MATERIE ŞI MATERIE PRIMĂ ÎN CONCEPŢIA LUI LEIBNIZ

Transcription

1 MATERIE ŞI MATERIE PRIMĂ ÎN CONCEPŢIA LUI LEIBNIZ ADRIAN NIŢĂ Institutul de Filosofie și Psihologie al Academiei Române, București Abstract. Matter and Primary Matter in Leibniz. The paper has the starting point in the sentence that all is full of ensouled body, so that there are incomparably more souls than atoms. In order to see the consistency of this idea of Leibniz with the ideas on matter, and so in order to have a basis for understanding the meaning of the sentence on the number of souls, we will provide a historical overview in the first part of the paper, in the second will be analyzed the sentence on the number of parts, and in the final part the sentence in a constructive, positive manner. Keywords: matter, primary matter, substance, Leibniz, atoms, force. Problematica materiei ocupă un loc central în metafizica leibniziană, în condițiile în care aceasta este înțeleasă drept principiu material aristotelic, și nu ca o simplă extensiune carteziană. Din acest punct de vedere există o relativ bună continuitate între scrierile de tinerețe și cele de maturitate ori târzii. Este adevărat însă și faptul că unele idei ale lui Leibniz sunt greu de acomodat cu imaginea generală: despre materie, unele texte lasă o impresie de discontinuitate, fapt ce a determinat pe unii comentatori să susțină că Leibniz are mai multe teorii ale materiei, 1 la fel cum e cazul cu cele două teorii asupra relației suflet-corp, 2 asupra timpului și spațiului 3 etc. Principala problemă asupra căreia ne vom concentra în textul de față este nu atât continuitatea sau discontinuitatea materiei, căci vom aduce un răspuns en passant la asta, cât implicațiile unor afirmații susținute de Leibniz în corespondența cu Arnauld. Astfel, în scrisoarea sa din 9 octombrie 1687, Leibniz susține că numărul sufletelor este mai mare decât numărul atomilor: Căci eu cred mai degrabă că totul este plin de corpuri însuflețite, și în concepția mea există fără comparație mai multe suflete decât există atomi, în aceea a domnului Cordemoy pentru care numărul lor este finit pe când eu socotesc că numărul sufletelor, sau cel puțin al formelor, este cu totul infinit, și că materia fiind divizibilă la nesfârșit, nu se poate 1 B. Russell, A Critical Exposition of the Philosophy of Leibniz, Cambridge University Press, 1900, cap. VII, par Ibidem, cap. XII, par N. Rescher, The Philosophy of Leibniz, Englewood Clifts, Prentice-Hall, 1967; J.E. McGuire, Labyrinthus continui : Leibniz on Substance, Activity and Matter, in V. Chappell (ed.), Essays on early Modern Philosophy, vol. 12, Leibniz, partea a doua, New York, Garland Publ. Inc., 1992; Richard T.W. Arthur, Leibniz s Theory of Time, in K. Okruhlik, J. R. Brown (eds.), The Natural Philosophy of Leibniz, Dordrecht, Reidel, 1985, pp etc.

2 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 77 desemna nicio parte, cât de mică, în care să nu se afle înăuntru corpuri însuflețite sau cel puțin înzestrate cu o entelehie primitivă sau (dacă îmi îngăduiți să mă servesc în mod atât de general de termenul de viață) cu un principiu vital, adică substanțe corporale despre care se va putea spune în general că toate sunt vii. 4 Pentru a vedea congruenţa acestor idei cu celelalte susțineri ale sale despre materie, și astfel pentru a avea o bază ca să înțelegem semnificația susținerii cu privire la numărul sufletelor, voi propune în prima parte a textului o privire istorică despre materie și materia primă, în partea a doua voi analiza enunțul cu privire la numărul părților, iar în partea a treia voi aborda chestiunea dintr-o perspectivă constructivă. 1. În scrierile de tinerețe ( ), Leibniz încearcă să reconcilieze pe Aristotel cu Descartes inclusiv în problematica materiei. Deși în unele scrieri pare să fie mai apropiat de Descartes, el nu încetează să-l apere pe Aristotel. Astfel, Leibniz susține că materia este masa în care nu există nimic altceva decât extensiune și rezistență. Materia este definită drept rezistența și impenetrabilitatea lucrurilor 5. Această apropiere de Descartes nu-l exclude însă pe Aristotel, în condițiile în care materia este de fapt un principiu material, adică ceea ce se unește cu un principiu formal pentru a da o substanță în sensul deplin al termenului. Este totuși adevărat că acest aspect este pus în umbră în scrierile de dinainte de (momentul când Leibniz adoptă formele substanțiale). Înclin să cred că, pentru Leibniz din această perioadă, chiar și lucrurile neînsuflețite poartă semnul substanței, căci și ele au caracter de ființă. E aici o tensiune între Aristotel și Descartes care se simte inclusiv în privința problematicii materiei. În timpul sejurului său parizian ( ), Leibniz începe să se distanțeze de Descartes și să se apropie mai mult de Aristotel, observând necesitatea separării ideii de spațiu de ideea de materie. În acest sens, materia îi apare mai degrabă ca fiind discretă, căci obiectele din lume sunt individuale, și astfel noi percepem mai degrabă discreția decât continuitatea materiei. Materia singură poate să explice mulţimea lipsită de continuitate. Şi, într-adevăr, materia pare să fie ceva discontinuu, căci, chiar dacă s-ar presupune că este solidă, în măsura în care este materie, atunci când cimentul ei încetează să mai existe, din cauza mişcării sau din altă cauză, va fi redusă la statutul de lichid sau va deveni divizibilă, de unde rezultă că ea însăşi se 4 Leibniz către Arnauld, 9 octombrie 1687, în Leibniz, Opere filosofice, trad. de Constantin Floru, București, Editura Științifică, 1971, pp Trebuie dovedit că în lume nu există alte entități cu excepția minții, spațiului, materiei și mișcării. Numesc minte ceea ce este ființă gânditoare. Spațiul este o ființă primară extinsă sau un corp matematic, ce nu conține nimic altceva decât trei dimensiuni și este locul universal al tuturor lucrurilor. Materia este o ființă secundă întinsă, sau cea care are, în plus față de extensiune sau corp matematic, și un corp fizic, adică rezistență, antitipie, soliditate, proprietatea de a umple spațiul și impenetrabilitate, ce constă în a fi constrâns fie să respingă altă entitate de același fel ce vrea să o distrugă, fie să o oprească. Deci, mișcarea vine din această calitate a impenetrabilității. Astfel, materia este o entitate ce este în spațiu sau ce este coextensivă cu spațiul (Leibniz către Thomasius, 20/30 aprilie 1669, GP I, 22).

3 , 78 Adrian Niţă compune din puncte. Ceea ce demonstrez în felul următor: orice lichid perfect se compune din puncte, deoarece poate să fie divizat în puncte. Demonstrez asta prin mişcarea din interiorul solidului. Aşadar, materia este ceva discontinuu. Este numai contiguă, şi este unită fie de mişcare, fie de o anumită minte. 6 Odată cu adoptarea formelor substanțiale ( ) 7, Leibniz are o bună bază pentru reconcilierea aristotelico-carteziană: în mod explicit, materia apare acum drept principiu material, respectiv drept ceea ce se unește cu o formă pentru a da o substanță în adevăratul sens al termenului; în termenii lui Leibniz, avem o materie primă unită cu o formă substanțială: Dacă însă se ia drept materie a substanței corporale nu masa fără forme, ci o materie secundă, care este alcătuită din mulțimea substanțelor a căror masă constituie pe aceea a corpului întreg, se poate spune că aceste substanțe sunt părți ale acestei materii, așa cum acelea care intră în corpul nostru fac parte dintr-însul; căci așa cum corpul nostru este materia, și sufletul este forma substanței noastre, tot astfel stau lucrurile în ce privește celalalte substanțe corporale. 8 Ideea continuității nesfârșite a materiei este și acum susținută și constituie baza deosebirii de indivizibilitatea formei substanțiale. Oricât de mult s-ar continua divizibilitatea, se va găsi o formă substanțială unită cu o materie primă. În acest fel, materia primă este înzestrată cu ceva activ, cu o forță care-i permite să reziste; materia nu e o simplă opunere de rezistență în fața oricărei încercări de penetrare, ci opune o forță de rezistență; materia apare astfel drept forță pasivă primitivă a entității respective: Dar dacă am înțelege prin termenul materie ceva care să fie totdeauna esențial unei aceleiași substanțe, s-ar putea înțelege prin materie, în sensul pe care i-l dau câțiva scolastici, forța pasivă primitivă a unei substanțe, și în acest sens materia nu ar fi deloc întinsă, nici divizibilă, deși ea ar fi principiul divizibilității sau a ceea ce revine, din aceasta, substanței. 9 În cazul că privim separat, din necesitatea înțelegerii, cele două principii substanțiale, materia constituie partea fenomenală, perceptivă a entității respective, iar forma substanțială este cea care dă unitatea primitivă, nucleul de potențialitate responsabil cu unitatea, ființa și realitatea autentice ale lucrului sau ființei respective: Cât despre substanțele corporale, eu socotesc că masa, dacă nu considerăm într-însa decât ceea ce este divizibil, este un pur fenomen, că orice substanță are o adevărată unitate, în sens riguros metafizic, și că ea este indivizibilă, ingenerabilă și incoruptibilă; că orice materie trebuie să fie plină de substanțe însuflețite sau cel puțin vii; că generațiunile și corupțiunile nu sunt decât transformări, de la mic la 6 Leibniz, Despre secretele sublimului sau despre ființa supremă, trad. de Elena Ștefan, în Leibniz, Opere, vol. 1, Metafizica, coord. gen. Adrian Niță (în curs de apariție); A VI, 3, Despre adoptarea formelor substanțiale, vezi: Michel Fichant, Mécanisme et métaphysique: le rétablissement des formes substantielles (1679), în Michel Fichant, Science et métaphysique dans Descartes et Leibniz, Paris, PUF, 1998, pp ; Daniel Garber, Leibniz: Body, Substance, Monad, Oxford, Oxford University Press, 2009; Adrian Nita (ed.), Leibniz's metaphysics and adoption of substantial forms, Springer Verlag (în curs de apariție). 8 Leibniz către Arnauld, 9 oct 1687, în Leibniz, Opere filosofice, ed. cit., p Ibidem, p. 258.

4 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 79 mare sau viceversa, și că nu există părticică de materie în care să nu se afle o lume de o infinitate de creaturi, atât organizate, cât și alcătuite prin îngrămădire. 10 Tot în corespondența cu Arnauld, Leibniz utilizează și termenul ființă secundă, adică o ființă care își primește deplinătate numai de la ceea ce este perfect simplu, adică de la entelehia, forma substanțială sau sufletul cu care se află unit 11. Prin sublinierea prezenței entelehiilor peste tot în lume, inclusiv în părțile cele mai mici ale lucrurilor, Leibniz vrea să completeze filosofia carteziană cu ideea aristotelică de formă substanțială: orice parte de materie este plină de viață, căci are în sine un principiu activ, absolut simplu, ce stă la originea mișcării lucrurilor 12. Se poate observa un fenomen extrem de interesant: dacă în perioadă anterioară momentului 1678, materia pare să fie aliniată gândirii mecaniciste, o anumită transformare, chiar ruptură după unii comentatori, 13 apare odată cu achiziția ideii că materia poartă în sine ceva activ, și nu forma așa cum considera Leibniz pe linie aristotelică. Este axact același tratament de care are parte noțiunea de corp, ce începe să fie explicat pe baze aristotelice, nicidecum pe baze carteziene. Punerea metafizicii în acord cu o nouă teorie dinamică 14 face ca, după , sistemul leibnizian să fie o perfectă sinteză (în sens hegelian) a unor idei carteziene cu unele idei aristotelice. Etapa târzie a gândirii lui Leibniz ( ) are loc prin adoptarea termenilor monadă ( ) 15 și organism (după 1704) 16, astfel încât corelația 10 Leibniz către Arnauld, 9 octombrie 1687, GP II, 126; Opere filosofice, ed. cit., p Ibidem, p Leibniz căte Arnauld, 9 octombrie 1687, GP II, 126; Opere filosofice, ed. cit., p Să reținem că ideea aceasta este extrem de veche în gândirea lui Leibniz; de exemplu, în Despre secretele sublimului sau despre ființa supremă, din 11 februarie 1676, Leibniz scrie: Dacă este adevărat că orice parte a materiei, oricât de mică, conţine o infinitate de creaturi, sau este o lume, atunci rezultă că materia este în fapt divizată într-o infinitate de puncte. Însă acest lucru este adevărat numai dacă este posibil, căci sporeşte mulţimea celor care există şi armonia lucrurilor sau admiraţia înţelepciunii divine. Apoi, de aici rezultă că toate părţile materiei sunt egale, fapt care, din nou, este efectul admirabil al armoniei lucrurilor (Leibniz, Despre secretele sublimului sau despre ființa supremă, ed. cit.) 13 Daniel Garber, Leibniz: Body, Substance, Monad, Oxford, Oxford University Press, Despre dinamica lui Leibniz, vezi: Michel Fichant, De la puissance à l`action, Revue de métphysique et de morale 100 e année, 1 (1995); Leibniz, La réforme de la dynamique, trans. and commentary by M. Fichant, Paris, Vrin, 1994; Michel Fichant, La «réforme» leibnizienne de la dynamique, Studia Leibnitiana Suppl, tome 13, 1974, pp ; M. Gueroult, Leibniz: dynamique et métaphysique, deuxième édition, Paris, Aubier, 1967 etc. 15 În sens de substanță simplă, unitate reală, termenul monadă apare în 1695 într-o scrisoare către marchizul l'hopital din 12/22 iulie 1695, astfel încât la mijlocul anului 1697 termenul a intrat definitiv în vocabularul lui Leibniz (pentru alte detalii, vezi Daniel Garber, Leibniz: Body, Substance, Monad, Oxford, Oxford University Press, 2009, pp ). După Michel Fichant, termenul monadă apare în anul 1696, într-o scrisoare către Fardella, în Leibniz, Nouvelles lettres et opuscules inédits, ed. Foucher de Careil, Paris, 1857, p. 326 (pentru detalii, vezi Michel Fichant, Leibniz et les machines de la nature, Studia Leibnitiana, Band XXXV, 1(2003), p. 17). 16 Justin Smith, Divine Machines: Leibniz and the Sciences of Life, Princeton, Princeton University Press, 2011, p Despre organism, vezi Justin Smith (ed.), The Problem of Animal Generation in Early Modern Philosophy, Cambridge, Cambridge University Press, 2006; A.M. Nunziante, Organismo come Armonia. La genesi del concetto di organismo vivente in Leibniz, Trento,

5 , 80 Adrian Niţă înțelegerii materiei în termenii forței devine mult mai prezentă și utilizată ca bază a unei metafizici ce poartă semnul inconfundabil al identitățiii leibniziene. Dacă în perioadele anterioare, Leibniz era când aristotelic, când cartezian, dacă a dorit, și a realizat o reconciliere în termenii metafizicii substanței corporale a metafizicii aristotelico-scolastice, ce folosea excesiv formele, cu Descartes și filosofia modernă, ce folosea prea mult materia, spuneam, în perioada monadologică Leibniz ajunge la o înțelegeere a materiei care-l separă definitiv de marii săi înaintași. Această sinteză (în sens hegelian) pe care o înfăptuiește se observă cu asupra de măsură încă din Specimen dynamicum (1695), în care Leibniz explică existența ca întreg prin apel la forțe: există două genuri de forțe: forța activă, utilă pentru metafizică, adică entelehia, sufletul sau forma substanțială, și forța pasivă, ce dă seama de aspectele fizice, observabile ale lucrurilor. La rândul lor, fiecare din ele apar ca primitive și derivative: forța pasivă primitivă este tocmai materia primă pe acestea care scolasticii îl dădeau acestui termen. Forța activă, ce poate fi numită corect putere, așa cum este numită de unii, este de două feluri. Prima este forța primitivă, ce este în toate substanțele corporale ca atare, câtă vreme eu cred că un corp aflat complet în repaus este contrar naturii lucrurilor. A doua este forța derivată, ce este exercitată în feluri diferite prin limitarea forței primitive ce rezultă din conflictul corpurilor unul cu altul. Forța primitivă, ce nu este altceva decât prima entelehie, corespunde sufletului sau formei substanțiale, dar tocmai din această cauză este legată de cauze generale care nu sunt suficiente să explice fenomenele. (...) Forța pasivă este tot de două feluri primitivă și derivată. Forța primitivă de a suferi sau de rezistență constituie adevăratul lucru pe care scolasticii, într-o interpretare corectă, îl numeau materie primă. Aceasta determină ca un corp să nu fie penetrat de altul, ci să opună un obstacol și este în același timp posedat de un fel de lene, ca să spunem așa, sau repulsie față de mișcare, iar astfel de a nu permite să fie pus în mișcare fără ca ceva să distrugă forța corpului asupra căruia se acționează. Astfel, forța derivativă de a suferi se arată în feluri diferite în materia secundă. 17 Aspectele metafizice, spre deosebire de cele fenomenale, ale corpurilor oferă baza înțelegerii potrivite în acord cu știința și religia, adică printr-o punere în acord a cunoașterii cu pietatea 18. Leibniz ajunge în mod firesc la susținerea ideii că există două regnuri, cel al cauzelor eficiente și cel al cauzelor finale, ce se află în acord perfect unul cu altul, deși nu se influențează cauzal unul pe altul; mai degrabă, ele sunt armonice, se întrepătrund, dar fără ca legile lumii corporale să aibă o influență directă, fizică, cauzală asupra lumii necorporale, precum și convers 19. Ca o Pubblicazioni di Verifiche, 2002; Hide Ishiguro, Unity without simplicity: Leibniz on organism, The Monist, vol. 81, 4 (1998), pp ; F. Duchesneau, Modèles du vivant de Descartes à Leibniz, Paris, Vrin, 1998; Enrico Pasini, Corpo e funzioni cognitive in Leibniz, Franco Milan, Angeli, 1996; Catherine Wilson, The Invisible World, Princeton University Press, Princeton, 1995 etc. 17 Leibniz, Specimen dynamicum (1695), GM VI, Ibidem, p Ibidem, p. 246.

6 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 81 demonstrație a importantului rol jucat de noua teorie a materiei, Leibniz aduce necesitatea respectării principiului rațiunii suficiente: dacă s-ar înțelege corpul exclusiv în termenii filosofiei mecanice, prin apel la mărime, figură și mișcare, nu s-ar putea deosebi o parte materială de alta. Dat fiind faptul că în orice parte de materie se află un principiu formal (entelehie, formă substanțială sau suflet), principiul metafizic al individuației este dat de forma substanțială. În această unitate, adevărat atom formal, se află înscrise legile entității respective, adică predicatele ce se pot atribui subiectului. La fel este cazul la nivel inferior și așa mai departe la infinit 20. Vedem cum ideile sale anterioare cu privire la corp, materie sau entelehie sunt dezvoltate, amplificate fapt ce dovedește continuitatea ideilor metafizice. Este relevant aici de notat și observația pe care o face cu privire la unele idei susținute în Theoria motus abstracti (Teoria mișcării abstracte), din 1671, când a folosit o explicație mecanistă ce se cere acum amplificată prin luarea în calcul a ideilor aristotelice 21. În lucrarea De ipsa natura (1698), înțelegerea materiei se face în raport cu monada, semn că ideea monadologică era definitiv prinsă în sistemul său de gândire. Dacă în metafizica de maturitate, materia este ceea ce se unește cu forma substanțială pentru a da o substanță corporală, în metafizica monadologică Leibniz explică lucrurile prin apel la ideea de monadă dominantă și relațiile acesteia cu monadele subordonate 22. Acest fapt subliniază caracterul fenomenal al întregului obținut, cât și caracterul de multiplu: corpul unei ființe vii își primește unitatea, ființa și realitatea de la unitatea primă, adică de la monada dominantă 23. Vedem astfel cum corpul, deși este material, nu este o simplă alcătuire pasivă ce răspunde comenzilor venite de la unitatea dominantă. Corpul este o pluralitate de substanțe, un agregat dacă îl privim strict fenomenal, și are unitate numai dacă îl privim ca ceva plin de principii formale: Este pentru mine evident că e străin de legile forței, adică ale cauzei și efectului și, spre a spune astfel, de regulile reale ale mtafizicii, ca un corp mare să fie împins de unul mic fără ca acesta să sufere pierdere. Și totuși, acest lucru nu e contrar noțiunilor comune privitoare la corp, scoase din pura geometrie, adică noțiunilor ce pot fi derivate din singura extensiune și imperabilitate. Tocmai de aici am conclus, printre altele, că în corp, pe lângă 20 Ibidem, p Leibniz către De Volder, 23 iunie 1699, în Leibniz, Opere filosofice, ed. cit., p Brandon Look susține că prima oară termenul de monas dominans apare în scrisoarea către De Volder din 1703 (vezi Brandon Look, On monadic domination in Leibniz s Metaphysics, British Journal for the History of Philosophy, 10, 3 (2002), pp ). Alți comentatori, cum este cazul lui A.M. Nunziante, susțin că nu este ușor de văzut momentul exact, dar anumite referințe pot fi încă din intervalul (vezi A.M. Nunziante, Continuity or discontinuity? Some remarks on Leibniz s concept of substantia vivens and organism, în Justin Smith, Ohad Nachtomy (eds.), Machines of Nature and Corporeal Substances in Leibniz, Dordrecht, Springer, 2011, pp ). În lucrarea Mind-Body Problem: the Controversy between Leibniz and Pierre Bayle, noi am susținut că distincția monadă dominantă monade subordonate este prefigurată încă din corespondența cu Pierre Bayle din ultima decadă a secolului al șaptesprezecelea. 23 Leibniz, De ipsa natura 12 (1698), GP IV, 512.

7 , 82 Adrian Niţă proprietățile geometrice și matematice, se află izvoarele lui dinamice și, ca să spun astfel, metafizice. 24 Tot în corespondența cu De Volder, într-o scrisoare din 20 iunie 1703, Leibniz explică lucrurile într-un fel ce a generat numeroase controverse în rândul specialiștilor. Din pricina importanței sale, vom reda în întregime acest lung pasaj: Considerând masa drept un agregat care conține o pluralitate de substanțe, poți totuși concepe în ea o substanță predominantă, adică poți considera agregatul însuflețit de o entelehie primară. Pe de altă parte, în monadă, adică în substanța simplă completă, eu nu unesc cu entelehia decât forța pasivă primitivă, care se raportează la toată masa corpului organic; din aceasta nu fac parte celelalte monade subordonate, situate în organe, totuși ele sunt cerute imediat de ea și alcătuiesc împreună cu monada primă substanța corporală organică, adică animalul sau planta. Disting, așadar: 1) entelehia primitivă, adică sufletul; 2) materia, anume cea primă, sau forța pasivă primitivă; 3) monada alcătuită din aceste două elemente; 4) masa sau materia secundă, adică mașina organică la care concură nenumărate monade subordonate; 5) animalul sau substanța corporală căreia îi dă unitate monada dominantă din mașină. 25 În interpretarea mea, cele cinci clase de noțiuni explicitează raportul dintre formă și materie la niveluri diferite: la un prim nivel avem o formă ce se unește cu materia; la alt nivel avem o entelehie, ce este o substanță în sens propriu al termenului, și un agregat de substanțe; la alt nivel, al monadei, avem o entelehie unită cu o forță pasivă primitivă. Se observă ușor că Leibniz nu mai explică existența în termenii formelor substanțiale; această trecere de la explicația substanței drept ceva alcătuit dintr-o materie primă și o formă substanțială la ceva alcătuit dintr-o monadă dominantă și nenumărate monade subordonate a îndreptățit pe unii comentatori să vorbească de existența unei noi rupturi în gândirea lui Leibniz, respectiv de trecerea de la metafizica substanței corporale (bazată pe ideea de formă substanțială, din perioada ) la metafizica monadologică (din perioada de după 1695) Din această sumară trecere în revistă istorică, 27 se observă liniile de forță ale înțelegerii materiei și materiei prime. Cele mai importante, mi se par a fi următoarele: 1. divizibilitatea la infinit a materiei; 2. acordul dintre regnul naturii și regnul harului; 3. materia primă este înțeleasă în termenii forței pasive primitive; 4. acordul dintre principiile active și principiile pasive. Pentru a vedea cum să înțelegem susținerea lui Leibniz despre numărul entelehiilor și numărul părților materiale, să plecăm de la faptul că materia este 24 Leibniz către De Volder, Opere filosofice, ed. cit., p Leibniz către De Volder, 20 iunie 1703, Opere filosofice, ed. cit., pp Vezi Daniel Garber, Leibniz: Body, Substance, Monad, Oxford, Oxford University Press, 2009, cap Petru alte detalii istorice despre teoria materiei, vezi excelentul studiu al lui Daniel Garber, Materia, force, and corporeal substance in Leibniz s philosophy, in Delfina Giovannozzi, Marco Veneziani (eds.), Materia, Firenze, Olschki, 2011, pp

8 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 83 divizibilă la infinit. Cum princpiul continuității se aplică materiei în sensul deplin al expresiei principiu al continuității, afirmațiile lui Leibniz din timpul sejurului parizian cu privire la discontinuitate trebuie să fie luate în sensul că lucrurile materiale sunt individuale, ele existând în timp și spațiu, deci între oricare două lucruri individuale există alt lucru individual. Dar cum lucrurile individuale se află în spațiul pe care-l ocupă, iar între fiecare două lucruri există cel puțin un alt lucru, sugestia mea interpretativă vizează tocmai necesitatea sublinierii continuității. Deci, numai dacă privim dintr-o anumită perspectivă, susținerea leibniziană accentuează discontinuitatea, dar dacă vom privi din altă perspectivă, ce mi se pare a fi mai importantă, afirmația lui Leibniz este în acord cu principiul continuității. Dar dacă materia este divizibilă la infinit, cum să înțelegem că numărul părților materiale este mai mic decât numărul entelehiilor? O primă sugestie ar fi că există materie primă unită cu formă substanțială numai până la un anumit nivel al existenței; în părțile inferioare sau în cele superioare ar fi posibil să găsim exclusiv materie sau exclusiv formă. Dar această sugestie este contrară ideilor 3 și 4: este obligatoriu să existe un acord, o funcționare armonioasă înttre lumea naturală și lumea morală. Astfel, în corespondența cu Pierre Bayle, Leibniz arată paralelismul ce există între suflet și corp la nivelul întregii existențe, mai precis între lumea sufletelor și lumea corpurilor. Chiar dacă cele două domenii nu se influențează cauzal, ele nu ar putea exista separat una de alta: Am explicat acordul care există între suflet şi corp printr-o comparaţie care ar exista între acordul acestora şi cel al unor pendule de o structură diferită care s-ar potrivi mereu în mod exact pentru a arăta aceeaşi oră în acelaşi timp. Ceea ce s-ar putea face în trei feluri: 1. legându-le în aşa fel împreună încât să fie obligate să vibreze în acelaşi timp; 2. însărcinânduse un om pentru a le potrivi; 3. construindu-le atât de exact şi atât de bine încât ele să se poată acorda prin propria structură. Ceea ce este fără îndoială cel mai bine. Astfel, sufletul şi corpul pot să se acorde 1. printr-o influenţă a unuia asupra celuilalt în conformitate cu opinia comună a şcolii, dar care este inexplicabilă; 2. prin grija pe care o are Dumnezeu în mod continuu de a le potrivi, în conformitate cu sistemul cauzelor ocazionale, astfel încât starea unuia să dea ocazia lui Dumnezeu să producă impresii convenabile asupra celuilalt, ceea ce constituie un miracol perpetuu în conformitate cu înţelepciunea divină şi cu ordinea lucrurilor; 3. printr-o reglare exactă a fiecăruia, astfel încât să se poată potrivi în virtutea propriei naturi, ceea ce este cel mai frumos şi cel mai demn de Dumnezeu, şi asta afirmă sistemul meu al armoniei prestabilite. 28 Altă sugestie ar putea fi următoarea: o serie de ființe nu au alcătuire materială, cum ar fi îngerii, astfel încât cineva ar putea susține că numărul total al entităților nemateriale este mai mare decât numărul total al entităților materiale. Înclin să cred că nici acest sens, să-l numim teologic, al soluției nu ajută semnificativ la rezolvarea dificultății. Există numeroase pasaje în corpusul leibnizian în 28 Leibniz, Extras din Dicționarul domnului Bayle, articolul Rorarius, p sqq, ediția 1702, cu observațiile mele, in Leibniz, Scrieri filosofice, trad. de Adrian Niță, București, All, 2001, p. 115.

9 , 84 Adrian Niţă care se afirmă explicit că așa cum nu poate exista materie fără formă, nu poate avea realitate nici forma lipsită de materie. Îngerii și celelalte ființe supranaturale trebuie văzute nu în sensul de forme pure, ci în sensul că au o alcătuire din elemente care joacă rolul jucat de corpul unei vietăți. Cât despre spirite sau suflete înzestrate cu raţiune, deşi socotesc că în toate vietăţile şi animalele se găseşte în cele din urmă acelaşi lucru, aşa cum am spus mai sus (că adică animalul şi sufletul nu încep decât o dată cu lumea şi nici nu au sfârșit atâta timp cât lumea nu are sfârşit), există totuşi particularitatea în animalele înzestrate cu raţiune că micile lor animale spermatice, cât timp îşi păstrează doar natura spermatică, nu posedă decât suflete obișnuite, adică senzitive; însă acelea dintre ele care sunt, ca să zicem aşa, alese, îndată ce ajung prin actul concepţiei la natura umană, sufletele lor senzitive se ridică pe treapta raţiunii şi dobândesc prerogativa de spirite. 29 A treia sugestie ar putea fi în felul următor: după Toma din Aquino și alți gânditori medievali, există forme substanțiale pentru toate lucrurile individuale dar și pentru clase, ordine, genuri etc. Așa cum există, de exemplu, o formă substanțială pentru Socrate, există o formă substanțială pentru om, o formă substanțială pentru ființă bipedă, o formă substanțială pentru ființă vie etc. În acest fel s-ar putea susține că numărul formelor substanțiale este mai mare decât numărul părților materiale din care ar fi alcătuite aceste ființe. Dar se observă ușor că și în acest caz, pe care îl putem numi de inflație de forme substanțiale, se ajunge la o lipsă de coerență cu câteva enunțuri de bază ale înțelegerii materiei. Dacă între regnul naturii și regnul harului trebuie să existe armonie, atunci paralelismul perfect dintre suflet și corp impune ca ceea ce se petrece în corp să aibă o replică la nivelul sufletului. Sau, din perspectiva formei, este nevoie ca natura reprezentativă a formei simple să aibă ce să reprezinte, deci, e nevoie să aibă ceva unit cu ea pentru a o putea reprezenta. În monadă percepţiile se nasc unele din altele pe baza legilor apetiţiei, sau ale cauzelor finale ale binelui şi răului, care constau în percepţiile observabile, ordonate sau dezordonate, aşa cum schimbările corpurilor şi fenomenelor din afară se nasc unele din altele pe baza legilor cauzelor eficiente, adică ale mişcărilor. Astfel, există o armonie perfectă între percepţiile monadei şi mişcările corpurilor, <armonie> prestabilită între sistemul cauzelor eficiente şi cel al cauzelor finale. În asta constă acordul şi uniunea fizică a sufletului şi a corpului, fără ca vreunul să poată schimba legile celuilalt. 30 În acest sens, o formă substanțială pentru om, de exemplu, nu este suficient să se susțină că reprezintă acțiunile oamenilor, căci nu există oameni în general, ci există numai omul Socrate, omul Platon etc. Faptul că Leibniz admite în ontologia sa numai lucrurile individuale, iar acestea fiind un ansamblu de proprietăți, face ca paralelismul perfect dintre lumea corpurilor și lumea sufletelor să fie bazat pe o relație de simetrie și omogenitate. 29 Leibniz, Monadologia 82, trad. de Adrian Niță, în Leibniz, Opere, vol. 1, ed. cit. (în curs de publicare). 30 Leibniz, Principiile naturii și grației întemeiate pe rațiune, în Leibniz, Scrieri filosofice, ed. cit., p. 229.

10 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 85 Vom lăsa pe moment deoparte problema numărului entităților și ne vom concentra pe aspectele constructive, pozitive, ale teoriei materiei, urmând să revenim în finalul textului cu propunerea unei soluții. 3. În condițiile echilibrului dintre principiile active și cele pasive, trebuie să existe un echilibru și între legile eficiente și legile finale; astfel, maximul în regnul puterii și cel mai mare bine în regatul înțelepciunii au loc împreună 31. Înțelegerea echilibrului, de care vorbește Leibniz încă din lucrările de tinerețe, în termenii unui acord arată importanța înțelegerii materiei în sens dinamic. Ca forță pasivă primitivă, materia primă are nevoie să se acordeze cu forța activă, prezentă în forma substanțială. Acordul înseamnă, într-o primă înțelegere, armonie, între cele două domenii, între cele două regnuri; ele își corespund unul altuia ca și cum lumea sufletelor ar fi un automat imaterial iar lumea corpurilor ca și cum ar fi un automat material. Deși nu au o influență cauzală directă, ele se somportă ca și cum ar exista o legătură între ele. Nu am comparat sufletul cu un pendul decât cu privire la exactitatea ordonată a schimbărilor, <exactitate> care nu este decât imperfectă în cazul celor mai bune orologii, dar care este perfectă în lucrările lui Dumnezeu; şi se poate spune că sufletul este un automat imaterial dintre cel mai precise. Există o distincţie de făcut atunci când se spune că o fiinţă simplă va acţiona întotdeauna în mod uniform: dacă a acţiona în mod uniform înseamnă a urma perpetuu o aceeaşi lege de ordine sau de continuare ca într-un anumit şir sau succesiune de numere recunosc că de la sine orice fiinţă simplă, şi chiar orice fiinţă compusă, acţionează în mod uniform; dar dacă în mod uniform vrea să spună asemenea nu sunt de acord. 32 Nu este nimic straniu aici, atunci când se consideră că un artizan la fel de mare ca Dumnezeu poate să facă un automat ce seamănă cu un valet care este capabil să îndeplinească funcţia acestuia şi să execute exact ceea ce acesta i-ar ordona într-un timp îndelungat. Corpul este un asemenea automat în comparaţie cu spiritul. 33 Dar cum se explică acest acord dinamic? Înclin să cred că Leibniz ar spune că acordul este dat tocmai de existența unui izomorfism între cele două domenii: atât domeniul natural cât și domeniul harului se acordă în sensul că au aceeași structură 34 dată de echilibrul forțelor. Poate că o exprimare în termeni contemporani ar 31 Leibniz, Specimen dynamicum (1695), GM VI, Leibniz, Lămurirea dificultăților pe care domnul Bayle le-a găsit în noul sistem al uniunii sufletului cu corpul, în Leibniz, Scrieri filosofice, ed. cit., p Leibniz, Extras din Dicționarul domnului Bayle, articolul Rorarius, p sqq, ediția 1702, cu observațiile mele, in Leibniz, Scrieri filosofice, ed. cit., p Despre ideea de structură există un pasaj foarte frumos în Extras: Se pare că dl. Bayle se înşală dacă îşi imaginează că acordă vaporului sau corpului omului o nu ştiu ce facultate sau virtute capabilă să se acomodeze cu accidentele sau cu gândurile fără să aibă vreo cunoştinţă de asta şi chiar fără vreun temei inteligibil. El are un temei serios să considere o asemenea facultate drept imposibilă dar noi nu ne-am gândit la asta. Automatul, care ar fi valetul, nu are nevoie decât de o structură care l-ar determina să-şi îndeplinească funcţiile în virtutea regulilor mecanicii. El nu s-ar modifica şi nu s-ar schimba deloc pentru a se adapta gândurilor stăpânului. Şi-ar urma drumul său şi chiar prin asta s-ar întâlni cu voinţa celui pe care artizanul a vrut să îl servească (Leibniz, Extras din Dicționarul domnului Bayle, articolul Rorarius, p sqq, ediția 1702, cu observațiile mele, in Leibniz, Scrieri filosofice, ed. cit., p. 120).

11 , 86 Adrian Niţă fi că întreaga cantitate de forță activă este egală cu întreaga cantitate de forță pasivă. Nu e lipsit de semnificație să notăm că în Meditație despre principiul individuației (1676), într-un pasaj deosebit de important (motiv pentru care îl redăm în totalitate), Leibniz utilizează în felul următor principiul egalității cauzei cu efectul: Spunem că efectul implică cauza sa; adică, în aşa fel încât cel care înţelege perfect un efect, ajunge şi la cunoaşterea cauzei sale. Căci este necesar să existe o conexiune între cauza completă şi efectul său. Dar stă împotriva acestui fapt ideea că diferite cauze pot să producă exact acelaşi efect; de exemplu: fie două paralelograme, fie două triunghiuri sunt combinate într-un fel potrivit, după cum se poate observa în figură, va rezulta întotdeauna, în mod clar, acelaşi pătrat. Nu se va putea face disticția între unul și celălalt în niciun fel, [nu vor putea fi distinse] nici măcar de fiinţa cea mai înțeleaptă; astfel încât, pentru un pătrat de acest fel, nu va fi în puterea nimănui, nici măcar a celui mai înţelept, să-i găsească cauza, deoarece problema nu este determinată. Se pare, aşadar, că efectul nu implică şi cauza sa. De aceea, dacă suntem siguri, din altă sursă, că efectul implică cauza, este necesar să se poată distinge întotdeauna în producerea pătratului felul în care a fost făcut. Și de aceea, ar fi imposibil ca două pătrate de acest fel să fie perfect similare, deoarece vor consta în materie, dar materia va avea o minte, și mintea va reține efectul stării anterioare. Și într-adevăr, dacă nu admitem că este imposibil ca două lucruri să fie perfect similare, rezultă că principiul individuației este exterior lucrului, se află deci în cauza sa și efectul nu implică cauza ca urmare a motivației sale specifice, ci ca urmare a unei motivații independente de el. De aceea unul nu diferă de celălalt în sine. Dacă însă admitem că două lucruri diferite sunt întotdeauna diferite chiar în sine în vreun fel, rezultă că există ceva în oricare materie care reține efectul celor care o precedă, adică mintea. Și de aici se demonstrează că efectul implică cauza. Căci rezultă din acest fapt că efectul este produs de o astfel de cauză. Deci, până în prezent, rezultă că există o calitate de acest fel în acesta care să poarte acest lucru, calitate care, deși este relativă, conține totuși ceva care este adevărat despre acest lucru. Este evident cât de importante sunt consecințele care rezultă din aceste neînsemnate premise. 35 După cum am notat deja, Leibniz înțelege materia drept ceva ce este înzestrat cu forță pasivă primitivă. Deși păstrează un aspect pasiv, legat de rezistența opusă la orice încercare de distrugere, materia are un important aspect activ, în sensul că este o forță de rezistență, deci un aspect primitiv (nu derivat) carre se întâlnește în cazul tuturor lucrurilor materiale. În acest fel, acordul dintre regnul naturii (adică domeniul material, supus legilor eficiente, ale mișcării) și regnul harului (un domeniu metafizic, moral, dominat de legile finale, adică ale apetiției, scopurilor și mijloacelor) este un acord natural, firesc dacă vedem lucrurile din perspectiva unui sistem de forțe aflate într-un perfect echilibru: orice schimbare de forță într-o parte va conduse în mod automat la o schimbare de forțe în partea cealaltă. Pentru ca întregul sistem să rămână în echilibru, este nevoie ca întreaga cantitate de forță 35 Meditație despre principiul individuației, trad. de Elena Ștefan, în Leibniz, Opere, vol. 1, ed. cit.; A VI, 3,

12 Materie şi materie primă în concepţia lui Leibniz 87 dintr-un domeniu să fie egală și de sens contrar cu întreaga cantitate de forțe din domeniul celălalt. Să presupunem, prin ipoteză, că numărul părților materiale ar fi mai mic decât numărul părților formale; ar însemna că forța totală a lumii materiale ar fi mică decât forța totală a lumii imateriale. În acest caz, cele două domenii s-ar afla într-un dezechilibru evident, ce ar atrage după sine o completare, o creștere a forței din domeniul material; deci, numărul părților materiale ar trebui să fie suplimentat, ceea ce conduce la încălcarea principiului rațiunii suficiente. Privind rezumativ întreaga discuție, observăm că enunțul leibnizian cu privire la numărul entelehiilor care ar fi mai mare decât numărul părților materiale este un enunț care trebuie luat cu multă precauție. În sens principal (tare), enunțul este mai degrabă o întărire a ideii că numărul entelehiilor este foarte mare; nu e cazul să ne așteptăm la ideea că există numai ființele vii pe care noi, oamenii, le putem vedea în viața obișnuită; în acest caz, ar însemna că acestea sunt puține în raport cu numărul imens de mare al părților materiale imperceptibile. Dar dincolo de această întărire, enunțul lui Leibniz este mai degrabă o figură de stil, un fel de metaforă: totul este plin de corpuri însuflețite, ca și cum numărul sufletelor ar fi mai mare decât numărul atomilor. Leibniz a simțit nevoia să reconsidere formele substanțiale, respinse de Descartes și utilizate impropriu de Aristotel, astfel încât să-l convingă pe De Volder că apelul la formele substanțiale nu este gratuit. În acest fel, nu e cazul ca o exagerare în minus (cartezianismul a eliminat formele) să fie înlocuită cu o exagerare în plus (în caz că s-ar accepta ca adevărat enunțul lui Leibniz despre preponderența numărului entelehiilor).