a astepta aprobarea, societatea a decis deschiderea unui sediu de management al investitiilor în Olanda, cu scopul declarat de a furniza servicii tertelor pãrti. Scopul pentru care firma dorea sã ãsi transfere sediul central de management si control în Olanda este cel de a vinde o parte seminificativã a activelor sale, iar din profitul obtinut în acest mod sã achizitionaze propriile actiuni. În acest mod, se evita plata unor taxe cerute de cãtre legea existentã în regatul Unit, mai ales în ceea ce priveste câstigul realizat prin vânzarea activelor. Dupã ce societatea si-ar fi stabilit sediul central si de control pe teritoriul Olandei, nu ar fi trebui sã plãteascã taxe numai pentru câstigurile rezultate dupã efectuarea transferului de sediu. Dupã negocieri cu Ministerul Finantelor, care dorea ca cel putin o parte din active sã fie vândute înainte de transefrul sediului, societatea a înaintat o plângere Curtii Supreme de Justitie, sustinând cã s-au încãlcat prevederile art. 43 si 48 alte TUE, care i-ar fi conferit dreptul de a-si transfera sediul central si de control pe teritoriul oricãrui alt stat membru fãrã a mai avea nevoie de o autorizatie prealabilã. Decizia CEJ a statuta cã prevederile art. 43 si 48 nu conferã în mod direct vreun drept societãtilor comerciale înregistrate într-un stat membru de a-si transfera sediul de control si management într-un alt stat membru, acelasi lucru putând fi afirmat si de cãtre Directiva 73/148 din 21 mai 1973 cu privire la abolirea oricãror restrictii legate de libera circulatie si a dreptului de rezidentã în cadrul Comunitãtii pentru acei cetãteni si nationali ai statelor membre. EXERCITAREA DREPTULUI DE STABILIRE În marea majoritate a cazurilor, societãtile comerciale sau întreprinderile îsi exercitã dreptul de stabilire prin înfiintarea de agentii, filiale sau sucursale. O societatea comercailã sau o întreprindere îsi poate exercita dreptul de stabilire si prin participarea la înfiintarea unei societãti comerciale într-un alt stat membru. Cazul Daily Mail C-81/87 [1988] ECR Una dintre problemele amplu dicutate la nivel european a fost cea a posibilitãtii de transfer a unei societãti comerciale sau întreprinderi dintr-un stat membru în altul, tinând-se cont de cele trei sisteme de referintã pentru stabilirea nationalitãtii societãtii comerciale existente la nivelul Comunitãtii Europene. CEJ a stabilit cã problema transferului unei societãti comerciale care a dobândit nationalitatea unui stat membru în virtutea principiului înregistrãrii sau al sediului real din respectivul stat membru în alt state membru nu cade sub incidenta prevederilor referitoare la dreptul de stabilire. Cazul Daily Mail C-81/87 [1988] ECR SEDIUL DIN PERSPECTIVA EXERCITÃRII DREPTULUI DE STABILIRE Una dintre probleme extrem de dificile în materia exercitãrii dreptului de stabilire de cãtre societãtile comerciale este definitia sediului. Pentru ca se putea 6

7 califica drept loc de înfiintare, dupã care se poate acorda nationalitatea, trebuie sã se tinã cont de existenta a cel putin douã criterii: existenta unei activitãti economice si exercitarea unei activitãti permanene, caracterizate prin constantã si continuitate. Aceste criterii au fost dezvoltate prin cazuistica CEJ. Astfel, în cazurile Bosman C- 415/93 [1995] ECR I , Donà C-13/76 [1976] ECR si Walrave 36/74 [1974] ECR 1405, 4, CEJ a stabilit cã nu se poate exercita dreptul de stabilire pentru activitãtile care nu cad sub definitia acordatã activitãtilor economice de cãtre art. 2 al Tratatului. Criteriul referitor la continutul unei activitãti s-a pus si în cazul Steymann, C- 196/87 Steymann [1988] ECR , unde s-a stabilit clar cã prevederile articolului 43 se aplicã activitãtilor legate de exercitarea unei anumite filosofii sau religii doar în cazul în care ea cade sub incidenta definitiei acordate activitãtilor economice de cãtre art. 2 al Tratatului. Art. 2 primul paragraf: The Union shall set itself the following objectives: ( ) to promote economic and social progress and a high level of employment and to achieve balanced and sustainable development, in particular through the creation of an area without internal frontiers, through the strengthening of economic and social cohesion and through the establishment of economic and monetary union, ultimately including a single currency in accordance with the provisions of this Treaty, În acelasi context, CEJ a hotãrât în cazul Factortame C-221/89 [1991] ECR I- 3905, 21, cã înregistrarea unui vas într-unul dintre statele membre nu duce la stabilirea unei sediu economic, mai ales în cazul în care vasul respectiv nu este întrebuintat pentru exercitarea unei activitãti economice. Tinând cont de scopul pentru care a fost creat acest Capitol II, se cuvine a fi mentionat faptul cã prevedererile art. 43 si ale art. 48 nu pot fi aplicate unor activitãti care nu au un element de extrateritorialitate, respectiv care implicã doar elemente care apartin unui singur stat membru. Cazurile Höfner and Elser C-41/90 [1991] ECR I-1979, 37; Steen C-332/90, [1992] ECR I-341, 9; and Aubertin and OtherJoined Cazuls C-29/94 to C-35/94 s [1995] ECR I-301, 9, USSL C-134/95 [1997] ECR I Totusi, chiar în situatia în care avem de a face cu o afacere care nu are vreun element de extraneitate, respectiv activitatea se desfãsoarã doar pe teritoriul unui singur stat membru, prevederile art. 43 nu pot interpretate în asa fel încât sã poatã justifica excluderea de la beneficiile normelor comunitare ai acelor cetãteni ai unui stat membru al Uniunii care îsi au resedinta pe teritoriul unui alt stat membru si care au dobândit pe teritoriul ultimului stat membru o calificare profesionalã recunoscutã de cãtre legislatia comunitarã. Cazurile Knoors v Staatssecretaris voor Economische Zaken C-115/78 [1979] ECR 399, 24, Bouchoucha 61/89 [1990] ECR I-3551, 13, Kraus C-19/92 [1993] ECR I De exemplu, în cazul în care o companie de asigurãri stabilitã într-un stat mebru, are o prezentã permanentã pe teritoriul unui alt stat membru, ea va putea sã beneficieze de prevederile cominuatre în materia dreptului de stabilire, chiar dacã aceastã prezentã nu ia forma unei agentii, filiale sau sucursale si constã doar dintr-un birou care coordonat de cãtre personalul respectivei companii saz de cãtre o persoanã care este independentã de compania în cauzã, dar este autorizatã sã actioneze în numele companiei. Cazul Commission v Germany C-205/84 [1986] ECR o SEDIUL PRIMAR SI SEDIUL SECUNDAR În cazul exercitãrii dreptului de stabilire pentru desfãsurarea unor activitãti economice, jurisprudenta europeanã diferentiazã în functie de sediul primar si secundar (primary establishment, respectiv secondary establishment). 7

8 Sediul primar se referã la situatii în care persoane fizice, cetãteni ai unui stat membru al Uniunii Europene, doresc sã exercite activitãti economice în nume propriu si în cazul persoanelor juridice, care au nationalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, de a-si transfera sediul managementului si controlului companiei dintr-un stat membru în alt stat membru. Astfel, o persoanã fizicã care este cetãtean al unui stat membru are dreptul, si care este angajat într-un stat membru, are dreptul conform precederilor art. 43, de a desfãsura activitãti economice în nume propriu pe teritoriul oricãruia dintre statele membre. Cazul Stanton C-143/87 [1988] ECR În ceea ce priveste persoanele juridice, care au nationalitatea unui stat membru, transferarea centrului de control si management al unei companii dintr-un stat membru în alt stat membru, echivaleazã cu stabilirea respectivei companii în ultimul stat, deoarece compania în cauzã îsi schimbã locatia sediului principal decizional, prin intermediul cãruia se desfãsoarã p activitate economicã realã si efectivã. Cazul Daily Mail C-81/87 [1988] ECR Problematica sediului secundar se rezumã la problema ridicatã de stabilirea a douã sau mai multe sedii comerciale în mai multe state membre de cãtre o personã juridicã care desfãsoarã activitãti economice sau dobândirea statutului de angajat de cãtre un cetãtean al unui stat membru al Uniunii Europene în douã sau mai multe state membre ale UE. Asa cum a recunoscut si Curtea Europeanã de Justitie, în cazul Ordre des Avocats du Barreau de Paris v Klopp 107/83 [1984] ECR 2971, paragraf 19, dreptul de stabilire nu este limitat la dreptul de a avea un singur sediu în cadrul Comunitãtii. El include si dreptul de a înfiinta si mentine mai multe locuri de muncã în diferite state ale Uniunii, cu conditia respectãrii legislatiei în vigoare, a normelor de conduitã cerute în statul în care lucreazã. Cazurile Inasti C-53/95 [1996] ECR I , Stanton C- 143/87 [1988] ECR I , Klopp C-107/83 [1984] ECR În cazul Gebhard C-55/94 [1995] ECR I , CEJ a stabilit cã o persoanã poate sã se stabileascã într-un stat membru, conform prevederilor art. 43, fie prin înfiintarea unor agentii, subsidiare, sucursale sau filiale, în cazul persoanelor juridice, fie prin exercitarea unei activitãti pecuniare pe teritoriul unui al doilea stat membru, pentru persoanele fizice. DREPTURI CARE POT FI EXERCITATE CA URMARE A PREVEDERILOR CAPITOLULUI II Exercitarea dreptului de stabilire conferã persoanei în cauzã dreptul de a intrare pe teritoriul unui stat membru si la rezidentã, dreptul la rezidentã dupã încetarea activitãtii care a fãcut obiectul dreptului de stabilire, la fel ca si alte drepturi. Curtea Europeanã de Justitie a accentuat faptul cã, respectând dreptul comunitar, orice persoanã cu cetãtenia sau nationalitatea unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, poate sã efectueze activitãti economice si sã îsi stabileascã domiciliul pe teritoriul oricãrui stat membru. Atunci când persoana în cauzã doreste desfãsurarea unor activitãti care nu au un continut economic, libera circulatie a personelor este vizatã, si nu dreptul de stabilire. Cazurile Commission v Greece C- 62/96 [1997] ECR I , Commission v Ireland C-151/96 [1997] ECR I si Commission v France C-334/94 [1996] ECR I Pentru a putea invoca prevederile Capitolul II referitor la dreptul de stabilire în vederea stabilirii resedintei într-un stat membru al Comunitãtii Europene, persoana în cauzã va trebui sã desfãsoare activitãti economice si nu de vreun alt timp. Cazurile Royer 48/75 [1976] ECR 497, 31; Roux C-363/89 [1991] ECR I Dreptul de a rãmâne pe teritoriul statului membru în care persoana si-a exercitat dreptul de stabilire se prelungeste si dupã ce respectiva activitate economicã a încetat. Cazul C-62/96 Commission v Greece [1997] ECR I , Commission v 8

9 Ireland C-151/96 [1997] ECR I si Commission v France, C-334/94 [1996] ECR I ELIMINAREA DISCRIMINÃRII, DIRECTE SAU INDIRECTE S-a încetãtenit deja în cazuistica CEJ cã, în ciuda faptului cã taxarea cade sub jurisdictia fiecãrui stat membru în parte, prevederile art. 43 limiteazã dreptul statelor membre de legifera în aceastã materie. Ele pot actiona doar în mãsura în care nu apeleazã la discriminarea pe bazã de nationalitate, directã sau indirectã. Cazurile Schumacker C-279/93 [1995] ECR I-225, s 21 si 26, Wielockx; C-80/94 [1995] ECR I-2493, 16; Asscher C-107/ ] ECR I-3089, 36, Futura & Singer, C-250/ ] ECR I Totusi, existenta unui asemenea sistem national fiscal, nu este echivalentã cu vreo formã de discriminare, directã sau indirectã. Cazul Futura & Singer C-250/95 [1997] ECR I În cazul Futura & Singer este vorba de un conflict care s-a ivit între o societate cu sediul în Paris, Futura, si sucursala sa Singer, situatã în Luxemburg, pe de o parte, si autoritatea în materie fiscalã din Luxemburg, pe de cealaltã parte, în materia venitului care trebuie impozitat pentru anul 1986 al companiei Singer. Conform Tratatului Împotriva Dublei Impozitãri si a Stabilirii unor reguli de Asistentã reciprocã în Materie Fiscalã, încheiat pe 1 Aprilie 1958 între Franta si Marele Regat al Luxemburgului, în cazul în care este vorba de o comapnie care este stabilitã în ambele state membre, fiecare stat va taxa doar veniturile care rezultã în urma activitãtii care se desfãsoarã pe propriul teritoriu. Conform acestui tratat, sucursala este una dintre formele pe care le poate lua sediul principal. În conformitate cu Legea luxemburghezã în marterie fiscalã toate, întreaga societate, inclus orice formã de organizare a societãtii care nu este independentã desi se bucurã de autonomie, este subiect al impozitului pe venit. În astfel de cazuri, desi doar o parte a societãtii poate fi consideratã ca având rezidenta luxemburghezã, suma asupra cãreia se efectueazã impozitarea este reprezentatã de întregul profit al societãtii, indiferent de locul în care acestea au fost realizate. În cazul în care intervine un tratat în materia dublei impuneri, veniturile care au fost obtinute în afara Luxembrugului sunt scutite de la impozitare. Mai mult, rezidentii luxemburghezi pot sã îsi deducã din venitul totla pierderile din anul precedent, cu conditia sã fi tinut registre de contabilitate corespunzãtoare. Pentru anii în care au suferit pierderi. În cazul unei societãti comerciale ramificate care nu au statutul de rezident, numai venitul care se obtine pe teritoriul Luxemburgului, direct sau indirect, de cãtre sucursala care este consideratã establishment poate fi impozitat. Cei care sunt supusi regimului fiscal luxemburghez fãrã a aveqa statutul de cetãtei sau rezidenti, nu sunt obligati sã tinã registre contabile separate care sã defalce venitul obtinut în Luxemburg fatã de celelalte venituri. În cazul în care ei nu tin astfel de registre, ei au posibilitatea de a determina procentul din venit care este obtinut pe teritoriul luxemburghez si care va fi, astfel, supus impozitãrii conform legii luxemburgheze. Legea luxemburgheze permite si non-rezidentilor sã efectueze deduceri din venitul net pentru pierderile suferite în anii precedenti, cu conditia sã demonstreze cã aceste pierderi sunt legate de veniturile obtinute pe plan local. Cum Futura nu a tinut pe parcursul anului 1986 registre contabile corespunzãtoare, Singer a determinat veniturile ceurmau sã fie supuse impozitãrii Luxemburgului ca fiind o parte a venitului societãtii mamã. În declaratia fiscalã din acel an, sucursala a dorit deducerea pierderilor suferite între Deoarece nu au existat registre contabile care sã defalce veniturile si pierderile în functie de locatie, si pierderile au fost calculate ca fiind un procent din piederile suferite de cãtre societatea mamã. Conflictul a izbucnit în urma refuzul autoritãtii fiscale luxemburgheze de a realiza deducerea respectivã, pe motivul cã pentru a putea 9

10 beneficia de prevedrile legii luxemburgheze în materie fiscalã societatea trebuia sã mentinã registre contabile corespunzãtoare. CEJ a considerat cã prevederile art. 43 ale TUE nu sunt încãlcate de cãtre prevederile continute în legislatia unui stat membru conform cãreia o societate comercialã care si-a stabilit pe teritoriul respectivului stat membru o sucursalã, dar care nu este rezidentã a statului în cauzã, poate sã ãsi dedcã pierderile suferite în anii anteriori din veniturile obtinute ulterior, cu conditia ca aceste prevederi sã nu conducã la un tratament discriminatoriu. Mai mult, conditia referitoare la tinerea unor evidente contabile corespunzãtoare în anii în care au fost suferite pierderile, nu vine în contradictie cu prevederile art. 43. În situatia în care deducerile sunt reclamate de cãtre o societate comercialã care si-a stabilit o sucursalã pe teritoriul statului în cauzã fãrã a deveni national al statului, statul poate cere o evidentã contabilã clarã din care sã rezulte în mod evident pierderile suferite de cãtre societate pe teritoriul sãu. În ceea ce priveste prevederile art. 43 al TUE, trebuie a fi evidentiat faptul cã prevederile unui stat membru în materie comercialã sunt aplicabile tuturor comerciantilor care-si exercitã activitatea pe propriul teritoriu. Din acest punct de vedere, orice restrângere adusã dreptului de stabilire poate fi consideratã a fi nerelevantã. Cazul Semeraro C-418/93 [1996] ECR I CEJ a stabilit cã regulile referitoare la egalitatea de tratament incrimineazã orice fel de discriminare, fie ea directã sau indirectã, vizibilã sau mai putin vizibilã. Cazurile Halliburton C-1/93 [1994] ECR I si Commerzbank C-330/91 [1993] ECR I-4017, 14 Art. 43 si 48 ale TUE impiedicã statele membre ale Uniunii Europene de a se preleva de conditiile în care un titlu academic obtinut într-un alt stat membru este folosit, chiar dacã respectivele conditii nu discrimineazã pe bazã de cetãtenie dar impiedicã sau reduce atractivitatea exercitiului respectivei profesii/calificãri pentru cetãtenii Uniunii Europene. Aceastã situatie poate fi, însã toleratã, doar în cazul în care aceste conditii au fost impuse pentru atingerea unui obiectiv legitim, compatibil cu prevederile Tratatului UE si sunt justificate de interesul public al unui stat membru. Cazul Thieffry v Conseil de l Ordre des Avocats à la Cour de Paris 71/76 [1977] ECR 765, s 12 si 15. În cazul Thieffry problema care s-a pus a fost aceea dacã recunoasterea mutualã a calificãrilor profesionale, în scopul desfãsurãrii unor activitãti în nume propriu, implicã si admiterea în baroul de avocati si exercitarea profesiei de avocat.. Acest caz s-a invit în contextul în care exerctiul dreptului de stabilire poate depinde de cãtre cadrul legislativ existent într-un stat membru sau prin intermediul unro practici care consacrã acest drept. Mai mult, acest caz pune si problema echvalãrii dimplomei care atestã dobândirea unui grad academic cu calificarea necesarã pentru exercitarea unei profesii. Astfel, un cetãtean belgian, care detinea o diplomã de doctor în drept obtinutã în Belgia, care fusese recunoscutã de cãtre o universitate francezã ca fiind echivalentã cu diploma francezã de licentã în drept si care obtinuse un certificat care atesta competenta de exercitare a profesiei de avocat conform legislatiei franceze, i s- a refuzat înscrierea în Baroul francez si exercitarea profesiei de avocat pe motivul cã acesta nu are o diplomã francezã care sã ateste titlul de doctor sau luarea examenului de licentã în drept. CEJ a statuat cã prevederile de tipul celor care au apãrut în acest caz sunt contrare art. 43 si trebuie eliminate. În cazul în care luarea anumitor mãsuri se impune, acestea trebuie sã fie proportionale cu scopul pentru care sunt luate. Cazurile Ramrath v Ministre de la Justice C-106/91 [1992] ECR I-3351, s 29 si 30 Kraus, C-19/92 [1993] ECR I Restrictii care sunt permise de cãtre TUE 10

11 Asa cum a fost arãtat anterior, orice restrictie adusã dreptului de stabilire trebuie strict motivatã. Capitolul II contine prevederi de strictã interpretare referitoare la modul în care se pot aduce restrângeri acestui drept fundamental: Article 45 (ex Article 55) The provisions of this Chapter shall not apply, so far as any given Member State is concerned, to activities which in that State are connected, even occasionally, with the exercise of official authority. The Council may, acting by a qualified majority on a proposal from the Commission, rule that the provisions of this Chapter shall not apply to certain activities. Article 46 (ex Article 56) 1. The provisions of this Chapter and measures taken in pursuance thereof shall not prejudice the applicability of provisions laid down by law, regulation or administrative action providing for special treatment for foreign nationals on grounds of public policy, public security or public health. 2. The Council shall, acting in accordance with the procedure referred to in Article 251, issue directives for the coordination of the abovementioned provisions. INTERES PUBLIC Primul aliniat al art. 45 prevedere o derogare de la dreptul de stabilire, în cazul în care intervine interesul public al unui stat membru. Existã o cazuisticã extinsã a CEJ în aceastã materie: Cazurile Commission v Greece 147/86 [1988] ECR 1637, 7, Commission v Spain C-114/97 [1998] ECR I Reyners, 2/74 [1974] ECR 631, 45, si Thijssen C-42/92 [1993] ECR I-4047, 8, Commission v Spain C-114/97 [1998] ECR I EXERCITIUL AUTORITÃTII PUBLICE O altã exceptie implicã restrângerea dreptului de stabilire atunci când obiectul acesteia este exercitarea unei activitãti care implicã exercitiu de autoritate publicã. Problema care s-a pus în legãturã cu aceste cazuri este defintia acordatã exercitiului autoritãtii publice. Astfel, în Commission v Spain, CEJ a stabilit cã exercitarea functiei de agent de pazã sau de protectie nu intrã în incidenta exercitãrii de autoritate publicã, respectivele relatii necazând sub incidenta dreptului public, ci a dreptului privat. În cazul Thijssen C-42/92 [1993] ECR I , Curtea a evidentiat faptul cã nu cade sub incidenta acestei defintii activitãtile care nu implicã doar exercitiul autoritãtii publice în mod direct si continuu. În cazul Reyners C-2/74 [1974] ECR , unui cetãtean olandez, care avea un titlul universitar care îi permitea sã profeseze aocatura i s-a interzis sã profeseze avocatura în Belgia, invocându-se Decretul Regal din 24 august 1972 referitor la exercitarea profesiei de avocat. Curtea Europeanã de Justitie, dupã ce a abordat problema efectului direct al art. 43 al Tratatului (si a rãspuns în mod afirmativ acestei întrebãri), a încercat sã vadã dacã prevederile Decretului Regal mai sus mantionat nu cade sub incidenta exceptiilor de la art. 43, asa cum sunt ele prevãzute de cãtre Tratat, respectiv exceptia legatã de exercitiul autoritãtii publice. Tinând cont de principiul egalitãtii de tratament si de liberatatea dreptului de stabilire care a fost ridicatã la rangul de principiu, CEJ a considerat cã o activitate, care nu este legatã de exercitiul autoritãtii de stat, chiar si ocazional, nu poate sã fie inclusã în sfera de exceptie creatã de art. 45. Curtea a considerat cã o extindere a aplicabilitãtii prevederilor art. 45 la o întreagã profesie nu se justificã decât în cazul în care exercitarea dreptului de stabilire ar rezulta în exercitarea, chiar si ocazional, al exercitiului autoritãtii publice de cãtre persoane care nu au cetãtenia statului în cauzã. POLITICÃ, SECURITATE SI SÃNÃTATE PUBLICÃ O a douã exceptie de la regula instituitã la dreptul de stabilire, este cea continutã de cãtre art. 46, respectiv pe motiv de politicã, securitate si sãnãtate publicã. Pentru a invoca aceastã prevedere, trebuie ca statul în cauzã sã poatã 11

12 demostra existenta unui pericol real si suficient de grav care ar putea afecta interesul societãtii sale. Cazul Commission v Spain C-114/97 [1998] ECR I Asemenea mãsuri restrictive pot fi luate de cãtre un stat membru si doar fatã de persoanele care nu au cetãtenia lor, atâta timp cât el nu îsi arogã dreptul de expulzare sau de refuzare a accesului altor nationali ai UE propriul teritoriu. Cazurile unite Shingara & Radiom, C-65/95 si C-111/95 [1997] ECR I Drepturile persoanelor cãrora le-a fost îngrãdit în mod ilegal exercitiul dreptului de stabilire Deoarece dreptul comunitar nu reprezintã decât un cadru legal pe care statele membre sunt obligate sã îl umple si deoarece de cele mai multe ori legislatia comunitarã nu contine decât standarde minime în materie, existã situatii în care dreptul de stabilire nu este respectat. Din aceastã cauzã, întrebarea care se pune în mod evident este de a afla care sunt drepturile unei persoane, fizice sau juridice, a cãrui drept a fost lezat. Din acest punct de vedere. În mod repetat Curtea Europeanã de Justitie a statuat principiul conform cãruia statul este responsabil pentru plata unei daune si despãgubiri oricãrei persoane lezate de vreo mãsurã discriminatorie sau restrictivã luatã de statul în cauzã. Cazurile reunite Brasserie de Pêcheur si Factortame C-46/93 and C-48/93 [1996] ECR I- 1029, paragraph 31; Queen v HM Treasury ex parte British Telecommunications C-392/93 the [1996] ECR I-1631, paragraph 38; Hedley Lomas C-5/94 [1996] ECR I-2553, paragraph 24; Dillenkofer and Others, Cazurile reunite C-178/94, C-179/94, C-188/94 and C-190/94 [1996] ECR I-4845, paragraph 20, Sutton C-66/95 [1997] ECR I , Factortame III C-46/93 si 48/93 [1996] ECR I Efectul direct al art. 43 nu asigurã decât un minim de protectie împotriva statelor care nu îsi respectã obligatiile asumate prin semnarea Tratatului UE, cazul Commission v Italy 168/85 [1986] ECR 2945, paragraph 11, C-120/88 Commission v Italy [1991] ECR I-621, paragraph 10, si Commission v Spain C-119/89 [1991] ECR I-641, paragraph 9. În cazul unei încãlcãri a dreptului de stabilire, persoanele pot sã invoce art. 43 în fata instantelor nationale, iar dreptul de a cere despãgubiri sau daune interese este un corolar al efectului direct. Cazurile Factortame III C-46/93 si 48/93 [1996] ECR I CELE TREI CONDITII ÎN CARE O PERSOANÃ LEZATÃ VA PUTEA CERE DESPÃGUBIRI PENTRU ÎNCÃLCAREA DREPTULUI DE STABILIRE Cazuistica Curtii Europene de Justitie a indicat existenta a trei conditii cumulative care odatã întrunite conferã unei persoane dreptul la despãgubiri sau plata de daune interese. Astfel, este vorba de o încãlcare a unei prevederi care are efect direct, încãlcarea dreptului trebuie sã fie suficient de gravã si trebuie sã existe o legãturã directã si cauzalã între încãlcarea obligatiei asumate prin Tratat si prejudiciul cauzat. Cazurile Sutton, C-66/95 [1997] ECR I si Factortame III C-46/93 and 48/93 [1996] ECR I Dacã în ceea ce priveste efectul direct, aspectele legate de aceastã problemã au fost abordate mai sus, în privinta celei de a doua conditii si conform prevederilor art. 215 TUE, testul decisiv pentru a afla dacã a avut loc o încãlcare suficient de gravã a dreptului comunitar este de aafla dacã institutia în cauzã a statului membru incriminat si-a încãlcat în mod grav limitele sale de legiferare. Cazurile Factortame III, C-46/93 si 48/93 [1996] ECR I În ceea ce priveste cea de a treia conditie, doar instantele nationale pot determina dacã exsitã o legãturã directã între încãlcarea obligatiilor asumate de cãtre stat si paguba pe care persoana sustine cã a suferit-o. Cazurile Factortame III, C- 46/93 si 48/93 [1996] ECR I

13 COMPENSAREA PREJUDICILUI Începând cu decizia datã în cazul Francovich si ceilalti, a devenit parte din jurisprudentã cã dreptul la despãgibire, atunci când sunt îndeplinite toate cele trei conditii enumerate mai sus, îsi are originea în dreptul comunitar. În acest caz, legislatia nationalã este cea care creazã cadrul legal pentru compensarea prejudiciului cauzat, conditia fiind ca în acest caz conditiile de recompensare sã nu fie mai restrictive decât cele aplicabile revendicãrilor care se fac conform legislatiei statului respectiv sau imposibil de executat. Cazul Sutton C-66/95 [1997] ECR I si Cazurile reunite Factortame III C-46/93 si 48/93 [1996] ECR I Atunci când nu existã reguli comunitare într-o anumitã materie, un stat membru poate impune amenzi si penalitãti proprii, cu conditia ca acestea sã nu fie disproportionate cu gravitatea faptei sãvârsite/produse si în acest mod sã devinã o barierã în calea exercitãrii dreptului de stabilire. Cazul Skanavi C-193/94 [1996] ECR I Respectând interpretarea datã art. 43 si 48, CEJ a statuat cã în cazul în care persoanele care sunt cetãteni ai unui stat membru vor sã exercite o profesie pe teritoriul unui alt stat membru/doresc recunoasterea unei calificãri profesionale, care impune respectarea unei proceduri administrative prealabile practicãri respectivei profesii/recunoasterea unei calificãri profesionale, procedurã administrativã în discutie trebuie sã fie accesibilã si nu necesitã plata unor taxe administrative excesive, cã persoanele în cauzã pot sã înteleagã motivatia deciziei luate si cã atunci când nu se repectã procedura autorizãrii sau reunoasterii amenzile nu sunt disproportionate fatã de ofensa sãvârsitã. Cazul Kraus C-19/92 [1993] ECR I Întocmit V. Zorita POP 13