Vânt proaspăt, Foc proaspăt

Transcription

1 Vânt proaspăt, Foc proaspăt CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND DUHUL LUI DUMNEZEU INVADEAZĂ INIMA POPORULUI SĂU JIM CYMBALA

2 Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacle, New York împreuna cu DEAN MERRILL Editura Casa Cârfii, Oradea 2003 Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire Copyright 1997 by Jim Cyrnbala Zondervan Publishing House Grand Rapids, Michigan Vânt proaspăt, foc proaspăt Copyright 2003 Fundaţia My Brother's Keeper International Str. Mediaşului nr Oradea Tel , Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine Editurii Casa Cărţii CP. 270, O.R 1, 3700 Oradea Tel: ; Traducerea: Mihaela Fodor Editarea: Fidelia Stroie Tehnoredactarea: Vasile Gabrian Coperta: Cornelia Costi Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CYMBALA, JIM Vânt proaspăt, foc proaspăt / Jirn Cymbala, Dean Merrrill; trad.: Mihaela Fodor; ed.: Fidelia Stroie. Oradea; Casa Cărţii, 2003 ISBN I. Merrill, Dean II. Fodor, Mihaela (trad.) III. Stroie, Fodelia (ed.) Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105 Tel.:

3 CUPRINS Nota editurii...9 Introducere...22 Partea întâi Păşind spre o promisiune plină de putere 1. Amatorii Aprinderea focului Un cântec pentru disperaţi Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor Ziua în care Isus S-a mâniat...79 Partea a doua Distrageri ale atenţiei de la ce are Dumnezeu mai bun 6. Un timp pentru trezire Mirajul noului Mirajul statisticilor Mirajul doctrinei fără putere Partea a treia Drumul care ne stă înainte 10. Prea mândri pentru a fi ajutaţi? In căutarea eroilor obişnuiţi Cuvânt către -păstori Note ÎN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE ERA APRQAPE STINSA. ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC CARE NU POATE FI STINS.

4 Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li se pare lipsit de viaţă şi steril. Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să lucreze în vieţile noastre. Dr, Joseph M, Stowell, Preşedinte/Institutul Biblic Moody Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exem plul Bisericii din Noul Testament, Această carte care pătrunde în profunzime cheamă bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la rugăciune şi să se depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în zilele noastre. WarrenW.Wiersbe Script Tex/Inc Cu dragpste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă pe noi şi cheamă Biserica să ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului Sfânt şi sa ne întoarcem pe genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în mod supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre. Dr. Ron Mehl Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai lui Dumnezeu. Să facă minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn Tabernacle folosind unul din băieţandrii care au crescut în acel cartier nu poate fi decât modul în care lucrează Dumnezeu. Bill şi Gloria Gaither Vocea lui Jim Cymbala merită să fie ascultată. El are acea pasiune şi puritate care aduce forţă şi claritate anticei Evanghelii trezind-o la viaţă cu vitalitatea şi frumuseţea contemporană. JackW.Hayford The Church on the Way, Van Nuys, California Sunt relativ puţine biserici cărora să le placă să lucreze cu cei pierduţi în inima unui oraş; Jim Cymbala şi Brooklyn Tabernacle se numără printre cei puţini. Ei I-au permis Duhului Sfânt să-i folosească pentru a aduce suflare nouă de viaţă acolo unde părea să nu mai existe speranţă. Nicky Cruz Autorul cărţilor Run Baby Run şi Code Blue Nu există nici o îndoială asupra faptului că Dumnezeu şi-a pus mâna peste pastorul Jim Cymbala în ridicarea unei mărturii, Brooklyn Tabernacle, în

5 interiorul oraşului. Sub conducerea sa această biserică serveşte ca model şi inspiraţie pentru mulţi în întreaga Americă. Dependenţa lor de Duhul Sfânt care le dă putere şi accentul pus pe rugăciune au făcut posibilă această lucrare. Thomas E. Trask Director General Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu Dacă aveţi vreodată şansa de a vizita biserica lui Jim Cymbala nu o rataţi. Dacă nu aveţi posibilitatea atunci trebuie să citiţi Fresh Winâ, Fresh Fire. Istoria remarcabilă a aceste minunate biserici şi acest pastor dinamic, plin de Duh vor aduce un suflu proaspăt şi un foc viu în vieţile voastre. Bob Briner Preşedintele postului de televiziune ProServ NOTA EDITURII In urmă cu câţiva ani, cineva mi-a dat o dischetă cu traducerea unei cărţi adusă din America, rugându-mă s-o citesc, să-mi spun părerea despre ea şi să apreciez în ce măsură această carte ar fi primită de cititorii români, şi dacă ar avea vreo influenţă în bine asupra lor, respectiv asupra bisericilor din România. Am petrecut aproape toată noaptea în faţa monitorului, citind această carte în forma sa electronică, oprit fiind numai de nevoia de a-mi şterge ochii de lacrimi. După ea au urmat alte cărţi ale aceluiaşi autor, scrise într-un mod simplu, din inima unui dedicat slujitor al Domnului, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi încurajarea cititorilor. Aşa s-a născut proiectul tipăririi cărţile soţilor Jim şi Carol Cymbala, în România. Cu siguranţă că Vânt proaspăt, foc proaspăt nu mai are nevoie de prezentare. Faptul că la câţiva ani de la prima apariţie a cărţii în limba română ea este în continuare citită, căutată şi apreciată de cititorii români, ne-a determinat să reedităm această carte. Dar cel mai mult ne bucură faptul că Vânt proaspăt, foc proaspăt, cartea ce a deschis seria cărţilor soţilor Cymbala în limba română,

6 continuă să provoace cititorii la pocăinţă, la rededicare pentru Domnul. Pentru toţi cei care au îndoieli despre lucrarea Duhului Sfânt în vremea noastră, sau sunt înclinaţi să creadă că, doar în timpul apostolilor, Duhul Sfânt a lucrat cu semne şi minuni, cartea Vânt proaspăt, foc proaspăt - precum şi celelalte cărţi ale soţilor Cymbala -constituie un răspuns greu de ocolit. Iată motivul pentru care, plini de bucurie, vă recomandăm această carte, convinşi fiind că mărturiile simple, descrise în ea, vă vor provoca la o mai mare apropiere de Domnul şi la o viaţă de rugăciune mai intensa. Vasile Gabrian Oradea, iunie 2003

7 INTRODUCERE Timpul ne presează, Dumnezeu acţionează, acum este momentul să îl rogi pe Dumnezeu să aprindă focul Său în sufletul tău! Jim Cymbala crede că Isus nu vrea altceva decât să-şi reînnoiască şi să îşi trezească poporul să ne întoarcă de pe acele căi spirituale închise care ne duc numai spre apatie şi spre o religie căldicică. Ca pastor la Brooklyn Tabernacle, una dintre cele mai remarcabile biserici ale Americii, el a fost martorul puterii transformatoare a dragostei lui Dumnezeu dragoste îndeajus de puternică pentru a converti prostituate, proxeneţi, dependenţi de droguri, vagabonzi şi travestiţi. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a aduce împreună la închinare bărbaţi şi femei realizaţi profesional, negri, albi şi hispanici. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a reaprinde şi inimile noastre întristate şi duhurile noastre amorţite. Acum douăzeci şi cinci de ani abia dacă se adunau în Brooklyn Tabernacle douăzeci de oameni la un serviciu de duminică. Astăzi se adună şase mii mărturie a ceea ce Dumnezeu poate face atunci când bărbaţi şi femei încep să-şi verse inimile înaintea lui Dumnezeu. Istoria a ceea ce s-a întâmplat cu o biserică în pragul falimentului dintr-unul din cele mai dure cartiere americane ne arată nouă înşine calea spre o nouă vitalitate spirituală în bisericile şi vieţile noastre. însă nu căuta tehnici sofisticate în această carte pentru că nu le vei găsi. Şi chiar dacă astăzi Brooklyn Tabernacle are membrii din toate rasele umane şi un cor cunoscut în toată lumea, nu te aştepta să întâlneşti evidenţiate interacţiunea dintre culturi, numărul de membri sau muzică excelent orchestrată. Dimpotrivă, uită-te la ceea ce Dumnezeu poate face când o mână de oameni se smeresc şi iau în serios Evanghelia; când credincioşii se întorc la ultima şi singura lor resursă genunchii şi descoperă acolo realitatea Duhului Sfânt care schimbă vieţi. Fie că eşti pastor sau membru într-o biserică, dacă însetezi după Dumnezeu, această carte îţi va revigora inima şi îţi va reda pasiunea.

8 PARTEA ÎNTÂI Păşind spre o promisiune plină de putere Amatorii Mă străduiam să ajung la punctul culminant al predicii mele nu prea strălucite din acea duminică după-amiază a anului 1972, când s-a produs dezastrul. Era patetic, dar şi amuzant în acelaşi timp. Brooklin Tabernacle o biserică jalnică pe care socrul meu mi-o încredinţase spre păstorire avea o clădire şubredă, cu două etaje, în centrul oraşului, pe Atlantic Avenue. Sanctuarul cuprindea mai puţin de două sute de oameni nu că am fi avut nevoie de un spaţiu aşa de mare! Tavanul era scund, pereţii aveau nevoie de zugrăveală, ferestrele erau prăfuite şi podeaua goală nu mai fusese lustruită de ani de zile. Bani pentru astfel de îmbunătăţiri nu existau, ca să nu mai vorbim de luxul precum aerul condiţionat. Soţia mea credincioasa, Carol, îşi dădea silinţele să creeze la orgă o atmosferă de închinare, în timp ce eu încercam să-i fac pe cei 15 oameni din faţa mea să reacţioneze la mesajul meu. Era cineva care s-a mişcat pe una din băncile din stânga mea, cred că mai mult din cauza oboselii decât din convingere, întrebâdu-se probabil când le va da voie acest tânăr predicator să plece acasă. Trosc! Banca s-a prăbuşit răsturnându-i pe cei cinci oameni pepodea. Râsete înnăbuşite şi câteva mormăieli au umplut atmosfera. Fetiţa mea se gândea că ăsta era probabil cel mai interesant moment din viaţa ei de biserică de până atunci. M-am oprit din vorbit ca să le las oamenilor timp să se ridice de jos şi săşi recâştige demnitatea pierdută. Singurul lucru pe care l-am putut sugera a fost ca ei să se mute pe o altă bancă ce părea mai stabilă, după care am încercat să închei întâlnirea. De fapt, o astfel de nenorocire descrie perfect primele mele zile de slujire. Nici nu-mi dădeam seama ce făceam. Nu urmasem nici un colegiu sau seminar biblic. Am crescut în Brooklyn, într-o familie de ucraineni şi polonezi, mergeam în fiecare duminică la biserică cu părinţii mei, însă niciodată nu am visat că voi deveni predicator, Dragostea mea a fost baschetul, în timpul liceului şi apoi la Academia Marină, unde am doborât recordul din primul an. La sfârşitul aceluiaşi an mi-am fracturat spatele şi a trebuit să demisionez din marină.

9 Colegiul meu s-a rezumat la o bursă sportivă întreagă la Universitatea din Rhode Island, unde am fost starter (începător de joc, n. tr.) în echipa de baschet timp de trei ani. în ultimul an am devenit căpitanul echipei împreună cu care am câştigat campionatul Yankee Conference şi am jucat în turul NCAA Obiectul meu de specialitate era sociologia. Tot pe atunci am început să mă întâlnesc cu Carol Hutchins, fiica celui care mi-a fost pastor pe când eram încă în şcoală şi apoi în liceu. Carol era o pianistă talentată, chiar dacă nu luase lecţii de solfegiu şi compoziţie. Ne-am căsătorit în ianuarie 1969 şi ne-am stabilit într-un apartament din Brooklyn, ambii având servicii în ameţitoarea lume de afaceri din Manhattan. Ca mulţi alţi proaspăt-căsătoriţi, nu aveam nici un ţel pe termen lung; pur şi simplu ne achitam facturile şi ne bucuram de sfârşiturile de săptămână. Tatăl lui Carol, Rev. Clair Hutchins, îmi dăduse nişte cărţi care mi-au stârnit interesul pentru lucrurile spirituale. Hutchins era mai mult decât un pastor local, el a călătorit adesea peste ocean în cruciade evanghelistice şi ţinea studii pentru pastori. În America el era supravegheatorul neoficial al unor mici biserici independente. Pe la începutul anului 1971 ne-a făcut să ne gândim serios că poate Dumnezeu ne vrea în totalitate în lucrarea creştină. Există o biserică în Newark care are nevoie de un pastor" a anunţat el într-o zi. Sunt oameni minunaţi. De ce nu te gândeşti să te laşi de serviciu şi prin credinţă să vezi ce va face Dumnezeu?" Nu sunt calificat pentru aşa ceva" am protestat eu. Eu predicator? Habar nu am ce înseamnă să fii pastor." Când Dumnezeu cheamă pe cineva, atunci numai acel lucru contează", mi-a răspuns el. Nu te lăsa pradă fricii!" Şi înainte ca să-mi dau seama despre ce era vorba, iată-mă, la aproape treizeci de ani, încercând să cârmuiesc o mică biserică, formată în totalitate din negri, în cel mai dificil câmp de misiune urban din America. În timpul săptămânii petreceam ore în şir în studiul sistematic al Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce duminicile învăţam" cum să transmit acel Cuvânt oamenilor. Talentul muzical al lui Carol acoperea unele din gafele mele şi comunitatea a fost destul de drăguţă să ne dea un salariu modest. Părinţii mei s-au oferit să ne dea o parte din banii pentru casă şi astfel ne-am mutat în New Jersey. Nu ştiu cum, dar am reuşit să răzbatem prin primul an. DUBLĂ ÎNDATORIRE Într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi cere un favor. Vroia să merg să predic patru duminici la biserica multirasială, Brooklyn Tabernacle, una din bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au cam dus la fund acolo, mi-a spus el. Am fost de acord, fără să bănuiesc nici un moment că acel pas îmi va schimba viaţa pentru totdeauna. Am simţit că această biserică avea mari probleme din clipa în care am păşit în ea. Tânărul pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o notă

10 ezitantă, cu numai o mâna de oameni. Alţi câţiva au intrat mai târziu. Stilul de închinare aducea a haos; nu avea nici o direcţie. Pastorul a remarcat printre cei prezenţi un vizitator ocazional, care cântase acompaniindu-se la chitară şi i-a cerut îndată să vină în faţă şi să cânte o cântare. Bărbatul a zâmbit şi a refuzat. Vorbesc serios," pleda pastorul. Am dori să ne cânţi ceva." Vizitatorul continua să refuze. Toată situaţia devenise teribil de jenantă. în final, pastorul a renunţat şi biserica a continuat să cânte. Îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îşi lua singură dreptul de a conduce cântările din când în când, intervenind şi atunci când pastorul încerca să preia el acest rol. Era cu adevărat ciudat, însă nu mă privea pe mine. Din câte îmi aminteam, eu venisem doar să ajut pentru o perioadă scurtă de timp. (Faptul că eu, la nivelul la care ajunsesem ca predicator, aş fi putut ajuta pe cineva arată cât de disperate erau lucrurile). Am predicat si apoi am plecat acasă. După serviciul din a doua săptămână, pastorul m-a luat prin surprindere zicând: M-am decis să demisionez din această biserică şi să mă mut în alt stat. Vrei, te rog, să-i aduci la cunoştinţă socrului tău?" Am dat din cap şi apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când în acea săptămână l-am sunat pe socrul meu să-i dau vestea, s-a ridicat imediat întrebarea; dacă acea biserică ar mai trebui să funcţioneze. Cu mulţi ani în urmă, soacra mea obişnuia să se întâlnească cu un grup de femei, împreună cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru formarea unei biserici în inima cartierului Brooklyn, care să schimbe oameni pentru gloria Lui. Aşa a luat fiinţă această biserică însă acum totul părea fără speranţă. Pe măsura ce discutam ce-i de făcut mi-am adus aminte de o remarcă a pastorului, El era sigur că unul din uşieri îşi însuşea bani din colectă pentru că aceştia nu păreau sa se potrivească niciodată cu sumele scrise de oameni pe plicuri. Nici nu-i de mirare că în contul bisericii erau mai puţin de 10 dolarii Socrul meu nu era însă pregătit să renunţe. Nu ştiu nu sunt sigur că Dumnezeu a încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. Sunt atâtea nevoi în partea aceasta a oraşului. Să nu ne lăsăm biruiţi atât de repede." Clair, dar ce vei face după ce şi celălalt pastor pleacă?" 1-a întrebat soţia lui, care asculta la celălat telefon. Vreau să spun, peste două săptămânii.." Deodată vocea lui s-a înviorat, Jim, ce-ar fi ca tu să păstoreşti ambele biserici pentru moment? Mai dă-le o şansă şi poate îşi vor reveni." Nu glumea deloc. Vorbea chiar foarte serios. Nu am ştiut ce să spun. De un lucru eram sigur: nu deţineam nici o formulă magică care să-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totuşi îngrijorarea socrului meu era sinceră, aşa că am pornit la drum. Acum, în loc să fiu amator într-o singură biserică, mi-am dublat plăcerea. Pentru anul care a urmat, programul meu de duminică se prezenta

11 astfel: 9.00 Plec de acasă din New Jersey cu maşina, singur până în Brooklyn Conduc singur serviciul de dimineaţă. II.30 Trec în goană prin Manhattan şi prin Holland Tunnel spre biserica Newark, unde Carol şi ceilalţi aveau deja început programul de după-amiază. îmi ţin predica. Târziu după-amiază: Le iau pe Carol şi fetiţă la McDonald's după care ne întoarcem în Brooklyn pentru programul de seară. Seara târziu: Conduc înapoi spre casă în New Jersey, obosit şi de obicei descurajat. Intrau ocazional şi vagabonzi în timpul programu lui în Brooklyn. Prezenţa a scăzut la mai puţin de două zeci de persoane, pentru că unii au decis imediat că sunt prea milităros" şi au ales să plece în altă parte. în special duminicile dimineaţa fără Carol erau dificile Pianistul nu ştia decât o singură melodie, îl iubesc pe Isus," pe care o cântam în fiecare săptămână, uneori chiar de mai multe ori. În toate celelalte nepoticneam şi cântam fals. Aceasta nu părea tocmai o biserică în mişcare. Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. Chiria lunară a bisericii era de 232 de dolari, fără să mai menţionez cheltuielile gospodăreşti sau salariul pastoral Când la sfârşitul lunii a venit prima rată pentru chirie, în casierie nu erau decât 160 de dolari. Cât de curând va trebui să părăsim clădirea şi să fim aruncaţi în stradă? În lunea aceea, ziua mea liberă, îmi amintesc că m-am rugat: Doamne, trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu multe dar ştiu că trebuie să plătim chiria." Marţi am plecat la biserică. Poate cineva va trimite bani aşa, dintr-o dată, mi-am spus eu, aşa cum i s-a întâmplat adesea lui George Mueller şi orfelinatului său din Anglia numai ce se ruga şi-i şi apăreau o scrisoare sau un vizitator la momentul oportun. A venit şi poşta însă nu erau decât facturi. Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am aşezat la micul meu birou, mi-am pus capul în mâini şi am început să plâng: Dumnezeule," am suspinat ce pot eu să fac? Nu ne putem plăti nici măcar chiria." în acea seară aveam serviciul de rugăciune şi ştiam că nu vor veni mai mult de trei, patru

12 oameni. Se vor strânge probabil mai puţin de 10 dolari. Cum voi reuşi să ies din această problemă? Am strigat către Domnul timp de o oră sau poate mai mult. într-un final mi-am şters lacrimile şi un nou gând îmi veni: Stai aşa puţin! Pe lângă cutia poştală de la uşa din faţă, biserica mai are şi un oficiu poştal. Voi trece strada să mă uit dacă e ceva acolo. Cu siguranţă Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciune!" Cu o încredere reînnoită am traversat; strada, am trecut prin holul poştei, am răsucit cheia micii cutii, m-am uitat înăuntru... Nimic. Păşind înapoi în lumina soarelui, camioanele treceau în goană pe Atlantic Avenue. Dacă unul m-ar fi făcut una cu pământul chiar atunci, nu m-aş fi simţit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-i place? M- am târât cu greu până la mica clădire de Peste drum., Dar când am deschis uşa am fost întâmpinat de o altă surpriză. Acolo, jos în hol era ceva ce nu fusese acum trei minute: un plic aib, simplu. Fără adresă, fără ştampilă, fără nimic. Doar un plic alb.. Cu mâini tremurânde l-am deschis şi în el am gă sit... două bancnote de 50 de dolari. Am început să strig din toată fiinţa în biserica goală: Dumnezeule, Tu ai rezolvat! Tu ai rezolvat!" în bancă aveam 160 de dolari şi împreună cu aceşti 100 puteam plăti chiria- Sufletul meu a lăsat să răsune un Aleluia!" Ce lecţie pentru un tânăr păstor descurajat. Nici până astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Ştiu doar că ei au fost un semn că Dumnezeu era aproape şi că rămăsese credincios. PRĂBUŞIREA Cum era de aşteptat, programul supraîncărcat ne-a epuizat şi curând, eu şi Carol ne-am dat seama că va trebui să alegem între o biserică sau alta, Destul de ciudat, noi ne-am simţit atraşi mai mult spre Brooklyn, deşi singurul nostru salariu venea din Newark. într-un mod minunat Dumnezeu ne-a pus pe inimă la amândoi să ne alipim, la bine şi la rău, de Brooklyn Tabernacle, Pur şi simplu ştiam că acolo ne era locul. Ambii ne-am găsit imediat o a doua slujbă, ea într-o cantină a şcolii, eu ca antrenor de baschet la clasele mari din generală. Nu aveam asigurare de sănătate. într-un fel sau altul reuşeam să punem mâncare pe masă, să cumpărăm benzină pentru maşină... şi cam asta era tot. Nu ştiam dacă aşa arată o viaţă normală de slujire, nu avem idei preconcepute de prin seminarii sau colegii biblice după care m-aş fi putut ghida, pentru că nu am fost pe acolo. Ne descurcam singuri, aşa cum puteam noi mai bine. Nici chiar tatăl lui Carol nu ne-a oferit prea multe sfaturi sau perspective; probabil s-a gândit că vom învăţa mai mult în şcoala loviturilor. El îmi spunea

13 adesea: Jim, va trebui pur şi simplu să-ţi găseşti propriul tău mod, în Dumnezeu, de a sluji oamenilor." Într-una din acele seri de duminică de la începuturi eram atât de deprimat de ceea ce vedeam şi chiar mai mult, de ceea ce simţeam prin duhul meu încât nu am mai putut predica. După cinci minute am început să simt un nod în gât. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Tristeţea m-a învăluit. Tot ce am mai putut adăuga a fost: îmi pare rău... nu... nu pot să predic în această atmosferă... Există o mare greşeală undeva... Nu ştiu ce să spun... Nu pot să mai continui aşa... Carol, vrei să ne cânţi la pian şi ceilalţi, vreţi să veniţi în faţă? Dacă nu-l vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu ştiu..." Şi cu aceasta am încheiat. Eram jenat, însă n-aş fi putut face altceva. Oamenii au făcut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon şi cu faţa ascunsă în mâini am început să plâng. L-a început s-a făcut linişte, însă curând Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste noi. Cei de faţă au început să strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând dintr-o răscolire interioară: Dumnezeule, ajută-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul Am nevoie de Tine, oh, am nevoie de Tine" şi noi ne-am alăturat. Un lanţ de rugăciuni stăruitoare lua naştere. Deodată, un tânăr uşier s-a apropiat alergând şi s-a aruncat în faţa amvonului. A început să plângă în timp ce se ruga. Când mi-am pus mâna pe umărul lui-şi-a ridicat privirea spre mine şi cu lacrimile curgându-i pe obraji mi-a spus: îmi pare rău! îmi pare rău! N-o să mai fac! Vă rog să mă iertaţi!" Imediat mi-am dat seama că el îşi cerea iertare pentru că luase bani din colectă. Pentru moment am rămas fără cuvinte, şocat de această confesiune neaşteptată. Aşa a fost prima noastră trezire spirituală. N-a fost nevoie să mă joc de-a detectivul, să pun faţă în faţă pe vinovat cu fapta lui sau să-1 silesc să mărturisească. Iată că într-o singură seară, în timpul serviciului de rugăciune, a fost rezolvată Problema Numărul Unu (prima din câteva mii,, după cum se părea). - În acea seară, când eram la capătul puterilor, derutat de atâtea piedici, şocat de întunericul care ne înconjura, incapabil chiar de a continua să predic, am descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare nevoie au de EL De fapt, slăbiciunea noastră face loc puterii Lui. În mod asemănător, oamenii nu rămân nici ei indiferenţi în faţa sincerităţii; Nu era nevoie să mi iau o înfăţişare ministerială. Puteam pur şi simplu să vestesc Cuvântul lui Dumnezeu atât cât mă pricepeam eu şi apoi să îndemn biserica la rugăciune şi laudă. Domnul este cel care preia de acolo. Cât de mult ţin la acele smeriri timpurii. Acele experienţe mi-au arătat că nu trebuie să mă joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe cei care au terminat şcoli rabinice. Principala cerinţă era să fii natural şi sincer.

14 Ucenicii trebuia să depindă în totalitate de Domnul şi de puterea Sa. In acelaşi mod şi eu trebuia să încetez să mă mai preocup de felul în care ar trebui să se comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala aşa cum era el..ce mare progres a fost pentru mine când am învăţat să mă încred în Dumnezeu în folosirea personalităţii mele naturale. Dumnezeu a urât dintotdeauna impostura şi prefăcătoria, în special cea de la amvon. Din momentul în care aş fi încercat să-mi afişez o postură afectată sau să mă prefac Duhul lui Dumnezeu S-ar fi întristat. Ceea ce puteam face totuşi era să mă preocup şi mai serios de studiu. Am început să-rni formez o bibliotecă biblică şi îmi petreceam multe ore din săptămână săpând în Cuvântul lui Dumnezeu. însă niciodată nu voi fi un John Wesley sau un G. Campbell Morgan asta era clar. Trebuia să-mi găsesc propriul meu stil şi să rămân deschis şi dependent de Dumnezeu. PE MUCHIA ASPRĂ Fiecare săptămână părea să aducă cu ea o nouă provocare. Soba de la centrală s-a stricat şi reparaţiile ar fi costat; 500 de dolari. Din nefericire, prin eforturile mele pline de zel am strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am gândit, mai mult ca niciodată, să renunţ. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, mi-am spus, nu am acel fler al lucrătorului. Nu am voce de pastor. Nu sunt un orator. Arăt prea tânăr. Sunt atât de epuizat... Nici eu nici Carol nu ştiam unde să căutăm ajutor. Părinţii mei locuiau în cealaltă parte a Brooklyn-ului, însă în acea perioadă tata se lupta cu alcoolul, iar mama era doborâtă de necazuri. Aşa că nu ne puteam baza prea mult pe ea pentru încurajare. Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce făceam şi a trecut pe la noi într-o duminică. N-a spus nimic, însă ştiam ce gândea: Ce caută un cuplu aşa tânăr ca voi aici? Nu ne-a luat mult timp să descoperim că majoritatea creştinilor albi din clasa de mijloc din cele lalte părţi ale oraşului nu găseau biserica noastră şi zona în care era aşezată, prea atractive. Unii din membrii pe care îi moştenisem erau atât de străini de nuanţa bisericii, atât de înţepeniţi în agen da lor încât pur şi simplu am început să mă rog ca ei să plece. Un bărbat m-a informat că şi el a fost ordinat şi că ar trebui să fie lăsat să predice duminicile seara. însă ceea ce am observat eu în viaţa lui spirituală indica opusul. Confruntarea s-a încleştat deoarece nu ne puteam permite să pierdem oameni. Pe de altă parte însă, dacă aceşti membri ar fi rămas, rezultatul ar fi fost o discordie continuă şi eu ştiam că Domnul nu ar fi binecuvântat niciodată o astfel de situaţie cu acea putere spirituală de care noi aveam atâta nevoie. Unul câte unul acei oameni au plecat. Uneori a trebuit chiar să grăbesc răspunsul pro priilor mele rugăciuni sugerând unora dintre membri să ia în considerare găsirea unei alte biserici. învăţam că în munca de pastor, ca şi în baschet, trebuie să te confrunţi.

15 Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a crescut de la douăzeci la patruzeci sau patruzeci şi cinci de persoane. Finanţele au rămas cum vin aşa şi pleacă". Prietenii lăsau uneori sacoşe cu mâncare pe treptele din faţa uşii, pentru care noi le eram recunoscători. După primul an în Brooklyn venitul meu era de de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de mărimea noastră era de de dolari pe an!) în al doilea an am ajuns până la de dolari. Nu numai o dată în zilele de iarnă mă gândeam că prezenţa la serviciile de duminică va fi scăzută din cauza zăpezii; majoritatea oamenilor noştri nu îşi puteau permite o maşină. Aceasta însemna o colectă mai scăzută, în astfel de perioade mă întrebam cum voi putea oare face faţă unei alte zile de duminică. Speram că, prin vreun miracol, soarele nu va mai răsări a doua zi. Carol a început un mic cor cu un total de nouă voci. Însă şi acolo s- au ivit curând probleme Abia începuse corul să cânte la întâlniri când una, dintre tinerele necăsătorite a rămas însărcinată. Într-o biserică mică toţi observă totul şi se vorbeşte despre absolut totul. După ce am avut câteva seri de rugăciune în jurul altarului, când oamenii s-au obişnuit deja să-l cheme pe Domnul, prezenţa a crescut la cincizeci sau şaizeci de persoane. Dar ştiam că Dumnezeu vrea să facă mai mult... şi că va face dacă noi îi punem la îndemână un pământ bun în care El să poată lucra. Mă săturasem de mentalitatea celor care fug de realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o încă din cppilărie întotdeauna lăudând ceea ce Dumnezeu a făcut în trezirile spirituale din trecut sau prevăzând cu pasiune marea mişcare a lui Dumnezeu, care va veni". Adevărul e că ştiam că există nenumărate biserici în tot oraşul şi în toată ţara care nu botezau, într-un an, o sută de păcătoşi cu adevărat comvertiţi, iar cele mai multe nici în câţiva ani. Creşterile se realizau doar prin transferurile de la o biserică la alta. Oraşul New York e un câmp de misiune dificil, însă creşterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi. Aveam nevoie de un suflu proaspăt şi un foc viu. Aveam nevoie de Duhul Sfânt care să transforme vieţile disperate ale oamenilor din jurul nostru. Alcoolul şi heroina dominau cartierul; LSD-ul era de asemenea o problemă (LSD lysergic acid diethylamide, numele unui drog ce provoacă halucinaţii şi schimbări psihologice şi de comportament, n. tr.), iar cocaina abia îşi începea ascensiunea dezastruoasă. Prostituatele lucrau la câteva din colţurile străzii, la numai trei blocuri depărtare de biserică. Decăderea urbană se instalase pe deplin. Dacă cineva putea câştiga ceva bani în altă parte, încerca să scape de zona noastră. Deveneam disperat la gândul că viaţa mea ar putea trece fără să-l văd pe Dumnezeu manifestându-se cu putere în favoarea noastră.

16 Eu şi Carol aproape că nici nu mai doream să marcăm timpul. Tânjeam şi strigam spre Dumnezeu să schimbe totul pe mine, biserica, pasiunea noastră pentru oameni, rugăciunile noastre. Într-o zi I-am spus Domnului că aş vrea mai degrabă să mor decât să bat apa în piuă tot timpul slujirii mele ca pastor... predicând mereu despre puterea Cuvântului şi a Duhului fără a o vedea însă niciodată. Mă îngrozeam la gândul de a mă limita doar la servicii de biserică. Tânjeam ca Dumnezeu să pătrundă în vieţile noas tre şi în lucrare. PROMISIUNEA Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece. Am tuşit şi iar am tuşit şase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi noaptea. Scuipam flegmă în fiecare zi. Socrii deveniseră atât de îngrijoraţi încât mi-au plătit biletul de avion ca.să vin la ei în Florida, lângă St. Petersburg şi să mă odihnesc în soarele cald de acolo. Plin de recunoştinţă am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe Carol şi Crissy care avea numai doi ani. Într-o zi am ieşit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alţi douăzeci sau treizeci de turişti. Cerul era de un albastru azuriu şi apele calde ale Golfului Mexic se izbeau alene de ţărmul nisipos. Pescăruşii se roteau şi ţipau deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plămânilor mei congestionaţi. Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalţi râdeau şi vorbeau despre peştii pe care sperau să-i prindă în acea după-amiază. Ţineam şi eu o undiţă în mâini... însă mintea nu-mi stătea la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii, departe de mulţime şi priveam fix orizontul îndepărtat. Am început să meditez la ideile şi strategiile în legătură cu creşterea unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider creştin mi-a spus: Uită de clădirea bisericii instituţionale; întâlnirile din case sunt soluţia din ziua de azi. Ai putea să vinzi clădirea. Dumnezeu face ceva nou. O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în achiziţionarea de autobuze/încercând sa aducă mulţi copii la biserică. Sigurele rezultate au fost notele de plată mari, vandalismul cronic şi o biserică neschimbată. Am participat în biserici mari al căror punct central era invitarea acelor predicatori şi cântăreţi la modă în acel moment: Aceasta a ajutat la publicitatea bisericii... cel puţin pentru alţi creştini. Un pastor mi-a spus zâm bind: Eu nu fur. oile altor biserici, însă îmi place să las poarta larg deschisă." Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun ser viciu atât de rău ajunsese. Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie necesita bani, aşa că las-o baltă nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul onorariu pe care noi ni-1 puteam permite. Ba mai mult, Carol şi cu mine am

17 recunoscut că dacă Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernade era sortită pieirii. Prin forţele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza şi face reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream sa mai particip la vreun servi ciu atât de rău ajunsese. Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream. Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-arn rugat acolo, în largul apei. Nu am pregătire. Tot ce ştiu este că eu şi Carol lucrăm în centrul oraşului New York, cu oameni care mor la fiecare colţ din cauza supradozei de heroină, copleşiţi de materialism şi alte vicii. Dacă Evanghelia este atât de plină de putere..." Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalţi pasageri erau prea departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama când le-am urmărit umbrele în apa albastru-verzuie, Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu cu urechea, ci adânc în duhul meu, L-am simţit pe Dumnezeu vorbind: Dacă tu şi soţia ta Îmi veţi conduce poporul la rugăciune şi la invocarea Numelui Meu, nu veţi duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi îngriji de banii de care aveţi nevoie, atât pentru biserică cât şi pentru familia ta şi niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de încăpătoare pentru mulţimile de oameni pe care îi voi trimite ca răspuns. Eram copleşit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea spre ceilalţi pasageri, încă ocupaţi cu pescuitul. Nici unul nu privea în direcţia mea. Eram sigur că-l auzisem pe Dumnezeu, deşi n-am experimentat nici un fel de viziune stranie, nimic senzaţional sau ieşit din comun. Dumnezeu pur şi simplu s-a focalizat asupra singurului răspuns la situaţia noastră sau al oricărui altcuiva în aceeaşi situaţie. Cuvântul Lui avea rădăcina în nenumăratele promisiuni repetate în Scripturi; era chiar ceea ce a produs orice trezire a Duhului Sfat de-a lungul istoriei. Era adevărul care i-a făcut pe Charles D. Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson şi pe alţi bărbaţi şi femei folositori în mâna lui Dumnezeu. Era ceea ce ştiam deja, însă Dumnezeu mă trăgea afară, mă îndrepta spre o experienţă veridică cu" El însuşi şi puterea Sa. El îmi spunea că foamea mea după El şi puterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă determina să-mi călăuzesc biserica spre rugăciune. În acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simţeam minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelaşi pastor tânăr care fusesem şi înainte. însă toate curentele moderne şi noile idei despre creşterea bisericii deveniseră acum irelevante. Dumnezeu promisese că seva îngriji, că va răspunde strigătelor noastre după ajutor. Nu eram singuri încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era prezent şi El acţiona în favoarea noastră. O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Aşteptam chiar cu nerăbdare următoarea duminică dimineaţa pe Atlantic Avenue.

18 Aprinderea focului Bine v-aţi întors/pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au văzut în acea dimineaţă. V-aţi odihnit bine în Florida? Cum mai staţi cu tusea?" Le-am spus că tusea mai trecuse, însă în interior abia aşteptam să le spun ceva mult mai important. Pe la începutul programului am spus: Fraţi şi surori, sunt absolut sigur că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii noastre. Cât am fost plecat am strigat către Dumnezeu să ne ajute să mă ajute să înţeleg care-i voia Lui pentru noi. Şi cred că am primit un răspuns. Nu e deosebit, nici profund şi nici spectacular, însă vreau să vă spun astăzi cu toată seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi barometrul bisericii noastrei Ceea ce se întâmplă marţea seara va fi măsura după care vom judeca succesul sau eşecul nostru, pentru că aceasta e măsura după care Dumnezeu ne va binecuvânta; Dacă noi îl chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că ne va răspunde, că va aduce pe cei nemântuiţi la El şi că va turna din Duhul Său peste noi. Dacă nu-l chemăm El nu ne-a promis nimic absolut nimic. E foarte simplu. Nu are importanţă ce predic eu sau ce pretindem că credem în minţile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugăciunii. Acesta este motorul care va pune în mişcare biserica. Da, vreau să continuăm să venim duminicile însă seara de marţi este cea care contează. Eu şi Carol ne-am hotărât deja şi sperăm că şi voi vă veţi alătura nouă." Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a întâmplat să fie şi el prezent în acea dimineaţă eveniment rar. L-am prezentat şi l-am invitat să spună câteva cuvinte. El a păşit în faţă şi a spus doar atât: Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă puteţi gândi: Poţi spune cât de populară este o biserică în funcţie de cine vine duminica dimineaţa. Poţi spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcţie de cine vine duminica seara. Insă poţi spune cât de popular este Isus în funcţie de cine vine la serile de rugăciune." Şi acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. UN NOU ÎNCEPUT Dacă anunţul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit, consider că el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predică cu exact 100 de ani în urmă:

19 Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de rugăciune. Astfel, întâlnirea pentru rugăciune este harometrul şi prin ea putem să judecăm cantitatea lucrării divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage. Şi unul din primele semne ale absenţei Lui va fi lenevia în rugăciune. În acea primă seară de marţi au venit cinsprezece până la optsprezece persoane. Nu aveam o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat şi am condus biserica în cântare şi laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit în rugăciune. Am simţit un nou sens al unităţii şi dragostei între noi. Dumnezeu părea că ne ţese împreună. Nu le-am ţinut o predică tipică; exista o nouă libertate în a aştepta prezenţa lui Dumnezeu. În săptămânile care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit evidente. Noi oameni ni s-au alăturat treptat, cu talente şi daruri care ne puteau ajuta. Au început să vină rudele nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să credem că suntem camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume spirituale puteau fi salvaţi. în majoritatea spitalelor sala de urgenţă nu este la fel de frumos decorată ca şi restul clădirii însă foarte eficientă în salvarea de vieţi omeneşti. Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoţian, Andrew Bonar, a scris în 1853: Lui Dumnezeu îi place şă-şi vadă oamenii fixaţi pe ideea că nu există speranţă decât în rugăciune. În asta constă puterea Bisericii asupra lumii."2 Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se roage şi, desigur, aşa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în, urmă, cel mai mare răspuns ai rugăciunii este mai multă rugăciune. Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alţii dând glas unor rugăciuni elocvente; eram prea disperaţi pentru aceasta. Ci ne-am concentrat vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalţi. De cele mai multe ori am strigat către Domnul în grup, rugându-ne toţi în cor, cu voce tare, practică ce continuă şi în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de rugăciune sau diferiţi oameni îşi povesteu necazurile. Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de importantă ca esenţa ei aceea de a-l atinge pe Cel Atotputernic, de a striga din întreaga ta fiinţă. Am participat la întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau în majoritatea cazurilor teatrale şi am fost în grupuri în care momentele de rugăciune tăcută erau profund spiritualei Atmosfera întâlnirii poate varia, însă ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar unul cu celălalt.. Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de duminica şi să nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obişnuită - două cântări, anunţurile, programul corului, colecta, apoi predica şi în final binecuvântarea a fost treptat abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să

20 ma elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de nervos sau încordat sau fals. Din cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi. La urma urmelor, oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să ştie că Dumnezeu îi poate ridica şi le poate da o nouă şansă. În acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se apropiau mai mult de Domnul, primeau plinătatea Duhului şi îşi reînnoiau dragostea lor pentru Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre aceasta la locurile lor de muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie. Din acea zi şi până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un moment de declin în biserică, mulţumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am avut nici o fracţiune care să se ridice şi să hotărască să se despartă de noi. Dumnezeu a continuat să trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot nici măcar să aflu.de unde au auzit despre noi. Colecta s-a îmbunătăţit îndeajuns cât să putem face câteva reparaţii clădirii. Am înlocuit băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă care se puteau lega împreună. Şi ceva mult mai important chiar, oamenii au început să simtă prezenţa Domnului în acel loc umil. Se simţeau iubiţi. Cei împietriţi erau cercetaţi chiar şi în timpul cântărilor. Corul a început să crească. SUNETE DE BUCURIE Carol a iubit muzica încă din adolescenţă. De fapt, ea crescuse în compania ei tatăl ei fusese cântăreţ de operă înainte de convertire şi bunica fusese pianistă. Locuind în oraş, ea a absorbit sunetele multor-culturi, în mintea ei clasicul se contopea cu muzica negrilor imnurile tradiţionale scandinave cu refrenurile contemporane şi ritmurile caraibiene. La vârsta de şai sprezece; sau şaptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei visul de a conduce într-o zi un cor mare însă nu unul rigid, formal, ci un cor al oamenilor simpli. Nu exista nimeni competent în biserică care să o acompanieze aşa că ea trebuia să cânte la pian şi în acelaşi timp să dirijeze şi corul. Nu a învăţat niciodată să solfegieze, ci în mintea ei selecta fiecare voce şi apoi luându-i pe rând, învăţa tot grupul. Chiar şi aşa, numărul membrilor a început să urce ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de largă să-i cuprindă, ci ocupau toată partea din, faţă şi cântau de copleşeau cu armonia lor întraga clădire. Repetiţiile se ţineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori să afle că alte evenimente de la sfârşit,de săptămână nu concurau cu timpul oamenilor. însă viaţa oraşului e diferită; oamenii sunt prea ocupaţi în timpul săptămânii cu slujbele lor, obosiţi de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau metroul. Ei se odihnesc vineri seara, ştiind că nu mai trebuie să se trezească devreme a doua zi.

21 Carol obişnuia să înceapă cu o jumătate de oră de rugăciune. Adesea spiritul rugăciunii cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea să depună o mărturie sau se simţea îndrumat să citească un pasaj din Scriptură. Carol le dădea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era mai multă rugăciune şi închinare decât repetiţie; uneori nici măcar nu mai apucau să cânte. Această experienţă a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul nu venea numai cu două cântări speciale" înainte de predică, ci dimpotrivă, membrii lui s-au angajat într-o adevărată slujire. Membrii orchestrei erau la fel de nepregătiţi ca şi Carol. Joey Vazquez, de la chitară bas, a învăţat să cânte din mers". într-o zi îşi făcea de lucru cu o chitară bas la un prieten; la repetiţia de cor de a doua zi prietenul său a spus, în glumă, că Joey ştie să cânte. Carol luând afirmaţia în serios 1-a pus pe Joey la lucru. Acesta a fost începutul carierei sale de chitarist; el e şi astăzi la noi în biserică. La, tobe, Michael Archibald, un bărbat din Trinidad, nu luase nici el niciodată lecţii de muzică. Jonathan Woodby, organistul nostru (şi după părerea mea unul din cei mai buni ai Americii) nu ştia să citească notele. Cu toate acestea, cei doi au cântat pe două dintre albumele premiate cu Grammy. Corul a jucat un rol crucial atunci când am început să găzduim întruniri lunare, în colaborare cu Teen Challenge, o organizaţie ce se ocupa cu dependenţii de droguri, înfiinţată în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson. Împreună cu Teen Challenge am închiriat sala unei mari biserici baptiste. La prima întrunire am făcut reclamă filmului Crucea şi pumnalul, care povesteşte convertirea conducătorului unei bande, Nicky Cruz. Au venit atât de mulţi oameni încât a trebuit să difuzăm filmul de trei ori pentru ca fiecare să aibă La cea de-a doua, însuşi Nicky a venit să vorbească. A fost nemaipomenit să-1 vezi predicând în chiar clădirea unde cu ani în urmă 1-a trântit pe scări pe un italian, gata să-1 omoare dacă nu ar fi intervenit poliţia. Povestea lui Nicky a fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine. El era simbolul lucrurilor care se vor întâmpla în biserica noastră; Dumnezeu care îi ia pe cei lipsiţi de speranţă şi chiar nebuni, şi îi schimbă. Ştiam că multe biserici spun doar din vârful buzelor că Dumnezeu poate face orice. însă noi aveam nevoie de o credinţă reală încât oricine ar fi intrat în clădire, indiferent de problemele lui/ei, să poată deveni un trofeu al harului lui Dumnezeu. Din acea seară Nicky mi-a devenit prieten apropiat şi musafir obişnuit la Tabernacle. Pe măsură ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a format New York Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle şi alţii care doreau să cânte (optzeci sau mai multe voci). Cam tot în acea perioadă, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat cplinda de Crăciun Joy to the world" şi i-a compus o nouă melodie. Nu a ştiut cum să o aştearnă pe hârtie aşa că, pur şi simplu, a învăţat fiecare voce pe rând.

22 O COMUNITATE A DRAGOSTEI Şl A RUGĂCIUNII Niciodată nu ştiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn Tabernacle, toxicomani, prostituate sau homosexuali. însă şi avocaţi pierduţi, oameni de afaceri şi şoferi de autobuz se întorceau de asemenea Noi îi primeam pe toţi Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi şi mulţi alţii. O dată ce oamenii erau umpluţi de Duhul Sfânt, ei începeau să considere celelalte rase ca pe creaţia lui Dumnezeu. În loc să-i judecăm pe homosexuali, am început să plângem pentru ei. Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din Long Islahd pentru a veni la biserică. Unul şi probabili singurul avantaj al situării noastre în inima Brooklynului este tranzitul excelent al maselor, adică oameni din Manhattan, Queens, Bronx şi din alte părţi puteau ajunge foarte uşor la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o sută cincizeci sau o sută şaptezeci şi cinci de ascultători duminică dimineaţa, prezenţa la serile de rugăciuneera de aproximativ o sută de persoane. Era viaţă, bucurie şi o atmosferă de familie şi dragoste. Oamenii nu se grăbeau să plece la sfârşitul întâlnirii; mai zăboveau, se rugau şi vorbeau unul cu altul. Cum nu aveam aer condiţionat, în serile fierbinţi de vară deschideam toate ferestrele şi oamenii puteau chiar şedea pe pervaz. într-o seară de duminică din august, când erau 35 grade afară şi probabil 45 grade în încăpere, am simţit un impuls ciudat de a cânta O noapte preasfinţită,, ca o expresie a dragostei pentru Isus. Un beţiv care tocmai trecea pe acolo s-a oprit să asculte şi în mintea lui confuză el şi-a spus: Problema asta a băuturii mi-a scăpat total de sub control. Aud acum colinzi de Crăciun. Mai bine aş intra în această biserică şi aş cere ajutor! Uşierii erau acolo gata să-1 primească şi să-i vestească Evanghelia. Din când în când mai apăreau şi dintre cei deranjaţi mintal. Un bărbat numit Austin eliberat recent dintr-o instituţie a început să vină la biserică. într-o zi el a spus ceva vulgar uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de marţi, când l-am chemat şi l-am avertizat că nu tolerăm un astfel de lucru el mi-a spus: Oh! Sigur!? Vor avea grijă de tine 'băieţii mei! Era un uriaş aşa că nu am îndrăznit să râd. Austin," i-am răspuns eu, poate că vei avea tu grijă de mine, însă nu cu 'băieţii tăi' după modul în care te comporţi mă îndoiesc că ai pe vreunul din 'băieţi'' I-am prevenit pe uşieri să mă cheme dacă va reveni şi de asemenea să cheme imediat poliţia. Austin s-a întors chiar în acea seară. Am ieşit afară de la întâlnirea de rugăciune ca să vorbesc cu el, încercând să trag de timp. Curând poliţia şi-a făcut apariţia şi 1-a luat. Ei doreau ca eu sa aduc acuzaţii, însă am refuzat. În loc de aceasta m-am întors în biserică şi am continuat ora de rugăciune. Astfel de episoade stranii au devenit o parte obişnuită a lucrării noastre în această zonă a oraşului. Colecta nu era niciodată extraordinară, asa cum poate v-aţi fi aşteptat, datorită genului de comunitate în care slujeam,

23 compusă din mame singure, şomeri, oameni care căutau să scape de droguri. însă veneau şi oameni mai aşezaţi şi mai stabili din punct de vedere material pe care nu-i deranja amestecul socio-economic. Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Dacă puteai juca atunci jucai. Se pare că în America e mai multă deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât în Biserica lui Isus Hristos. PROBLEME DE SPAŢIU Prin 1977, oamenii care încercau să găsească un loc duminica dimineaţa şi duminica seara erau mai mulţi decât putea cuprinde clădirea. Mai jos cu un bloc era YWCA {Young Woinen'sChristian Associatian Asociaţia Femeilor Creştine Tinere, n. tr.)a cărei sală avea o capacitate de de locuri. Noi o închiriam duminica şi ne căram în fiecare săptămână acolo echipamentul de sunet şi alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele erau vopsite şi nu exista aer condiţionat. Adesea trebuia să curăţim locul duminica dimineaţa înainte de a putea aşeza scaunele pentru biserică. Dar cel puţin aveam un spaţiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat acea sală timp de doi ani. Unele din primele amintiri legate de biserică ale celor doi copii ai noştri" mai mici, Suzan şi James se regăsesc în acea clădire. Îmi amintesc că într-o duminică m-am uitat în sus în timpul unei cântări şi spre oroarea mea am văzut-o pe acrobatica mea fiică făcând salturi de 360 grade la paralele din capătul holului. Nimic mai nepotrivit pentru copiii perfecţi ai pastorului"! Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret şi compozitor de muzică creştină ne-a vizitat biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea acum o sută de voci. El a încurajat-o pe Carol să continue să compună. Tu ai un mod de abordare cu totul diferit/' a spus el. Cântările pe care le scrii nu se aseamănă deloc cu ceea ce aş scrie eu, sau Bill Gaither sau oricine altcineva." încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pen tru amândoi. Sigur că de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga ţară şi este cântată în toate genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. După ce Brooklyn Tabernacle a vândut un milion de partituri, World Music i-a înmânat lui Carol un premiu în în mod ironic, Tabernacle nu a cumpărat nici măcar o partitură din compoziţiile lui Carol nici nu i-ar fi folosit unui cor care nu ştie să solfegieze! Întâlnirile în clădirea YWCA au fost cea mai bună soluţie temporară la problema supraaglomerării. Am cumpărat un teren vis-a-vis în speranţa ridicării unei clădiri reale într-o zi. Era un pas mare în credinţă însă Dumnezeu ne-a dat fondurile necesare. Entuziasmaţi la gândul începerii unei noi clădiri, a unei case permanente am programat o ceremonie pentru prima săpătură pe care o vom face. Vă vine să credeţi că tocmai în acea duminică specială a plouat atât de tare