Analiza riscului de lichiditate la instituții financiar-bancare

Transcription

1 Analiza riscului de lichiditate la instituții financiar-bancare Prof. univ. dr. Constantin ANGHELACHE Academia de Studii Economice din București / Universitatea Artifex din București Drd. György BODÓ (gyorgy.bodo@yahoo.com) Academia de Studii Economice din București Abstact În sistemul bancar, în contextul riscului total și al categoriilor de riscuri, riscul de lichiditate este unul foarte important. Capacitatea de a iniția operațiuni fi nanciare și a le fi naliza, în termen scurt, cu costuri minime și profi tabilitate ridicată, depinde de lichiditatea instituției fi nanciar-bancară în cauză. Riscul de lichiditate, fi ind considerat drept probabilitatea de pierdere, parțială sau totală, a capacității de fi nanțare, poate avea efecte negative importante. Elementele lichidității bancare pot fi identifi cate, cunoscute și pe baza unor indicatori de evaluare prin care să se stabilească riscul de lichiditate, ca intensitate, profunzime și durată. În acest sens, în managementul bancar, o atenție deosebită trebuie acordată identifi cării premiselor de apariție a acestuia și, pe această cale, să se prevadă măsurile de prevenire sau, cel puțin, de limitare a efectelor riscului de lichiditate. Indicatori, cum sunt rata lichidității, indicele de lichiditate, raportul credite/depozite și alții, oferă posibilitatea monitorizării permanente a gradului de lichiditate, pe baza căreia să se poată identifica perspectiva apariției riscului de lichiditate. Dintre toate riscurile bancare, cel al lichidității are efectele cele mai profunde și imediate asupra stabilității băncii considerate. Cuvinte cheie: risc bancar, lichiditate bancară, rata lichidității, management bancar, GAP Clasificarea JEL: G21, G33 Introducere În cazul instituțiilor financiar-bancare, lichiditatea reprezintă capacitatea acestuia de a obține la un moment dat fondurile necesare finanțării angajamentelor sale, iar acest lucru să se realizeze în timp cât mai scurt și la costuri cât de cât rezonabile. O bancă se confruntă cu necesitatea de lichiditate pe termen scurt în momentul în care fie că există o cerere crescândă de retrageri de fonduri din depozitele constituite de clienți, fie că împrumuturile nu sunt rambursate conform scadențarelor stabilite cu clienții şi, drept urmare, banca trebuie să procedeze la finanțarea lor pe termen scurt, cea ce implică 56

2 un cost suplimentar pentru bancă. Conducerea instituției financiar bancare este responsabilă pentru asigurarea fondurilor necesare pentru acoperirea obligațiilor sale pe termen scurt si lung. Managementul lichidității este important în administrarea activelor şi pasivelor, pentru că vizează corelarea fluxurilor de fonduri care intră si ies din instituția financiar-bancară, astfel încât la orice moment să poată fi onorate solicitările de lichiditate - lichidări de depozite, retrageri de numerar sau plățile ordonate de titularii de conturi. Având în vedere interdependența, sau expunerea încrucișată a băncilor de pe piață, deficiențele la care trebuie să facă față o bancă pot fi propagate către ceilalți jucători, ceea ce poate declanșa un efect de domino si să genereze o situație de risc sistemic. Pentru evaluarea lichidității băncile țin cont de factori cantitativi și calitativi. Astfel, pe lângă caracteristicile cantitative specifice de valoare si termenul de maturitate, activele si pasivele trebuie să fie clasificate în mod subiectiv (evaluare calitativă) în funcție de nivelul de lichiditate al elementului respectiv. Astfel, lichiditatea bancară poate fi măsurată de un sistem complex de indicatori care combină si ponderează elementele componente în funcție de importanta lor. Literature review Anghel and Dumitrescu (2016) au analizat rolul riscului de lichiditate în procesul de gestionare a riscurilor în cadrul sistemelor financiare, pornind de la faptul că acesta este unul dintre cele mai răspândite în cadrul instituțiilor bancare. Anghelache,, Anghel and Bodo (2017) au abordat aspecte legate de importanța accesului la informații în procedul de adoptare a deciziilor. Anghelache, Sfetcu, Bodo and Avram (2017) au prezentat principalele riscuri bancare și gestionarea multidimensionaală a acestora. Anghelache and Bodo (2016) au analizat cauzele apariției riscului sistemic și modalitățile de evitare a declanșării unei crize sistemice. Anghelache and Anghel (2014) au prezentat aspecte esențiale ale modelării riscurilor bancare. Anghelache, Dincă, Asmarandei, and Sfetcu (2009) s-au concentrat asupra modalităților de previzionare a riscurilor bancare. Blundell-Wignall, and Atkinson (2010), pornind de la prevederile Basel III, au încercat identificarea unor soluții pentru capital și lichiditate. Crété (2012) a discutat despre activitatea bancară pe linie de afaceri. Delis and Kouretas (2011) au arătat, printr-un studiu efectuat asupra băncilor din zona euro, că rata scăzută a dobânzii crește în mod substanțial riscul băncilor. Hernández-Cánovas and Martínez-Solano (2010) au cercetat legătura dintre credite și finanțarea IMM-urilor în sistemul bancar continentaleuropean. Ly (2015) a demonstrat că riscul de lichiditate este asociat negativ cu performanța băncii, printr-o analiză în care a studiat relația dintre riscul de lichiditate, reglementările legale, supravegherea și performanța băncilor Revista Română de Statistică - Supliment nr. 1 /

3 din țările UE27. Mirzaei, Moore and Liu (2013) au studiat efectele activității de piață, activităților bancare și ale mediului bancar asupra profitabilității și a stabilității băncilor. Metodologia cercetării, date, rezultate şi discuții Noțiunea de lichiditatea reprezintă capacitatea unei afaceri de a transforma rapid și cu minimum de costuri anumite active in monedă lichidă (numerar sau disponibil in conturi bancare) pentru a-și onora obligațiile exigibile către terți. Cu cât un activ este mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în monedă lichidă (disponibil), astfel cele mai lichide elemente din activul bilanțier sunt chiar disponibilitățile băneşti (cash si disponibil din conturi, si depozite bancare), iar cel mai puțin lichide, imobilizările corporale greu vandabile. În acest context, lipsa de lichiditate poate fi definită ca fiind imposibilitatea instituției financiar-bancare de a face față nevoilor imediate la un moment dat cu lichidități disponibile. Având în vedere că lichiditatea bancară se referă la activele deținute de bancă, dar implică și gestionarea activelor și pasivelor, aceasta este o problemă de gestiune a activelor si pasivelor cu nivel diferit de maturitate. Situația de imposibilitate de plată poate duce la o diminuare a încrederii depunătorilor pe termen scurt, iar dacă situația se prelungește, aceasta poate duce la o criză de lichiditate pentru instituția respectivă. În situații extreme, având în vedere că instituțiile financiare sunt puternic interconectate, criza de lichiditate a unei bănci poate să declanșeze o neîncredere majoră (pe scară largă) cea ce poate declanșa o criză semnificativă așa cum a fost cazul cu declanșarea crizei economico-financiare mondiale din anul Conducerea unei bănci este responsabilă față de acționari pentru obținerea unor profituri cât mai mari, iar pe de altă parte, este responsabilă față de autorități de a asigura stabilitatea instituției respective. Astfel realizarea unui echilibru optim intre active si pasive având scadente diferite este o sarcină primară pentru conducere, dat fiind că pe termen lung rentabilitatea băncii poate fi afectată dacă acesta deține prea multe active lichide (randament mic, risc scăzut). Pe de altă parte, prea puține active lichide pot crea probleme semnificative, mai ales dacă nu sunt gestionate cu prudență. Riscul de lichiditate poate fi definit ca fiind probabilitatea de pierdere a unei capacități de finanțare. Astfel, una din cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci se referă la planificarea necesarului de pentru finanțarea operațiunilor. Practic, conducerea instituției financiar-bancare poate avea abordări practice diferite în funcție strategia conducerii. Astfel, putem considera o primă abordare a riscului de lichiditate, considerată clasică, potrivit căreia, 58

4 riscul de lichiditate ca o discontinuitate în procesul de asigurare cu fonduri lichide a băncii, iar alta, modernă, prin care riscul reprezintă imposibilitatea de a asigura pe termen scurt fondurile necesare onorării obligațiilor care devin scadente. Ambele abordări par să fie validate de experiența practică, numai că fiecare dintre ele oferă o perspectivă diferită a aceluiași fenomen. Prima, cea clasică se bazează pe urmărirea tranzacțiilor /fondurilor de trezorerie care au scopul de a planifica si a asigura lichiditatea necesară la un moment dat si având în vedere un orizont de timp mai lung, iar cea de a doua abordare se concentrează pe scenarii alternative care să asigure necesarul de lichiditate imediată, care se utilizează mai ales in cazul apariției unei situații de criză. Ambele abordări au aceeași finalitate, prima este considerată componenta de bază care reflectă situația în condiții stabile de piață, iar cea de a doua reprezintă răspunsul la o discontinuitate a necesarului de lichiditate datorată condițiilor de piață sau a unor disfuncționalității ale managementului intern. Conducerea va adopta strategii de lichiditate si structuri organizatorice adecvate, care să urmărească in mod permanent necesarul de fonduri și să ia masuri pentru asigurarea acestora la termenul stabilit, astfel îndeplinind si obligația față de acționari de maximizare a profitului. Elementele lichidității bancare Poziția monetară a unei instituții financiar-bancare reprezintă valoarea tuturor activelor sale lichide și este formată din numerarul existent in bancă, disponibilul din conturi curente la alte bănci, rezervele obligatorii la banca centrala, sume de încasat de la alte bănci, instrumente de plată de onorat. Componentele poziției monetare sunt: - Numerarul aflat in casieriile băncii atât în sucursale cât si în tezaurul central. Necesarul de numerar în fiecare zi este estimat în funcție de estimările de retrageri si incasări care sunt stabilite pe baze statistice. - Disponibilul la Banca Centrală sau rezerva minimă obligatorie (RMO) pe care fiecare bancă trebuie să îl mențină la Banca Centrală și care să poată fi folosit ca o supapă de lichiditate în caz de incident al băncii respective. - Disponibilul la alte bănci reprezintă depozitele la vedere constituite la bănci corespondente (în țară sau străinătate) sau operațiuni pe piața interbancară cu scadență pe termen scurt. - Sume de încasat de la alte bănci care reprezintă, in principal, sumele aflate in curs de decontare pe circuitul interbancar. Având în vedere că aceste elemente care converg către lichiditate imediată nu aduc venit considerabil băncii, managementul este interesat ca să Revista Română de Statistică - Supliment nr. 1 /

5 mențină această poziție cât mai redusă, însă păstrând limitele care să asigure o stabilitate operațională relativă si satisfacerea cerințelor legale. Astfel, gestiunea poziției monetare a unei bănci include urmărirea si gestionarea oricărei operațiuni prin care este afectată poziția băncii, precum și luarea masurilor de a reechilibra situația dintre active și pasive și, totodată, de a maximiza profitul băncii prin plasarea disponibilului in instrumente profitabile. Gestionarea lichidităților unei instituții de credit se poate realiza prin trei moduri: prin gestionarea pasivelor bancare, prin reducerea expunerii la riscul de creditare și încasarea restantelor; prin managementul activelor, respectiv atragerea de noi depozite sau valorificarea unei părți din active; prin gestionarea combinată a activelor şi pasivelor bilanțiere, prin urmărirea continuă a evoluțiilor și luarea de măsuri corective de la primele semne de dificultate. Abordările mai moderne de gestionarea lichidității au în vedere analize de scenarii, care urmăresc să identifice anumite vulnerabilități care ar putea să apară în cazul unor șocuri de pe piață. Astfel, după criza declanșată în anul 2008, Banca Națională a României impune băncilor de pe piață să efectueze periodic diverse simulări, prin care se urmărește gradul de expunere la șocuri a bancii respective, precum si nivelul la care este pregătit să absoarbă unele șocuri, nivel care este rezultat al strategiilor si politicilor prudențiale implementate de către conducerea băncii respective. Indicatori utilizați pentru evaluarea lichidității bancare Rata lichidității reprezintă gradul de îndatorare (dependență) al instituției de credit față de piața monetară și este calculat ca raport dintre valoarea împrumuturilor noi față de cele scadențe pe fiecare bandă de scadență și se exprimă in procente. Valorile mai mari de 100% arată tendința de scădere a gradului de îndatorare al instituției de credit pe piața monetară şi de creştere a lichidităților proprii. Astfel, rata de lichiditate curentă, la un moment dat, se determină conform relației: unde: = rata de lichiditate curentă; = împrumuturi noi; = împrumuturi scadente. Dacă totalul împrumuturilor noi depășește pe cel al împrumuturilor scadente, spunem că rata lichidității este pozitivă si banca este în poziție sigură fără asumarea de riscuri. 60

6 Dacă valoarea pasivelor depășește pe cea a activelor la un moment dat, banca se află în imposibilitatea de a onora obligațiile pe termenul respectiv, ceea ce poate duce la o diminuare a încrederii deponenților. Dat fiind ca veniturile din dobânzile la credite sunt considerabil mai mari decât cele de la depozite, prin această strategie și în speranța obținerii unor venituri mai mari, banca își asumă un risc de lichiditate mai mare, care impune o gestionare foarte atentă a situației. Rolul managementului este de a stabili reguli stricte de urmat in procesul de administrare a lichidității, precum si de a stabilii strategii clare pe care departamentul de trezorerie să poată urma, în funcție de profilul de risc al instituției respective, si al profitului estimat pentru o anumita perioadă de timp. Mergând mai departe, se poate calcula indicele de lichiditate care ține cont de evoluția lichidității pe mai multe intervale de analiză, numite si benzi de scadență, exprimate în zile, săptămâni, luni, ani. Pe fiecare interval analizat poate rezulta un plus sau minus de lichiditate, iar ținând cont de ponderea fiecărei benzi de scadență in totalul poziției, per total putem calcula rata de lichiditate globală care se determină după relația: unde: = rata de lichiditate (pe N termene de scadență); = active scadente in intervalul i ; = pasive scadente in intervalul i ; = ponderea intervalului i in totalul portofoliului. În situația în care într-unul din intervalele de analiză se constată o situație de lipsă de lichiditate, banca va trebui să adopte măsuri corective pentru a balansa necesarul de active lichide. Pe lângă măsurile clasice de atragere a unor depozite cu scadență în banda respectivă (de la deponenți sau de pe piața interbancară), trezoreriile băncilor pot efectua tranzacții prin care decalează scadențele unor surplusuri din alte benzi de scadență în cea dorită, prin transformarea scadențelor. Transformarea scadențelor are în vedere efectuarea unor operațiuni specifice de trezorerie, prin care se asigură acoperirea necesarul dintr-o bandă de scadență prin încasarea scadențelor unor tranzacții. Transformarea medie a scadențelor este definită ca diferența dintre scadența medie ponderată a activelor şi scadența medie ponderată a pasivelor. Ponderarea se face cu coeficientul grupei de activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade și se exprimă în zile, luni, ani, sugerând cel mai bine riscul de Revista Română de Statistică - Supliment nr. 1 /

7 lichiditate ce poate fi acoperit prin transformarea scadențelor ce pot fi operate. Pentru operațiunile de transformare se utilizează relația: unde: = rata de transformare; = active scadente in intervalul i; = pasive scadente in intervalul i; = coeficientul de ponderea al activelor in banda i; = coeficientul de ponderea al pasivelor in banda i. Acest indicator oferă o imagine globală a situației de lichiditate, prin prisma faptului că arată gradul de convertibilitate a lichidităților pe diverse benzi de scadență în vederea acoperirii lichidității globale. Un alt indicator utilizat în mod curent se referă la raportul credite / depozite, indicator global care se calculează din bilanțurile băncilor, si oferă o imagine de ansamblu a gradului de acoperire a creditelor prin depozite. In analize este relevant de urmărit evoluția în timp al acestui indicator, care dacă prezintă o tendință de descreștere poate fi interpretată ca fiind evoluție pozitivă (riscul de lichiditate scade mai multe obligații putând fi acoperite din depozitele existente). Determinarea acestui indicator se efectuează utilizând formula: unde: = raportul credite / depozit (Loan/Depozit Ratio); L = Credite (Loans); D = Depozite. Un alt indicator utilizat frecvent de bănci este rata de acoperire a breșei (GAP-lui). Acest indicator se calculează ca raport dintre diferența dintre dobânzile încasate si cele plătire, raportat la diferența dintre active si pasive. Indicatorul se exprimă sub formă de procent şi oferă indicii privind dobânda maximă pe care banca o poate plăti pentru a-şi asigura resursele necesare, în cazul în care ar face un plasament suplimentar, față de resursele de care deja dispune. Relațiile de calcul sunt prezentate în continuare: 62

8 unde: RB1 = rata de acoperire a breşei fără cheltuielile de funcționare şi profitul; RB2 = rata de acoperire a breşei care ia în considerare cheltuielile de funcționare şi profitul; CPB = cheltuielile generale şi profitul brut minim realizat; Di = dobânzile încasate; Dp = dobânzile plătite; A - P = breșa de resurse (GAP-ul dintre Active si Pasive). Astfel, dacă RB1 oferă o imagine per ansamblu a lichidității la un moment dat, prin intermediul RB2 putem stabili pragul minim de rentabilitate pentru atragerea de fonduri suplimentare pentru nevoile la un moment dat. Concluzii În prezent, managementul riscului de lichiditate a devenit o activitate de gestionare a resurselor băncii, care se bazează pe o strategie clar stabilită de acționari și asumarea unui profil de risc aferent. Conducerea băncii este răspunzătoare pentru implementarea acestei strategii, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul prudențial impus de BNR de măsurare, monitorizare si control eficient al riscului de lichiditate prin care băncile sunt obligate să țină cont de strategia, metodele si gestionarea lichidității, care să maximizeze profitul. O bancă trebuie sa aibă o structură de gestiune a lichidității care să implementeze strategia, programele și procedeele privind lichiditatea, uzual fiind gestionat de Comitetul de Active si Pasive ALCO (Assets and Liabilities Committee). Băncile trebuie sa desemneze la cel mai înalt nivel de conducere responsabilitatea de a stabili programul de lichiditate si de a revizui deciziile privind lichiditatea. Un alt aspect deosebit de important al gestionării lichidităților în perioadele de criză este analiza pentru a stabili nevoile de finanțare in viitor. Băncile trebuie să analizeze nevoile de lichidități in viitor, atât pentru perioadele scurte, cât și pe perioade mai lungi și, de asemenea, să stabilească diverse scenarii de soluții în situațiile de criză. În final, conducerea fiecărei bănci trebuie să fie preocupată de faptul că a preveni este de preferat față de a repara. Asigurarea permanentă a lichidității este un obiectiv important în strategia fiecărei bănci, pentru ca aceasta oferă un plus de imagine și siguranță băncii, iar încrederea clientelei este o oglindă a reputației și a profitabilității băncii respective. Revista Română de Statistică - Supliment nr. 1 /

9 Bibliografi e 1. Anghel, M.G. and Dumitrescu, D. (2016). Model for Analyzing the Liquidity Risk, Romanian Statistical Review Supplement, 6, Anghelache, C., Anghel, M.G. and Bodo, G. (2017). Theoretical aspects of the role of information in the process of decisions/risks modeling. Romanian Statistical Review, Supplement, 6, Anghelache, C., Sfetcu, M., Bodo, G. and Avram, D. (2017). Theoretical notions about bank risks. Romanian Statistical Review, Supplement, 11, Anghelache, C. and Bodo, G. (2016). Theoretical aspects regarding systemic risk and managerial decisions during the crisis. Romanian Statistical Review, Supplement, 12, Anghelache, C. and Anghel, M.G. (2014). Modelare economică. Concepte, teorie şi studii ce caz, Editura Economică, Bucureşti 6. Anghelache, C., Dincă, I., Asmarandei, A. and Sfetcu, M. (2009). Principalele măsuri de prevenire a riscurilor bancare. Romanian Statistical Review, Supplement, 6, Blundell-Wignall, A. and Atkinson, P. (2010). Thinking beyond Basel III. Necessary Solutions for Capital and Liquidity. OECD Journal: Financial Market Trends, 2 (1), Crété, E. (2012). Analysis of banking activity by business line. Quarterly selection of articles - bulletin de la Banque de France, 26, Summer, Delis, M. and Kouretas, G. (2011). Interest rates and bank risk-taking. Journal of Banking & Finance, 35 (4), Hernández-Cánovas, G. and Martínez-Solano, P. (2010). Relationship lending and SME financing in the continental European bank-based system. Small Business Economics, 34 (4), Ly, K.C. (2015). Liquidity Risk, Regulation and Bank Performance: Evidence from European Banks. Global Economy and Finance Journal, 8 (1), Mirzaei, A., Moore, T. and Liu, G. (2013). Does market structure matter on banks profitability and stability? Emerging vs. advanced economies. Journal of Banking & Finance, 37 (8),