ROLUL SISTEMULUI FINANCIAR ÎN PROMOVAREA DEZVOLTĂRII SUSTENABILE

Transcription

1 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI IOANA ANDRADA MOLDOVAN (GAVRIL) ROLUL SISTEMULUI FINANCIAR ÎN PROMOVAREA DEZVOLTĂRII SUSTENABILE Colecţia Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice ISBN Editura ASE Bucureşti 2015

2 Copyright 2015, Ioana Andrada Moldovan (Gavril) Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului. Editura ASE Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România cod Referenţi: Prof. univ. dr. Gabriela ȚIGU Prof. univ. dr. Eugeniu ȚURLEA ISBN Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi pentru sursele bibliografice menţionate. Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane , proiect POSDRU/159/1.5/S/ Performanţă şi excelenţă în cercetarea doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România.

3 Cuprins Summary... 5 INTRODUCERE... 8 CAPITOLUL 1 - SISTEMUL FINANCIAR ȘI IMPORTANȚA ACESTUIA ÎN CADRUL ECONOMIEI Sistemul financiar structură și caracteristici Rolul sistemului financiar în cadrul economiei Schimbări de paradigmă ocazionate de criza financiară din CAPITOLUL 2 - DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ: CARACTERSITICI ȘI DIMENSIUNI Creştere economică, dezvoltare economică şi dezvoltare sustenabilă Determinante și principii ale dezvoltării sustenabile Cuantificarea dezvoltării sustenabile Dezvoltarea sustenabilă în România CAPITOLUL 3 - RELAȚIA SISTEM FINANCIAR-DEZVOLTARE SUSTENABILĂ: ASPECTE TEORETICE ȘI EMPIRICE Aspecte teoretice ale legăturilor dintre sistemul financiar și dezvoltarea sustenabilă Evidențe empirice privind relația dintre sistemul financiar și procesul de dezvoltare sustenabilă Stimulente pentru finanțarea dezvoltării sustenabile Motivații pentru sistemul financiar Cum pot companiile financiare să promoveze dezvoltarea sustenabilă? CONCLUZII SURSE BIBLIOGRAFICE

4 Contents Summary... 5 INTRODUCTION... 8 CHAPTER 1 - THE FINANCIAL SYSTEM AND ITS IMPORTANCE WITHIN THE ECONOMY The Financial System Structure and Features The Role of the Financial System within the Economy Paradigm Shifts Determined by the Financial Crisis of CHAPTER 2 - SUSTAINABLE DEVELOPMENT: FEATURES AND DIMENSIONS Economic Growth, Economic Development and Sustainable Development Determinants and Principles of Sustainable Development Sustainable Development Measurement Sustainable Development in Romania CHAPTER 3 - THE FINANCIAL SYSTEM AND SUSTAINABLE DEVELOPMENT THEORETICAL AND EMPIRICAL ASPECTS Theoretical Aspects of the Links between the Financial System and Sustainable Development Empirical Evidence of the Relationship between the Financial System and the Process of Sustainable Development Incentives for Financing Sustainable Development Motivations for the Financial System How can Financial Companies Promote Sustainable Development? CONCLUSIONS REFERENCES

5 Summary The financial system and sustainable economic development are extremly debated topics in the literature, given the great importance of each of the two research areas. The importance of the financial system in the market economy is closely linked to its fundamental role, namely financing the real economy. On the other hand, sustainable development is of great interest as it represents an extremely important problem of the modern era, given that the actual growth model, based on the improper use of resources and environmental pollution, cannot be supported for a long time. In this context, in recent decades, concerns have intensified to enhance the quality of life in terms of intergenerational equity. Although individually the two research areas are generous discussed within the literature, the links between them have undergone a relatively small number of studies. In this context, this paper aims to provide a clear picture of the relations between the financial system and sustainable development, and especially on the role that the financial system has within the process of sustainable economic development, without ignoring the individual analysis of the two. The paper is divided into three chapters. The first chapter deals succinctly with the structure, role and characteristics of the financial system in relation to the real economy, also emphasizing a series of paradigm shifts caused by the financial crisis in The second chapter describes a set of principles and characteristics of sustainable development and the third chapter analyzes the relationship between finance and sustainable development. This last chapter also presents, in a normative way, the role that the financial system can play within the sustainable development process. The financial system comprises of several financial markets within which the demand and supply of financial resources meet and between which there are many interdependences. It ensures the transfer of financial resources available at a time in the economy to businesses that need financing. With all these features, and given its fundamental role of financing the real economy, the financial system is an extremely important factor in the process of economic growth, which it can foster through multiple channels, such as capital accumulation, efficient resource allocation, technological innovation and increased productivity of factors.

6 The 2008 financial crisis has led to a series of paradigm shifts and one of them relates to the integration of sustainability determinants in the organization and functioning of the entire economic system. Regarding sustainable development, this paper defines it as the development that can improve the quality of life of all people, regardless of the region or time (present of future) they live in, by promoting healthy economic growth, based on innovation and technical progress, on processes and activities that protect the environment and use its limited resources effectively, ensuring their preservation and regeneration. Related to this definition, it is important to note that improving the quality of people's lives envisages increasing revenues and improving education, culture and health. Sustainable development puts man at the center of its concerns and policies imposed by such development strategy are the means by which its ultimate goal, namely generalized human progress, can be achieved. Sustainable development is based on a number of principles, which overlap and complement each other: 1. Ensuring a balance between economic, social and environmental benefits that are pursued in the framework of sustainable development. 2. Intergenerational equity. 3. Equity within generations. 4. Preservation of the environment and promoting regeneration of natural resources. 5. Inclusion and contribution. 6. Governance for sustainable development. Closely related to these principles, there are a number of determinants of sustainable development, including: eco-efficiency of economic activity, stimulating innovation and technical progress, awareness of sustainable development, education and culture, the political factor. Regarding measuring sustainable development, the literature does not present a universally accepted methodology in this regard and its estimation is performed through a variety of methodologies and a lot of case studies. A number of international institutions present sets of indicators that quantify individually certain dimensions of sustainable development, which could be aggregated in a composite index. However, this process is extremely delicate. On the other hand, there are few indicators which express tangentially and incomplete the degree of sustainability of an economy (human development index, national happiness index, adjusted net saving, a better life index). 6

7 The financial system plays an important role within the sustainable development process since, in addition to stimulating economic growth, it can cause several qualitative aspects of improving sustainable development. Although more and more financial institutions are lately concerned about the issue of sustainable development, most of the financing they grant is directed towards resource inefficient or polluting activities. Therefore a tension between the nature of the financial system and sustainable development can be identified, and this tension is determined by different purposes and different time horizons. Thus, while the goal of the financial system is to achieve rapid gains on the short run, sustainable development requires long run investment and concerns for quality issues. Regarding the empirical relationship between finance and sustainable development, an econometric analysis performed on several Eastern European countries showed that sustainable development indicators are influenced to a small extent or not at all by financial indicators. This can be explained by a low financial development in these countries, but it should be noted that financial development does not necessarily imply efforts in promoting sustainable development. For example, a country may have a highly developed financial system, which does not help reduce pollution due to lack of concern for sustainable development. Thus, there may be a number of reasons for the financial system so that it becomes a promoter of sustainable development: reducing risks to eco-efficient corporate lending, decreasing economic risks posed by unsustainable growth, decreasing risks induced by environmental degradation, earning potential in the new green industries, generating earnings by creating green financial innovations. Among the methods by which commercial banks can promote sustainable development we include: disseminating information on sustainable development among customers by offering informative reports, brochures, etc; lower costs for loans to companies that protect the environment and make efforts to ensure efficient use of resources; green financial products for investments intended to finance sustainable development; working with the authorities in order to support green industries; offering advantageous loans to individuals providing proofs for concerns related to environmental protection, etc. On the other hand, on the capital market, investors will prefer to invest in eco-efficient companies, provided that financial companies inform them about the fact that these companies comply with the principles of sustainable development. 7

8 INTRODUCERE Sistemul financiar și dezvoltarea economică sustenabilă reprezintă, fiecare în parte, subiecte extreme de dezbătute în cadrul literaturii de specialitate, dată fiind importanța deosebită a fiecăruia dintre cele două arii de cercetare. Importanța sistemului financiar în cadrul economiei de piață este în strânsă legătură cu rolul său fundamental, și anume acela al finanțării economiei reale. Pe de altă parte, dezvoltarea sustenabilă prezintă un mare interes întrucât reprezintă o problemă extrem de importantă a epocii moderne, în condițiile în care s-a conștientizat faptul că modelul de creștere bazat pe utilizarea nerațională a resurselor și poluarea mediului înconjurător nu mai poate fi susținut pentru mult timp. În acest context, în ultimele decenii, s-au intensificat preocupările pentru sporirea calității vieții oamenilor în condiții de echitate intergenerațională. Cu toate că, individual, cele două arii de cercetare sunt generos dezbătute în literature de specialitate, legăturile dintre ele au făcut obiectul unui număr relativ redus de studii. În acest context, lucrarea de față își propune să ofere o imagine clară asupra relațiilor existente între sistemul financiar și dezvoltarea sustenabilă, și mai ales asupra rolului pe care sistemul financiar îl are în cadrul procesului de dezvoltare economică sustenabilă, fără a ignora însă analiza individuală a celor două. În ceea ce privește alegerea terminologiei dezvoltării sustenabile, respectiv preferința pentru termenul de sustenabilă în defavoarea celui de durabilă, se cer a fi menționate câteva aspecte. Deși cea mai mare parte a lucrărilor de specialitate în România, și chiar documente oficiale, utilizează sintagma dezvoltare durabilă, în ultimul timp, s-a manifestat o preferință pentru sintagma substituentă de dezvoltare sustenabilă, multe dintre lucrările în domeniu considerând însă că cele două denumiri sunt sinonime. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că sintagma dezvoltare durabilă este cvasi-corectă, întrucât conceptul de durabil trimite la semnificaţia persistenţei în timp, prin sine însăşi, a unei structuri sau entităţi care a fost întemeiată, într-un fel sau altul, în mediul natural sau economico-social, în timp ce conceptul de sustenabil trimite, mai degrabă, la semnificaţia posibilităţii de a menţine, în mod activ, acea entitate sau structură, în timp. (...) În acest context, dezvoltarea sau creşterea nu pot fi, riguros vorbind, decât sustenabile şi nu durabile (Dinga și colab, 2006). Lucrarea reprezintă unul din rezultatele cercetării realizate în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/ cu titlul "Performanţă şi excelenţă în cercetarea doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România", cofinanțat din Fondul Social 8

9 European prin intermediul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Dat fiind acest fapt, lucrarea reprezintă rezultatul agregat al majorității obiectivelor asumate în cadrul acestui proiect de cercetare, printre care: analiza modului în care s-a schimbat percepţia asupra pieţelor financiare în urma crizei financiare globale care a izbucnit în 2008; realizarea unui raport descriptiv privind caracteristicile, determinantele și factorii de influenţă ai dezvoltării durabile; analiza legăturilor dintre creşterea economică, dezvoltarea economică şi dezvoltarea durabilă; analiza comparativă a metodelor estimare a dezvoltării durabile din literatura de specialitate; analiza teoretică a rolului pe care sectorul financiar îl joacă în cadrul procesului de dezvoltare durabilă; modelarea impactului sectorului financiar asupra dezvoltării durabile; realizarea unei baze de date care să cuprindă variabilele incluse în model şi testarea modelului la nivelul unor ţări din Uniunea Europeană; interpretarea rezultatelor modelului din punct de vedere econometric si economic; sugestii şi recomandări privind sporirea rolului sectorului financiar în promovarea procesului de dezvoltare durabilă. Lucrarea este structurată pe trei capitole. Primul dintre acestea tratează succint structura, rolul și caracteristicile sistemului financiar din perspectiva relației cu economia reală, subliniind și o serie de schimbări de paradigmă ocazionate de criza financiară din 2008, al doilea descrie o serie de principii și caracteristici ale dezvoltării sustenabile, prezentând, de asemenea, situația României în ceea ce privește procesul de dezvoltare sustenabilă, iar cel de-al treilea capitol analizează relațiile dintre sistemul financiar și procesul de dezvoltare sustenabilă. Acest ultim capitol prezintă, de asemenea, într-o manieră normativă, rolul pe care sistemul financiar îl poate juca în cadrul procesului de dezvoltare sustenabilă. 9

10 CAPITOLUL 1 SISTEMUL FINANCIAR ȘI IMPORTANȚA ACESTUIA ÎN CADRUL ECONOMIEI Dualitatea economiei de piață presupune existența unor strânse relații de interdependență între sectorul real și cel financiar, iar impactul sistemului financiar asupra economiei reale s-a dovedit a fi de o importanță covârșitoare, întrucât acesta asigură, printre altele, finanțarea economiei reale. 1.1 Sistemul financiar structură și caracteristici Sistemul financiar reprezintă un ansamblu de piețe financiare pe care se întâlnesc cererea și oferta de resurse financiare și între care există o multitudine de relații de interdependență. Acesta asigură transferul resurselor financiare disponibile la un moment dat în cadrul unei economii către agenții economici care au nevoie de finanțare. Structura sistemului financiar a făcut obiectul unor abordări distincte în literatura de specialitate 1, însă în ultimii ani marea majoritate a lucrărilor prezintă sistemul financiar ca fiind format, într-o abordare restrânsă, din piața monetară și piața de capital. Privit dintr-o perspectivă mai largă, sistemul financiar cuprinde, pe lângă piața monetară și piața de capital, piaţa fondurilor private de pensii și piaţa asigurărilor. La rândul său, fiecare dintre aceste piețe cuprinde mai multe segmente (Figura 1), între care există o multitudine de relații biunivoce. Lucrarea de față subscrie tendințelor actuale din literatura de specialitate, considerând că sistemul financiar este compus, într-o abordare restrânsă, din piața monetară și cea de capital. Pe piața monetară, activitatea de finanțare este indirectă și se realizează, pe piața creditului și a leasing-ului, fiind intermediată, în principal, de băncile comerciale, în timp ce piața de capital este responsabilă de finanțarea directă a economiei reale, întrucât în acest caz fondurile economisite ajung în mod direct la companiile care aleg să își finanțeze activitatea prin derularea de oferte publice inițiale de vânzare de acțiuni și ulterior listarea la Bursă. 1 Potrivit abordării anglo-americane, sistemul financiar are drept componente piaţa de capital şi piaţa monetară, în timp ce potrivit abordării continental europeane piața de capital este formată din piața financiară și cea monetară. Diferențele dintre cele două abordări nu sunt de substanță, ci doar de denumire. 10

11 Piața fondurilor de pensii exercită și ea un rol destul de important în procesul de finanțare, întrucât fondurile alocate de contributori sunt destinate achiziției de active financiare. Figura 1. Componentele sistemului financiar SISTEMUL FINANCIAR PIAȚA MONETARĂ PIAȚA DE CAPITAL PIAȚA FONDURILOR PRIVATE DE PENSII PIAȚA ASIGURĂRILOR SISTEMUL BANCAR: piața monetară interbancară, credit, leasing PIAȚA VALUTARĂ PIAȚA PRIMARĂ A TITLURILOR DE STAT BURSA DE VALORI - tranzacții cu acțiuni, obligațiuni, instrumente financiare derivate, contracte swap FONDURI DE INVESTIȚII 11

12 1.2 Rolul sistemului financiar în cadrul economiei Un sistem financiar stabil și eficient trebuie să asigure o cale continuă, fără întreruperi, de mobilizare a fondurilor disponibile în economie și de alocare a acestora către cele mai eficiente proiecte investiționale. Dincolo de faptul că are un rol atât de important în finanțarea investițiilor, sistemul financiar îndeplinește o serie de funcții care permit realizarea în bune condiții a schimburilor monetaro-reale în interiorul țării sau între diferite țări, gestionarea incertitudinii și acoperirea unor riscuri, evaluarea valorii unor active, etc. Prin intermediul tuturor acestor funcții, dar mai ales dat fiind rolul fundamental de finanțare a economiei reale, sistemul financiar este un factor extrem de important în procesul creșterii economice, pe care o poate promova prin intermediul mai multor canale, cum ar fi acumularea de capital, eficientizarea alocării resurselor, inovația tehnologică și creșterea productivității factorilor de producție. Acumularea de capital este influențată în mod direct de procesul finanțării oferite de sistemul financiar, respectiv de costurile și de disponibilitatea acesteia. Dimensiunea finanțărilor alocate proiectelor investiționale este condiționată de estimarea bine fundamentată și cât mai realistă a eficienței și a câștigului viitor adus de investiția ce urmează să fie finanțată. Totodată, nivelul costurilor ocazionate de transferul valorilor mobiliare (acțiuni, obligațiuni, etc.) reprezintă un alt element care influențează acumularea de capital, întrucât în cazul în care acestea sunt ridicate, acesta reprezintă un impediment direct pentru realizarea de tranzacții, și influențează indirect, în mod negativ, procesul de finanțare prin intermediul pieței de capital. Așadar, transferul activelor financiare trebuie să fie înlesnit și să aibă costuri reduse, iar sistemele financiare dezvoltate sunt în măsură să asigure o infrastructură modernă și piețe cu lichiditate ridicată care să faciliteze schimbul și să îi asigure costuri minime. Totodată, în cadrul procesului de finanțare a economiei reale se promovează eficientizarea alocării resurselor, în cadrul proceselor de producție. Aceasta se realizează prin intermediul activităților de monitorizare și control al riscurilor realizate de creditori și/sau investitori. Astfel, băncile analizează planurile de afaceri ale firmelor înainte de a le credita și vor respinge finanțarea dacă acestea nu presupun o profitabilitate ridicată, care nu va fi posibilă în absența alocării eficiente a resurselor. Similar, investitorii de pe piața de capital nu vor fi tentați să achiziționeze titluri emise de o companie care nu are un plan de dezvoltare viabil, care să prevadă o profitabilitate satisfăcătoare, iar în contextul concurenței de piață, acest lucru nu este posibil în condițiile alocării ineficiente a resurselor. 12

13 Un alt canal de transmisie este reprezentat de inovația tehnologică. Aceasta este condiționată de alocarea unor sume importante de bani către activități de cercetare dezvoltare cu un grad ridicat de incertitudine. Astfel, investițiile în activități inovaționale sunt foarte riscante și presupun alocarea unor fonduri substanțiale. Dincolo de faptul că finanțarea acestor activități este realizată prin intermediul piețelor financiare, sistemul financiar oferă o serie de instrumente și practici destinate diversificării portofoliilor și acoperirii riscurilor, astfel că facilitează inovația tehnologică. Așadar, facilitarea diversificării riscurilor și acoperirii acestora în cadrul sistemului financiar este de natură să încurajeze progresul tehnologic, ceea ce are efecte pozitive asupra procesului de creștere economică (King şi Levine, 1993c). Al patrulea canal de transmisie se referă la creșterea productivității factorilor. Sistemul financiar contribuie la aceasta în mod indirect, prin faptul că facilitează realizarea schimburilor, încurajând astfel diviziunea muncii, un factor foarte important care determină creșterea productivității factorilor de producție (Levine, 1997). Această corelație a fost observată încă din secolul al XVIII-lea de Adam Smith, care sublinia faptul că specializarea este incurajată de scăderea costurilor de tranzacționare, ceea ce permite intensificarea tranzacțiilor. Relațiile dintre sistemul financiar și economia reală nu sunt relații cu sens unic, ci relații biunivoce, iar cele două componente ale economiei de piață se întrepătrund și se influențează reciproc. Astfel, la rândul său, sistemul financiar este influențat de activitățile și fundamentele economiei reale, iar intesificarea activităților de producție și a celor comerciale determină creșterea nevoilor pentru servicii financiare. De asemenea, gradul de dezvoltare a economiei reale și conjunctura economică determină un surplus sau deficit de fonduri, iar rolul sistemul financiar este să creeze un echilibru în acest sens (Howells și Bain, 2007). Astfel, perioadele de creștere economică determină apariția unui surpus de fonduri, dat fiind faptul că activitățile economice se intensifică, iar nivelul și volumul veniturilor crește, iar rolul sistemului financiar este de a aloca acest surplus către cele mai eficiente proiecte investiționale. Pe de altă parte, în situația unei recesiuni, când economia înregistrează un deficit de fonduri, sistemul financiar are sarcina de a echilibra acest deficit. Așadar, din punct de vedere teoretic, sistemul financiar și economia reală se întrepătrund și se stimulează reciproc, însă în condițiile complexității activității și fenomenelor economice, intensitatea și natura acestor relații diferă de la o țară la alta. O serie de studii teoretice și empirice relevă faptul că sistemul financiar este un factor determinant în procesul creșterii economice (King şi Levine, 1993a; King şi Levine, 1993b; Levine și colab., 2000; Beck și colab., 2000; Shan și colab., 2001; Loayza și Ranciere, 2006; 13

14 Masten și colab., 2008). Cu toate acestea, există studii care atrag atenția asupra faptului că bunăstarea financiară nu se poate autosusține pe termen lung fără a fi bazată pe fundamente solide ale economiei reale (Peetz și Genreith, 2011). Așadar, sistemul financiar este un sector extrem de important în cadrul economiei, întrucât asigură finanțarea acesteia, finanțare fără de care economia reală nu ar putea funcționa, iar acesta trebuie privit în orice situație din această perspectivă, a relațiilor cu economia reală, întrucât existența unui sistem financiar independent de aceasta nu are niciun sens. 1.3 Schimbări de paradigmă ocazionate de criza financiară din 2008 Criza financiară din 2008 este probabil cel mai important eveniment din scena economică a secolului XXI, și, ca orice criză, reprezintă un moment care are beneficiul de a prilejui schimbări majore în ceea ce privește modul de a privi și de a gestiona activitatea economică în ansamblul ei. Astfel, dincolo de aspectele neplăcute ale acesteia, criza a generat o serie de schimbări de paradigmă în concordanță cu cauzele care au determinat apariția complexității fenomenelor care au dus la apariția crizei. Criza financiară globală din 2008 își regăsește originile pe piața americană a creditelor ipotecare subgarantate. O primă cauză a crizei a fost existența unui exces de lichiditate pe piața monetară americană, prilejuit de derularea unei politici monetare relaxate, în vederea evitării recesiunii. Evenimentele petrecute în Statele Unite la începutul anilor au determinat Rezerva Federală să reducă dobânda de la 6,5% la 1% între 2000 și Această relaxare monetară a determinat apariția unui balon speculativ pe piața imobiliară, iar grație globalizării fenomene similare au fot înregistrate și pe piețele europene. Mai mult, bulele de pe piețele imobiliare au determinat expansiunea unor sectoare conexe, și nu în ultimul rând a piețelor bursiere, care au înregistrat și ele avansuri semnificative. Declinul piețelor imobiliare și al celor bursiere, și mai ales efectele negative propagate în sectorul financiar și mai apoi la nivelul economiei reale au determinat numeroase reacții critice la adresa relaxării politicii monetare. Anterior crizei se considera că este imposibilă sau puțin probabilă identificarea în timp real a bulelor, singura soluție fiind adoptarea de măsuri 2 Problemele apărute în domeniul IT în anul 2000 și mai apoi atacurile teroriste din 11 septembrie

15 pentru înlăturarea efectelor negative după explozia acestora, cu toate că era clar faptul că o astfel de abordare încurajează hazardul moral și expunerea excesivă la risc (OECD, 2011). Apariția crizei a determinat o schimbare de paradigmă în acest sens, astfel că politica monetară ar trebui să evite creditarea ieftină dacă aceasta potențează creșterea artificială a prețurilor (Stark, 2010). Așadar, politica monetară trebuie să fie astfel concepută încât să echilibreze oferta de monedă în așa fel încât să evite apariția baloanelor speculative, concomitent cu inhibarea presiunilor inflaționiste. Totodată, se consideră că băncile centrale ar trebui să includă în politicile adoptate considerente în ceea ce privește stabilitatea financiară. Spre exemplu, Banca Centrală Europeană a încorporat variabile financiare în cadrul de politică monetară, deși nu este clar în ce măsură acestea influențează deciziile de politică monetară (Svensson, 2010). Pe de altă parte, criza a demonstrat că reglementarea și supravegherea piețelor financiare au eșuat în a ține pasul cu necesitățile impuse de expansiunea rapidă, fără precedent, a acestora. Pe fondul lichidității din piața monetară, o altă cauză a crizei a fost schimbarea modelului de evaluare a riscurilor de către bănci (astfel că acestea au început să acorde împrumuturi fără garanții adecvate și în condiții foarte relaxate), coroborată cu inovațiile financiare riscante care au permis diseminarea riscurilor către o gamă largă de investitori. Toate acestea ar fi fost imposibile în prezența unor sisteme de reglementare și supraveghere corespunzătoare. Au fost constatate o serie de deficiențe în ceea ce privește evaluarea corectă a riscurilor la care se supun instituțiile financiare, a solidității acestora și a gestiunii instituțiilor financiare cu importanță sistemică. Date fiind toate acestea, viziunea potrivit căreia reglementarea și supravegherea sectorului financiar ar trebui să fie minime a fost puternic contestată. Anterior crizei se considera ca fiind validă ipoteza piețelor eficiente, potrivit căreia acestea au capacitate de autoreglare, însă evenimentele petrecute au demonstrat faptul că participanții la piață și factorii de decizie pot fi influențați de concepții și raționamente greșite, care să influențeze semnificativ prețurile, și astfel să determine apațiția unor procese de tip dezvoltare-declin, care duc inevitabil la apariția crizelor (Soros, 2009). Este nevoie, așadar, de existența unor măsuri microprudențiale și macroprudențiale care să determine evitarea expunerii excesive la risc și evaluarea corectă a riscurilor, la nivel microeconomic, și de asemenea evitarea riscului sistemic, la nivel macroeconomic și global. În absența funcționării normale a sistemului financiar, criza financiară s-a transformat cu rapiditate într-o criză a economiei reale. Problemele extrem de grave apărute la nivelul sistemului financiar au necesitat intervenții guvernamentale fără precedent pentru salvarea de 15

16 la faliment a unor instituții bancare. Acestea, coroborate cu apariția recesiunii, au pus presiune, printre altele, pe bugetele naționale ale multor state, iar această presiune venită pe fondul unor politici fiscale nesustenabile, a dus la apariția unei crize a datoriilor suverane, mai ales în statele europene. În toate aceste țări au fost implementate programe de consolidare fiscală pe termen mediu și lung, bazate, în primul rând, pe măsuri de austeritate. În condițiile în care economia se afla în recesiune, și ar fi avut nevoie de impulsuri guvernamentale pentru a-și reveni, austeritatea a reprezentat o măsură pro-ciclică și nu a făcut altceva decât să îngreuneze revenirea. În acest context a fost nevoie de o nouă paradigmă privind cadrul fiscal, potrivit căreia politica fiscală trebuie să fie caracterizată de reguli fiscale bine concepute, astfel încât să devină sustenabilă, transparentă și contra-ciclică. Aceasta trebuie să aibă în vedere crearea de spațiu fiscal în perioadele de creștere economică, atunci când veniturile la bugetul de stat sunt mai ridicate, și utilizarea acestuia în perioadele de recesiune, când încasările bugetare scad. Totodată, în special la nivelul țărilor emergente, printre care și România, trebuie urmărită condiționarea și prioritizarea cheltuielilor bugetare în funcție de eficiența lor, iar în ceea ce privește stimularea creșterii veniturilor bugetare, se urmărește îmbunătățirea colectării prin diminuarea evaziunii fiscale. Începând cu ultima parte a secolului trecut, expansiunea sectorului financiar și posibilitățile de câștig oferite de acesta, au determinat creșterea interesului pentru acest segment, astfel că a devenit un cadru al cărui scop principal a devenit obţinerea de câştiguri rapide. Practic, sistemul financiar a devenit un scop în sine, fiind ignorate relațiile acestuia cu economia reală și mai ales rolul acestuia în cadrul economiei. Dimensiunea sistemului financiar la nivel mondial a depășit cu mult dimensiunea globală a economiei reale. Spre exemplu, valoarea totală a activelor financiare a crescut de la 108% din PIB-ul global în 1980 la peste 400% din valoarea globală a producției de bunuri și servicii în 2009, iar în cazul în care ar fi luată în considerare și valoarea instrumentelor financiare derivate, sectorul financiar ar fi de 16 ori mai mare decât cel al economiei reale (Sheng, 2011). Din păcate, această expansiune a sistemului financiar a fost una relativ artificială și a contribuit mai puțin decât era de așteptat la sporirea nivelului de trai al populației, la reducerea sărăciei sau a poluării (Moldovan, 2012), evidențiind o ruptură, o separare a sistemului financiar de economia reală și de obiectivele acesteia. O altă problemă asupra căreia criza a atras atenția este aceea a dezvoltării sustenabile. Recesiunea economică, problemele din sfera financiară și cele legate de sustenabilitatea fiscal- 16

17 bugetară, au determinat apariţia unei probleme în privinţa alocării resurselor, atât în sectorul privat, cât şi în cel public, ceea ce a pus presiune asupra politicii de dezvoltare sustenabilă şi asupra sustenabilităţii activităţilor de investiţie, producţie şi consum (Pisano și colab., 2012). Date fiind toate acestea, a apărut nevoia unei schimbări de paradigmă care să determine integrarea determinantelor sustenabilității în modul de organizare și funcționare a întregului sistem economic, și implicit la nivelul sistemului financiar. Dincolo de dezvoltarea economică sustenabilă, criza financiară a pus problema dezvoltării sustenabile a sectorului financiar, iar în acest sens se are în vedere corectarea tendințelor care au determinat expansiunea artificială a sistemului financiar și înlocuirea acestora cu elemente care să promoveze dezvoltarea sustenabilă. Sustenabilitatea sectorului financiar presupune ca acesta să își îndeplinească în mod eficient rolul de finanțare a economiei reale, să aibă fundamente solide și să evite apariția proceselor de tip dezvoltare-declin. Totodată, este de dorit ca sistemul financiar să promoveze, la rândul său, dezvoltarea economică sustenabilă, prin promovarea creșterii economice, încurajarea responsabilității sociale și a protecției mediului înconjurător. Pe lângă toate acestea, dată fiind dimensiunea globală a economiei, respectiv conexiunile economice și financiare foarte puternice existente între statele lumii, se resimte nevoia coordonării și cooperării internaționale în vederea realizării unor mecanisme integratoare pentru politicile aplicate la nivel național. Asemenea mecanisme ar fi de natură să promoveze stabilitatea și creșterea economică la nivel global, și ar avea o importanță deosebită în procesul dezvoltării sustenabile. 17

18 CAPITOLUL 2 DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ: CARACTERSITICI ȘI DIMENSIUNI Dezbaterile privind dezvoltarea sustenabilă s-au intensificat în ultimii ani, în lumina evenimentelor cu care s-a confruntat economia mondială, iar aceasta reprezintă o mare provocare pentru guverne și instituțiile internaționale, dar și pentru societate, în ansamblul său. Conceptul de dezvoltare sustenabilă este relativ nou, rădăcinile problematicii fiind regăsite, în istoria recentă, în preocupările anilor `70. Prima conferință a organizației Națiunilor Unite asupra dezvoltării a avut loc la Stokholm în 1972, iar în același an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat Limitele creșterii 3, atrăgea atenția asupra imposibilității menținerii pe termen lung a modelului de dezvoltare din perioada respectivă (Meadows și colab., 1972). Preocupările în acest sens au determinat înființarea, în 1985, a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, care a prezentat, doi ani mai târziu, raportul Viitorul nostru comun (denumit și Raportul Brundtland), care punea problema necesității găsirii unei căi de dezvoltare care să susțină progresul uman la nivel mondial și pentru un orizont de timp îndelungat. Prezentarea Raportului Brundtland, care oferă cea mai populară definiție a conceptului de dezvoltare sustenabilă, reprezintă un moment de referință pentru această problematică, căruia i-au urmat o serie de conferințe internaționale (Conferința ONU de la Rio de Janeiro din 1992, Summit-ul de Dezvoltare Sustenabilă de la Johannesburg, din 1992, Conferința Rio+20 din 2012, de la Rio de Janeiro, etc.) în cadrul cărora s-au stabilit o serie de programe de acțiune și s-au adoptat convenții internaționale care trasează direcții clare de acțiune în privința dezvoltării sustenabile. Preocupările pentru sustenabilitatea dezvoltării s-au intensificat pe măsura trecerii timpului, iar în prezent multe dintre instituțiile internaționale (Banca Mondială, Comisia Europeană, etc.) prezintă o serie de rapoarte și strategii în acest sens. 3 Denumit și Raportul Meadows 18

19 2.1 Creştere economică, dezvoltare economică şi dezvoltare sustenabilă Economia dezvoltării reprezintă un domeniu vast și complex, în care se pot surprinde cu ușurință o serie de întrepătrunderi cu alte domenii, printre care sociologia, etica, morala, sau ecologia, dat fiind faptul că gradul de dezvoltare economică reprezintă principalul determinant al calității vieții oamenilor. Principalul obiectiv, direct sau indirect, al oricărei politici economice și, de altfel, al întregului vârtej al activității macroeconomice ar trebui să fie creșterea nivelului de trai și a bunăstării populației. Idealist vorbind, ar fi de dorit crearea unui cadru socio-economic echilibrat în care oamenii să își poată satisface toate nevoile generate de integrarea lor în societate, să aibă posibilitatea să se dezvolte armonios și să creeze valoare adăugată, astfel încât activitățile fiecăruia să contribuie la crearea unei economii sustenabile. Urmărirea acestui obiectiv de dezvoltare socio-economică presupune, în primul rând, sporirea cantitativă a activităților economice. Creșterea economică și dezvoltarea economică reprezintă două concepte strâns legate între ele, iar această apropiere a reprezentat, de-a lungul timpului, și sursa unor confuzii. Spre exemplu, în perioada postbelică, cele două concepte erau privite ca fiind sinonome, iar ulterior dezvoltarea a fost privită ca o creștere rapidă, agregată (Todaro, 1994). Mai mult, definiția lui Kuznets (1973) pentru creșterea economică ( Creșterea economică a unei țări poate fi definită ca fiind expansiunea, pe termen lung, a capacității ei de a asigura bunuri de o diversitate crescândă pentru populație, această creștere a capacității fiind bazată pe avansul tehnologiei și transformări ideologice și instituționale pe care aceasta le impune ) se aseamănă cu definiția dezvoltării economice din literatura curentă. Creșterea economică reprezintă un proces pe termen lung care constă în extinderea producției naționale și a capacităților de producție, fiind exprimată prin majorarea, în valoare absolută, a unor indicatori macroeconomici precum produsul intern brut (PIB), produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/capita), sau, uneori, produsul național brut (PNB). Conceptului de creștere economică i se poate imputa faptul că surprinde natura strict cantitativă, cuantificabilă a evoluției activității economice, fără nicio implicare a aspectelor de natură calitativă. De aceea, termenul de dezvoltare economică vine să rezolve acest neajuns conceptual. Dezvoltarea economică este definită ca o formă de manifestare a dinamicii mcroeconomice care presupune, pe lângă creșterea economică, un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie cât și în cercetarea științifică și 19

20 tehnologiile de fabricație, în mecanismele și structurile organizaționale de funcționare a economiei, în modul de gândire și comportamentul oamenilor (Dobrotă, 1994), sau ca ansamblul modificărilor structurilor mentale și comportamentelor sociale care determină majorarea produsului real global și care transformă progresele individuale într-un progres social generalizat (Guillaumont, 1985). Dezvoltarea economică presupune așadar creștere economică, însă nu este limitată la aceasta, incluzând, pe lângă aspectele economice, evoluții de tip social și demografic, politic și cultural, toate acestea influențându-se și determinându-se una pe cealaltă. Dezvoltarea economică este posibilă numai în condițiile implementării unor inovații tehnologice menite să eficientizeze procesele de producție, și este influențată într-o mare măsură de nivelul de educație și de eficiența sistemului de învățământ. Pe de altă parte, gradul de dezvoltare economică exercită influențe asupra modului de funcționare a sistemului educațional, cultural sau politic. Totodată, dezvoltarea economică implică o serie de schimbări susținute, pe termen lung, de natură structurală, instituțională, socială și politică, toate acestea rezultând în creșterea puterii industriale, comerciale și financiare și determinând creșterea veniturilor și implicit a nivelului de trai. Așadar, pentru a înregistra dezvoltare economică este nevoie de creștere cantitativă, însă și de o serie de îmbunătățiri de natură calitativă ale diverselor structuri economico sociale. Evoluția ciclică a economiei presupune alternanța perioadelor de expansiune cu cele de declin, iar creșterea economică poate, în unele cazuri, să creeze anumite dezechilibre, care pot fi însă contracarate prin schimbări structurale de natură calitativă promovate în cadrul procesului de dezvoltare economică. Astfel, se poate afirma că pentru a înregistra dezvoltare economică este imperios necesară, însă nu și suficientă, existența unui proces de creștere economică. Totodată, privind scopul suprem de îmbunătățire a calității vieții oamenilor, creșterea economică nu poate să ducă de una singură la realizarea acestuia, întrucât pot exista situații în care creșterea venitului real pe locuitor să fie resimțită de o mică parte din populație din cauza distribuției inegale a veniturilor. De asemenea, măsurarea în sens strict a venitului național nominal pe cap de locuitor este lipsită de relevanță, importantă fiind puterea de cumpărare a venitului, pe de o parte, respectiv venitul real, și mai ales condițiile vieții și necesitățile oamenilor. Comparând două țări cu venituri similare pe cap de locuitor, pot apărea mari discrepanțe în ceea ce privește calitatea vieții și nivelul de trai al populației, întrucât condițiile climatice, economice sau sociale pot implica costuri radical diferite. 20

21 Astfel, în cadrul procesului de dezvoltare economică trebuie luate în considerare și rezolvate toate aceste probleme de natură economico-socială, astfel încât toată populația globului să beneficieze în mod echitabil de pe urma procesului de creștere economică. Atingând problema echității distribuirii veniturilor și a valorii adăugate create în economie, ajungem la o altă problemă fundamentală a economiei mondiale, și anume echitatea intergenerațională, respectiv posibilitatea satisfacerii echitabile a nevoilor generațiilor prezente și a celor viitoare. Apare astfel conceptul de dezvoltare sustenabilă, un concept multidimensional şi în permanentă evoluție. Cea mai populară definiție a dezvoltării sustenabile se regăsește în Raportul Viitorul Nostru Comun, potrivit căruia aceasta este dezvoltarea care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi. Acestă definiție conține două concepte cheie: conceptul de nevoi, în special nevoile esențiale ale lumii sărace, cărora ar trebui să li se acorde prioritate, și ideea de limitări impuse de starea de tehnologie și organizare socială capacității mediului, pentru a răspunde nevoilor actuale și viitoare "(WCED, 1987). Dezvoltarea sustenabilă presupune satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor oamenilor şi atingerea obiectivului referitor la satisfacerea aspiraţiilor către o viaţă mai bună. Acestea presupun atingerea creşterii economice potenţiale, care însă nu este suficientă pentru atingerea dezvoltării sustenabile. Astfel, dezvoltarea sustenabilă presupune ca societatea să determine satisfacerea nevoilor umane atât prin mărirea potenţialului productiv, cât şi prin asigurarea unor oportunităţi echitabile pentru toţi oamenii. Dezvoltarea tehnologică şi industrială au beneficiile lor, însă exploatarea mediului înconjurător determină o dezvoltare economico-socială mai puţin sănătoasă. Astfel, dezvoltarea sustenabilă nu trebuie să pună în pericol sistemele naturale care reprezintă suporturi pentru desfăşurarea activităţii pe Pământ. Dezvoltarea sustenabilă este un concept care se fundamentează pe moralitate și echitate intergenerațională. Tipul actual de creștere economică, care poluează intens și utilizează ineficient resursele planetei, nu poate reprezenta o soluție pentru progresul general, actual și viitor. Astfel, este imperios necesar ca omenirea să conștientizeze importanța dezvoltării sustenabile și să implementeze practici și politici în acord cu principiile acesteia. Totodată, conceptul de dezvoltare sustenabilă implică o dimensiune globală, dat fiind faptul că poluarea nu cunoaște granițe, iar resursele Pământului sunt limitate. De aceea, măsurile luate în acest sens se cer a fi globale, fiind necesare în acest sens colaborarea și cooperarea la nivel mondial. Motto-ul devenit celebru Gândește global, acționează local este 21

22 extrem de sugestiv și exprimă conștientizarea importanței sănătății planetei, care poate fi promovată prin însumarea eforturilor individuale ale oamenilor din întreaga lume. Literatura de specialitate prezintă deseori dezvoltarea sustenabilă ca fiind un echilibru între aspectele economice, ecologice și sociale, iar aceste trei aspecte sunt considerate ca fiind cei trei piloni ai dezvoltării sustenabile (Olsson și colab., 2004). Cu toate că presupune o strânsă cooperare internațională, dezvoltarea sustenabilă are dimensuni diferite și implică astfel politici și strategii diferite în funcție de timp și spațiu, mai exact în funcție de gradul de dezvoltare ca stare de fapt. Spre exemplu, în țările dezvoltate, care sunt cei mai mari poluatori ai planetei, dezvoltarea sustenabilă implică o serie de transformări și modernizări pentru schimbarea tipului de creștere actual cu unul sănătos, sustenabil. Pe de altă parte, în țările aflate în curs de dezvoltare, aceasta presupune implementarea, pas cu pas, a unor politici structurale care să conducă la o creștere sănătoasă, dar, pe alocuri, și schimbarea vechilor practici. În ceea ce privește țările subdezvoltate, discuția nu mai ajunge la îmbunătățirea calității vieții oamenilor, întrucât, în cazul acestora problemele țin de sărăcie, de lupta pentru supraviețuire. Astfel de țări se află într-un cerc vicios al sărăciei, întrucât activitățile economice reduse nu permit alocarea fondurilor necesare pentru protecție socială sau investiții în inflastructură sau tehnologii eficiente, nepoluante. Soluția, ajutorul, în aceste cazuri, trebuie să vină din exterior, respectiv de la statele dezvoltate. După cum am mai menționat, problema dezvoltării sustenabile ține de echitate, atât în cadrul aceleiași generații, cât și în ceea ce privește generațiile viitoare. De aceea, echitabil, moral este ca fiecare om, indiferent de locul în care trăiește, să aibă acces la resursele pe care planeta ni le oferă. Dezvoltarea sustenabilă este un concept care înglobează o multitudine de aspecte și probleme de natură economică, ecologică, demografică, sociologică care se întrepătrund, se influențează unele pe altele și sunt uneori contradictorii, politicile de dezvoltare sustenabilă având rolul de a le reconcilia. Din punct de vedere economic, se urmăresc rate înalte de creștere economică, îmbunătățirea calității produselor, diminuarea costurilor și sporirea câștigurilor. Privind dezvoltarea din perspectivă ecologică, toate aspectele menționate mai sus se cer a fi realizate fără a polua mediul înconjurător utilizând resursele acestuia în mod eficient, fără a face risipă, și asigurând conservarea și regenerarea acestora. Din punct de vedere demografic, apare avertizarea că resursele Pământului sunt insuficiente pentru a satisface nevoile populației aflate în creștere accelerată, în timp ce dimensiunea socială avertizează asupra echității sociale, respectiv asupra inegalității distribuirii veniturilor și avuției. Dincolo de toate aceste aspecte 22

23 care trebuie înglobate în dezvoltarea generațiilor actuale, sustenabilitatea presupune oferirea acelorași șanse generațiilor viitoare. Date fiind toate acestea, definiția dezvoltării sustenabile oferită de Raportul Brundtland pare incompletă, însă literatura de specialitate prezintă o multitudine de definiții pentru acest concept. Spre exemplu, în cadrul declarației asupra mediului și dezvoltării de la Rio de Janeiro, din 1992, dezvoltarea sustenabilă este definită ca dezvoltarea continuă, pe termen lung a societății care are ca scop satisfacerea nevoilor prezente și viitoare ale umanității prin utilizarea rațională și regenerarea resurselor naturale, conservând Pământul pentru generațiile viitoare (Rio Declaration on Environment and Development, 1992). Alți autori consideră că dezvoltarea sustenabilă presupune atingerea unui echilibru între prosperitatea economică, protecţia mediului şi justiţia socială, punând accent pe echitatea intergeneraţională (Pisano și colab., 2012). În opinia noastră, dezvoltarea sustenabilă poate fi definită mai cuprinzător prin următoarea definiție: dezvoltarea sustenabilă este acel tip de dezvoltare care permite îmbunătățirea calității vieții tuturor oamenilor, indiferent de regiunea în care aceștia locuiesc și indiferent dacă aceștia trăiesc în prezent sau vor trăi în viitor, prin promovarea unui proces de creștere economică sănătoasă, bazată pe inovație și progres tehnic, pe procese și activități care protejează mediul înconjurător și utilizează resursele limitate ale acestuia în mod eficient, asigurând conservarea și regenerarea acestora. Legat de această definiție, este important de menționat că sporirea calității vieții oamenilor are în vedere majorarea veniturilor, îmbunătățirea nivelului de educație și cultură și nu în ultimul rând îmbunătățirea stării de sănătate a populației. Indiferent de modalitatea de definire a dezvoltării sustenabile, mai complexă sau mai puțin complexă, aceasta presupune privirea lumii ca un sistem care interconectează oamenii din locuri diferite, și din timpuri diferite. Poluarea de pe un anumit continent afectează calitatea vieții oamenilor de pe alte continente, la fel cum deciziile economice luate în trecut ne influențează viața în prezent, iar deciziile luate de generațiile actuale vor influența viețile generațiilor viitoare. Astfel, dezvoltarea sustenabilă plasează omul în centrul preocupărilor sale, iar politicile impuse de o asemenea strategie de dezvoltare reprezintă mijloacele prin intermediul cărora poate fi atins scopul suprem al acesteia, respectiv progresul uman generalizat. Dat fiind faptul că dezvoltarea sustenabilă presupune mai mult decât sporirea cantitativă a activităților economice, trebuie acordată atenție relației bogăție sustenabilitate, și atrasă atenția asupra faptului că sustenabilitatea presupune, pe lângă altele, și existența bogăției, însă 23

24 bogăția în sine nu asigură neapărat sustenabilitatea. Spre exemplu, Arabia Saudită, unul din marii producători și exportatori de petrol ai lumii, se bucură în prezent de venituri ridicate tocmai grație exporturilor de petrol. Nivelul de trai ridicat cu care locuitorii acestei țări sunt obișnuiți în prezent va scădea brusc atunci când resursele de petrol se vor epuiza, pentru că acestea nu sunt nelimitate. Așadar, ar fi de dorit ca Arabia Saudită, și alte țări cu comportamente similare, să direcționeze o parte din banii câștigați de pe urma vânzării resurselor naturale către alte forme de capital, care să genereze venituri în viitor (Heal, 2011). În acest fel, activitățile economice din prezent ar deveni sustenabile, întrucât nu ar avea de suferit în mod dramatic, în eventualitatea epuizării resurselor naturale. Spre exemplu, dat fiind volumul mare de resurse financiare de care dispune, Arabia Saudită ar putea realiza investiții în activități sustenabile în alte regiuni, care să genereze venituri în viitor. 2.2 Determinante și principii ale dezvoltării sustenabile Foarte multe din activitățile întreprinse de om pe Terra sunt nesustenabile. Consumul intens de energie este nesustenabil, întrucât determină apariția gazelor cu efect de seră și a schimbărilor climatice, agricultura este nesustenabilă întrucât cauzează eroziunea solului și poluarea apelor, din cauza utilizării îngrășămintelor chimice, utilizarea apelor nu este nici ea sustenabilă, dată fiind poluarea acestora și utilizarea unor cantități din ce în ce mai mari. Așadar, mare parte din activitățile umane deteriorează mediul înconjurător și epuizează treptat resursele naturale, astfel că generațiile viitoare vor avea mai puține resurse naturale decât au moștenit generațiile actuale de la predecesori. Pe de altă parte însă, generațiile viitoare vor moșteni ceea ce au creat generațiile actuale, respectiv infrastructură, tehnologii, medicamente salvatoare, etc. Practic generațiile actuale au gestionat resursele în așa manieră încât au determinat un câștig în ceea ce privește tehnologia și infrastructura, dar o mare pierdere în privința calității mediului înconjurător, a resurselor naturale și a ecosistemelor. Așadar, există o pierdere de capital natural în schimbul câștigului de alte forme de capital (Heal, 2011). Această transformare, deși are unele beneficii concretizate în tehnologii inovative, performante, are ca principal dezavantaj faptul că resursele naturale sunt vitale omului, iar diminuarea stocului de resurse ar putea pune în pericol existența rasei umane. Spre exemplu, degradarea solului și poluarea ireversibilă a 24

25 apelor ar putea crea mari dificultăți în viitor în ceea ce privește posibilitățile oamenilor de a-și satisface nevoile de nutriție. Dat fiind faptul că dezvoltarea sustenabilă este un concept și respectiv un proces extrem de complex, nicio definiție nu poate îngloba pe deplin totalitatea aspectelor pe care aceasta le implică. De aceea, literatura de specialitate prezintă o serie de principii ale dezvoltării sustenabile, elaborate pe baza unor documente oficiale, cum ar fi Declarația Rio sau Agenda 21 (Pisano și colab. 2012): 1. Asigurarea unui echilibru între obiectivele economice, sociale și de mediu care sunt urmărite în cadrul procesului de dezvoltare sustenabilă. Acest fapt presupune promovarea unui proces de creștere economică susținută, sănătoasă, care să aibă la bază utilizarea eficientă a resurselor, investiții în tehnologii de producție nepoluante, un proces de consum sustenabil, etc. Toate acestea sunt așteptate să genereze un grad ridicat de ocupare a forței de muncă și venituri ridicate, ceea ce ar permite sporirea nivelului de trai al populației și finanțarea corespunzătoare a sistemelor de învățământ, cultură și sănătate, determinând astfel progresul societății. 2. Echitatea intergenerațională. Acest principiu implică abordarea procesului de dezvoltare sustenabilă în cadrul unor intervale de timp foarte mari. Echitatea intergenerațională se referă la faptul că acțiunile generațiilor prezente nu ar trebui să limiteze șansele generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi și de a înregistra progres economic și social. 3. Echitatea intragenerațională. Aceasta se referă la faptul că dezvoltarea sustenabilă trebuie să rezolve problemele de inechitate care apar în cadrul unei generații, cum ar fi distribuția disproporționată a veniturilor între clasele sociale ale unei țări sau accesul foarte greoi la resurse vitale în unele țări sau regiuni geografice, comparativ cu altele. Astfel, acest principiu se referă la faptul că toți oamenii ar trebui să aibă acces în mod egal la distribuția resurselor și a riscurilor. În acest sens, o mare provocare pentru dezvoltarea sustenabilă este reprezentată de ajutorarea țărilor din Lumea a Treia. 4. Conservarea mediului înconjurător și promovarea regenerării resurselor naturale. Acest principiu este strâns legat de primul, întrucât trebuie realizat un echilibru între două aspect foarte importante: importanța creșterii economice și importanța protecției mediului înconjurător. Astfel, în condițiile în care resursele Pământului sunt limitate, acest fapt implică și o limitare a procesului de creștere 25

26 economică. Așadar, din punct de vedere economic, trebuie acceptate limitele creșterii (Meadows și colab., 1972). 5. Incluziune și contribuție. Dezvoltarea sustenabilă este un process ce poate fi susținut numai prin conștientizarea importanței acesteia de către toți locuitorii planetei, și prin contribuția fiecăruia, în măsura în care este implicat, la promovarea acestuia. Astfel, guvernele și instituțiile internaționale au sarcina foarte importantă de a derula programe de informare menite să popularizeze caracteristicele și practicile dezvoltării sustenabile, dar și să stimuleze oamenii și companiile să le aplice. 6. Guvernanța pentru dezvoltare sustenabilă. Deciziile politice și implementarea acestora prezintă o importanță deosebită pentru promovarea dezvoltării sustenabile. Din punct de vedere normativ, îndeplinirea criteriilor dezvoltării durabile presupune implementarea unor politici economice, sociale și de mediu, cros-sectoriale, coordonate vertical pentru echilibrare și susținute pe termen lung. Aceste principii se întrepătrund și se completează reciproc, în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării sustenabile. Ele ajută la conturarea unui tablou complet în ceea ce privește caracteristicile procesului de dezvoltare sustenabilă, însă dincolo de înțelegerea și de abordarea normativă a ceea ce presupune aceasta, este nevoie de înțelegerea determinantelor care asigură îndeplinirea principiilor. În această privință discursul este extrem de complex, dată fiind multitudinea factorilor de natură economică, ecologică, tehnică, socială, politică, demografică, etc., care pot influența procesul de dezvoltare sustenabilă. Astfel, în opinia noastră, trebuie acordată atenție următorilor factori determinanți ai dezvoltării sustenabile: 1. Ecoeficiența activității economice. Potrivit Consiliului Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Sustenabilă (World Business Council for Sustainable Development) ecoeficiența este atinsă prin producția de bunuri și serivicii cu prețuri competitive, care satisfac nevoile oamenilor și aduc calitate vieții, concomitent cu reducerea impactului ecologic și a intensității utilizării resurselor într-un ciclu de viață cel puțin la nivelul capacității estimate a fi suportate de Pământ. Așadar, conceptul de eco-eficiență este o practică managerială implementată la nivel microeconomic care presupune crearea de valoare adăugată, respectiv obținerea de profit, în condițiile reducerii impactului asupra mediului înconjurător, prin implementarea unor politici și/sau tehnologii inovative. Spre exemplu, costurile asociate reciclării pot fi reduse dacă deșeurile sunt adunate selectiv, sau consumul de energie poate fi redus prin 26

27 implementarea unei tehnologii noi de producție care permite obținerea unor rezultate mai bune în condițiile unui consum mai mic de energie. La nivel mondial, preocupările în ceea ce privește eco-eficiența și progresul în acest sens s-au intensificat în ultimii ani, dar acestea depind într-o mare măsură de inovațiile tehnologice. 2. Stimularea inovațiilor și a progresului tehnic. Această determinantă este strâns legată de prima, întrucât, în cele mai multe cazuri, obținerea unor produse competitive și de calitate, dar cu un consum inferior de resurse și cu un impact diminuat asupra mediului înconjurător, este strict legată de existența și de posibilitatea achiziției unor tehnologii de producție inovative. Apar aici două probleme disctincte, dar legate între ele, una în ceea ce privește existența tehnologiilor inovative, și alta legată de posibilitatea finanțării achizițiilor unor astfel de tehnologii. Existența tehnologiilor inovative depinde, într-o măsură destul de mare, de importanța acordată sectorului de cercetare-dezvoltare de către guverne, instituții publice sau private, companii financiare, etc, întrucât acesta este domeniul care permite apariția inovațiilor. Pe de altă parte, posibilitatea finanțării achizițiilor de tehnologii innovative depinde de capacitatea de finanțare a sistemului financiar și de disponibilitatea companiilor de a finanța astfel de investiții. 3. Conștientizarea importanței dezvoltării sustenabile. În țările dezvoltate, unde nivelul de trai este mai ridicat, oamenii sunt preocupați într-o măsură mai mare de de probleme precum calitatea mediului înconjurător sau echitatea socială, decât în țările aflate în curs de dezvoltare sau în cele subdezvoltate. Nivelul redus al veniturilor, dar și al calității procesului de învățământ, al gradului de cultură, resprezintă impedimente pentru înțelegerea conceptului de dezvoltare sustenabilă și pentru preocuparea legată de aceasta. Dat fiind caracterul global al acesteia, fiecare locuitor al Pământului poate contribui la realizarea acestui obiectiv mondial, astfel că este foarte important ca fiecare om să devină conștient de nevoia schimbării și de faptul aceasta depinde și de acțiunile sale. Astfel, este de dorit ca autoritățile să implementeze programe de informare prin intermediul cărora să încerce să schimbe mentalități și să formeze moduri de gândire sănătoase. 4. Educația și cultura reprezintă determinante extrem de importante ale dezvoltării sustenabile, întrucât acestea reprezintă sursele principale de formare a capacităților și calităților oamenilor, exercitând astfel influențe indirecte asupra întregului sistem economico-social. În lipsa unui sistem de educație performant, oamenii nu se pot 27

28 dezvolta și nu pot întreprinde capacități de natură să creeze inovație, plus-valoare, sisteme de management performante, etc. Totodată, așa cum am amintit mai sus, gradul de educație și cultură influențează gradul de conștientizare a importanței dezvoltării sustenabile și implicit determinarea de a acționa în direcția acesteia. 5. Factorul politic este și el un determinant important care influențează procesul de dezvoltare sustenabilă, dat fiind faptul că exercită influențe semnificative asupra întregului sistem de organizare și coordonare a unei țări. Din păcate, în unele țări, și în special în țările aflate în curs de dezvoltare sau în cele subdezvoltate, factorul politic este puțin preocupat de progresul uman generalizat, dominând interesele personale ale politicienilor. Astfel, dezvoltarea este inhibată sau se realizează întrun ritm extreme de lent, în condițiile în care nu există politici și strategii solide, concepute pe termen lung, iar cele implementate sunt abandonate sau modificate în funcție de interesele politicienilor aflați la putere. 2.3 Cuantificarea dezvoltării sustenabile Cuantificarea activității economice în general reprezintă un proces extrem de delicat, dată fiind complexitatea fenomenelor și proceselor care au loc în cadrul acesteia. Această măsurare devine cu atât mai dificilă cu cât se urmărește cuantificarea unor procese de tip calitativ, iar dezvoltarea sustenabilă se încadrează tocmai în această categorie. În literatura de specialitate nu există o metodologie unanim acceptată pentru cuantificarea dezvoltării sustenabile, iar estimarea acesteia este realizată prin intermediul unei varietăți de metodologii și a unei multitudini de studii de caz. Pe de altă parte însă, există câțiva indicatori care exprimă tangențial și incomplet gradul de sustenabilitate a unei economii. Nici unul dintre aceștia nu încorporează însă probleme legate de echitatea intergenerațională: Indicele dezvoltării umane (IDU) este un indice dezvoltat de către Programul de Devoltare a Națiunilor Unite și are ca obiectiv cuantificarea bunăstării umane, prin agregarea a trei dimensiuni: venit, sănătate și educație. Acesta se calculează ca medie artimetică a trei indici, respectiv indicele speranței de viață, indicele nivelului de educație, format la rândul său pe baza gradului de alfabetizare și a ratei de curpindere în învățământ, și indicele PIB real pe locuitor. 28

29 Tabelul 1. Evoluția IDU la nivelul țărilor europene Țara Nr. ordine la nivel mondial Norvegia 1 0,944 0,943 0,941 0,939 0,937 0,935 0,910 0,841 0,793 Elveția 3 0,917 0,916 0,914 0,915 0,903 0,901 0,886 0,829 0,806 Olanda 4 0,915 0,915 0,914 0,904 0,901 0,888 0,874 0,826 0,783 Germania 6 0,911 0,911 0,908 0,904 0,902 0,887 0,854 0,782 0,739 Danemarca 10 0,900 0,900 0,899 0,898 0,896 0,891 0,859 0,806 0,781 Regatul 14 0,892 0,890 0,891 0,895 0,890 0,888 0,863 0,768 0,735 Unit Franța 20 0,884 0,884 0,882 0,879 0,875 0,867 0,848 0,779 0,722 Belgia 21 0,881 0,880 0,880 0,877 0,873 0,865 0,873 0,805 0,753 Spania 27 0,869 0,869 0,868 0,864 0,857 0,844 0,826 0,755 0,702 Cehia 28 0,861 0,861 0,861 0,858 0,856 0,845 0,806 0,762.. Grecia 29 0,853 0,854 0,854 0,856 0,858 0,853 0,798 0,749 0,713 Polonia 35 0,834 0,833 0,830 0,826 0,817 0,803 0,784 0,714 0,687 Portugalia 41 0,822 0,822 0,819 0,816 0,805 0,790 0,780 0,708 0,643 Ungaria 43 0,818 0,817 0,817 0,817 0,814 0,805 0,774 0,701 0,696 Croația 47 0,812 0,812 0,812 0,806 0,801 0,781 0,748 0,689.. România 54 0,785 0,782 0,782 0,779 0,781 0,750 0,706 0,703 0,685 Bulgaria 58 0,777 0,776 0,774 0,773 0,766 0,749 0,714 0,696 0,658 Sursa: United Nations Development Programme Indicele dezvoltării umane este calculat pentru toate țările lumii, iar cele mai recente date, pentru anul 2013, arată că Norvegia, Elveția, Olanda, Germania și Danemarca se regăsesc printre primele zece țări ale lumii în ceea ce privește dezvoltarea umană. România s-a clasat pe poziția 54, intrând în categoria țărilor cu un indice de dezvoltare umană ridicat (Tabelul 2). Indicele fericirii naționale este calculat în Bhutan, un mic stat din Sudul Asiei, și are la bază variabile aferente unui număr de nouă dimensiuni: bunăstarea psihologică, folosirea timpului (dorește să se surprindă cât timp alocă oamenii pentru activități exclusive muncii, precum recreerea sau petrecerea timpului cu familia și prietenii ), vitalitatea comunității (se încearcă cuatificarea modului în care oamenii relaționează, a încrederii reciproce, a siguranței resimțite de oameni), cultură, sănătate, educație, diversitatea mediului înconjurător (are în vedere cuantificarea sănătății capitalului natural și a biodiversității), nivelul de trai și guvernanța (Heal, 2011). 29

30 Economisirea netă ajustată este un indicator dezvoltat de Banca Mondială și cuprinde modificarea valorii stocului de capital fizic, natural și intelectual al unei țări. Acesta se calculează adunând economisirii naționale nete cheltuielile privind educația, iar apoi scăzând utilizarea energiei, a mineralelor, a pădurilor, și prejudiciile aduse de emisiile poluante. Pentru țările cu economii sustenabile, acest indicator este pozitiv, iar pentru cele cu economie nesustenabilă este negativ. Figura 2. Economisirea netă ajustată în țări europene dezvoltate Belgia Elveția Germania Danemarca Spania Franța Regatul Unit Grecia Olanda Norvegia Portugalia Sursa: calculele autorului pe baza datelor furnizate de Banca Mondială Conform datelor furnizate de Banca Mondială și din perspectiva economisirii nete ajustate se poate afirma că majoritatea țărilor europene au economii sustenabile, Elveția, Norvegia, Olanda și Danemarca fiind statele cu cele mai mari niveluri ale economisirii nete ajustate. O excepție este reprezentată de Grecia, care începând cu 2010 a înregistrat valori negative ale economisirii nete ajustate, ceea ce relevă nesustenabilitatea. Aceasta se bazează, în mare parte, pe nivelurile ridicate ale deficitului bugetar și datoriei publice (Figura 2). 30

31 Pe de altă parte, în rândul țărilor europene aflate în curs de dezvoltare, România se evidențiază prin faptul că în 1990 și 2005 a înregistrat valori negative ale economisirii nete ajustate, iar din 2010, aceasta a avut valori pozitive, și mai mult decât atât, în 2012 și 2013 a consemnat cel mai înalt nivel al economisirii nete ajustate ca pondere în PIB, respectiv de puțin peste 20% (Figura 3). Figura 3. Economisirea netă ajustată în țări europene emergente Bulgaria Cehia Croația Ungaria Polonia Romania Sursa: calculele autorului pe baza datelor furnizate de Banca Mondială Indicele unei vieți mai bune este dezvoltat de OECD și înglobează o serie de aspecte privind calitatea vieții oamenilor: locuința, venitul, locul de muncă, comunitatea, educația, mediul înconjurător, sănătate, satisfacția vieții, siguranță, echilibrul muncă viață și angajament civic. Potrivit indicelui unei vieți mai bune calculat de OCDE, Australia, Suedia și Norvegia înregistrează cel mai înalt nivel de satisfacție în ceea ce privește calitatea vieții, celelalte țări europene înregistrând, de asemenea, niveluri ridicate. Cele mai reduse valori ale acestui indice sunt înregistrate pentru Mexic, Turcia, Chile și Grecia. Se observă așadar că Grecia se remarcă și în analiza acestui indice ca un exemplu negativ (Figura 4). 31

32 Figura 4. Indicele unei vieți mai bune Sursa: The Organisation for Economic Co-operation and Developement (OECD), Lăsând la o parte acești indici, în ceea ce privește dezvoltarea sustenabilă, aceasta este adesea evaluată în cadrul literaturii de specialitate prin intermediul unui indice compozit, care agreghează o serie de indicatori relevanţi pentru patru dimensiuni: economică, socială, de mediu şi instituţională (Jalil şi Feridun, 2011; Salvati şi Carlucci, 2014). Un astfel de indice reprezintă o unealtă cantitativă care evidențiază schimbările, măsurând în același timp progresul în ceea ce privește utilizarea și managementul resurselor aparținând celor patru dimensiuni mai sus menționate (Olsson și colab., 2004). Crearea unui indice agregat pe baza unei multitudini de indicatori este un proces extrem de dificil, întrucât ridică o serie de probleme legate de alegerea celor mai potriviți indicatori și excluderea altora, sau referitoare la organizarea acestora, și nu în ultimul rând la disponibilitatea lor. Astfel, această metodologie poate determina pierderi de informații și presupune o analiză amănunțită atât a indicatorilor incluși, precum și a ponderii pe care aceștia îi vor avea în cadrul indicelui agregat. Spre exemplu, unele lucrări (Mocanu-Perdichi, 2009) alocă ponderi egale celor patru dimensiuni. În privința indicatorilor ce pot fi agregați în cadrul unui indice al dezvoltării durabile, instituțiile internaționale oferă diverse seturi de date. Spre exemplu, Comisia Europeană a elaborat un set de indicatori relevanți pentru evaluarea progresului realizat în vederea realizării obiectivelor stabilite de Strategia de Dezvoltare Sustenabilă a Uniunii Europene. 32

33 Eurostat clasifică indicatorii în mai multe categorii, fiecare dintre aceasta având un indicator principal (Tabelul 2). Tabelul 2. Indicatori de dezvoltare sustenabilă, oferiți de Uniunea Europeană Categorie Dezvoltare socio-economică Consumul și producția sustenabile Incluziunea socială Schimbări demografice Sănătate publică Schimbări climatice și energetice Transport sustenabil Conservarea și gestionarea resurselor naturale Parteneriat global Bună guvernare Indicator principal Rata de creștere a PIB-ului real pe cap de locuitor Productivitatea resurselor Numărul de persoane expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială Rata de ocupare a lucrătorilor în vârstă Numărul de ani de viață sănătoasă și speranța de viață la naștere, pe sexe Emisiile de gaze cu efect de seră; Ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie; Consumul primar de energie Consumul de energie pentru transport în raport cu PIBul Indicele abundenței populațiilor de păsări comune Asistență oficială pentru dezvoltare, ca parte din venitul național brut Fără indicator principal Sursa: Eurostat Pe de altă parte, Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite grupează indicatorii dezvoltării durabile pe patru dimensiuni (economică, socială, de mediu și instituțională), fiecare dintre aceasta având mai multe teme, iar fiecare temă mai multe subteme (Tabelul 3). 33

34 Tabelul 3. Indicatori ai dezvoltării durabile, oferiți de Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite DIMENSIUNEA ECONOMICĂ Temă Subtemă Indicator Performanță economică PIB/locuitor Ponderea investițiilor în PIB Structură economică Comerț Balanța comerțului cu bunuri și servicii Rata datoriilor/pnb Stare financiară Asistență pentru dezvoltare (acordată sau primită) ca pondere în PNB Consum material Intensitatea utilizării materialelor Consumul anual de energie pe locuitor Consum de energie Ponderea consumului de resurse energetice regenerabile Intensitatea utilizării energiei Modele de consum și producție Generarea și managementul deșeurilor Generarea de deșeuri solide industriale și municipale Generarea de deșeuri riscante Generarea de deșeuri radioactive Reciclarea și reutilizarea deșeurilor Transport Distanța parcursă pe cap de locuitor, pe mod de transport DIMENSIUNEA SOCIALĂ Temă Subtemă Indicator Ponderea populației care trăiește sub limita sărăciei Sărăcie Indicele Gini privind inegalitatea veniturilor Echitate Rata șomajului Egalitatea de gen Rata salariului mediu al femeilor/salariul mediu al bărbaților Stare nutrițională Starea nutrițională a copiilor Sănătate Rata mortalității sub 5 ani Mortalitate Speranța de viață la naștere 34

35 Educație Salubritate Apă potabilă Asistență medicală Nivelul de educație Alfabetizare Ponderea populației cu facilități de canalizare adecvate Populația cu acces la apă potabilă Ponderea populației cu acces la asistență medicală primară Imunizarea copiilor împotriva bolilor infecțioase Rata răspândirii metodelor contraceptive Rata finalizării școlii primare sau secundare Rata alfabetizării în rândul populației adulte Locuință Condiții de locuire Suprafață locuită pe persoană Securitate Populație Atmosferă Pământ Crimă Schimbări demografice Număr de crime înregistrate la de locuitori Rata de creștere a populației Populația așezărilor formale și informale urbane DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ Temă Subtemă Indicator Oceane, mări și coaste Schimbări climatice Deprecierea stratului de ozon Calitatea aerului Agricultură Păduri Deșertificare Urbanizare Zone de coastă Pescuit Emisii de gaze cu efect de seră Consumul de substanțe care determină deprecierea stratului de ozon Concentrația poluanților atmosferici în zonele urbane Teren arabil și culturi permanente Utilizarea îngrășămintelor Utilizarea pesticidelor agricole Ponderea pădurilor în suprafața terenului Intensitatea recoltării lemnului Pământ afectat de deșertificare Suprafața așezărilor urbane formale și informale Concentrația algelor în zonele de coastă Ponderea populației care trăiește în zonele de coastă Capturi anuale în funcție de specie 35

36 DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ Temă Subtemă Indicator Retrageri anuale de apă subterană Cantitatea apei și de suprafață ca pondere în cantitatea Apă proaspătă de apă disponibilă Nevoie de oxigen biochimic în apă Calitatea apei Concentrația de fecale coliforme în apă proaspătă Suprafața ecosistemelor cheie selectate Biodiversitate Ecosisteme Suprafața protejată ca pondere în suprafața totală Specii Abundența unor specii cheie selectate DIMENSIUNE INSTITUȚIONALĂ Temă Subtemă Indicator Implementare strategică Strategia națională de dezvoltare sustenabilă Cadru instituțional a dezvoltării sustenabile Cooperare Implementarea înțelegerilor globale internațională ratificate Accesul la informație Număr de utilizatori de internet la 1000 de locuitori Imfrastructura Linii telefonice principale de comunicare la 1000 de locuitori Capacitate instituțională Ponderea cheltuielilor de cercetaredezvoltare ca pondere în PIB Știință și tehnologie Pregătirea și răspunsul în caz de dezastru Pierderi economice și umane cauzate de dezastre naturale Sursa: Comission for Sustainable Development, 2001 Unii specialiști susțin că măsurarea dezvoltării durabile ar trebui abordată prin intermediul unei metodologii care să combine aspectele economice, sociale şi de mediu, evidenţiind legăturile dintre acestea. Se consideră aşadar optimă realizarea unui indicator care să surprindă, de exemplu, trade-off-ul dintre dezvoltarea infrastructurii de transport şi poluarea mediului înconjurător, dat fiind faptul că tratarea separată a problemelor apărute în domeniile economic, social și ecologic face ca soluțiile pentru rezolvarea acestora să, fie, de asemenea, 36

37 separată, iar tratarea problemelor dintr-o anumită dimensiune poate cauza apariția unor probleme în altă dimensiune (Olsson și colab. 2004). Astfel, un indice al dezvoltării sustenabile ar trebui să surprindă complexitatea conexiunilor dintre diversele probleme tratate de dezvoltarea sustenabilă. Spre exemplu, intensificarea activităților economice, care este un lucru dezirabil, implică creșterea poluării, în cadrul modelului actual de creștere economică. În acest sens, este nevoie de schimbări calitative ale determinantelor actuale ale creșterii economice, ceea ce presupune însă o serie de investiții în tehnologii nepoluante și un management performant al alocării resurselor. Dincolo de această exemplificare, este nevoie de un indicator cu ajutorul căruia să poată fi cuantificate progresele în ceea ce privește schimbarea modelului de creștere. 2.4 Dezvoltarea sustenabilă în România Ca stat membru al Uniunii Europene, România s-a aliniat tendințelor existente la nivel european în ceea ce privește trecerea la noul nivel de dezvoltare, respectiv cel al dezvoltării sustenabile. Dat fiind parcursul anevoios al economiei românești după tranziția la economia de piață, dezvoltarea sustenabilă reprezintă o adevărată provocare, în condițiile în care România înregistrează decalaje semnificative față de celelalte state ale Uniunii Europene în plan economic, social și ecologic. Cu toate acestea, fiind o țară emergentă, România are avantajul de a putea implementa treptat politici sănătoase pentru o dezvoltare sustenabilă, însă acest lucru depinde de o serie de factori extrem de importanți, printre care capacitatea autorităților de a implementa strategii coerente în toate domeniile vizate, mentalitatea și nivelul de educație al oamenilor etc. În România, preocupările pentru dezvoltarea sustenabilă au apărut imediat după evenimentele politice din 1989, îmbunătățirea accesului la informații facilitând acest lucru, iar acestea s-au concretizat în apariția unor organizații non-guvernamentale sau partide politice ecologiste, dar și în apariția unor instituții însărcinate cu problematica mediului înconjurător, prima strategie națională pentru dezvoltare sustenabilă fiind elaborată în , cu sprijin din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (Guvernul României, 2008). România a adoptat în anul 2008 cea mai recentă versiune a Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă, care se fundamentează pe Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă, ce are ca obiective principale protejarea mediului înconjurător (prin eliminarea 37

38 impactului negativ al activității economice), promovarea prosperității economice și a unui nivel de trai ridicat, echitate și coeziune socială, și îndeplinirea îndatoririlor Uniunii Europene în domeniul dezvoltării durabile, la nivel internațional (European Commission, 2002). Procesul greoi al tranziției la economia de piață, coroborat cu managementul deficitar al politicilor publice generat de slaba calitate a clasei politice și corupție, au inhibat, de-a lungul ultimelor decenii, parcursul sănătos al României în direcția dezvoltării sustenabile, astfel că se cer a fi realizate o serie de eforturi în acest sens. În cadrul Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă, România și-a stabilit ca obiectiv pentru orizontul 2020 atingerea mediei Uniunii Europene în ceea ce privește principalii indicatori de dezvoltare sustenabilă (Guvernul României, 2008). Conform celor mai recente date disponibile, se poate observa însă că România se situează pe ultimele poziții în cadrul Uniunii Europene în ceea ce privește indicatorii principali de dezvoltare sustenabilă oferiți de Comisia Europeană. În cele ce urmează, am analizat indicatorii principali pentru dezvoltarea economio-socială, sustenabilitatea producției, incluziunea socială, schimbări demografice, sănătate publică, schimbări climatice și energetice, sustenabilitatea transportului și parteneriat global, excluzând din analiză indicatorii privind conservarea și gestionarea resurselor naturale și buna guvernanță, din cauza lipsei detalor. Dezvoltare socioeconomică În ceea ce privește dezvoltarea socioeconomică, se poate observa că în România nivelul PIB/ului real pe cap de locuitor s-a situat, în intervalul , cu mult sub media europeană, sau chiar sub valorile înregistrate de unele țări emergente, precum Polonia (Figura 5). Spre exemplu, în anul 2013, România a consemnat un nivel al PIB real/locuitor de 7200 euro, reprezentând doar 27% din media europeană, de euro. Sustenabilitatea producției și a consumului România se confruntă cu probleme serioase în ceea ce privește eficiența utilizării resurselor, în condițiile în care productivitatea acestora s-a situat la niveluri mult mai reduse decât media înregistrată la nivel european, în intervalul (Figura 6). În 2013, productivitatea resurselor în România a fost de numai 0,31 euro pe kilogram, reprezentând mai puțin de 16% din media europeană, de 1,96 euro/kilogram. De altfel, în 2013, România a consemnat cea mai redusă productivitate a resurselor din UE, fiind depășită în acest sens chiar și de Bulgaria, care a avut o productivitate de 0,33 euro/kilogram de resurse utilizate. Situația 38

39 privind poziția României în clasamentul european al productivității a fost similară și în anii anteriori, România și Bulgaria ocpând permanent ultimele poziții, cu valori apropiate. Figura 5. Evoluția PIB real/cap de locuitor în România și UE (euro/cap de locuitor) UE 28 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Figura 6. Productivitatea resurselor în România și UE (euro/kg) UE27 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat 39

40 Incluziunea socială În ceea ce privește ponderea populației expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială în totalul populației, România a ocupat, în intervalul , alături de Bulgaria, primele locuri în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene (Figura 7). În timp ce la nivelul UE estimările medii pentru intervalul arată că aproximativ 24% din populație este expusă riscului de sărăcie sau excluziune socială, în România ponderea s-a ridicat la puțin peste 40% în 2013, înregistrând o scădere comparativ cu valoarea din 2007, de aproape 46%. La nivelul UE, doar Bulgaria a depășit România în privința populației expuse riscului de sărăcie sau excluziune, ponderea acestei categorii în totalul populației fiind de 48% în 2013, față de 60,7% în Figura 7. Ponderea populației expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială în România și UE UE27 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Schimbări demografice: Datele privind rata de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 55 și 64 de ani relevă faptul că, în România, aceasta a fost mai redusă comparativ cu media Uniunii Europene, în intervalul În 2013, rata de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 55 și 64 de ani în România a fost de 41,5%, față de 50,2% media UE și 63,6% în Germania. În Bulgaria, această rată de coupare a fost mai mare decât în România, în ultimii ani, iar în 2013 s-a ridicat la peste 47%, în timp ce Polonia a avut o rată înferioară României, pe tot parcursul intervalului analizat, în 2013 aceasta situându-se la 40,6% (Figura 8). 40

41 Figura 8, Rata de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 55 și 64 de ani în România și UE UE28 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Sănătate publică În privința numărului de ani de viață sănătoasă estimați la naștere în rândul populației de sex feminin, România (57,7 ani) a înregistrat în 2013, printre cele mai proste performanțe la nivelul UE, indicatorul României situându-se sub cel al Bulgariei (65,7 ani) și al Poloniei (62,9 ani), dar fiind similar cu cel al Germaniei (57,9 ani). La nivelul României, estimările la naștere privind numărul de ani sănătoși pe care o persoană îi trăiește s-au diminuat față de cele din 2007 și 2008, când acestea depășeau 62 de ani (Figura 9). De asemenea, România se situează pe primele poziții în Europa și în ceea ce privește rata mortalității datorate bolilor cronice, în perioada Spre exemplu, în 2009, România a înregistrat 225 de decesuri datorate bolilor cronice la de locuitori, cu mult peste media UE, de 116 decesuri, fiind depășită doar de Ungaria, care a avut 257 decesuri (Figura 10). 41

42 Figura 9. Numărul de ani de viață sănătoasă estimați la naștere, la populația feminină, în România și UE UE27 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Figura 10. Rata mortalității la de locuitori în România și UE EU (27 countries) Germania Ungaria Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Schimbări climatice și energetice România a consemnat progrese importante în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră în intervalul , astfel că în 2012, emisiile de gaze cu efect de seră reprezentau mai puțin de jumătate față de valoarea din 1990, înregistrând printre cele mai bune performanțe între țările Uniunii Europene (Figura 11). Emisiile de gaz cu efect de seră 42

43 s-au redus, în România, cu 52%, din 1990 până în 2012, în timp ce la nivelul Uniunii Europene acestea au scăzut cu doar 17,8%, iar la nivelul Germaniei și Poloniei cu 23,5% și respectiv 14%. Cu toate că acesta este un aspect pozitiv, diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră poate avea drept cauză diminuarea semnificativă a producției industriale, în condițiile în care, odată cu tranziția la economia de piață, procesul privatizării companiilor de stat a fost gestionat ineficient de către autorități și multe dintre unitățile de producție au ajuns să fie închise sau, în cazul companiilor de stat, au înregistrat activități mai restrânse în condițiile unui management deficitar. România se situează pe o poziție superioară mediei europene și în ceea ce privește ponderea consumului de energie regenerabilă în totalul consumului de energie, aceasta fiind, în 2012, de aproape 23%, peste media Uniunii Europene, de 14,1%, și peste ponderea înregistrată de Germania, de 12% (Figura 12). Figura 11. Indicele emisiilor de gaze cu efect de seră față de anul 1990 în România și UE UE28 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Trebuie menționat însă faptul că volumul consumului total de energie în Germania și alte țări dezvoltate este mult superior celui din România, dată fiind activitatea de producție mai intensă. Cu toate acestea, România a înregistrat progrese notabile, iar în 2013 consumul de energie regenerabilă a crescut cu 75% față de anul anterior și a ajuns să reprezinte 41% din totalul consumului de energie. 43

44 Figura 12. Ponderea consumului de energie regenerabilă în România și UE UE28 Bulgaria Germania Polonia România Austria Finlanda Suedia Norvegia Sursa: calculele autorului, date Eurostat La nivelul Uniunii Europene, Norvegia (64,5%), Suedia (51%), Finlanda (34%) și Austria (32%) au ocupat în 2012 primele patru poziții în clasamentul privind ponderea consumului de energie regenerabilă în totalul consumului de energie. În ceea ce privește evoluția consumului de energie regenerabilă se poate observa, atât în privința mediei de la nivelul UE, cât și individual, în cazul fiecărei țări în parte, o creștere a ponderii acestuia în consumul total de energie, în intervalul , astfel că se înregistrează progrese în acest sens. Sustenabilitatea transportului În privința consumului de energie pentru transport, România nu a înregistrat progrese notabile în intervalul , indicele consumului de energie pentru transport ca pondere în PIB înregistrând osculații minore, în jurul nivelului de bază din anul 2000, în unii ani depășind chiar acest nivel. În 2013, indicele s-a situat la 95,4%, peste media UE, de 87% (Figura 13). Acest fapt exprimă o anumită problemă în ceea ce privește sustenabilitatea transportului, evidențiind faptul că România nu a consemnat progrese în ceea ce privește eficientizarea consumului de energie pentru transport, dată fiind calitatea slabă a infrastructurii rutiere și progresele extrem de lente realizate în vederea extinderii acesteia. 44

45 Figura 13. Indicele consumul de energie pentru transport ca pondere în PIB, în România și UE UE28 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat Figura 14. Ponderea asistenței oficiale pentru dezvoltare în venitul național brut, în România și UE UE28 Germania Polonia România Bulgaria Sursa: calculele autorului, date Eurostat 45