DESCRIEREA DETALIATĂ A REALIZĂRILOR ÎN CADRUL PROIECTULUI

Transcription

1 DESCRIEREA DETALIATĂ A REALIZĂRILOR ÎN CADRUL PROIECTULUI Valorificarea ceramicii arheologice şi a altor bunuri de patrimoniu cultural conform principiilor unanim acceptate ale conservării ştiinţifice integrate 1. Introducere Se ştie că, artefactele ceramice provenite din siturile arheologice, ca număr, complexitate structural-funcţională şi valoare istorico-artistică, ocupă unul din locurile principale de interes [1, 2]. Plecând de la concepţiile moderne privind conservarea ştiinţifică a operelor de artă, bazate pe studiile lui Cesare Brandi, dezvoltate în cadrul Institutului Central de Restaurare (ICROM) la sfârşitul anului 1960 [3-7] şi studiind sistemele actuale de valorificare a artefactelor în muzeele moderne din lume, care implică în primul rând elementele şi funcţiile patrimoniale, dar şi o serie de atribute ale autenticităţii, s-au preluat in studiu noi sisteme de prezentare în etalare şi modalităţi de valorificare, cu un potenţial ridicat de tezaurizare. Întrucât Universitatea nostră cu ocazia jubileului de 150 de ani de la fondarea primei universităţi moderne din România a avut ca ţintă printre multe obiective şi organizarea unui muzeu cu două reprezentări: Istoria învăţământului superior românesc la Iaşi şi Muzeul ceramicii Cucuteni, cercetările colectivului nostru sau polarizat îndeosebi pe conservarea artefactelor ceramice preistorice şi a materialelor didactice vechi. S-a creat astfel posibilitatea studierii unor noi sisteme de valorificare şi accesul în depozitul universităţii cu materiale ceramice preistorice, aflate în stadii diferite de reprezentare (piese sub formă de cioburi sau fragmente disparate, obiecte restaurate prin reintegrare structurală şi cromatică sau obiecte bine conservate). Referitor la aspectele legate de valorificarea artefactelor ceramice preistorice, provenite din siturile arheologice din ţara noastră, în baza normelor şi conceptelor actuale ale conservării ştiinţifice, s-au conturat o serie de direcţii de cercetare, care au permis stabilirea poziţiei şi rolului celor trei căi sau forme de punere în valoare (scopuri) şi anume: studiile ceramologice şi istoriografice, etalarea muzeală, comercializarea şi formarea/îmbogăţirea colecţiilor, prin analiza implicării diferitelor activităţi ale conservării ştiinţifice integrate pentru principalele tipuri sau grupe de interes privind artefactele ceramice în general [2]. 1. Activităţi specifice ale conservării ştiinţifice integrate a ceramicilor preistorice În şcoala ieşeană de conservare, dezvoltată după 1993, pentru termenul generic de conservare s-a incetăţenit formularea unanim acceptată de conservare ştiinţifică integrată, cu sensul de păstrare a moştenirii culturale pentru o perioadă nelimitată, cât mai aproape de forma iniţială, în corelaţie cu abientul şi prin reliefarea contextelor istorice [8 11].

2 Aceasta cuprinde o serie de activităţi specifice, cum ar fi: descoperirea/achiziţie/transfer; investigarea ştiinţifică (clasarea şi gruparea tipologică, stabilirea stării de conservare, autentificarea, evaluarea patrimonială, studiile de copatibilizare a intervenţiilor de prezervare-restaurare, monitorizarea comportării intervenţiilor pentru o perioadă determinată de şase luni, un an sau doi ani şi monitorizarea continuă a stării de conservare); prezervarea pasivă (preventivă) sau climatizarea; prezervarea activă (curativă) sau tratamentele de stopare a proceselor evolutive de deteriorare şi de degradare; restaurarea (consolidarea, reintegrarea structurală, cromatică şi ambientală); protecţia climatică şi mecanică, valorificarea şi tezaurizarea prin etalare muzeală şi întreţinerea [12-14]. Dintre aceste activităţi trei, au o importanţă aparte, solicitând o serie de studii şi cercetări complexe şi anume: compatibilizarea intervenţiilor de prezervare, restaurare şi protecţie (prin îmbătrânirea artificială a noilor materiale, ca atare sau puse în operă prin intervenţii de prezervare-restaurare pe suporturi operante similare celor vechi), monitorizarea comportării intervenţiilor pentru o perioadă dată şi respectiv monitorizarea continuă a evoluţiei stării de conservare (ambele monitorizări fiind obligatorii) [15]. Termenul de conservare nu poate fi substituit prin nici un altul care să desemneze o activitate specifică inclusă în acesta. De exemplu, atunci când se denumesc specializările din domeniu, în multe ţări din Europa prezervarea se substituie prin termenul generic de conservare, realizându-se astfel o eroare gravă de terminologie [12, 14, 16], lucru des subliniat la marile confruntări internaţionale şi cu ocazia schimburilor de experienţă. Nu este corect, de exemplu, să denumim o specializare Conservare Restaurare, ci Prezervare Restaurare sau simplu, Conservare ştiinţifică, deoarece prezervarea şi restaurarea sunt activităţi specifice, cu demersuri lucrative diferite (implicând materiale, procese, operaţii, scule/unelte, dispozitive, aparate etc.), pe când conservarea are sensul larg de păstare a unui bun, a cărui stare de conservare sau conservabilitatea este comensurată prin gradul sau nivelul de conservare [13-16]. În prezent, majoritatea şcolilor de restaurare din lume acceptă că activităţile specifice din domeniu, prezentate mai sus, să fie considerate subdomenii ale conservării ştiinţifice integrate [12-17]. Intervenţiile pe o operă de artă sau oricare alt bun de patrimoniu cultural trebuie să respecte o serie de principii unanim acceptate, dintre care amintim pe cele mai importante: minima intervenţie pe material, oportunitatea, reversibilitatea, compatibilitatea şi lizibilitatea. Întotdeuna, intervenţiile au o înaltă specificitate în funcţie de material sau de tipul operei de artă, dar în aplicaţii, pe lângă cele două, se au în vedere valoarea (cota de bursă), vechimea şi starea de conservare [3 10, 16-18]. Pentru artefactele ceramice, o prezentare coerentă a activităţilor specifice conservării ştiinţifice integrate, având în atenţie zonele de interes şi scopul prin cele trei direcţii importante de valorificare (studii ceramologice şi istoriografice, etalare muzeală şi comercializarea), în conformitate cu normele codurilor de etică, este prezentată în figura 1.

3 Fig. 1. Schema cu domeniile de interes (stânga), scopurile (dreapta) şi activităţile specifice (jos) ale conservării ştiinţifice integrate a artefactelor vechi din ceramică. Pentru punerea în valoare a unei ceramici provenită din siturile arheologice există o serie de etape principale care trebuie urmate, şi anume [18 23]: - escavarea; - curăţarea; - investigarea ştiinţifică; - reconstrucţia coerentă a formei din fragmente; - completarea formei şi ornamentului; - protecţia climatică şi mecanică prin peliculizare; - etalarea şi întreţinerea. În funcţie de circumstanţe şi scopuri, este posibil ca aceste etape să fie detaliate sau dezvoltate cu alte activităţi sau intervenţii. 2. Scopurile conservării ştiinţifice integrate a artefactelor din ceramică Orice intervenţie de prezervare-restaurare trebuie să fie încheiată în conformitate cu procedurile predefinite, pe baza unor obiective care urmează să fie realizate. În timp ce, în termeni generali, prezervarea a fost întotdeauna destinată pentru stoparea proceselor evolutive de deteriorare şi degradare (prin acţiune directă pe obiect prezervarea curativă şi cea asupra mediului prezervarea preventivă), restaurarea, prin

4 operaţiile de consolidare şi reintegrare structurală, cromatică şi ambientală, redă obiectului forma, aspectul şi funcţia, cât mai aproape de cele iniţiale [19, 20]. Foarte important este să cunoaştem o serie de date despre obiect, care pot fi obţinute prin implicarea unor tehnici moderne de investigare ştiinţifică a vitroceramului şi a componentelor sale (structuralfuncţionale) artistice, a studiilor istoriografice şi a cercetărilor de arheologie experimentală. Aceste date sunt legate, pe de o parte, de autenticitate, iar pe de altă parte de starea de conservare [2, 8, 13, 14]. Ele trebuie să permită realizarea unuia dintre cele trei scopuri ale conservării ştiinţifice integrate, apoi implicarea diverselor activităţi specifice prezentate în figura 1. Cele trei scopuri ale conservării ştiinţifice integrate a ceramicii, sunt [2, 14, 19, 20]: - studiul ceramologic şi istoriografic, care trebuie să evidenţieze natura materialului, tehnologia de punere în operă şi tehnica artistică folosită, eventual în detrimentul aspectelor formale şi estetice, în contextul epocii istorice în care au fost folosite; - etalarea muzeală, care trebuie să ofere o vizibilitate maximă a aspectelor morfologice, structuralfuncţionale şi estetice a obiectului, în timp ce aspectele legate de material şi tehnologia de punere în operă pot fi pus în umbră; - comercializarea pe piaţa de antichităţi, care trebuie să pună în valoare mai ales aspectele estetice şi cele inedite legate de autenticitate, capabile să răspundă nevoilor colecţionarilor şi să respecte normele naţionale privind conservarea bunurilor culturale şi arheologia. Deşi, aceste trei scopuri coexistă în proporţii diferite, ordinea lor de prezentare nu este întâmplătoare, importanţa lor scăzând de la primul la al treilea [19, 20]. Legat de ultimul scop, este luat în atenţie fenomenul comercializării clandestine cu bunuri de mare valoare sau cu falsuri şi încurajată acţiunea de autentificare de către experţi autorizaţi, catalogarea lor şi achiziţia de către muzee şi colecţii a obiectelor de mare preţ. 3. Studiile ceramologice şi istoriografice Având în vedere cât de importantă este cunoaşterea ceramicii vechi, orice fragment descoperit este un document valoros prin elementele şi funcţiile sale patrimoniale şi trebuie să fie tratat cu maximă atenţie [13, 17]. Cercetătorii interesaţi de ceramică vor trebui să înţeleagă valoarea obiectului supus examinării, iar curatorul şi restauratorul să nu-l schimbe sau să piardă fragmente din el. Aceste lucruri pot fi bine făcute dacă cei implicaţi sunt profesionişti, cunosc bine artefactul şi sunt capabili să facă empatie cu obiectul muncii lor, fără ai aduce prejudicii. Se ştie că, efectele timpului au schimbat în mod inevitabil unele caracteristici, într-un anumit grad chiar esenţa artefactului, dar e posibil să fie deteriorat sau degradat din cauza unei manipulări sau depozitări neadecvate, să nu mai vorbim de restaurări necorespunzătoare sau alte intervenţii neautorizate şi respectiv, una foarte gravă, vandalismul [13, 14]. Pe langă toate aceste daune pot apărea şi diverşi factori de risc, care în perioade foarte scurte de timp le pot provoca efecte ireversibile, conducându-le până aproape de precolaps.

5 Pentru ca intervenţiile să fie compatibile şi realizate în condiţii optime, pe lângă înalta specilizare a curatorului şi restauratorului este nevoie de o bună cunoaştere a artefactului şi a epocii în care acesta a fost produs şi utilizat, respectiv a naturii şi structurii materialelor componente, a stării lor de degradare, a integrităţii şi gradului de deteriorare a elementelor structural-funcţionale, a tehnologiei de punere în operă şi a tehnicii artistice etc. Referitor la artefactele ceramice, este necesar ca specialistul care efectuează o anumită intervenţie să aibă o bună cunoaştere a caracteristicilor tehnologice ale diferitelor tipuri de obiecte ceramice sau cel puţin ale celor care intră în sfera de aplicare a specializări sale. În acest caz, doar acesta va fi capabil să facă o interpretare corectă a deteriorării unui element structural sau funcţional şi a degradării materialelor componente, făcând tot ce este posibil pentru a evita şi cele mai mici prejudicii sau aportul de noi daune în timpul unor intervenţii. De asemenea, curatorul şi restauratorul trebuie să cunoscă foarte bine materialele (agenţi de curăţare, surfactanţi, tensioactivi, adezivi, consolidanţi etc.), dispozitivele şi aparatele pentru intervenţie pentru a le selecta pe cele adecvate pentru obiectul luat în studiu. În practică, întotdeauna se va opta pentru materialele compatibile cu ceramica respectivă [18]. După cum s-a spus, în plus, faţă de cunoştinţele tehnice despre ceramică şi integritatea sa structural-funcţională, este necesară o diagnoză a stării "patologice", legată de alterarea unor materiale componente şi destrucţia unor elemente structurale sau funcţionale/artistice, care trebuie neapărat luate în considerare. Aceste efecte sunt un martor direct la ceea ce s-a întâmplat cu artefactele de-a lungul timpului, din momentul punerii lor în aplicare şi până la restaurare. Chiar din faza de realizare a artefactelor ceramice se pot produce "stări patologice", care fac dovada aşa-numitelelor "greşeli din fabricare", a căror identificare prin studiile ceramologice este de o importanţă fundamentală pentru reconstituirea tehnologiilor antice prin arheologie experimentală şi definirea specificului local. Din păcate, nu există încă sisteme de indexare unanim acceptate, sub forma unor cataloage de produse clasificate, care să permită identificarea caracteristicilor pe zone, epoci, tipuri de ceramică etc. În baza acestor codificări sistematice, orice activitate legată de conservarea ştiinţifică integrată ar avea un suport bine documentat [15, 18, 21, 24]. Lipsa unor cunoştinţe legate de tehnologia ceramicii are un efect negativ asupra activităţii curatorului şi restauratorului în luarea deciziilor privind oportunitatea unei intervenţii, cât şi asupra investigatorului sau analistului în interpretarea obiectului, mai ales în situaţia în care aceştia nu au avut contact direct cu tehnologia de fabricare a ceramicii. În lipsa acestor date există tentaţia de a acorda o atenţie mai mare esteticii obiectului decât rigorilor ştiinţifice ale intervenţiilor [15, 17]. Un alt aspect, legat de valorificarea artefactelor vechi din ceramică prin prisma studiilor ceramologice şi istoriografice, dar care ţine mai mult de studiile istoriografice, este cel al identificării unor elemente şi funcţii patrimoniale. Dintre elementele patrimoniale, alături de materialele componente, tehnica artistică şi tehnologia de punere în operă, cel mai mult interesează patina, mai ales sub aspectul urmelor istorice (care cuprind şi intervenţii anterioare de prezervare-restaurare), apoi provenienţa materiilor prime, zona şi perioada de fabricare, arealul de răspândire, starea de conservare (analizată prin prisma efectelor şi fenomenelor de deteriorare şi degradare) şi, nu în cele din urmă, calitatea lucrării (cota valorică) [13, 15, 24, 25].

6 Referitor la funcţiile patrimoniale pe care le poate îndeplini un artefact vechi din ceramică şi care se au în vedere la valorificare sunt: estetico-artistică, istorico-documentară, tehnico-ştiinţifică, socioeconomică şi spirituală (gradul de noutate, originalitate, funcţia cultică etc.) [15]. 4. Etalarea muzeală Pentru o valorificare adecvată prin etalare muzeală, ca şi în cazul studiilor ceramologice şi istoriografice, interesează o serie de date despre artefact, îndeosebi cele legate de starea de conservare, studiile de compatibilitate a tehnicilor tradiţionale cu noile materiale şi procedee de prezervare-restaurare şi monitorizarea comportării intervenţiilor pentru o perioadă dată, alături de monitorizarea continuă a evoluţiei stării de conservare şi realizarea condiţiilor optime de etalare [9, 10, 15]. În plus, etalarea muzeală are o funcţie didactică, astfel încât muzeograful, curatorul şi restauratorul se pot confrunta cu solicitări de prezentare a traseului parcurs de artefact de la punerea în operă la muzeu, modul de utilizare şi sisteme implicate în prezervare-restaurare. Pentru realizarea acestui deziderat, se apelează la reintegrarea ambientală, prin crearea unui decor iconografic (diorame, cu montaje fotografice sau artistice şi ambient sonor adecvat care recrează contextul istoric sau diaporame, în cadrul cărora sunt proiectate filme sau dipozitive, cu ghid de prezentare în mai multe limbi şi fond muzical) sau la imagini de fond (schiţe, fotografii, picturi etc.). Aceste sisteme trebuie să prezinte interactiv datele despre contextul descoperirii arheologice (poziţia de zacere, vecinătăţi etc.), momentul fabricării (materiale, mijloace tehnice, etapele fluxului tehnologic, date privind cultura şi civilizaţia perioadei), perioada utilizării până la abandon (modul de utilizare, schimb sau transhumanţă, comercializare, ritualuri şi colecţii), alte momente, cum ar fi marcarea unor evenimente (spargerea vaselor la nuntă şi înmormântare, donaţii/plocoane, meniri, cadouri). De asemenea, se pot organiza activităţi interactive în cadrul unor ateliere de creaţie tradiţională, care să implice publicul în diferite etape practice ale realizării ceramicii. În aceste activităţi, restauratorul are un rol deosebit, de a explica şi exemplifica realizarea unor replici, refacerea unor părţi lipsă din artefacte originale sau contrafacute şi alte reintegrări structurale sau cromatice, legate de forma obiectului, a ornamentelor, de monocromie sau policromie.

7 Este clar că orice reintegrare este întotdeauna o operaţiune efectuată pe baza unor date justificate, iar soluţiile trebuie să respecte principiile codurilor de etică profesională. În practică se aplică în principal cele cinci principii: minimă intervenţie, oportunitate, compatibilitate, reversibilitate şi lizibilitate, toate subordonate piesei originale. Pentru a răspunde acestor cerinţe, în parte contradictorii, începând de la jumătatea anilor 70 a fost utilizată din ce în ce mai mult pentru ceramica arheologică, tehnica de reintegrare pe suprafaţe reduse şi nu în totalitatea artefactului. Într-adevăr, această abordare permite scoaterea în prim-plan a piesei originale, fără a fi diminuată percepţia ei, prin minima lizibilitate a intervenţiilor [13, 15]. Acesta este motivul pentru care culoarea părţilor refăcute este de obicei cât mai aproape posibil de cea de fond a originalului (culoarea ceramicii în spărtură proaspăta). 5. Comercializarea antichităţilor Conservarea ştiinţifică a pieselor destinate pieţei de antichităţi este în general interpretată ca o operaţiune menită să restabilească în primul rând aspectul lor estetic, lucru agreat şi de colecţionari. De cele mai multe ori, pe aceştia îi interesează mai mult o piesă restaurată, decât una fragmentată. Piaţa de antichităţi este de multe ori afectată de prezenţa falsurilor, în prezent procedeele de învechire şi repatinare sunt atât de evoluate, încât doar tehnicile moderne de autentificare mai pot deosebi originalul de fals. De foarte multe ori, reintegrările structurale şi cromatice complete pot ascunde existenţa unor fisuri şi lacune ce pot avea efecte evolutive ireversibile, care pot aduce mari prejudicii obiecului. Din aceste considerente, replicile ştiinţifice trebuie să poarte semnul de copyright, aplicat prin poansonare în interior, pe verso sau la bază şi să fie executate cu dimensiuni de ±10% faţă de original, altfel fiind considerate falsuri ilegale [8]. Pentru participarea la licitaţie, artefactul original trebuie, de obicei, să fie restaurat şi să posede certificatele de proprietate şi de autentificare, emise de persoane fizice sau juridice atestate. În general, în foarte multe ţări piaţa de antichităţi este controlată de stat,

8 care impune clasarea şi înregistrarea obiectului în Registrul Naţional al Bunurilor de Patrimoniu Cultural. Legat de această ultimă direcţie, în vederea realizării unei continuităţi o serie de cercetători din colectivul nostru care al lucrat la proiect vor elabora un curs cu lucrari practice şi seminarii aferente pentru o specilizare europeană prin Master organizat de Academia de Poliţie Al.I. Cuza din Bucureşti, sub titlul Trafic, contrafacere şi fals în artă şi un alt curs ăn cadrul unui proiect european University Studies Grant at the International Visegrad Fund lead by the Corvinus University in collaboration with the Institute for Social and European Studies Foundation (ISES), Hungary, cu titlul Conservarea ştiinţifică integrată şi valorificarea muzeala a artefactelor mobile. Bibliografie. 1. I. Sandu, V. Cotiugă, A.V. Sandu, A.C. Ciocan, I.G. Olteanu, V. Vasilache V., New Archaeometric Characteristics for Ancient Pottery Identification, International Journal of Conservation Science, 1, 2, 2010, pp I. Sandu, V. Cotiugă, A.V. Sandu, V. Vasilache, Aspecte moderne privind conservarea ştiinţifică integrată a artefactelor din ceramică, Proceedings of the 2 nd International Conference CUCUTENI 5000 Redivivus, Chişinău, Technical University Press, 2010, p U. Baldini, Teoria del restauro e unità di metodologia, vol. I şi II, Ed. Nardini, Firenze, G. Bonsanti, Il restauro tra teorie, metodologie e tecniche d'intervento, Bollettino del Museo Internazionale delle Ceramiche in Faenza, LXXXIII, 1-3, 1997, p C. Brandi, Teoria Restaurării (trad. din lb. Italiană), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, p S. Condemi, La salvaguardia dei beni culturali. Lineamenti di storia della tutela, Ed. Istituto per L Arte e il Restauro Palazzo Spinelli, Firenze, G. Perusini, Introduzione al restauro: storia, teoria, tecniche, Ed. Del Bianco, Udine, I. Sandu, I.C.A. Sandu, A. van Saanen, Scientific Expertize of the Art Works, vol I,."Al.I.Cuza" University Publishing House, Iaşi, 1998.

9 9. I.C.A. Sandu,, Principii fundamentale de teoria conservării şi restaurării, Ed. Corson, Iaşi, I.C.A. Sandu, I. Sandu, P. Popoiu, A. van Saanen, Methodological Aspects Concerning Scientific Conservation of the Cultural Heritage, Ed. Corson, Iaşi, I. Sandu, Nomenclature of the Conservation Cultural Heritage, Ed. Performantica, Iaşi, I. Sandu, I.G. Sandu, Modern Aspects Concerning the Conservation of Cultural Heritage, vol.i., Nomenclature, typologies and casuistries, Ed. Performantica, Iaşi, I.G. Sandu, I. Sandu, A. Dima, Modern Aspects Concerning the Conservation of Cultural Heritage, vol. III, Autentication and Restauration of the Inorganic Material Artefacts, Ed. Performantica, Iaşi, 2006,. 14. I.C.A. Sandu, V. Vasilache, I. Sandu, N. Vrinceanu, I.G. Sandu, New aspects on culturale heritage nomenclature, in Proceedings of the 2 nd International Conference Advances Materials and Systems ICAMS 2008, Ed. Certex, Bucureşti, 2008, p ; 15. I. Sandu,V. Vasilache, F.A. Tencariu, V. Cotiugă, Scientific Conservation of the Ceramic Artefacts, Al.I.Cuza University Publishing House, Iaşi, B.G. Brunetti, M. Massi, M. Matteini, S. Porcinai, I.C.A. Sandu, A. Sgamelotti, Il Network LabSTECH e il survey su metodi e materiali per la conservazione in Europa, în OPD Restauro, no. 14, Firenze, 2002, p R. Casadio, Il restauro della ceramica. L'esperienza delta scuola di Faenza, Bollettino del Museo Internazionale delle Ceramiche in Faenza, LXXVIII, 3-4, 1992, pp B. Fabbri, C. Ravenelli-Guidotti, Il Restauro della ceramica, Ed. Nardini, Firenze, 2004, pp A. Ravaglioli, A. Krajewski, Impiego di metodologie tecnico scientifiche nel campo dei reperti antichi ceramici, Ed. Muzeului Internaţional de Ceramică, Faenza, A. Ravaglioli, A. Krajewski, Chimica fisica tecnica e scienza dei materiali antichi ceramici e vetrosi, Ed. Muzeului Internaţional de Ceramică, Faenza, T. Emiliani, La tecnologia delta ceramica, Ed. F.lli Lega., Faenza, D. Everett, Manual of pottery and porcelain restoration, Ed. Robert Hale, London, 1976.

10 23. J.Grayson, The repair and restoration of pottery and porcelain, Ed. Evans Brothers Ltd., London, B.I. Scotti, II restauro della ceramica, Faenza Editrice, Faenza, T. Brachert, La Patina (trad. din lb. germ. în it.), Ed. Nardini, Firenze, 1990.