ABANDONUL COPIILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Transcription

1 ABANDONUL COPIILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA Guvernul Republicii Moldova

2

3

4 2 Abandonul copiilor în Republica Moldova

5 Cuprins 3

6 4 Abandonul copiilor în Republica Moldova

7 CUVÂNT ÎNAINTE 5

8 6 Abandonul copiilor în Republica Moldova PENTRU A SALVA COPIII DE ABANDON TREBUIE SĂ ABORDĂM INTEGRAT NECESITĂŢILE FAMILIEI Înţelegerea abandonului copilului ca fenomen social şi abordarea acestuia au evoluat de-a lungul istoriei umane, în concordanţă cu contextul cultural-istoric şi religios al fiecărei epoci. Abandonul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abandonului sunt profunde şi agresive, însoţind persoana de-a lungul întregii vieţi. De aceea se impune necesitatea de a aborda această problemă şi de a acorda o atenţie deosebită traumelor trăite în copilărie, în special la vârstele timpurii ale dezvoltării copilului. Preocuparea pentru promovarea şi respectarea drepturilor copilului a determinat Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale să se implice activ în cunoaşterea, prevenirea şi intervenţia în cazul copiilor aflaţi în dificultate. Strategia naţională privind protecţia copilului şi familiei identifică drept grup vulnerabil copilul abandonat, ceea ce indică gravitatea acestui fenomen şi necesitatea de a fi abordat din mai multe puncte de vedere: Abordarea abandonului în contextul sociocultural, care nu se poate face în mod simplist, ci doar din perspectiva cauzelor şi factorilor ce declanşează acest fenomen; Analiza practicilor tradiţionale de abordare a abandonului şi a formelor de protecţie a copilului abandonat; Abandonul ca atitudine a familiei faţă de copil; Situaţia tinerei mame în faţa unei probleme care nu poate fi neglijată. Studiul Abandonul copilului în Republica Moldova examinează acest fenomen în cadrul instituţional specific pentru ţara noastră, sub toate aspectele menţionate anterior. Analizele şi concluziile vin să întregească experienţa naţională în abordarea acestui fenomen deosebit de delicat şi sensibil pentru cultura noastră. Studiul a urmărit măsurarea fenomenului abandonului pentru a căuta soluţii adecvate pentru diminuarea acestuia şi pentru dezvoltarea serviciilor de asistenţă pentru copilul abandonat şi familiile cu risc de abandon al copilului. Rezultatele prezentate sunt susţinute de argumente teoretice şi practice despre nevoile de dezvoltare ale copilului inclusiv de afecţiune şi siguranţă fundamentale pentru o bună evoluţie pe întreg parcursul vieţii. Concluziile studiului ne sugerează că, fiind neglijată multă vreme, această problemă a rămas să fie una cronică şi să perpetueze atât abandonul copiilor mici, cât şi abandonul copiilor mai mari de 6 ani. Dimensiunea fenomenului este determinată de realităţile social-economice actuale, de aceea se impune conjugarea eforturilor structurilor de stat şi a societăţii civile în adresarea acestei probleme şi găsirea de soluţii potrivite pentru diferite situaţii de abandon sau risc de abandon al copilului. Analiza datelor colectate evidenţiază incapacităţi importante ale sistemului de protecţie a copilului, lipsa unui cadru multidisciplinar şi intersectorial integrat, cu accent pe flexibilitatea politicilor şi practicilor de asistenţă a copilului şi familiei în situaţii de risc.

9 Cuvânt înainte 7 Abordarea în funcţie de riscuri constituie un pas important pentru schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte abandonul şi găsirea de soluţii atât la nivel central, cât şi local, comunitar. Pornind de la contextul sociocultural în care ne aflăm, studiul propune deschiderea către servicii alternative de asistenţă a copilului abandonat, precum şi a familiei cu risc de abandon al copilului. Măsurile ce se impun vor porni de la rezultatele valoroase ale acestei evaluări ample şi importante pentru sistemul de protecţie a copilului. În acest context, ţinem să menţionăm că Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, împreună cu partenerii săi, şi în primul rând UNICEF, a întreprins recent paşi importanţi pentru prevenirea abandonului copiilor de vârste mici în Republica Moldova, în special prin crearea de centre maternale. Aceste modele de tip nou oferă un complex de servicii mamelor aflate în dificultate pentru ca ele să-şi păstreze copilul şi să se integreze în comunitate. Rezultatele prezentului studiu vor servi pentru conştientizarea la o scară mai largă a acestui fenomen abandonul copilului şi promovarea abordării constructive a necesităţilor tinerei mame şi a familiei acesteia: prevenirea şi intervenţia profesionistă, în regim de urgenţă, în rezolvarea cazurilor de abandon al copilului şi oferirea de soluţii permanente de tip familial pentru copii. Valerian REVENCO Ministrul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale

10 8 Abandonul copiilor în Republica Moldova PREVENIREA ABANDONULUI COPIILOR ESTE UN PAS ENORM SPRE REALIZAREA DREPTULUI FIECĂRUI COPIL LA FAMILIE Studiul de faţă reprezintă o primă încercare de a evalua fenomenul abandonului copiilor de vârste mici în Republica Moldova. Concluziile sale sunt de-a dreptul şocante: în fiecare zi cel puţin un copil de până la 7 ani este abandonat, fiind astfel lipsit de prima linie de protecţie părinţi dar şi de dragostea şi stimularea firească pentru dezvoltare pe care i-o poate oferi doar familia. Fiind recunoscută pe plan social, realitatea abandonului copiilor nu este reflectată în statistici şi informaţii naţionale, care să descrie cu exactitate amploarea şi caracteristicile ei. Raportul prezent vine să suplinească acest gol. Studiul a fost realizat datorită unui efort comun al grupului de lucru, creat sub auspiciile Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, şi care a inclus profesionişti din diverse domenii sănătate, educaţie şi protecţie socială atât din structurile statale, cât şi din organizaţiile neguvernamentale. Astfel, situaţia copiilor abandonaţi a fost studiată din perspectiva unei abordări integrate a necesităţilor lor de dezvoltare şi bunăstare. Spre regret, în Republica Moldova, la fel ca şi în alte ţări ale regiunii, sistemul de protecţie nu este suficient de pregătit ca să ofere servicii de sprijin familiei şi să prevină abandonul copilului. Nici găsirea rapidă a unor soluţii care să permită copiilor părăsiţi să crească în mediul familial nu este o prioritate a sistemului actual. Astfel, plasarea copiilor în îngrijire rezidenţială rămâne în continuare cea mai frecvent aplicată măsură de protecţie pentru copiii mici lăsaţi fără îngrijirea părinţilor. Efectele negative ale instituţionalizării asupra dezvoltării copilului sub aspect fizic, intelectual şi psihosocial sunt recunoscute, ele fiind abordate în multiplele studii şi cercetări ştiinţifice. Cu cât mai mic este copilul şi mai îndelungată durata aflării lui în instituţie, cu atât mai mari sunt daunele aduse dezvoltării lui. Lipsa unei familii face ca viaţa acestor copii să decurgă într-o lume paralelă, care nu-i poate pregăti pentru viaţă şi pentru o interacţiune socială adecvată. Pe termen lung, îngrijirea în instituţii implică şi costuri extrem de mari pentru întreaga societate nu doar din motivul că absoarbe resurse importante, dar şi pentru că perpetuează discriminarea copiilor, tergiversează evoluţia lor în adulţi capabili de a se integra social şi a fi eficienţi, şi astfel produce adulţi care devin o povară pentru comunitate. Este un adevăr greu de combătut că la vârstele copilăriei mici se poate interveni cel mai eficient pentru a preveni abandonul şi a stopa afluxul de copii dinspre familie spre instituţiile de îngrijire. Pentru a împiedica scoaterea copilului din mediul familial, care este cel mai potrivit pentru dezvoltarea lui armonioasă, e nevoie de o acţiune masivă de dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială în sprijinul familiei. Substituirea instituţionalizării cu soluţiile familiale ar constitui un progres enorm în domeniul protecţiei copilului în Republica Moldova.

11 Cuvânt înainte 9 Concluziile şi recomandările acestui studiu pot contribui la schimbări pozitive în sistemul actual de protecţie a copilului îmbunătăţirea legislaţiei, descentralizarea şi diversificarea serviciilor, crearea lor în proximitatea familiilor, creşterea capacităţii comunităţilor şi familiilor. În opinia UNICEF, la moment este extrem de importantă crearea unei reţele profesionale de prevenire a abandonului copiilor mici, bazată pe conlucrare interinstituţională între toţi actorii implicaţi, care vor acţiona în interesul superior al copilului cel de a trăi în mediul familial. Crearea unui mediu protector la toate nivelele familie, comunitate, societate este crucială pentru supravieţuirea, sănătatea, educaţia şi protecţia copiilor Moldovei. Giovanna BARBERIS Reprezentantul UNICEF în Republica Moldova

12 10 Abandonul copiilor în Republica Moldova

13 11 1 INTRODUCERE

14 12 Abandonul copiilor în Republica Moldova INTRODUCERE Începând cu anii 1990 şi până în prezent, Republica Moldova, ca şi alte ţări din Europa de Est, trece printr-o perioadă de tranziţie de la un regim totalitar la o societate democratică. Criza economică şi socială din ultimii 10 ani a plasat ţara în rândul celor mai sărace state din Europa Centrală şi de Est (Moldova este pe locul 113 din 173 de ţări, potrivit Raportului de Dezvoltare Umană pe anul 2004). Sărăcia afectează nu doar categoriile tradiţional vulnerabile ale populaţiei, cum ar fi persoanele fără studii şi aptitudini profesionale, şomerii şi cei angajaţi în câmpul muncii ocazional. Ea afectează şi populaţia aptă de muncă, calificată şi sănătoasă. Sărăcia copiilor persistă îndeosebi în zonele rurale, unde patru din zece copii sub zece ani trăiesc în condiţii de sărăcie extremă. Cea mai gravă situaţie se atestă în familiile numeroase atât din oraşe, cât şi din sate. În ultimul timp, în categoria persoanelor persistent sărace, adică care trăiesc în sărăcie cel puţin patru ani la rând 1, apar tot mai des copii care locuiesc acasă, dar fără părinţi. Acest fenomen se explică prin nivelul ridicat al migraţiei. Schimbările de ordin economic, politic şi social, caracteristice acestei perioade, marchează profund sistemul de protecţie a copilului şi familiei, care în aceste momente parcurge o etapă contradictorie. Deşi au fost realizate multiple acţiuni, menite să îmbunătăţească acest sistem, este necesară adaptarea lui permanentă. Evidenţierea, analiza şi structurarea problemei abandonului copilului în ţara noastră vine ca o componentă de bază în elaborarea măsurilor de protecţie a copilului abandonat de la vârste timpurii. Studiul situează fenomenul abandonului copilului de vârsta 0-7 ani în contextul social-economic şi cultural prezent, având ca centru de greutate copilul şi familia acestuia, dar şi procesele ce-l însoţesc pe traseul evoluţiei sale în această ipostază complexă. Sistemul de protecţie a copilului, după cum relatează studiul, poate oferi soluţii, preponderent de tip rezidenţial, care sunt axate pe servicii de îngrijire, asistenţă medicală şi educaţională. Acestea însă fiind depersonalizate, nu susţin dezvoltarea individuală a copilului, nu promovează integrarea familială şi nici nu oferă soluţii alternative de tip familial. Politicile de protecţie, dezvoltate de stat în perioada , recunosc existenţa problemei copilului abandonat şi dificultăţile cu care se confruntă familia cu risc de abandon. Există studii relevante asupra problemelor sociale specifice perioadei de tranziţie a Republicii Moldova la economia de piaţă şi de dezvoltare a noilor relaţii economice şi sociale 2, care definesc conceptul de sărăcie, nivel de subzistenţă, şomaj, dificultăţi economice şi financiare. Acestea variază între incertitudinea zilei de mâine şi incertitudinea supravieţuirii. În realitate există anumite ipostaze în care familiile sărace pot să ajungă în situaţii de criză, cu efect direct asupra copilului, şi care ulterior pot duce la abandon. Acestea sunt de obicei familiile numeroase, în care venitul, şi aşa redus, se împarte mai multor persoane, mamele singure, mamele minore, familiile cu boli cronice sau familiile în care lipseşte una din rudele de 1 Guvernul Republicii Moldova, Strategia de creştere economică şi reducere a sărăciei ( ), Chişinău, mai Studiul Poverty and welfare over the 1990 s in the Republic of Moldova: Indicators of status and trends, UNICEF, 2001.

15 Introducere 13 gradul I. Exemplu, mama sau tata decedat, mama sau tata în detenţie, mama sau tata bolnav. În toate aceste cazuri, sistemele de protecţie socială nu pot compensa dezechilibrele apărute. Tendinţa familiilor în astfel de situaţii este aceea de a proteja copilul, însă mentalitatea formată în timp face ca familiile să conteze pe stat, care poate şi trebuie să ofere protecţie. Statul doreşte să ofere această protecţie, dar nu are la dispoziţie decât moştenirea instituţională a trecutului său, lipsindu-i timpul de a-şi dezvolta o structură nouă. Astfel problema apare când familia în criză, din propria iniţiativă sau prin intermediul diverşilor actori, deleghează sarcina îngrijirii copilului către stat, iar acesta nu poate interveni decât prin metode învechite. În prezent, prevenirea abandonului de copii în instituţii rămâne un obiectiv dificil de atins al reformei sistemului de protecţie, pentru că numărul copiilor abandonaţi este mare, iar serviciile de prevenire sunt puţine sau, în cazul multor comunităţi, lipsesc cu desăvârşire. Studiul oferă o analiză detaliată privind amploarea şi cauzele fenomenului de abandon al copiilor de vârste mici. Valorificate, informaţiile cuprinse în studiu pot contribui la o reală schimbare în sistemul de protecţie a copilului, la îmbunătăţirea calităţii serviciilor acordate copiilor şi la scurtarea perioadei de aflare a acestora în instituţii medicale sau de tip rezidenţial, concomitent cu dezvoltarea serviciilor de sprijin familial pentru prevenirea abandonului copilului, precum şi pentru reintegrarea copilului în mediul sociofamilial.

16 14 Abandonul copiilor în Republica Moldova

17 15 2 SUMAR

18 16 Abandonul copiilor în Republica Moldova SUMAR Abandonul copiilor mici în instituţiile medicale şi rezidenţiale constituie o realitate dură, cu care se confuntă, în prezent, Republica Moldova. Deşi acest fenomen este recunoscut, în ţara nu există statistici şi informaţii care să descrie cu exactitate amploarea şi caracteristicile lui. Studiul oferă o imagine de ansamblu asupra fenomenului abandonului copiilor de vârste mici, contribuind la sensibilizarea autorităţilor competente, profesioniştilor din sistem şi, în final, la consolidarea rolului pe care aceştia îl pot juca în vederea prevenirii abandonului. Acest deziderat este dificil de atins în absenţa dezvoltării unor strategii bazate pe analiza datelor. Studiul este destinat decidenţilor politici, ministerelor, autorităţilor locale, profesioniştilor din sistem, experţilor organizaţiilor neguvernamentale şi altor persoane responsabile în domeniul protecţiei copilului şi familiei din Republica Moldova. SCOPUL STUDIULUI de a cunoaşte amploarea, formele şi caracteristicile principale ale fenomenului de abandon al copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani în instituţiile din Republica Moldova de a elabora recomandări pentru dezvoltarea politicilor naţionale în vederea prevenirii abandonului şi reducerii numărului copiilor de vârste mici care intră în sistemul de îngrijire rezidenţială. Studiul oferă informaţii cu privire la amploarea şi cauzele care declanşează fenomenul abandonului, informaţii referitoare la condiţiile de viaţă existente în instituţiile respective şi serviciile oferite copiilor după părăsirea acestora. Totodată, raportul studiului cuprinde un şir de recomandări elaborate în baza analizei datelor colectate. METODOLOGIA STUDIULUI Studiul vizează toate instituţiile unde, de regulă, sunt abandonaţi copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani 3. La momentul efectuării studiului, aceste instituţii se aflau în subordinea unuia din trei ministere: Sănătăţii, Educaţiei, Muncii şi Protecţiei Sociale 4, cu excepţia unui centru de plasament temporar (CPT), creat şi susţinut de o organizaţie neguvernamentală. Perioada supusă studiului este cuprinsă între ianuarie 2002 şi august Toţi copiii de vârste între 0 şi 7 ani, care au fost identificaţi în instituţii ca fiind abandonaţi în această perioadă pentru prima dată, au fost supuşi evaluării. Colectarea datelor în teren s-a realizat în perioada iulie august 2003, de către grupurile de intervievatori. Metodele aplicate pentru colectarea datelor au fost: interviul, chestionarul, analiza documentelor şi observarea. Au fost elaborate şi utilizate două tipuri de chestionare: unul adresat instituţiei şi altul privind copilul abandonat. Raportul studiului este structurat pe mai multe capitole, fiecare dintre acestea tratând subiecte distincte cu referire la copilul abandonat, familia lui, situaţia existentă în instituţii, semnele de risc privind potenţialele situaţii de abandon şi se încheie cu concluzii şi recomandări. 3 Anexa 2 lista instituţiilor cuprinse în studiu. 4 Recent, cele două ministere, al Sănătăţii şi al Muncii şi Protecţiei Sociale, au fost comasate în unul Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale (Legea Republicii Moldova pentru modificarea legii nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, nr. 23-XVI din ).

19 Sumar 17 CONSTATĂRI ŞI CONCLUZII NUMĂRUL COPIILOR, LOCUL ABANDONULUI ŞI TRASEUL INSTITUŢIONAL Un număr total de 650 de copii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani au fost abandonaţi în instituţii pentru prima dată în perioada ianuarie 2002 august Sexul copilului nu reprezintă cauza determinantă a abandonului, numărul fetelor şi al băieţilor fiind respectiv de 301 (46,3%) şi 349 (53,7%). Potrivit statisticilor oficiale pentru anul 2002, situaţia demografică, după criteriul de sex, arată în felul următor: 48,6% fete şi 51,4% băieţi (din numărul de copii de vârsta 0 5 ani) 5. Locul producerii abandonului îmbracă diferite forme, de la abandonul în maternităţi, imediat după naştere, la abandonul în secţiile de spital şi instituţiile rezidenţiale centre de plasament temporar (în continuare centre de plasament), case-internat pentru copii cu deficienţe mintale (în continuare case de copii), şcoli-internat. Majoritatea cazurilor de abandon, 62,6%, sunt înregistrate în instituţiile medicale maternităţi şi spitale/secţii pediatrice. Tabloul general după primul transfer sau măsură de protecţie aplicată copilului, în cazul în care aceasta a avut loc, arată în felul următor: 5 Anuarul Statistic al Republicii Moldova, Departamentul Statistică şi Sociologie, 2003 (date demografice pentru 2002/2003 copii de vârsta 0-5 ani (total fete, băieţi)). 6 Serviciul de asistenţă parentală profesionistă există la nivelul proiectelor-pilot, implementate cu finanţarea donatorilor, în colaborare cu autorităţile publice locale (în Chişinău, Ungheni, Cahul). doar în 22,2% dintre cazuri copiilor li s-au oferit soluţii permanente familiale (reintegrarea în familia biologică/extinsă, tutela, adopţia copilului). doar în 1,4% dintre cazuri sistemul a oferit copiilor soluţii temporare alternative de tip familial case de copii de tip familie (CCTF) sau asistenţa parentală profesionistă (APP) 6. majoritatea copiilor, 75,6%, au rămas în sistem, fie că se aflau în continuare în prima instituţie, unde au fost abandonaţi, fie că şi-au continuat traseul instituţional prin instituţii medicale sau cele de tip rezidenţial. VÂRSTA COPIILOR Numărul copiilor abandonaţi este mai mare la categoria de vârstă foarte mică 0-4 zile (36,9%) şi la categoria cu vârste de peste 3 ani (24,8%). Reiese că pericolul cel mai mare există imediat după naştere. Este perioada în care mamele, de cele mai multe ori confuze, îşi abandonează copilul, tocmai când acesta ar avea cea mai mare nevoie de îngrijire şi dragoste pentru a-şi construi un ataşament afectiv, care constituie baza pentru toate relaţiile viitoare ale copilului şi determină dezvoltarea lui. PLASAMENTUL, LOCUL DE PROVENIENŢĂ A COPILULUI ŞI CAUZELE ABANDONULUI Există mai mulţi actori implicaţi în iniţierea plasamentului copiilor. Gradul lor de implicare depinde de vârsta copilului, starea lui de sănătate, situaţia familiei etc., precum şi de ministerul în subordinea căruia se află instituţia respectivă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mult se include sectorul de sănătate. Autoritatea tutelară intervine pe măsură ce creşte vârsta copilului. Familiei îi revine rolul principal în cazul copiilor cu probleme grave de sănătate (100%).

20 18 Abandonul copiilor în Republica Moldova Nu există un sistem unitar cu privire la decizia de plasament al copiilor în instituţii, iar acţiunile actorilor implicaţi necesită o mai bună coordonare. Ministerele Educaţiei şi al Muncii sunt acele structuri care decid plasamentul în instituţiile aflate în subordinea lor. Instituţiile subordonate Ministerului Sănătăţii efectuează plasamentul în coordonare şi cu participarea autorităţii tutelare, fără implicarea Ministerului Sănătăţii. Plasarea copiilor în instituţii este determinată de un complex de factori sociali şi economici care declanşează o multitudine de cauze ale abandonului. Cele mai frecvente sunt: dificultăţile materiale 96,6%, mama solitară 60,4%, abuz/neglijarea copilului 36,7%, sănătatea copilului 21,2%. Studiul nu prezintă o ierarhie a cauzelor abandonului pentru fiecare copil. Frecvenţa înaltă a răspunsului dificultăţile materiale sau mama solitară oferă însă o caracteristică generală a familiei, în care se produce abandonul. Aceasta este preponderent săracă şi deseori monoparentală (mamă-părinte), în care copilul se confruntă cu abuz şi neglijare. Chiar dacă în unele cazuri dificultăţile materiale nu reprezintă neapărat cauza principală a abandonului, ele creează un context negativ, care sporeşte riscul abandonului şi al instituţionalizării copilului. Este semnificativ indicatorul abandonului copiilor născuţi din prima sarcină 21,7%, ceea ce arată necesitatea abordării acestei probleme prin informare, educaţie, planificare familială, asistenţă socială etc. Majoritatea copiilor, 69,1%, au ca loc de provenienţă mediul familial. Acest procent variază în funcţie de tipul instituţiei, cel mai ridicat, 100%, fiind înregistrat în casele de copii şi şcolile-internat, urmat de centrele de plasament 54,9%. STATUTUL COPILULUI Doar 11 copii (1,7%) din cei 650 de copii abandonaţi sunt orfani biologici. Ceilalţi copii pot fi consideraţi drept orfani sociali, având părinţii în viaţă. Conform statutului juridic sunt plasaţi temporar în instituţie 44% de copii, cu statut de copil refuzat 29,4%, iar 21% sunt părăsiţi prin acţiunea de abandon neformalizat. Statutul constituie un factor important sub aspectul soluţionării definitive a problemei copilului. În cazul refuzului oficial al părinţilor, lucrurile sunt mai clare, specialiştii în protecţie având posibilitatea de a acţiona prompt în vederea găsirii soluţiilor definitive, de tip familial. Aceşti copii au mai multe şanse să fie integraţi în familia extinsă sau adoptaţi. Abandonul neformalizat are consecinţe negative, care se răsfrâng asupra copilului, blocând pentru o perioadă de timp, din punct de vedere juridic, administrativ şi tehnic orice iniţiativă cu privire la găsirea unei soluţii permanente, de tip familial. Statutul copilului plasat temporar este unul ambiguu pe de o parte, el indică opţiunea părinţilor de a nu-şi abandona copilul. Pe de altă parte, familia, în lipsa unor servicii comunitare de sprijin familial, nu are capacitatea de a-şi menţine copilul şi de a-i oferi o îngrijire fără riscuri. Astfel, durata aflării copiilor în instituţii se extinde pe perioade îndelungate de timp. Din numărul total de 443 de copii ieşiţi din instituţia în care a avut loc abandonul, 27 au stat în această instituţie mai mult de 6 luni, 21 dintre aceştia fiind copii plasaţi temporar. Dintre copiii cu statut de copil plasat temporar, care au ieşit din instituţia în care au fost abandonaţi (142 de copii), 50% au fost transferaţi în alte instituţii. În instituţiile medicale, unde sunt abandonaţi majoritatea copiilor, în 16,7% de cazuri copiii nu au dosare, ceea ce împiedică dezlegarea cazurilor prin găsirea unor soluţii permanente, cum ar fi reintegrarea în familia biologică/extinsă sau adopţia. STAREA DE SĂNĂTATE ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI 7 O mare parte dintre copiii plasaţi în instituţii se confruntă cu probleme de sănătate fizică şi neuropsihică, fiind marcaţi de întârzieri în 7 Eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în instituţia în care au fost abandonaţi.

21 Sumar 19 dezvoltarea lor (fizică 68,6%, neuropsihică 44,4%). Studiul relevă un procent semnificativ de copii, 32,4%, care au experimentat şi situaţii de abuz şi neglijare din partea familiei. Pornind de la datele şi limitele studiului, este dificil de apreciat dacă aceste întârzieri se datorează particularităţilor de sănătate şi dezvoltare a copilului, plasamentului lui în mediul instituţional sau tratamentului primit de copil în cadrul mediului familial (abuz/neglijare). FAMILIA 8 Majoritatea copiilor, 92,7%, au părinţi, astfel procentul predominant de 88,9% îi reprezintă pe acei copii, care au ambii părinţi în viaţă. În mai mult de jumătate dintre situaţii, părinţii nu locuiesc împreună, sarcina creşterii şi educării copilului devenind responsabilitatea unui singur părinte, de regulă a mamei. Mama solitară s-a înregistrat drept una din cauzele abandonului în 60,4% dintre cazuri. Părinţii-taţi apar mai rar în tabloul general al abandonului, ei fiind înregistraţi doar de 3 ori ca tată singur, în urma decesului mamei. Copiii sunt vizitaţi de părinţi sau alte rude. În majoritatea cazurilor (83,2%), mamele sunt acelea care menţin relaţia cu copilul. În 19,5% dintre cazuri taţii sunt cei care s-au interesat de propriul copil. Aceşti indicatori ilustrează gradul scăzut de asumare de către taţi a responsabilităţilor părinteşti. O parte considerabilă a copiilor, 68,6%, au fraţi/ surori, 47,3% dintre copii au fraţi/surori care cresc în afara familiilor, 42,9% au fraţi/surori care cresc în instituţiile rezidenţiale. 67,1% dintre familii locuiesc în altă zonă geografică decât cea în care se află copilul instituţionalizat, acest lucru făcând dificile vizitele părinţilor. Practic nu există servicii sociale localizate în proximitatea beneficiarului, acesta fiind nevoit să parcurgă distanţe mari pentru a avea acces la ele. Acest lucru este de natură a afecta legătura emoţională dintre părinte şi copil. 8 Eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în instituţia în care au fost abandonaţi. SITUAŢIA COPILULUI ÎN INSTITUŢIE, SERVICIILE OFERITE Modul de organizare al instituţiilor nu asigură satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor. Acestea sunt în multe cazuri slab aprovizionate cu apă caldă, rece, căldură; există o mai mare nevoie de scutece/hăinuţe, pamperşi etc. Asigurarea cu medicamente este realizată în proporţie de 87,4 % din necesar. Nu pot fi subestimate consecinţele neglijării nevoilor copiilor ce ţin de specificul vârstelor mici interacţiune şi stimulare, dezvoltarea ataşamentului, dragoste şi afecţiune. Instituţiile medicale şi cele rezidenţiale nu oferă condiţii care ar asigura satisfacerea acestor necesităţi ale copiilor, fapt care marchează viaţa şi dezvoltarea lor ulterioară. În majoritatea instituţiilor lipsesc spaţiile cu destinaţie specială pentru jocul copiilor (73,7%) şi camera de vizită (91,8%), care asigură un cadru intim atunci când părinţii vin să-şi viziteze copilul. Deşi numărul angajaţilor din instituţii este, de regulă, destul de mare, raportul dintre numărul persoanelor implicate nemijlocit în îngrijirea copilului şi numărul de copii reprezintă în medie o persoană la 14,2 copii, ceea ce indică asupra incapacităţii instituţiilor de a oferi copiilor o abordare individuală. Asigurarea cu servicii este analizată atât din perspectiva a 51 de instituţii, cuprinse în studiu, cât şi a celor 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi pentru prima dată. Lipsa anumitor tipuri de servicii în instituţii se poate explica prin insuficienţa critică a anumitor categorii de specialişti: asistenţi sociali, pedagogi, psihologi. Instituţiile medicale sunt asigurate cu specialiştii respectivi în următoarele proporţii: asistenţi sociali 2,4%; psihologi 14,6%, pedagogi 14,6%. În şcolile-internat şi casele de copii nu există nici un asistent social. Din perspectiva copilului, acoperirea necesităţilor de dezvoltare cu diferite servicii arată în felul

22 20 Abandonul copiilor în Republica Moldova următor: servicii medicale 100%, servicii pedagogice 93,7%, servicii de reabilitare 78,3% şi în 58% dintre cazuri copiii au beneficiat de servicii de asistenţă socială. Ratele relativ înalte, 58%, de oferire a serviciilor de asistenţă socială, în contextul în care doar 5,9% dintre instituţii au specialişti respectivi, se explică prin faptul că la momentul studiului, copiii, în majoritatea cazurilor, se aflau în instituţii în care existau astfel de servicii sau ele le-au fost oferite fie de specialiştii autorităţilor publice locale, fie de ONG-uri, fapt care se datorează unei conlucrări interinstituţionale. Atâta vreme cât instituţiile vor continua să ofere doar servicii de îngrijire, medicale şi pedagogice, subestimând aspectul de protecţie socială a copilului, care, de fapt, a determinat plasarea acestuia în spaţiul de rezidenţă, interesul superior al copilului de a creşte în mediul familial va rămâne neglijat. Se constată un deficit în ceea ce priveşte formarea profesională continuă a specialiştilor. Excepţie fac cadrele medicale care participă periodic la activităţi de formare profesională. Analiza datelor indică o slabă colaborare între

23 Sumar 21 instituţii şi autorităţile locale responsabile de protecţia drepturilor copilului. Doar în 33% dintre cazuri instituţiile medicale au sesizat autorităţile de protecţie a drepturilor copilului în situaţia de abandon neformalizat, încălcând astfel legislaţia în vigoare în mai mult de jumătate din cazuri. 9 Dezideratul conlucrării tuturor actorilor sociali, în vederea prevenirii abandonului şi a reintegrării familiale, este dificil de atins în condiţiile actuale, pe motiv că în instituţii nu există servicii de asistenţă socială şi nici specialişti care să lucreze cu autorităţile locale. 9 Administraţia instituţiei unde este plasat copilul are obligaţia de a sesiza autoritatea de protecţie a drepturilor copilului de la reşedinţa instituţiei cu privire la situaţia acestui copil. Mecanismul legal care reglementează această situaţie este stipulat în Codul Familiei (Titlul V, cap. 17, art. 114), care prevede un termen maxim de 3 zile, timp în care aceste autorităţi sunt contactate şi sesizate.

24 22 Abandonul copiilor în Republica Moldova

25 23 3 METODOLOGIA STUDIULUI

26 24 Abandonul copiilor în Republica Moldova METODOLOGIA STUDIULUI Studiul a vizat toate instituţiile unde, de regulă, sunt abandonaţi copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani, care se află în subordinea a trei ministere (Sănătăţii, Educaţiei, Muncii şi Protecţiei Sociale) şi o instituţie creată de o organizaţie neguvernamentală. Aceste instituţii sunt reprezentate prin: maternităţi/secţii de maternităţi, spitale/secţii pediatrice (numite în continuare instituţiile medicale) centre de plasament şcoli-internat case de copii. Perioada supusă studiului este cuprinsă între ianuarie 2002 şi august 2003, iar colectarea datelor în teren s-a realizat în perioada iulie august 2003, de către grupurile de intervievatori. Toţi copiii, care au fost identificaţi ca fiind abandonaţi pentru prima dată, au fost supuşi evaluării. SCOPUL STUDIULUI de a cunoaşte amploarea, formele şi caracteristicile principale ale fenomenului de abandon al copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani în instituţiile din Republica Moldova de a elabora recomandări pentru dezvoltarea politicilor naţionale în vederea ameliorării acestui fenomen şi reducerii numărului copiilor de vârste mici, care intră în sistemul de îngrijire rezidenţială. OBIECTIVELE STUDIULUI determinarea numărului şi caracteristicilor copiilor de vârsta 0-7 ani abandonaţi în instituţii identificarea cauzelor care pot determina familiile să-şi abandoneze copiii analiza tipurilor de servicii oferite copiilor în instituţii, precum şi evaluarea calităţii acestora sub aspectul satisfacerii nevoilor copiilor specifice vârstelor mici evidenţierea rolului instituţiilor în prevenirea abandonului copiilor identificarea relaţiilor şi nivelului de competenţă ale instituţiilor în care sunt abandonaţi copiii şi a organelor de protecţie a drepturilor copiilor evidenţierea rolului şi a gradului de implicare a organelor de protecţie a drepturilor copilului în vederea reintegrării copiilor în familie şi societate. Metodele aplicate pentru colectarea datelor: interviul, chestionarul, analiza documentelor şi observarea. Managerii instituţiilor şi inspectorii pentru protecţia drepturilor copiilor au fost intervievaţi în baza unor chestionare elaborate anterior. Au fost utilizate două tipuri de chestionare, unul adresat instituţiei (chestionarul instituţiei 10 ) şi altul penru colectarea datelor referitoare la copil (chestionarul copilului 11 ). Chestionarul instituţiei prevede colectarea datelor despre: Asigurarea instituţiilor cu apă rece şi caldă, căldură adecvată în perioada rece a anului Asigurarea cu alimente, medicamente şi echipament de îngrijire Tipul de finanţare şi existenţa altor surse extrabugetare Existenţa specialiştilor care să răspundă nevoilor de îngrijire, dezvoltare şi protecţie ale copilului Tipurile şi calitatea serviciilor oferite copiilor abandonaţi în instituţii şi familiile acestora Măsurile întreprinse de instituţii în scopul prevenirii abandonului copiilor. 10 Anexa 3 chestionarul instituţiei. 11 Anexa 4 chestionarul copilului.

27 Metodologia studiului 25 Chestionarul copilului prevede colectarea următoarelor date: Statutul juridic Durata şederii în instituţie Cauzele internării/plasării în instituţii Starea sănătăţii şi dezvoltarea copilului Informaţii cu privire la familia biologică a copilului Serviciile oferite copilului în cadrul instituţiei. Informaţiile din studiu sunt prezentate prin grafice, indicatori, tabele astfel încât subiectele distincte pot fi prezentate separat, pentru a facilita discuţii mai profunde. Aceste informaţii vin să întărească şi/sau completeze cunoştinţele pe care autorităţile din domeniul protecţiei drepturilor copilului le-au acumulat deja.

28 26 Abandonul copiilor în Republica Moldova

29 27 4 CADRUL CONCEPTUAL

30 28 Abandonul copiilor în Republica Moldova CADRUL CONCEPTUAL Studiul a fost realizat în contextul în care în Republica Moldova nu există o lege specială care să facă referire la abandon sau la situaţiile în care un copil se considera ca fiind abandonat. Pe de o parte, putem privi acest lucru într-o manieră pozitivă, întrucât în ţările care au experimentat legislaţii referitoare la abandon, copiii au fost etichetaţi ca fiind abandonaţi. În multe dintre situaţii, ei au purtat acest stigmat al copilului abandonat toată viaţa, resimţindu-l ca pe o pedeapsă aplicată lor şi de care ei se fac vinovaţi, şi nu ca un fapt al acţiunii părinţilor lor. Pe de altă parte, lipsa unor reglementări clare, sau a unor puncte de reper cu privire la abandon, generează confuzii şi suprapuneri cu privire la semnificaţia acestui concept, în funcţie de cel care face interpretarea. Datele statistice ale Ministerului Educaţiei pentru anul 2002 arată un număr de 2199 de copii cu statut de copil orfan, noţiunea referindu-se fie la copiii orfani biologici, fie la copiii abandonaţi prin refuzul oficial al părinţilor, sau părinţii cărora sunt decăzuţi din drepturi, daţi dispăruţi, declaraţi incapabili etc. Totodată, numărul copiilor care rămân fără îngrijirea părintească nu se limitează doar la cei cu statutul de copil orfan, existând un număr mult mai mare de copii care au nevoie de protecţie din cauza abandonului care îmbracă diferite forme. Deşi reglementările legale nu pomenesc de abandon ca act în sine şi de condiţiile în care acesta se produce, există documente care certifică acest fapt (cererea de plasament temporar, declaraţia de refuz a părinţilor etc.), întocmite de părinţi sau de specialişti. Aşadar, se impune o clarificare conceptuală care să simplifice identificarea corectă a situaţiilor în care un copil poate fi considerat abandonat. La nivelul politicii de stat, problema copilului abandonat este vizată de următoarele acte legislative şi normative: Codul Familiei (Legea nr XIV din ), Legea cu privire la drepturile copilului (nr. 338-XIII din ), Concepţia Naţională Privind Protecţia Copilului şi Familiei (HG nr. 51, ), Strategia Naţională privind Protecţia Copilului şi Familiei (HG nr. 727, ), Proiectul Legii Copilului Aflat în Dificultate (HG nr. 1732, ; proiectul se află în proces de examinare în Parlament). Totodată, în Republica Moldova, în anul 2003, a fost iniţiată de către Guvern promovarea conceptului de dezvoltare integrată la vârsta copilăriei mici care, pe plan global, este unul relativ nou. Acest concept vizează toate aspectele dezvoltării copiilor, inclusiv cel de protecţie a drepturilor acestora. Activităţile importante în acest sens, care au fost implementate în cadrul parteneriatului Guvernul Republicii Moldova UNICEF, sunt crearea sub auspiciile Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului a unui grup de lucru interministerial pentru dezvoltarea politicilor în acest domeniu, efectuarea unui studiu comprehensiv Îngrijirea şi dezvoltarea timpurie a copiilor în Moldova, organizarea în iunie 2004 a unei conferinţe naţionale cu scopul lansării raportului acestui studiu şi elaborării, în baza constatărilor şi concluziilor acestuia, a unor recomandări privind elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare timpurie a copilului. Proiectul Legii Copilului Aflat în Dificultate include copilul abandonat în categoria largă a copiilor aflaţi în dificultate, ultimul fiind definit ca şi copil privat temporar sau permanent de mediul său familial

31 Cadrul conceptual 29 orice copil cu disabilităţi ale cărui necesităţi speciale nu pot fi asigurate de către propria familie...orice copil căruia nu i s-au creat condiţii minime de dezvoltare şi supravieţuire...al cărui acces la educaţie este grav afectat...sau poate deveni victima violenţei fizice, mintale, a vătămării sau abuzului Din punctul de vedere al situaţiei juridice, aceşti copii sunt clasificaţi în următoarele categorii: copii orfani, copii părăsiţi prin abandon neformalizat, copii refuzaţi de părinţi şi copii aflaţi în plasament temporar etc. Există de asemenea nenumărate interpretări cu privire la mama cu risc de abandon şi mama aflată în situaţie de risc social. Pentru aceste situaţii nu există delimitări distincte, ele fiind definite printr-un şir de caracteristici care, cumulate, duc la producerea abandonului copilului, luându-se în considerare şi acele dezavantaje economice şi sociale care pot limita capacitatea mamei de a-şi creşte copilul. Astfel, în studiul de faţă vom înţelege prin abandon acea situaţie în care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinţii săi sau de către persoanele care au obligaţii legale faţă de el. Informaţiile cuprinse în studiu ne arată că marea majoritate a copiilor plasaţi în instituţii au părinţi. Astfel, 88,9% dintre copiii aflaţi în instituţii la momentul studiului au ambii părinţi în viaţă. Asta înseamnă că cei mai mulţi dintre copii nu sunt orfani biologici, ci sunt orfani sociali, având părinţii în viaţă, mulţi dintre aceştia chiar menţinând contactul cu propriii copii. 12 Fragment din proiectul de lege cu privire la copilul aflat în dificultate art. 3. Există însă anumiţi factori de risc, care reuşesc să scoată copilul din mediul familial şi să-l împingă către mediul rezidenţial. Astfel de factori includ o slabă unitate familială mama solitară, divorţul părinţilor, sarcina nedorită, sănătatea slabă a unuia dintre membrii familiei, consum de alcool, probleme financiare etc. La toate acestea se adaugă şi faptul că instituţionalizarea a fost întipărită cultural pentru mai multe decenii, reprezentând şi azi mecanismul predominant atunci când o familie nu este pregătită să crească un copil în propriul mediu. Astfel, un model conceptual care fundamentează dinamica abandonului arată în felul următor:

32 30 Abandonul copiilor în Republica Moldova Fig. 1. Dinamica abandonului FACTORI DE RISC ÎN ABANDONUL COPIILOR La nivelul politicilor Legislaţie şi mecanisme de finanţare care încurajează instituţionalizarea ca formă principală de protecţie Viziune fragmentată asupra copilului Dispersarea responsabilităţilor cu privire la copil între mai multe ministere/ departamente Slabă colaborare interinstituţională Lipsa unui sistem de servicii alternative la ocrotirea de tip rezidenţial Număr scăzut de servicii organizate la nivel comunitar: servicii de consiliere, centre de zi, servicii de suport pentru părinţi,centre maternale etc. Număr foarte mic de specialişti care să lucreze orientat spre prevenirea abandonului La nivel de societate Întipărirea culturală a abandonului şi instituţionalizării copilului Stigmatizarea copiilor care sunt/au fost instituţionalizaţi Statul substituie rolul familiei în creşterea şi educarea copilului La nivel de familie Statut socioeconomic scăzut al familiei Mama divorţată sau solitară Mama minoră Naştere nedorită Stare de sănătate precară a părinţilor Stare de sănătate precară a copilului Număr mare de copii în îngrijire Copilul este crescut în familia naturală Copilul este abandonat într-o instituţie Copilul părăseşte mediul rezidenţial prin: Reintegrare în familia naturală Integrare în familia lărgită Tutelă Adopţie Asistent parental profesionist Casă de copii de tip familial Transfer în interiorul sistemului rezidenţial Altă secţie de spital/alt spital Centre de plasament Casă de copii Şcoli-internat

33 Cadrul conceptual 31 Fiecare dintre factorii enumeraţi mai sus reprezintă forţe, care pot scoate copilul din mediul familial. Politica de protecţie a copilului în dificultate în care statul substituie rolul familiei, lipsa serviciilor pentru mame şi copii, accesul limitat la metodele de planificare familială, mai ales în comunităţile mici şi izolate, sunt doar câţiva dintre factorii care agravează fenomenul abandonului. Rezultatele din ţările cu experienţă în domeniul bunăstării şi protecţiei copilului au dovedit că activitatea de prevenire a abandonului reprezintă cea mai ieftină şi viabilă soluţie, cu cele mai spectaculoase efecte în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului pe termen scurt şi lung, iar acordarea de servicii, care să dezvolte capacităţile parentale ale familiei şi să întărească rolul părinţilor în a-şi creşte copiii în mod adecvat, s-a dovedit pe departe fiind cea mai bună soluţie. Figura 1. indică căile pe care le poate urma un copil, denumit generic de noi orfan social. Situaţia ideală, cea a reintegrării lui în mediul familial, este completată de transferul acestuia în interiorul sistemului. Practic, copilul este mutat dintr-o instituţie în alta, conform categoriei de vârstă. De altfel, sunt frecvente situaţiile când copilul iese dintr-o formă de rezidenţă doar pentru a intra în alta. Pentru situaţii, în care se iau decizii referitor la copiii lipsiţi de grija părintească, standardele internaţionale recunosc următoarele principii, care pe termen lung asigură respectarea interesului superior al copilului: Soluţiile familiale reintegrarea în familia naturală/ extinsă şi comunitate, adopţia, îngrijirea foster 13 prevalează faţă de plasamentul rezidenţial Soluţiile permanente reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia sunt de preferat faţă de soluţiile temporare plasament în instituţiile de stat sau în îngrijire foster Soluţiile naţionale reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia naţională sunt de preferat faţă de soluţiile internaţionale (principiul subsidiarităţii) adopţia internaţională. În baza acestor principii se stabileşte următoarea ierarhie de opţiuni, prezentate în ordinea priorităţilor: Reintegrarea în familia naturală Reintegrarea în familia lărgită Adopţia naţională Îngrijirea foster Case de tip familial Adopţia internaţională Plasamentul în instituţiile rezidenţiale Astfel, îngrijirea rezidenţială rămâne drept ultima opţiune, care se aplică după ce au fost epuizate celelalte măsuri de protecţie, şi este considerată o soluţie temporară. 13 În contextul Republicii Moldova îngrijire la asistenţi parentali profesionişti.

34 32 Abandonul copiilor în Republica Moldova POVEŞTI ADEVĂRATE MĂMICA ANA Ochii albaştri de copil şi zâmbetul seducător de femeie i-ar fi putut asigura Anei o viaţă mai bună. Nici hainele ieftine, nici tristeţea parcă înnăscută nu îi pot ascunde frumuseţea. La cei 20 de ani ai săi, Ana spune, nu fără o oarecare mândrie, că a văzut totul şi că nu se mai teme de nimic. Nu urăşte pe nimeni, dar nici nu iubeşte pe mulţi. Pe lista celor dragi sunt trecute două nume Aliona, fiica de 2 ani, şi tatăl său. Despre el, Ana ştie că e undeva prin Moscova. Ana îl iubeşte nu pentru că i-a făcut bine, ci pentru că nu i-a făcut rău. Despre viaţa sa, Ana vorbeşte de parcă ar povesti un film sărind peste momentele neplăcute şi oprindu-se la cele luminoase. Mama, casa, satul sunt ceea ce încearcă să uite. Surorile, internatul din Bălţi şi Igor, singurul bărbat pe care l-a iubit, sunt ceea ce nu poate să uite. De mică şi până a trecut forţat în viaţa de adult, a văzut acasă doar sărăcie, o mamă beată şi mulţi bărbaţi străini. Când şi satul a înţeles că mama ei are alte priorităţi decât cei patru copii, Ana şi surorile sale au ajuns la internat, de fapt la două internate diferite. Firea deschisă şi mintea ei ascuţită au ajutat-o să devină, în scurt timp, un lider printre semenii săi. Aşa, în inima ei a încolţit o speranţă. Viaţa poate fi mai bună. Va studia, va munci şi îşi va crea un alt viitor decât al părinţilor. Prima lovitură, ca şi cele care au urmat, a venit pe neaşteptate. La şapte ani, în clasa I, a fost violată de un pedagog din instituţie. Nu s-a plâns nimănui, aflând de la alte fete că nu este nici prima, nici ultima. La 15 ani a înţeles ce înseamnă să iubeşti. Andrei, cu 11 ani mai în vârstă şi cu 2 copii din prima căsătorie, i-a oferit, pentru moment, bucuria de a fi în rând cu lumea. Şi acest vis însă s-a spulberat repede. O sarcină pierdută a pus capăt concubinajului. Din acest moment, Ana s-a temut să mai viseze. Nimic nu a mai contat, de parcă altcineva a început să-mi trăiască viaţa. De aici, Ana îşi povesteşte istoria în grabă, parcă nedorind să-şi amintească detaliile dureroase. O altă relaţie, cu un bărbat căsătorit, îi aduce multă 1

35 33 POVEŞTI ADEVĂRATE durere şi încă o sarcină. De data asta, Ana păstrează copilul. Mai mult pentru că nu avea bani de avort... Când credea că mai rău de atât nu se poate, a fost traficată. O cunoscută, sub pretextul că vrea să o ajute, i-a propus un loc de cusătoreasă în Rusia. Aşa s-a pomenit într-un bordel. Ştiam că există riscul să fiu amăgită, dar altă soluţie nu aveam. Eram singură. Însărcinată şi prostituată. Timp de câteva luni, a încercat să se împace cu două noţiuni noi pentru ea. Despre această perioadă Ana preferă să nu-şi amintească şi evită detaliile. Până la urmă am evadat cu ajutorul unei organizaţii antitrafic. Nu eram sigură că şi aceşti oameni nu mă vor minţi, însă dorinţa de a scăpa a fost mai puternică. Astăzi Ana e liniştită. Nu are regrete şi nici nu învinuieşte pe nimeni. Copilul care s-a născut sănătos îi dă speranţe. Atunci când îşi priveşte fetiţa de un an, Ana uită parcă de toate nenorocirile de care a avut parte în viaţă. În aceste momente ea visează la un soţ, o casă caldă şi la dragoste. Dar, astfel de gânduri durează doar câteva secunde, apoi Ana revine parcă la realitate şi spune că nu vrea decât să-şi crească copilul. O asociaţie de protecţie a victimelor traficului, cu un nume pe care nu-l ţine minte, i-a promis o casă la ţară şi chiar un loc de muncă. În plus, serviciile de care beneficiază temporar la Centrul Maternal din Chişinău o ajută foarte mult. Totuşi Ana înţelege că aceste ajutoare sunt temporare, ca şi şederea ei la Centrul Maternal, şi că pentru a creşte un copil e nevoie de o susţinere permanentă. Când rămâne singură, încearcă să-şi imagineze viitorul independentă, puternică şi capabilă să ierte. 2

36 34 Abandonul copiilor în Republica Moldova

37 35 5 FENOMENUL ABANDONULUI COPIILOR ÎN INSTITUŢII

38 36 Abandonul copiilor în Republica Moldova FENOMENUL ABANDONULUI COPIILOR ÎN INSTITUŢII În cadrul acestui capitol vor fi prezentate informaţii cu privire la numărul, vârsta şi statutul copiilor plasaţi în instituţii, cauzele plasării, precum şi traseul urmat de copii după părăsirea instituţiilor. Fig. 2. Locul abandonului copiilor NUMĂRUL COPIILOR ABANDONAŢI ŞI LOCUL ABANDONULUI Analiza numărului de copii abandonaţi a fost îngreunată de faptul că instituţiile vizate se află în subordinea diferitelor structuri, iar la nivel central nu există un sistem unic de monitorizare şi evaluare. Un număr total de 650 de copii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani au fost abandonaţi în instituţii pentru prima dată în perioada ianuarie 2002 august Dintre aceştia, 207 copii au rămas în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi. Ceilalţi 443 de copii, care au părăsit prima instituţie, au urmat diferite direcţii, de la reintegrarea în mediul familial la plasamentul în mediul de ocrotire de tip rezidenţial. Unii copii au parcurs trasee mai lungi, fiind transferaţi de mai multe ori în cadrul sistemului instituţional. Sexul copilului nu reprezintă cauza determinantă a abandonului acestuia, numărul fetelor şi al băieţilor fiind respectiv 301 (46,3%) şi 349 (53,7%). Statisticile oficiale pentru anul 2002 referitor la structura populaţiei de copii după criteriul de sex arată: 48,6% fete şi 51,4% băieţi (din numărul de copii cu vârsta 0-5 ani 14 ). Locul producerii abandonului îmbracă diferite forme, de la abandonul în maternităţi, imediat după naştere, la abandonul în secţiile de spital şi cel în instituţiile rezidenţiale. Majoritatea cazurilor de abandon, 62,6%, sunt înregistrate în instituţiile medicale-maternităţi şi spitale/secţii pediatrice. În mod evident, numărul copiilor rezidenţi în instituţii este rezultatul interacţiunii a doi factori: a) numărul copiilor intraţi în instituţie b) numărul copiilor ieşiţi din instituţie. Interpretarea numărului copiilor rezidenţi la un anumit moment în instituţie depinde de tipul acesteia. De exemplu, maternitatea nu este o instituţie de plasament sau de tip rezidenţial pentru copii. Maternitatea este însă prima posibilitate de abandon al nou-născutului. Situaţia ideală ar fi ca toţi copiii să fie externaţi în familia naturală. Realitatea ne arată însă că o parte din ei sunt abandonaţi anume în maternităţi. La un moment ulterior, numărul copiilor abandonaţi este egal cu numărul nou-născuţilor rămaşi în maternitate + numărul copiilor transferaţi către alte servicii de tip rezidenţial + numărul copiilor transferaţi în alte secţii spitaliceşti, datorită stării de sănătate. Cu alte cuvinte, există un procent de copii care, după ce au fost abandonaţi în maternităţi, vor intra ulterior în sistemul rezidenţial, prin instituţionalizări succesive. 14 Anuarul Statistic al Republicii Moldova, Departamentul Statistică şi Sociologie, 2003 (date demografice pentru 2002/2003 copii de vârsta 0-5 ani (total fete, băieţi)).

39 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 37 În instituţiile medicale de tip spital/secţie de pediatrie sunt plasaţi copiii bolnavi care, în urma tratamentului, ar trebui să părăsească instituţia spre familie. În realitate însă nu toţi copiii vindecaţi merg în familie, o parte fiind abandonaţi de părinţi. Studiul prezintă date referitoare la numărul copiilor în această situaţie în funcţie de vârsta la care au fost abandonaţi. La fel ca şi în cazul maternităţii, procentele au semnificaţie doar coroborate cu numărul total de internări raportate la unitatea de timp agreată. Spre deosebire de maternitate, unde toate intrările copiilor erau din familie (mama gravidă), în cazul pediatriei avem intrări şi dinspre maternitate în ambele ipostaze: copilul abandonat în maternitate devine copil abandonat în pediatrie prin transfer, precum şi copilul bolnav în maternitate dar neabandonat poate fi abandonat după transferul în pediatrie. Urmând şirul logic, exemplificăm astfel de situaţii şi pentru centrul de plasament, şcoli-internat şi case de copii. VÂRSTA COPIILOR LA MOMENTUL ABANDONULUI Analiza datelor prin prisma indicatorului vârsta copilului se referă la numărul total de 650 de copii. Numărul copiilor abandonaţi este mai mare la categoria de vârstă foarte mică 0-4 zile (36,9%) şi la categoria cu vârste de peste 3 ani (24,8%). Reiese că pericolul cel mai mare există imediat după naştere, când mamele, de cele mai multe ori confuze, îşi abandonează copilul, tocmai când acesta ar avea cea mai mare nevoie de îngrijire şi dragoste maternă pentru a-şi construi un ataşament afectiv, care constituie baza pentru toate relaţiile viitoare ale copilului şi determină dezvoltarea lui. Fig. 3. Vârsta copilului la momentul abandonului În 91,5% de cazuri copiii cu vârste de peste 3 ani sunt abandonaţi în şcolile-internat, în vreme ce 99,1% dintre copiii de 0-1 lună sunt abandonaţi în maternităţi. Maternitatea este locul unde ar trebui dezvoltate servicii specializate de consiliere, sprijin adresat femeilor însărcinate şi mamelor în vederea prevenirii acţiunilor de abandon. Este esenţial să menţionăm importanţa vârstelor mici pentru dezvoltarea ulterioară a copilului şi şansele acestuia de a se reîntoarce în familie. Literatura de specialitate din domeniul psihologiei şi asistenţei sociale a abordat cu generozitate teoria ataşamentului şi implicaţiile negative pe care lipsa acestuia le poate avea asupra copilului şi a dezvoltării sale. Ataşamentul permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al lui însuşi şi al respectului de sine. Interacţiunea este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului faţă de părinţi. Ataşarea copilului nu se face faţă de persoana care oferă numai hrană şi îngrijiri, ci faţă de persoana care comunică emoţional cu el. 15 Ataşamentul începe la naştere, 15 Bowlby, J., Clinical Application of Attachment Theory. A secure base, Tavistock/Routledge, London, 1989.

40 38 Abandonul copiilor în Republica Moldova se construieşte gradual şi devine activ după vârsta de trei luni. Dacă e un ataşament sănătos, copilul îşi va achiziţiona autonomia şi competenţa dată de încrederea în sine. Ataşamentul slab va fi o neşansă pentru copil şi va conduce la dezvoltarea unei personalităţi disarmonice (impulsive, dezechilibrate emoţional, nesigure, anxioase, isterice etc.). Copiii care nu au avut şansa de a-şi construi un ataşament securizant, vor fi părinţi lipsiţi de dragoste şi afectivitate şi ei înşişi nu se vor simţi demni de dragoste şi sprijin. studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi. Informaţiile vor fi analizate făcând o diferenţiere între iniţiatorul şi decidentul plasamentului. Pentru a putea dezvolta strategii care să împiedice abandonul copiilor este important să înţelegem cum au ajuns copiii în aceste instituţii, cine a fost iniţiatorul plasamentului, cine a decis plasamentul şi care au fost cauzele determinante ale acestora. Fig. 4. Iniţierea şi decizia cu privire la plasamentul copilului Lipsa ataşamentului determină neîncrederea în ceilalţi şi în sine însuşi, ducând la culpabilizări, reţineri, incapabilitate de a se controla. Pe viitor copilul are tendinţa de a se lăsa pradă emoţiilor negative şi poate deveni incapabil de a construi relaţii cu ceilalţi. Ataşamentul constituie baza pentru toate relaţiile viitoare şi un puternic factor pentru dezvoltarea copilului şi adultului. PLASAMENTUL COPIILOR ÎN INSTITUŢII Acest subcapitol conţine informaţii cu privire la situaţia celor 207 copii care, la momentul Există mai mulţi actori implicaţi în iniţierea plasamentului copiilor. Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mare este gradul de implicare a sectorului de sănătate, copiii fiind plasaţi în instituţiile medicale sau centrele de plasament. Se observă implicarea mai activă a autorităţii tutelare şi a familiei pe măsură ce creşte vârsta copilului. Familiei îi revine rolul principal în cazul copiilor cu probleme grave de sănătate. Nu există un sistem unitar cu privire la decizia de plasament al copiilor în instituţii, iar eforturile actorilor implicaţi necesită o mai bună coordonare. Ministerele Educaţiei şi al Muncii şi Protecţiei Sociale se implică nemijlocit în luarea deciziei, înregistrând respectiv 100% şi 92,9% dintre cazuri. Instituţiile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii efectuează plasamentul în coordonare şi cu participarea autorităţii tutelare, fără implicarea ministerului. INIŢIERE Autoritatea tutelară raională a fost cea care în 38,2% dintre cazuri a iniţiat plasamentul copilului, urmată de iniţiativa familiei 28,5% şi cea a medicilor de familie/instituţiilor medicale 20,2%. În cazul copiilor mici, se observă importanţa majoră pe care o are medicul de familie în identificarea situaţiilor de risc, acesta fiind, de fapt, principalul actor care sesizează şi iniţiază plasarea copilului în instituţiile medicale 55,6% şi centre de plasament 28,3%. Pentru copiii mai mari din şcolile-internat, autoritatea tutelară raională este cea care iniţiază plasamentul acestora 58,1%. Părinţii sunt cei care iniţiază plasamentul copiilor în centrele de plasament în proporţie de 30,9%, iar în casele de copii în 100% dintre cazuri, datorită bolii copiilor.

41 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 39 DECIZIE În vreme ce plasamentul copiilor în instituţiile medicale este decis, în majoritatea cazurilor, de către instituţia medicală (îndreptarea instituţiei medicale în 55,6%, cazuri şi demersul autorităţii tutelare doar în 27,7% dintre cazuri), decizia plasării copiilor în centrul de plasament este luată preponderent ca urmare a demersului întreprins de către autoritatea tutelară 67,2%. În ceea ce priveşte plasamentul copiilor mai mari în şcolile-internat şi casele de copii, decizia este luată de ministerele în subordinea cărora se află cele două tipuri de instituţii, respectiv Ministerul Educaţiei (100%) şi cel al Muncii şi Protecţiei Sociale (92,9%). LOCUL DE PROVENIENŢĂ ŞI CAUZELE PLASĂRII COPIILOR ÎN INSTITUŢII Datele din acest capitol se referă la eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi. Fig. 5. Locul de provenienţă a copilului Cu toate că motivele plasării copiilor în sistemul instituţional-rezidenţial sunt multiple şi complexe, totuşi primele patru locuri atrag atenţia în mod special. Este vorba de dificultăţile materiale, statut de mamă solitară, factori ce ţin de abuz/neglijare a copilului şi starea de sănătate a copilului. Fig. 6. Cauzele plasării copilului în instituţie (%) Majoritatea copiilor, 69,1%, au ca loc de provenienţă mediul familial. Acest procent variază în funcţie de tipul instituţiei, cel mai ridicat, 100%, fiind înregistrat în casele de copii şi şcolile-internat, urmat de centrele de plasament 54,9%. Plasarea copiilor în instituţie este determinată de un complex de factori, cu alte cuvinte acţiunea combinată a două sau mai multe motive au determinat decizia de abandon al copilului. Motivul indicat cel mai frecvent este dificultatea materială întâmpinată de familie 96,6% dintre cazuri, urmat de cazurile mamelor solitare 60,4%, de abuz/neglijare a copilului 36,7% şi sănătatea copilului 21,2%. Alte cauze identificate sunt: vârsta mamei-minore, părinţi în detenţie, probleme legate de sănătatea părinţilor, alcoolismul, dispariţia sau decesul părinţilor etc. Studiul nu oferă o ierarhie a cauzelor abandonului pentru fiecare copil, însă frecvenţa foarte înaltă a răspunsului dificultăţile materiale sau mama solitară, urmate de abuz/neglijare şi sănătatea copilului, conturează clar portretul familiei în care se produce abandonul.

42 40 Abandonul copiilor în Republica Moldova Chiar dacă în unele situaţii dificultăţile materiale nu reprezintă neapărat cauza determinantă a abandonului, ele constituie un context negativ, care sporeşte riscul abandonului şi al instituţionalizării copilului în cazuri în care familia se confruntă şi cu alte probleme. În această ordine de idei, frecvenţa înaltă a acestei cauze (96,6%) denotă gradul foarte ridicat de vulnerabilitate a familiilor şi indică asupra necesităţii de dezvoltare la nivel comunitar a serviciilor de sprijin familial, care ar pune accentul pe prevenirea abandonului. Este semnificativ indicatorul abandonului copiilor născuţi din prima sarcină 21,7%, ceea ce arată necesitatea prevenirii acestor situaţii prin informare, educaţie, planificare familială, asistenţă socială etc. Din totalul celor 207 copii, mai mult de jumătate provin din cadrul unei familii monoparentale, în care mama este singurul părinte întreţinător care se ocupă de creşterea şi educarea copilului. Mama solitară s-a înregistrat drept una din cauzele abandonului în 60,4% dintre cazuri. Părinţii-taţi singuri apar mai rar în tabloul general al abandonului, fiind înregistrate doar 3 cazuri de tată singur, în care mama era decedată. Aproape toţi copiii, 200 din 207, provin din familii care se confruntă cu mari dificultăţi financiare. Adăugând şi faptul că o treime dintre copii (76 de copii) au experimentat situaţii de abuz/neglijare, vom avea tabloul complet al principalelor cauze care au generat plasamentul copiilor în mediul rezidenţial. Nu toate familiile care întâmpină probleme financiare îşi abandonează copiii, dar şansele de abandon cresc atunci când familia este compusă dintr-un singur părinte, când sursele de venit nu sunt sigure sau când abilităţile parentale nu sunt suficient dezvoltate şi susţinute de familia extinsă sau programe specifice. Problemele de sănătate ale copiilor se înregistrează drept una din cauzele abandonului în 21,2% dintre cazuri, iar uneori boala părinţilor îi îndeamnă pe aceştia să-şi instituţionalizeze proprii copii în 15% dintre cazuri. Astfel, datele referitoare la cauzele abandonului reprezintă un complex de factori dificultăţile materiale îmbinate cu situaţii de părinte singur, incapabil să asigure o îngrijire corespunzătoare copilului. Societăţile cu un sistem de asistenţă socială slab dezvoltat, caracterizate prin lipsa serviciilor sociale pentru copil şi familie, dar care au un sistem rezidenţial bine dezvoltat, recurg la plasamentul copiilor în instituţii din motive preponderent economice. Cu alte cuvinte, situaţiile de sărăcie concretizate în lipsa unei locuinţe adecvate, a unui venit minim stabil, imposibilitatea de a satisface nevoile de hrană şi dezvoltare a copilului, boala unui membru al familiei, alcoolismul părinţilor etc. determină familiile să recurgă tot mai des la alternativa instituţionalizării propriilor copii. În acest sens trebuie elaborate politici active de susţinere a familiilor, astfel încât acestea să poată gestiona situaţiile de risc/crize apărute la un moment dat. Sistemul financiar existent reprezintă un obstacol în calea implementării eficiente a politicilor aprobate în domeniul protecţiei copilului. Strategia Naţională privind Protecţia Copilului şi Familiei (SNPCF) promovează sporirea capacităţilor familiilor de a-şi îngriji copiii. Cu toate acestea, majoritatea fondurilor pe care sistemul le-a alocat copiilor vulnerabili, 73%, au fost direcţionate spre instituţiile de îngrijire rezidenţială 16. Deocamdată nu au fost alocate fonduri de la nivel central pentru dezvoltarea serviciilor alternative în cadrul comunităţii pentru sprijinirea copiilor şi a familiilor vulnerabile. Acesta este un factor determinant în referirea copiilor spre îngrijirea rezidenţială şi astfel împiedică dezvoltarea soluţiilor alternative în cadrul comunităţii. Până în prezent nu au fost făcute schimbări ale mecanismului finanţării de stat pentru susţinerea implementării SNPCF. 16 Evaluarea cadrului financiar de protecţie socială a copilului şi familiei, UNICEF, 2004 (în baza datelor din 2002).

43 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 41 Îngrijirea rezidenţială nu încurajează abordarea individualizată a copilului, nu stimulează aplicarea metodelor creative, deoarece nu există mecanisme de finanţare bazate pe rezultate. Sistemul financiar existent nu promovează referirea la serviciile sociale comunitare, deoarece cei care iniţiază procesul de plasament nu au responsabilităţi financiare (spre exemplu, autorităţile locale pot referi un copil în instituţiile de îngrijire rezidenţială finanţate direct de la bugetul de stat). Soluţiile de îngrijire rezidenţială sunt, din acest motiv, soluţii uşoare : ele sunt imediat accesibile şi, în majoritatea cazurilor, nu implică cheltuieli directe pentru persoanele implicate la nivel local. 17 Instituţionalizarea rămâne a fi principala modalitate de protecţie şi îngrijire a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească. Majoritatea copiilor, 94%, sunt plasaţi în instituţii tradiţionale de îngrijire rezidenţială şi doar 6% din ei beneficiază de serviciile comunitare şi de sprijin familial. 18 STATUTUL COPILULUI Analiza datelor prin prisma indicatorului statutul copilului, se refera la numărul total de 650 de copii. Doar 11 copii (1,7%) dintre cei 650 sunt orfani biologici, ceilalţi pot fi consideraţi drept orfani sociali, având părinţii în viaţă. Conform statutului juridic sunt plasaţi temporar în instituţie 44% (286 de copii), au statut de copil refuzat 29,4% (191 de copii), iar 21% (137 de copii) sunt părăsiţi prin acţiunea de abandon neformalizat. Statutul copilului constituie un factor important sub aspectul soluţionării definitive a problemei copilului. În instituţiile medicale, unde se abandonează majoritatea copiilor, în 16,7% dintre cazuri copiii nu au dosare, funcţia respectivă revenind autorităţii tutelare. Gradul scăzut de colaborare între instituţiile medicale şi autoritatea tutelară condiţionează această situaţie nefavorabilă, care împiedică dezlegarea cazurilor prin găsirea unor soluţii permanente pentru copii, cum ar fi reintegrarea în familia biologică/extinsă sau adopţia. Fig. 7. Statutul copilului Plasamentele temporare înregistrează procente ridicate în instituţii, după cum urmează: 74,7% dintre copii sunt plasaţi temporar în centrele de plasament; 74,6% sunt plasaţi în şcolile-internat; 100% sunt plasaţi în casele de copii, deşi în mod oficial raporturile menţionează că aceşti copii sunt plasaţi temporar, de fapt realitatea demonstrează permanenţa acestui plasament temporar în limitele majoratului copilului. Fig. 8. Statutul copilului abandonat în instituţii 17 Evaluarea cadrului financiar de protecţie socială a copilului şi familiei, UNICEF, 2004 (în baza datelor din 2002). 18 Idem.

44 42 Abandonul copiilor în Republica Moldova Datele ne indică asupra opţiunii părinţilor de a nu-şi abandona definitiv copiii dar, în acelaşi timp, şi asupra imposibilităţii de a-i menţine în cadrul familiei. În cazul plasamentelor în casele de copii, părinţii au ca motivaţie starea de sănătate a copiilor, familia nefiind capabilă să asigure îngrijirea şi recuperarea lor în cadrul mediului familial. Totuşi, noţiunea de copil plasat temporar are o semnificaţie relativă, deoarece instituţiile cu cel mai mare număr de copii plasaţi sub aceste auspicii nu dispun de specialişti care să lucreze cu familia, astfel încât temporar să însemne într-adevăr limitat în timp şi nu o noţiune care tinde din ce în ce mai mult să se transforme în permanent. În majoritatea cazurilor, regulamentele instituţiilor nu prevăd ce înseamnă, de fapt, temporar. În cazul centrelor de plasament, regulamentele acestora prevăd ca perioada de plasare a copiilor să nu depăşească 6 luni (în cazuri excepţionale, plasamentul se extinde până la maximum 12 luni), în vreme ce pentru şcolileinternat şi casele de copii aceeaşi noţiune de temporar are altă semnificaţie şi anume până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani şi implicit scoaterea acestuia din sistemul de protecţie. Nu pot fi subestimate consecinţele negative care se răsfrâng asupra copilului, generate de ambiguitatea termenului de plasament temporar. Folosirea statutului de copil plasat temporar este, câteodată, periculoasă, în sensul că blochează din punct de vedere juridic, administrativ şi tehnic orice iniţiativă cu privire la găsirea unei soluţii de permanenţă pentru copilul în cauză. Pentru copiii orfani şi copiii refuzaţi de către părinţi, lucrurile sunt clare, iar specialiştii în protecţia copilului pot lucra pentru identificarea serviciilor corespunzătoare în fiecare caz, propunând demersurile necesare pentru stabilirea unui mediu familial de permanenţă. Însă pentru copiii plasaţi temporar nu se poate face nimic, aceştia având părinţi din punct de vedere legal care, de fapt, de cele mai dese ori nu manifestă interes faţă de soarta copilului sau nu au capacitatea să menţină copilul în familie şi ajung să-l plaseze temporar într-o instituţie unde acesta va sta pe termen lung, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Un număr semnificativ de copii sunt abandonaţi prin refuzul părinţilor 29,4%. Dacă e să analizăm instituţia medicală, unde se abandonează majoritatea copiilor, procentul celor refuzaţi constituie 40,6%.

45 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 43 Acest statut oferă copilului şansa unor soluţii familiale permanente. Gradul cel mai înalt de vulnerabilitate revine copiilor (21%) care au fost părăsiţi de mamele lor fără formalizarea acestui act. Statutul respectiv implică eforturi considerabile în vederea aplicării măsurilor de protecţie adecvate necesităţilor de dezvoltare a copiilor. Actuala formă de organizare a instituţiilor conţine, în foarte mică măsură, personal de specialitate cu rol major în clarificarea statutului juridic al copilului şi acţiuni menite să scurteze perioada de şedere a acestuia în instituţie: asistenţi sociali, psihologi etc. Astfel, lipsa anumitor documente din dosarul copilului poate contribui la prelungirea perioadei de şedere a copilului în instituţie (de exemplu, lipsa actelor de identitate împiedică identificarea familiei naturale şi astfel reintegrarea copilului sau poate întârzia adopţia copilului de către o potenţială familie adoptivă). Referitor la dosarele copiilor, acestea există în proporţie de 100% în cazul centrelor de plasament/ şcolilor-internat/caselor de copii, în vreme ce instituţiile medicale au dosar doar pentru 83,3% dintre copii. În cele mai multe dintre instituţii nu se foloseşte ca instrument de lucru planul individual de protecţie care, pe lângă beneficiile scurtării rezidenţei copilului în instituţie, introduce obligativitatea completării tuturor datelor personale ale copilului, precum şi cele legate de familia sa, stabilind în acest fel statutul copilului şi al familiei. rezidenţiale: centre de plasament, şcoli-internat, case de copii. STAREA DE SĂNĂTATE ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI Datele despre starea sănătăţii şi dezvoltarea copiilor se referă la eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi. Pentru 21,2% de copii starea sănătăţii se indică drept una dintre cauzele abandonului. În 32,6% dintre cazuri, copiii au suportat complicaţii la naştere şi 21,1% s-au născut prematur. Majoritatea copiilor se confruntă cu probleme de sănătate fizică şi neuropsihică, inclusiv 70,5% suferă de diverse maladii somatice/neurologice, iar 43% de insuficienţe psihofizice. De cele mai multe ori, copiii sunt marcaţi de întârzieri în dezvoltarea lor fizică şi psihică. Un procent considerabil de copii, 32,4%, au experimentat în familii situaţii de abuz şi neglijare. Situaţii severe se întâlnesc la copiii plasaţi în casele de copii şi centrele de plasament. Pentru copiii din casele de copii dezvoltarea fizică şi neuropsihică nu corespunde vârstei cronologice în 100% de cazuri, pentru copiii din centrele de plasament aceşti indici constituie respectiv 39,8% şi 81,4%. Fig. 9. Întârzieri în dezvoltare Îngrijorător este faptul că acei copii abandonaţi în instituţiile medicale reprezintă un grup potenţial de copii care vor popula centrele de plasament/şcolileinternat, cu şanse din ce în ce mai reduse de a se reîntoarce în mediul familial. Dacă intervenţia specialiştilor în asistenţa socială s-ar realiza în locul şi momentul producerii abandonului, s-ar reduce numărul de plasamente ale copiilor din instituţiile medicale către instituţiile

46 44 Abandonul copiilor în Republica Moldova Complicaţii la naştere Pentru cei 207 copii abandonaţi care se aflau în instituţii la momentul studiului, instituţia nu deţinea informaţii despre complicaţiile suportate de aceşti copii la naştere în 52,7% dintre cazuri şi despre termenul sarcinii la naştere în 37,7% dintre cazuri. Analiza datelor înregistrate în dosarul copilului arată că: 32,6% dintre copii au suportat complicaţii la naştere; pentru copiii din casele de copii şi centrele de plasament, acest indicator fiind de 50% dintre cazuri. 20,1 % dintre copii s-au născut prematur, acelaşi indicator pentru copiii din casele de copii şi centrele de plasament fiind respectiv de 35,6%, şi 20,5%. Insuficienţe psihofizice La capitolul dezvoltării copiilor abandonaţi se înregistrează un spectru de răspunsuri, de la normal la diverse forme de insuficienţe, întârzieri în dezvoltare şi devieri comportamentale. 43% de copii sunt marcaţi de diverse insuficienţe psihofizice. Acest indicator constituie 100% pentru copiii din casele de copii şi 57,5% pentru cei din centrele de plasament. Devieri de comportament înregistrează 5,3% din numărul total de copii evaluaţi. Copiii din centrele de plasament prezintă comportamente deviante în 15,9% cazuri. Abuz şi neglijare Datele arată că un procent de 32,4% dintre copii au experimentat o dată cu abandonul şi situaţii de abuz/ neglijare din partea membrilor familiei. Majoritatea copiilor care au suferit de abuz sau neglijare au fost identificaţi în instituţiile medicale: 72,2% au fost neglijaţi şi 22,2% au suportat abuz fizic. Fig. 10. Abuzurile suportate de copil Este dificil de apreciat dacă starea de sănătate a copiilor abandonaţi, întârzierile în dezvoltare şi alte manifestări ale dezvoltării psihofizice se datorează plasamentului în mediul instituţional, particularităţilor de sănătate şi dezvoltare a copiilor sau abuzurilor şi neglijării cu care aceştia au fost trataţi în familie. Fig. 11. Probleme de sănătate În 31,4% dintre cazuri dezvoltarea fizică a copiilor nu corespunde vârstei cronologice şi în 55,6% cazuri copiii întârzie în dezvoltarea neuropsihică. Pentru copiii din casele de copii dezvoltarea fizică şi neuropsihică nu corespunde vârstei în 100% de cazuri, pentru copiii din centrele de plasament aceşti indici constituie respectiv 39,8% şi 81,4%. Majoritatea copiilor, 70,5%, suferă de maladii somatice şi/sau neuropsihice. Frecvenţa acestora este de 100% de cazuri pentru copiii din casele de copii şi de 90,3% pentru cei din centrele de plasament.

47 45 POVEŞTI ADEVĂRATE PETRU Destinul lui Petru este unul tragic şi nimeni nu poate fi învinuit de ceea ce i s-a întâmplat. Băieţelul s-a născut într-o familie completă, care l-a aşteptat cu nerăbdare. Este un fiu şi un nepot dorit, însă boala i-a furat copilăria. La un an de zile, Petru are mai multe maladii decât poate aduna un om într-o viaţă, iar specialiştii sunt sceptici în ceea ce priveşte recuperarea lui. Plasarea lui Petru la internat a fost singura cale de a-l ţine în viaţă. Părinţii, ambii încă studenţi, abia de-ar reuşi să întreţină un copil sănătos, unul grav bolnav fiind pentru ei o povară prea grea. Ei l-au adus pe Petru la centru cu lacrimi în ochi şi continuă să-l viziteze de 2-3 ori pe săptămână. Copilul nu este lipsit de dragostea părinţilor, atâta doar ca aceştia nu-l pot lua acasă. Este un caz foarte trist, când familia s-a destrămat nu din vina cuiva, ci a circumstanţelor nefavorabile. Părinţii lui Petru nu sunt singurii care au fost nevoiţi să-şi lase fiul într-o casă de copii din cauza bolii. Mii de copii ajung în aceeaşi situaţie, boala fiind una dintre cauzele determinante la plasarea copiilor în instituţii. Aici copiii sunt supravegheaţi de specialişti, ceea ce o familie obişnuită nu le poate oferi, fiind şi ea lipsită de sprijinul comunităţii şi a societăţii. Timp de un an, cu îngrijirea medicilor şi a asistenţilor, Petru a progresat enorm. Dacă la început nu făcea practic nici o mişcare, acum el reacţionează la voci şi chiar schiţează din când în când câte un zâmbet. Părinţii lui speră că într-o zi îşi vor redresa situaţia materială şi vor fi în stare să-şi ia fiul acasă, însă acest lucru nu pare să se întâmple prea curând. La Centrul de Plasament, Petru poate rămâne doar până la vârsta de 6 ani. După asta el va fi transferat la casa pentru copii cu deficienţe mintale de la Orhei. Părinţii îl vor putea vizita şi acolo. E bine totuşi că nu se dezic de el. Ce înseamnă pentru copiii bolnavi să fie plasaţi în case de copii nu poţi înţelege pe deplin fiind pe dinafară. Nu e în puterile noastre să apreciem dacă îngrijirile medicale calificate pot înlocui familia şi sentimentul de a fi acasă. Ştim însă cu toţii că, de multe ori, boala poate fi tratată şi fără medicamente, în schimb afecţiunea părinţilor nu poate fi înlocuită cu nimic.

48 46 Abandonul copiilor în Republica Moldova TRASEUL COPILULUI ABANDONAT Informaţiile prezentate în acest capitol se referă la cei 650 de copii cuprinşi în studiu, 207 dintre care au rămas în prima instituţie, iar ceilalţi 443 de copii au urmat trasee diferite, unii dintre copii străbătând mai multe instituţii din cadrul sistemului. La ieşirea din prima instituţie, acestor copii li s-au oferit diferite opţiuni, de la soluţii rezidenţiale la cele familiale permanente. Tabloul general pentru toţi copiii cuprinşi în studiu (650), după ce o parte din ei (443) au părăsit instituţia primului abandon, arată în felul următor: doar în 22,2% dintre cazuri copiilor li s-au oferit soluţii permanente familiale (reintegrarea în familia biologică/extinsă, tutela, adopţia copilului). doar în 1,4% dintre cazuri sistemul a oferit copiilor soluţii temporare alternative de tip familial case de copii de tip familie (7 copii) sau asistenţă parentală profesionistă (2 copii). majoritatea copiilor, 75,6%, au rămas în sistem, fie că se aflau în continuare în prima instituţie, unde au fost abandonaţi, fie că şi-au continuat traseul prin instituţii medicale sau de tip rezidenţial. Traseul copilului poate fi constituit din trei intervale: a) Familie instituţie b) Periplu instituţional c) Instituţie mediu familial/alternativă. a) Familie instituţie este partea esenţială şi cea mai sensibilă a traseului. Este locul la care se poate interveni cel mai uşor în vederea prevenirii abandonului. Serviciile de asistenţă socială dezvoltate masiv în ţările ce doresc să controleze abandonul de copii sunt direcţionate în acest segment. Acţionarea în această zonă împiedică scoaterea copilului din mediul familial, cultural, etnic, comunitar etc. Se consideră argumentat pe studii cost beneficiu, că este cea mai ieftină şi benefică intervenţie în prevenirea abandonului. b) Periplu instituţional. Lungimea acestui traseu depinde de vârsta copilului, starea lui de sănătate, statutul juridic şi criteriile de admisie ale instituţiilor ministerelor de resort. Cu cât vârsta este mai mică la data abandonului potenţial, numărul instituţiilor străbătute este mai mare şi invers. Excepţie fac cazurile de reuşită a soluţiilor permanente la vârste mici reintegrarea în familie sau adopţia. Cei 443 de copii au părăsit prima instituţie către următoarele direcţii: Soluţii permanente, familiale: reintegrarea în familia naturală, integrarea în familia lărgită, tutela sau adopţia copilului. Soluţii temporare. Aceste soluţii se referă la situaţiile când copilul părăseşte instituţia pentru prima dată, dar rămâne în interiorul sistemului de protecţie, trecând dintr-o formă de ocrotire în alta. Astfel, sistemul oferă soluţii temporare: de tip familial (casa de copii de tip familie, ocrotire la asistent parental); de tip rezidenţial/instituţional (centru de plasament, casa de copii, şcoala-internat, instituţie medicală). Dacă e să analizăm direcţiile urmate de copii la ieşire din prima instituţie în funcţie de statut, în majoritatea cazurilor putem constata următoarele: copiii cu statut de refuzat pleacă în adopţie, instituţiile medicale şi cele rezidenţiale copiii plasaţi temporar pleacă în familiile biologice/ extinse, mai puţin sunt transferaţi în instituţiile medicale sau rezidenţiale copiii părăsiţi prin abandon neformalizat sunt transferaţi în instituţiile medicale sau rezidenţiale. Lipsa clarităţii privind identitatea şi statutul juridic al acestor copii împiedică găsirea soluţiilor permanente familiale.

49 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 47 Fig. 12. Direcţiile de ieşire din prima instituţie în funcţie de statut (din 443 de copii) Până în momentul în care au părăsit prima instituţie de abandon, cei 443 de copii au petrecut în ea diferite perioade de timp. Durata cea mai scurtă, de până la 1 lună, are frecvenţa cea mai înaltă 67,3%. Acest lucru se explică prin faptul că majoritatea copiilor, 62,6%, au fost iniţial abandonaţi în instituţiile medicale, statutul cărora nu admite aflare îndelungată nejustificată. Un procent semnificativ, 21,4%, se referă la copiii, care s-au aflat în prima instituţie timp de 1 3 luni. Şedere mai îndelungată, peste 6 luni, se înregistrează în 6,1% dintre cazuri, ele fiind reprezentate de plasamente în instituţiile rezidenţiale. Analiza direcţiilor de ieşire în funcţie de vârstă conturează anumite tendinţe doar în cazuri de: adopţie 75,4% sunt copii în vârstă de 0-10 zile soluţii temporare de tip familial (CCTF sau APP) 77,8% sunt copii în vârstă de peste 1 an. Fig. 14. Durata şederii copiilor în prima instituţie (din 443 de copii) Celelalte direcţii de ieşire din instituţia primului abandon nu înregistrează legităţi semnificative în funcţie de vârstă. Tipul instituţiei, în care se produce abandonul, determină dinamica şi direcţia primului pas din traseul copilului. Astfel, cel mai mare număr de copii au părăsit instituţiile medicale (87,8%, 389 de copii din 443). Fig. 13. Dinamica transferului copilului din instituţia primului abandon În ceea ce priveşte copiii, care au rămas în instituţia primului abandon (207 copii), durata şederii lor în instituţia respectivă este mai îndelungată peste 6 luni în 55,6% dintre cazuri. De menţionat că majoritatea acestor copii, 91,3%, se aflau în instituţiile rezidenţiale, care, spre deosebire de cele medicale, acceptă instituţionalizarea pe termen lung. Analizând mai detaliat tabloul periplului instituţional sub aspectul numărului de mişcări ale copilului prin sistem, descoperim că 34% din copii au străbătut cel puţin două instituţii, fie medicale, fie rezidenţiale.

50 48 Abandonul copiilor în Republica Moldova Fig. 15. Numărul de instituţii, în care s-a aflat copilul (din 650 de copii) c) Instituţie mediu familial/alternativa în urma intervenţiilor serviciilor specializate sau în absenţa acestora, a diverşilor profesionişti din sistem, un număr de copii instituţionalizaţi revin în mediul familial sau în alternative de tip familial. Serviciilor sociale mature le este caracteristic să sară peste etapa periplului instituţional şi, dacă nu reuşesc prevenirea în prima parte a traseului, trec direct la alternativele de tip familial. Studiul relevă ca modalităţi de dezinstituţionalizare următoarele situaţii: Reintegrarea în familia naturală. 62 de copii din numărul total de 443 au fost reintegraţi în mediul familial; numărul cel mai mic al reintegrărilor se constată la casele de copii, maternităţi şi şcoliinternat, în vreme ce centrele de plasament au reintegrat un număr de 35 de copii. Integrarea în familia lărgită 8 copii. Instituirea tutelei 13 copii. Adopţia. Cel mai ridicat număr al adopţiilor se observă la categoria copiilor de vârstă mică aflaţi în instituţiile medicale: 42 de copii din maternităţi, 14 copii din secţii pediatrice, 4 copii din centrele de plasament şi doar 1 copil din şcoala-internat. De menţionat că toate adopţiile făcute în perioada de realizare a studiului au fost naţionale, datorită suspendării adopţiilor internaţionale în perioada vizată de studiu. Ieşirea spre case de copii de tip familie (CCTF) 7 copii. CCTF reprezintă o alternativă mult mai bună decât instituţia. Observăm că astfel de plasamente sunt foarte puţine la număr. Putem interpreta acest rezultat ca o lipsă de acţiuni menite să recruteze şi să pregătească familii pentru a lua în îngrijire copii de vârste mici, cu probleme de sănătate, cu disabilităţi etc. fără un plan de dezvoltare pe termen mediu şi lung, sistemul CCTF riscă să rămână în forma sa actuală. Plasamentul la asistenţi parentali profesionişti (foster) 2 copii. Această alternativă de tip familial, în condiţiile lipsei unei identităţi legale, rămâne dezvoltată doar la nivelul proiectelorpilot, implementate cu finanţarea donatorilor, în colaborare cu autorităţile publice locale. Astfel, replicarea acestei forme de protecţie, la nivel de ţară, reprezintă o problemă.

51 49

52 50 Abandonul copiilor în Republica Moldova Este important de menţionat că în teoria asistenţei sociale se vorbeşte despre planul individual de protecţie care se referă la acel complex de măsuri ce vor face copilul apt de reintegrare în mediul familial/ adopţie, obiective numite finale sau de permanenţă în contextul acelui plan. Planul individual de protecţie se implementează de către serviciile de asistenţă socială prin operaţionalizarea unor servicii. Plasamentul copiilor în servicii de tip rezidenţial este favorizat de lipsa specialiştilor; instituţiile nu dispun de personal specializat pentru a lucra cu copilul şi familia acestuia în vederea dezinstituţionalizării. Astfel, deciziile pentru viitor în privinţa copilului vizează instituţionalizarea ca unica soluţie. Accesul copiilor în aceste instituţii este mult prea facil, nu există masuri de responsabilitate a părinţilor şi nu există reguli stricte care să menţioneze faptul că acel copil va sta pe o perioadă determinată de timp în instituţie. În majoritatea instituţiilor rezidenţiale copiilor nu li se dezvoltă planuri individuale de protecţie, care să specifice durata maximă a şederii copilului în îngrijirea rezidenţială, pentru ca plasamentul să aibă într-adevăr un caracter temporar. Prin urmare, copiii plasaţi aici au toate şansele să-şi petreacă restul copilăriei în mediul rezidenţial. Dacă la această situaţie adăugăm şi faptul că majoritatea instituţiilor rezidenţiale nu dispun de personal calificat necesar din punct de vedere numeric şi al profesiilor (asistenţi sociali, psihologi, kinetoterapeuţi etc.), atunci este şi mai clar că, odată intrat copilul în mediul rezidenţial, există puţine şanse ca el să fie scos de acolo. Perioada de studiu nu permite analiza numerică a eşecurilor dezinstituţionalizării. Acest aspect ar trebui însă dezvoltat ulterior, deoarece el ar putea acţiona pe viitor ca mecanism de feed-back pentru ajustarea intervenţiilor specifice necesare măririi gradului de reuşită. Pot exista situaţii când, datorită unor evaluări psihosociale incorecte, specialiştii pot decide că familiile sunt pregătite din punct de vedere emoţional-social-economic să-şi primească înapoi copilul. După o perioadă însă problemele nerezolvate, aflate în stare latentă, pot escalada ducând la o stare de criză la nivelul familiei, ceea ce poate determina abandonul repetat. Această situaţie este extrem de traumatizantă pentru copil, studiile arătând că trauma generată de plasamente succesive este mai profundă decât cea generată de un singur plasament. Copilul îşi asumă în totalitate eşecul reintegrării şi dezvoltă sentimente de subapreciere cu privire la propria persoană.

53 Fenomenul abandonului copiilor în instituţii 51

54 52 Abandonul copiilor în Republica Moldova POVEŞTI ADEVĂRATE VICTORIŢA La 3 ani, Victoria este un mic adult. Indiferent dacă se joacă, vorbeşte sau ascultă, face toate aceste lucruri cu o oarecare filozofie, cunoscută doar ei. Când e împreună cu ceilalţi copii, se transformă în educatoare le spune ce să facă, îi împacă dacă aceştia se ceartă şi le răspunde la întrebări. Din păcate, Victoria nu are o familie care să se bucure de toate calităţile ei: este un copil abandonat. Mai bine spus, Victoria are mamă, ca şi majoritatea copiilor din instituţiile de îngrijire a copiilor din Moldova, dar aceasta nu se interesează de soarta ei. Când au găsit-o asistenţii sociali, femeia era la închisoare, unde îşi ispăşea cei şapte ani pentru furt. Iniţial se părea că vestea că fiica sa e într-o instituţie şi că ar putea să o vadă a însufleţit-o. A cerut chiar şi o întrevedere, rugăminte îndeplinită imediat de către lucrătorii sociali. A fost o întâlnire emoţionantă. Mama a plâns la vederea copilului şi era încântată să afle că fetiţa ştie poezii şi cântece. A spus că regretă tot ce s-a întâmplat şi că ar vrea să o ia acasă pe Victoria, atunci când va ieşi la libertate. Se părea că fetiţa îşi va recăpăta familia, iar angajatele Centrului de Plasament pentru Copii începuseră chiar să-i perfecteze actele. Pe toată această perioadă, din închisoarea în care se afla, mama Victoriei se arăta mai bucuroasă ca oricând să fie împreună cu fetiţa. Această dorinţă a ei, de a începe o viaţă nouă, a cântărit greu atunci când a fost anunţată amnistia. A fost printre primele care au fost eliberate. Ne gândeam că va veni să-şi vadă copilul chiar din prima zi, însă a trecut o lună, două, şi ea nu a apărut. Am încercat să facem cercetări să vedem ce s-a întâmplat, însă nimeni nu ştie nimic. Astăzi deja nu ne mai facem speranţe deşarte, spun asistenţii sociali. Victoria însă, fără să cunoască toate aceste detalii, îşi continuă viaţa în instituţia sa, fără drept de amnistie... Din când în când mai întreabă despre femeia din închisoare, pe care o numeşte mamă, dar pe zi ce trece, Centrul de Plasament devine tot mai mult familia ei. Fără a şti ce înseamnă un frate sau o soră de sânge, fetiţa oferă aceste sentimente copiilor din grupa sa. Timpul trece, iar noi nu ştim ce să facem cu ea. O aşteptăm încă pe mama ei, care, oficial, nici nu a refuzat-o, dar nici nu vine să o ia. Este cel mai ambiguu statut pe care îl poate avea un copil în instituţie statutul copilului plasat temporar şi uitat. 1

55 53 POVEŞTI ADEVĂRATE În situaţia Victoriei se află sute de copii din Moldova. Părinţii îi plasează temporar în instituţii şi se duc în lume să rezolve problemele. De multe ori însă, după expirarea termenului, copiii sunt uitaţi şi îşi continuă viaţa după tiparele sistemului şi fără familie până la vârsta când este prea târziu ca să mai fie adoptaţi. Copiii suferă din cauza statutului lor neclar. Pe de o parte, ei nu sunt abandonaţi, dar nici nu au vreo perspectivă de a fi adoptaţi de o familie iubitoare. 2

56 54 Abandonul copiilor în Republica Moldova

57 55 6 FAMILIA COPILULUI ABANDONAT

58 56 Abandonul copiilor în Republica Moldova FAMILIA COPILULUI ABANDONAT După cum s-a menţionat anterior, când a fost analizat statutul copilului, din numărul total de 650 de copii cuprinşi în studiu, doar 11 copii (1,7%) sunt orfani biologici. Datele prezentate mai jos se referă la eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi, astfel încât a fost posibilă colectarea mai multor date privind familia lor. În majoritatea cazurilor, 92,7%, copiii au părinţi, astfel procentul predominant de 88,9% reprezintă copiii care au ambii părinţi în viaţă. În mai mult de jumătate dintre situaţii, părinţii nu locuiesc împreună, sarcina creşterii şi educării copilului devenind responsabilitatea unui singur părinte, de regulă, a mamei. Mama solitară a fost înregistrată drept una din cauzele abandonului în 60,4% dintre cazuri. Părinţii-taţi apar mai rar în tabloul general al abandonului, ei fiind înregistraţi doar de 3 ori (0,4%) în cazul decesului mamei. Doar în 19,3% dintre cazuri taţii s-au interesat de propriul copil. Aceşti indicatori demonstrează că majoritatea taţilor au un grad scăzut de responsabilitate faţă de propriii copii. În 10,6% dintre cazuri ambii părinţi, deşi în viaţă, lipseau din familie. O parte considerabilă dintre copii, 68,6%, au fraţi/ surori, 47,3% dintre copii au fraţi/surori care cresc în afara familiilor, 42,9% au fraţi/surori care cresc în instituţiile rezidenţiale. Copiii sunt vizitaţi de părinţi sau alte rude în 57,5% de cazuri. De cele mai multe ori (83,2%) mamele sunt acelea care menţin relaţia cu copilul. 67,1% dintre familii locuiesc în altă zonă geografică decât cea în care se află plasat copilul, acest lucru făcând dificile vizitele părintelui. Apare întrebarea: de ce aceşti copii, ai căror părinţi trăiesc, ajung să fie plasaţi în mediul rezidenţial? Ce se întâmplă în interiorul familiei şi care este factorul care motivează o astfel de decizie de plasament al copiilor? Un prim factor identificat este acela că, deşi ambii părinţi trăiesc, fie că aceştia nu sunt căsătoriţi, fie că sunt căsătoriţi, dar nu locuiesc împreună. Fig. 16. Prezenţa ambilor părinţi în familie Per total, în 67,9% dintre cazuri părinţii nu locuiesc împreună. În multe dintre situaţii, 57%, tatăl lipseşte din familie. Acest lucru înseamnă că, de fapt, doar mama îşi asumă rolul de a creşte şi îngriji copilul în condiţii economice precare. În centrele de plasament, 97,3% dintre copii au ambii părinţi în viaţă şi doar în 19,1% dintre cazuri aceştia locuiesc împreună. Mai mult decât atât, au fost identificate situaţii în care ambii părinţi, 10,6%, lipseau din cadrul familiei, copiii putând fi pe bună dreptate consideraţi orfani sociali. Deşi studiul nu şi-a propus să analizeze cauzele lipsei părinţilor, acest indicator poate fi corelat cu statisticile existente privind emigrarea masivă a populaţiei peste hotarele ţării în scopul angajării în câmpul muncii.

59 Familia copilului abandonat 57 Drept consecinţă directă a acestui fenomen, de copii au fost lăsaţi fără îngrijirea ambilor părinţi. 19 Un alt factor constatat şi care este îngrijorător se referă la localizarea geografică a familiei vis-a-vis de instituţia unde se află copilul. În cele mai multe cazuri, per total 67,1%, familia se află la o distanţă considerabilă faţă de locul unde este plasat copilul. De menţionat faptul că centrele de plasament şi casele de copii există doar în patru municipii/localităţi ale ţării: Chişinău, Bălţi, Orhei şi Hânceşti. Astfel, 73,4% dintre părinţi au copii plasaţi în centre de plasament situate în alte raioane: 92,9% în case de copii, iar 56,5% în şcoli-internat. Fig. 17. Locul aflării familiei vizavi de copil care are efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a copilului. La imposibilitatea părinţilor de a-şi vizita mai des copiii se adaugă lipsa specialiştilor, care să aibă un rol clar în activităţile de prevenire a abandonului, la nivelul fiecărei comunităţi în parte. Potrivit studiului, copiii sunt vizitaţi de părinţi sau alte rude în 57,5% dintre cazuri, de cele mai multe ori, (83,2%) mama fiind cea care îşi exprimă interesul faţă de situaţia copilului prin stabilirea unei modalităţi de comunicare: vizite la instituţie, convorbiri telefonice, luarea acestuia în familie. Fig. 18. Persoanele ce s-au interesat de copil Practic nu există servicii sociale localizate în proximitatea beneficiarului, acesta fiind nevoit să parcurgă distanţe mari pentru a avea acces la ele. Din cauza depărtării, părinţii îşi pot vizita mai rar copiii, mai ales că şi costurile acestor deplasări sunt prea ridicate pentru mulţi dintre ei. În consecinţă, se produce o ruptură a relaţiei dintre părinte şi copil, 19 În decembrie 2003, Ministerul Educaţiei a înregistrat 22,976 de copii ai căror ambii părinţi lucrau peste hotare. Dezvoltarea psihologică a copiilor în familiile dezintegrate din Republica Moldova, conferinţe educative: QUO VADIS, Anatol Dubrovschi, Viceministru al Educaţiei, Chişinău, Mamele preferă să-şi viziteze copiii în instituţie şi doar în 5,1% dintre cazuri să-i ia în familie. Cel mai ridicat procent al gradului de interes al mamei se remarcă faţă de situaţia copilului plasat în casele de copii (100%), centrele de plasament (96,2%) şi şcolile-internat (75,6%), interesul scăzând în situaţia copilului plasat în instituţiile medicale (12,5%). Acest lucru se explică prin faptul că în cazul instituţiilor

60 58 Abandonul copiilor în Republica Moldova medicale, de cele mai multe ori copilul are statut de refuzat, părăsit prin abandon neformalizat şi, în consecinţă, nu are cine să se intereseze de el. Regulamentele de activitate a instituţiilor evaluate nu prevăd menţinerea unui registru de evidenţă a vizitelor copilului de către părinţi sau alte persoane. Consemnarea acestor vizite este importantă pentru evaluarea legăturii copilului cu familia şi monitorizarea evoluţiei statutului copilului în vederea găsirii soluţiilor de reintegrare într-o formă de protecţie de tip familial. Datele arată că nu există un sistem de înregistrare a vizitelor, astfel acestea nu sunt înregistrate în 75% dintre cazuri la instituţiile medicale şi în 57,8% dintre cazuri la şcolile-internat. Centrele de plasament, deşi dispun de registru de înregistrare a vizitelor, le consemnează doar în proporţie de 77,4%. Mai există alte modalităţi de înregistrare a vizitelor, cum ar fi consemnarea acestora în fişa medicală a copiilor. Acest lucru reflectă un model de gândire a familiilor care îşi instituţionalizează copiii, şi anume uşurinţa de a transmite responsabilităţile părinteşti către instituţiile statului. De aici uşurinţa de instituţionalizare nu numai a primului copil, dar şi al celui de al doilea, al treilea ş.a.m.d. Astfel, procentul cel mai ridicat se înregistrează în şcolile-internat unde 90,4% dintre copii, ce mai au fraţi/surori, îi au plasaţi în aceeaşi instituţie, urmat de centrele de plasament unde acest indicator este de 38,2%. În cazul fraţilor apropiaţi ca vârstă, aceştia pot fi plasaţi în cadrul aceleiaşi instituţii, dar problema se complică atunci când diferenţa e mai mare şi nu este posibilă plasarea acestora împreună. Asta se datorează împărţirii instituţiilor pe categorii de vârstă a copiilor. Se înregistrează un procent de 9,2% în cazul copiilor care au fraţii/surorile plasaţi în alte instituţii rezidenţiale. Fig. 20. Locul aflării fraţilor şi surorilor Toate instituţiile medicale sau de tip rezidenţial vor trebui să consemneze/înregistreze toate vizitele care se efectuează pentru fiecare copil în parte. Această dimensiune afectivă care ţine de legăturile copilului cu familia/ rudele/prietenii/ alte persoane, constitutie o importantă resursă pentru specialiştii care lucrează în vederea reintegrării copilului în mediul familial. Fig. 19. Înregistrarea vizitelor Din 207 copii evaluaţi: 142 copii au fraţi/surori 98 de copii au fraţi/surori, care cresc în afara familiei 89 de copii au fraţi/surori plasaţi în mediul rezidenţial. Faptul că statul poate avea grijă de unul dintre copii, incapacitatea familiei de a întreţine copilul din motive preponderent economice, determină părinţii, ca atunci când se confruntă cu o criză, să decidă cu uşurinţă plasarea în instituţie şi a celorlalţi copii. Mai ales că primul copil este bine hrănit şi îmbrăcat şi acest lucru nu obligă familia la nimic. Pe de altă parte, remarcăm o oarecare uşurinţă a primirii copiilor în sistemul rezidenţial, de natură a încuraja părinţii să repete istoria, respectiv de a-şi instituţionaliza şi ceilalţi copii, fără a fi pe deplin conştienţi de efectele pe care le are instituţionalizarea.

61 59 POVEŞTI ADEVĂRATE SOFIA ŞI ELENA Faţă de ceilalţi copii de la Centrul de Plasament, Sofia (6 ani) şi Elena (4 ani) sunt un pic mai norocoase. Ele se au una pe alta şi, chiar dacă trăiesc la casa de copii, se simt o familie. În plus, fetiţele au stat o perioadă cu mama lor, care, chiar dacă nu a avut suficienţi bani pentru a le asigura o viaţă mai bună, le-a oferit dragoste. După moartea mamei, surorile au simţit din plin toate nedreptăţile vieţii. Tatăl lor a uitat cu desăvârşire de existenţa copiilor şi nu a venit niciodată să le viziteze. Şi rudele au refuzat să le îngrijească, spunând că nici situaţia lor nu este mai bună. Astfel, Sofia şi Elena, care până nu demult aveau o familie, s-au pomenit abandonate de toţi cei pe care îi cunoşteau. Chiar şi aşa însă, cei doi copii nu s-au schimbat. Lucrătorii centrului spun că fetiţele sunt mereu bine dispuse, bucurându-i pe cei din jur cu prezenţa lor. Sunt foarte unite. Sora cea mai mare, Sofia, are grijă de cea mai mică şi o ajută la toate. E ca o mamă pentru ea. Pentru că este mai mare decât alţi copii, Sofia este şi un fel de portavoce a lor. Ea este prima care pune întrebări ce îi frământă la această vârstă: de ce avem nas, la ce ne trebuie urechi, cum văd ochii? Atunci când copiii nu înţeleg răspunsurile, tot ea le explică. Pentru toate beneficiile pe care i le oferă sora mai mare, Elena o răsplăteşte cu dragoste şi ascultare. Sunt mereu împreună, ne place mult să le vedem aşa. Nu toţi copiii sunt la fel de uniţi, spun educatorii. Totuşi, perspectivele care le aşteaptă atunci când vor mai creşte şi vor fi trimise într-o şcoală-internat nu sunt prea optimiste. Decalajul de vârstă le va despărţi în diferite instituţii şi atunci, pe lângă durerea de a nu avea părinţi, se va adăuga şi despărţirea una de alta. Ideal ar fi ca ele să fie adoptate de un singur cuplu, însă şi această perspectivă rămâne, deocamdată, un vis prea puţin realizabil. Deşi nu şi-a văzut copiii de ani de zile, oficial, tatăl lor le este încă familie. Numai în cazul în care el va fi decăzut în drepturi, fetiţele vor putea fi propuse spre adopţie.

62 60 Abandonul copiilor în Republica Moldova

63 61 7 SITUAŢIA COPILULUI ÎN INSTITUŢII

64 62 Abandonul copiilor în Republica Moldova SITUAŢIA COPILULUI ÎN INSTITUŢII În pofida limitelor studiului, acest capitol încearcă o privire de ansamblu asupra situaţiei copiilor plasaţi în instituţii prin prisma conceptului de dezvoltare integrată la vârsta copilăriei mici. Acest concept este unul relativ nou nu numai pentru Republica Moldova, dar şi pe plan global. Se analizează capacitatea instituţiilor de a asigura o îngrijire adecvată necesităţilor de dezvoltare a copiilor, specifice vârstelor mici 20. S-a ţinut cont nu numai de nevoile fizice ale copilului mic, dar şi de o categorie de drepturi, care sunt mai puţin evidente, cunoscute şi recunoscute în societate, cum ar fi prezenţa unui adult de care copilul să se ataşeze, care poate înţelege şi răspunde la semnele copilului, stimularea capacităţii copilului de a înţelege şi a se exprima, dezvoltarea unei anumite independenţe, susţinerea sentimentului propriei valori şi altele. S-au luat ca reper trei categorii de informaţii şi anume: dotarea bază materială a instituţiilor unde sunt plasaţi copiii, resursele umane existente şi calitatea serviciilor primite de copii în mediul de rezidenţă, din perspectiva nevoilor specifice vârstelor mici. În cadrul acestui subcapitol se fac referiri la dotarea materială a acestor instituţii/secţii, respectiv existenţa apei reci/calde, căldurii, alimentelor, lenjeriei, materialului didactic, camerelor cu funcţii specifice etc. Aşa cum sunt organizate instituţiile, acestea nu pot asigura satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor de vârste mici. Este firesc ca instituţiile să suplinească, pe perioada determinată, funcţiile specifice familiei, ce ţin de satisfacerea nevoilor fundamentale ale copilului: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Din păcate, instituţiile, cu mandat orientat spre satisfacerea nevoilor de dezvoltare armonioasă fizică şi mintală a copilului, se confruntă cu probleme care ţin de satisfacerea nevoilor bazale, respectiv asigurarea mediului de rezidenţă cu apă caldă, rece şi căldură. Fig. 21. Asigurarea cu apă rece, caldă şi căldură adecvată INFRASTRUCTURA INSTITUŢIILOR Cercetările studiului au cuprins 51 de instituţii, dintre care: 41 de instituţii medicale, 4 centre de plasament, 4 şcoli-internat şi 2 case de copii. Însă în instituţiile medicale s-a cercetat fiecare secţie, în care s-au înregistrat cazurile de abandon. Astfel, numărul total de chestionare completate este Anexa 1. Drepturile copiilor mici, pe categorii de vârstă: 0 3 ani, preşcolari, primii ani de şcoală.

65 Situaţia copilului în instituţii 63 Apa caldă poate fi considerată pe bună dreptate un lux, atunci când în 63,9% dintre cazuri instituţiile nu au beneficiat niciodată de apă caldă (67,9% maternităţi/secţii de lăuze şi spitale de copii/secţii pediatrice şi 50% din şcolile-internat nu au avut niciodată apă caldă). Apă rece curgătoare găsim uneori în 35,3% dintre instituţii, în vreme ce 2,8% din instituţiile medicale nu au beneficiat niciodată de căldura adecvată. Este greu de imaginat în ce condiţii supravieţuiesc copiii mici în anotimpul rece. În ceea ce priveşte asigurarea instituţiilor cu medicamente în volum necesar, acest indicator este realizat în proporţie de 87,4 % pentru toate instituţiile. Asigurarea copiilor cu alimente este realizată în proporţie de 100% în toate instituţiile şi în proporţie de 77,3% în secţiile pediatrice. Este insuficientă şi aprovizionarea cu pamperşi, acoperirea este de doar 2,8% din necesarul pentru copiii din instituţiile medicale şi de 50% în alte tipuri de instituţii. Astfel de condiţii nu oferă personalului, care îngrijeşte de copii, destul timp pentru activităţi de stimulare psihoemoţională a copiilor. Fig. 22. Asigurarea instituţiilor cu cele necesare îngrijirii copiilor Cele mai mari deficite se înregistrează în instituţiile medicale unde necesarul de lenjerie este acoperit în proporţie de 51,4%, iar cel de scutece/hăinuţe în proporţie de 40,4%. Un lucru foarte important la vârste fragede şi care are impact asupra dezvoltării ulterioare a copilului se referă la stimularea, dezvoltarea şi recuperarea acestuia prin diferite activităţi, într-un ambiant organizat, cu destinaţie specială pentru jocul copiilor. În spitalele de copii şi secţiile pediatrice lipseşte camera cu destinaţie specială pentru joc (86,4%), în timp ce în toate celelalte instituţii ea exista. Spitalele de copii şi secţiile pediatrice duc lipsă şi de obiecte necesare dezvoltării copiilor: jucării, jocuri formative, cărţi şi rechizite. Se ştie că pentru această categorie de vârstă jocul este extrem de important, fiind unicul mod de exprimare al copiilor. Datele studiului arată că pentru 26,2% cazuri din totalul copiilor externaţi din instituţiile medicale (389 de copii) durata şederii este mai mare decât o lună, iar vârstele mici sunt cruciale pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Un alt lucru relevat de studiu se referă la modalităţile de joc în aer liber. Se constată că spitalele de copii şi secţiile pediatrice promovează un model bazat pe jocul în interiorul instituţiei (deşi nu există spaţiu adecvat), facilitând în puţine cazuri, 16,7%, jocul copiilor în spaţii special amenajate, situate în afara instituţiei. Jocul, la această vârstă, reprezintă principala modalitate de cunoaştere şi de explorare a lumii înconjurătoare, de aceea este necesar ca acest proces să fie asigurat, organizat şi direcţionat. Din păcate, în spitalele de copii şi secţiile pediatrice, în 95,5% din cazuri nu există o persoană adultă care să îndeplinească acest rol.

66 64 Abandonul copiilor în Republica Moldova Deşi specialiştii conştientizează importanţa relaţiei dintre copil şi părinţi, în mare parte, instituţiile nu le oferă totuşi un cadru intim, atunci când au loc vizite. Fig. 23. Locul unde copiii cu persoanele ce-i vizitează petrec timpul Astfel, în cele mai multe dintre situaţii, aceste întâlniri se desfăşoară în salon (38,2%) sau, şi mai rău, pe coridoarele instituţiilor. Doar în 9,2% dintre instituţii există spaţii special amenajate pentru vizite, care să stimuleze şi, totodată, să ofere un cadru intim de dezvoltare a relaţiei dintre copil şi părinţii săi. Luând în considerare cele expuse mai sus, concluzionăm: aşa cum sunt organizate instituţiile, acestea nu pot asigura satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor de vârste mici. RESURSE UMANE Resursele umane sunt analizate din perspectivă atât cantitativă, în ce măsură numărul personalului corespunde numărului de copii din instituţii, cât şi calitativă, adică cât de pregătit este personalul să facă faţă provocărilor generate de îngrijirea şi protecţia copiilor mici în mediul rezidenţial. Analiza datelor indică un deficit al profesiilor care ar trebui să existe în domeniul social şi mai ales în cadrul instituţiilor rezidenţiale de ocrotire a copilului. Astfel, lipsesc profesionişti în asistenţa socială, psihologi. Doar două din patru centre de plasament dispun de asistenţi sociali, o singură instituţie medicală din 41, în timp ce în cadrul şcolilorinternat şi al caselor de copii nu există nici un asistent social. Datele indică un raport satisfăcător între numărul de personal şi numărul total de copii. În realitate însă numărul de personal implicat nemijlocit în îngrijirea copilului este mult mai mic şi reprezintă în medie o persoană la 14,2 copii. Instituţiile incluse în studiu, 51 la număr, sunt asigurate cu cadre medicale şi pedagogice, dar în majoritatea acestora lipsesc asistenţii sociali (94,1%), psihologii (74,5%), pedagogii (70,6%). Prezenţa în instituţii a acestor categorii de specialişti este crucială pentru dezvoltarea copiilor şi reintegrarea lor în familie. În ceea ce priveşte consolidarea capacităţilor profesionale a lucrătorilor, doar sectorul de sănătate asigură instruirea continuă a specialiştilor săi. Cadrele pedagogice şi cele din sfera asistenţei sociale nu beneficiază de oportunităţi de formare profesională continuă. Analizând şi celelalte categorii de profesionişti, se observă că personalul medical medicii şi asistentele medicale există în proporţie de 100% în cadrul tuturor instituţiilor incluse în studiu. De asemenea, personalul cu rol formativ-educativ se regăseşte în case de copii 100%, şcoli-internat 100%, centre de plasament 75%. Aceşti indicatori reflectă un sistem care asigură în totalitate servicii medicale, în majoritatea cazurilor servicii pedagogiceducaţionale (cu excepţia instituţiilor medicale) şi, în foarte mică măsură, servicii de asistenţă socială, menite să asigure întoarcerea copilului în mediul familial de origine. De asemenea este important ca instituţiile medicale să dispună şi de alt personal decât cel medical: psiholog, asistent social, pedagog, deoarece datele indică maternitatea ca fiind un prim potenţial loc de abandon al copilului. Din acest punct de vedere, toate instituţiile de ocrotire a copilului, precum şi cele unde se nasc sau pot fi găzduiţi copiii pe perioade limitate de timp, trebuie să aibă în structura lor persoane cu pregătire în domeniul social.

67 Situaţia copilului în instituţii 65 Fig. 24. Numărul mediu de copii ce revin unui angajat formare într-o perioadă delimitată în timp. Astfel, lucrătorii medicali îşi păstrează poziţia ocupată sau pot accede la promovări în plan profesional. Este un aspect pozitiv, care ar trebui extins asupra tuturor categoriilor de profesionişti: educatorilor, psihopedagogilor, care nu au beneficiat de formare continuă în îngrijirea copilului mic, precum şi asupra infirmierelor pregătite în proporţie de doar 2,5%. Raportul dintre numărul de personal, ce îngrijeşte nemijlocit de copii, şi numărul de copii este mic, în defavoarea copilului. De exemplu, în cazul caselor de copii, deşi normativele în vigoare menţionează un număr de 8 copii la o infirmieră, numărul mediu real este de 17 copii. Or, aceşti copii necesită o atenţie sporită şi specializată în condiţiile în care ei suferă de diferite maladii. Datele arată o situaţie mult mai bună în cazul centrului de plasament privat comparativ cu situaţia centrelor de plasament publice. Astfel, pentru centrul privat, numărul de copii raportat la numărul de personal este mai mic constituind 4 copii la un angajat. În centrele de plasament subordonate structurilor statale acest indicator constituie 11,67. SERVICIILE OFERITE COPILULUI Datele despre serviciile oferite copilului în instituţie se referă la eşantionul de 207 copii care, la momentul studiului, se aflau în continuare în instituţia în care au fost abandonaţi. Analiza tipurilor de servicii oferite copiilor în instituţii, preponderenţei şi calităţii acestora, constată o disproporţie în defavoarea serviciilor sociale. Astfel, în toate cazurile copiii beneficiază de servicii medicale 100%, în majoritate de servicii pedagogice 93,7% şi doar în 58% dintre cazuri de servicii de asistenţă socială. Fig. 25. Seviciile de care beneficiază copiii (din numărul total de 207 copii) Cu toate acestea, normativele în vigoare impun o revizuire şi o schimbare. Deşi cifrele indică un raport bun între numărul de angajaţi şi numărul de copii (1,55 copil la un angajat), de fapt, în realitate numărul îngrijitorilor direcţi ai copilului este cu mult mai mic, pentru că în aceste cifre sunt incluse şi persoanele care nu relaţionează direct cu copilul: administrator, contabil, bucătar, şofer etc. În ceea ce priveşte pregătirea personalului, aceleaşi categorii de profesionişti, respectiv medicii şi asistentele medicale, sunt cei care au beneficiat cel mai mult de pregătire profesională specială în îngrijirea copiilor. Medicii au beneficiat de pregătire specială în proporţie de 92,4%, iar asistentele medicale în proporţie de 99,1%. Acest lucru se datorează existenţei unor normative elaborate de Ministerul Sănătăţii, care încurajează perfecţionarea personalului prin participarea la sesiuni de A fost analizat spectrul de servicii oferite copiilor, precum şi gradul de acoperire cu aceste servicii. Calitatea serviciilor a fost analizată sub aspectul necesităţilor specifice de dezvoltare fizică, psihoemoţională şi socială a copiilor de vârste mici. Din perspectiva copilului, acoperirea necesităţilor de dezvoltare cu diferite servicii arată în felul următor:

68 66 Abandonul copiilor în Republica Moldova servicii medicale 100%, servicii pedagogice 93,7%, servicii de reabilitare 78,3% şi în 58% dintre cazuri servicii de asistenţă socială. Ratele relativ înalte, 58%, de oferire a serviciilor sociale copiilor, în contextul în care doar 5,9% dintre instituţii au specialişti respectivi, se explică prin faptul că aceşti copii, în majoritatea cazurilor, se aflau, la momentul studiului, în instituţiile în care existau astfel de servicii sau acestea le erau oferite de specialiştii autorităţilor publice locale, ONG-urilor sau chiar de personalul instituţiei respective în lipsa pregătirii speciale. Servicii de asistenţă socială se oferă la nivelul centrelor de plasament în proporţie de 100% fie că centrul respectiv are proprii asistenţi sociali, fie că este susţinut de autoritatea locală sau organizaţia neguvernamentală. Aceste servicii, împreună cu alte tipuri de servicii, ajută la reducerea perioadei de aflare a copilului în instituţie prin găsirea soluţiilor de permanenţă sau a celor temporare alternative de tip familial. Fig. 26. Serviciile oferite copiilor în diferite tipuri de instituţii (din numărul total de 207 copii) Figura de sus ilustrează aspectul cantitativ al prestării serviciilor în instituţii. Lipsa serviciilor de asistenţă socială îşi are originea în percepţia şi în misiunea greşit înţeleasă a instituţiilor rezidenţiale. Atâta vreme cât ele nu sunt percepute ca instituţii cu rol primordial de ocrotire şi îngrijire a copilului, vor continua să ofere doar servicii de îngrijire, cele medicale şi pedagogice, la parametri crescuţi, negând problematica socială care a determinat, de fapt, plasarea copilului în spaţiul de rezidenţă. Accentul în actualul sistem cade pe serviciile de sănătate şi educaţie, fiind complet neglijate serviciile care ar ajuta la reunificarea familiei şi implicit scoaterea copilului din mediul rezidenţial. Reorganizarea instituţiilor de tip rezidenţial nu le va ajuta să abordeze problematica socială a copilului abandonat. Doar existenţa şi eficienţa unor servicii sociale care ar prelua obligaţiile instituţiilor rezidenţiale în ceea ce priveşte protecţia copilului, la nivelul familiei, reprezintă o soluţie viabilă. Faptul că la nivel central, responsabilitatea în ceea ce priveşte îngrijirea şi ocrotirea copiilor este împărţită între mai multe ministere cu abordări diferite cu privire la copil, influenţează intervenţia asupra copilului aflat în dificultate, rezultând suprapuneri şi neclarităţi de rol. Această diferenţiere nu face decât să adâncească golul existent între diferitele moduri de abordare, cu efecte negative asupra dezvoltării copilului. Sistemul instituţiilor medicale maternităţi, instituţii pediatrice promovează un model bazat pe satisfacerea nevoilor de sănătate ale copilului, aşa cum le este mandatul. Datele studiului indică asupra necesităţilor de a dezvolta, în cadrul acestor instituţii, servicii de asistenţă socială (pentru a ţine cont de partea socială şi psihologică a cuplului mamă copil), datorită faptului că instituţiile medicale reprezintă locul unde sunt abandonaţi cei mai multi copii. La rândul său, sistemul educaţional accentuează importanţa educaţiei şi a actului educaţional în viaţa copilului punând pe primul plan dezvoltarea cognitivă şi psihoemoţională, scăpând din vedere contextul familiei în care acesta ar trebui să evolueze şi să se dezvolte. În acelaşi timp, specialiştii, din domeniul protecţiei copilului, cel mai des iau în considerare posibilitatea oferirii unui cămin adecvat pentru copil.

69 Situaţia copilului în instituţii 67 Fiecare dintre aceste sisteme promovează o viziune fragmentată asupra ocrotirii şi dezvoltării copilului, fără să existe o abordare integrată a drepturilor copilului în contextul familiei sale. Prin urmare, aşa cum sunt organizate instituţiile în acest moment, ele nu oferă un spectru suficient de larg de servicii, care ar asigura satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale ale copiilor ce ţin de protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare. O abordare centrată pe satisfacerea nevoilor de bază ale copilului include, pe lângă asistenţă medicală şi pedagogică, nutriţie corespunzătoare din punct de vedere calitativ, apă curată, căldură, sanitarie corespunzătoare, stimulare prin comunicare şi joc, protecţie împotriva oricăror situaţii care ar pune în pericol viaţa şi sănătatea fizică şi mintală a copilului. CONLUCRAREA AUTORITĂŢILOR Subcapitolul descrie modul de conlucrare a instituţiilor unde a avut loc abandonul copilului cu autoritatea tutelară şi autorităţile publice locale, în vederea stabilirii statutului copilului şi găsirii soluţiilor de reintegrare familială. Conform legislaţiei în vigoare, pentru copiii lipsiţi de îngrijirea părintească, administraţia instituţiei, unde este plasat copilul, are obligaţia de a sesiza autoritatea de protecţie a drepturilor copilului de la reşedinţa instituţiei cu privire la situaţia acestor copii. Mecanismul legal care reglementează această situaţie este stipulat în Codul Familiei (Titlul V, cap. 17, art. 114), care prevede un termen maxim de 3 zile, timp în care aceste autorităţi sunt contactate şi sesizate. Doar în 33% dintre cazuri, instituţiile medicale au sesizat autorităţile de protecţie a drepturilor copilului în situaţia de abandon neformalizat, astfel instituţiile medicale au încălcat legislaţia în vigoare în mai mult dintre jumătate de cazuri. Există situaţii în care instituţia medicală întreprinde anumite măsuri din propria iniţiativă, fără ca acest lucru să fie menţionat ca făcând parte din responsabilitatea instituţiei. Astfel de măsuri se referă la contactarea primăriilor de la locul de reşedinţă al mamei, administraţiilor locale, familiei naturale a mamei şi, în unele situaţii, identificarea mamei fugare. Sesizarea autorităţii responsabile de protecţia drepturilor copilului este foarte importantă, aceasta având rolul de a întreprinde măsurile necesare pentru a găsi mama/familia copilului abandonat. Astfel, pentru a obţine informaţii despre mama/ familia acesteia, autoritatea tutelară de la locul aflării copilului trebuie să contacteze autoritatea de la domiciliul de reşedinţă al mamei, primăria, familia mamei. Analiza datelor indică o slabă colaborare între instituţiile medicale şi autorităţile responsabile de protecţia drepturilor copilului, dar şi între acestea şi alte autorităţi responsabile cum ar fi: inspectorii din alte teritorii, primarii, familiile mamelor. Din păcate, există cazuri când atât instituţiile, cât şi autorităţile nu au lucrat cu mama sau familia acesteia, pentru a găsi o soluţie la situaţia copilului abandonat. Colaborarea cu autorităţile trebuie să existe nu numai în sfera prevenirii situaţiilor de abandon, dar şi în cazul reintegrării copilului în mediul familial, după ce abandonul s-a produs. Studiul arată că acest obiectiv este dificil de atins în condiţiile actuale, datorită faptului că la nivel de instituţie, în cazul celor medicale, case de copii şi în şcolile-internat practic nu există specialişti în asistenţă socială care să lucreze cu autorităţile locale.

70 68 Abandonul copiilor în Republica Moldova

71 69 POVEŞTI ADEVĂRATE MIHAI Mihai este unul dintre acei copii cărora nu le poţi ghici viitorul. Este greu de presupus cum se va dezvolta el dacă va rămâne în instituţie şi mai departe. Mihai este agresiv, dar şi timid; plin de energie, dar prea puţin rezistent; independent, dar dornic de comunicare. Un copil frumos, dar trist, pentru că, la fel ca şi alţi copii din jurul său, înţelege că este altfel. Mihai nu a fost abandonat. El a fost plasat temporar, imediat după naştere. Acum, după trei ani de zile, nimeni nu mai înţelege dacă mama sa a intenţionat să-l mai ia vreodată acasă. Când băiatul a împlinit o lună, cea care i-a dat viaţă a murit de o boală cardiacă. Astăzi, asistenţii sociali presupun că mama ştia de boală şi că plasarea copilului la centru a fost pentru ea soluţia salvatoare. Dar de ce nu i-a oferit şi un statut care să-i permită să fie adoptat de altă familie? Din neştiinţă? Din nedorinţă? Sau poate a vrut să-şi depăşească boala şi să-l ia acasă? Toate aceste întrebări poate şi le va pune într-o zi şi Mihai. Până atunci însă el creşte şi se dezvoltă într-un centru de plasament, alături de alţi copii abandonaţi sau plasaţi temporar. Undeva, în Ucraina, cresc încă trei fraţi ai lui, de la alţi taţi, pe care Mihai s-ar putea să nu-i vadă niciodată. Numeroasele încercări de a-l integra pe Mihai în familie au eşuat. Din toate rudele care ar avea dreptul să-l ia pe copil, doar bunica a spus că e de acord. Ea însă este singură şi, în plus, face uz de sticlă. Plasarea băiatului într-un astfel de mediu ar însemna mai mult ca sigur degradarea lui. Adopţia este singura şansă ca Mihai să ducă o viaţă normală. Deşi nu ştie încă foarte clar ce înseamnă să ai mamă şi tată, el se pregăteşte deja inconştient pentru a intra într-o familie. Educatorii spun că, dintre toţi copiii, Mihai ştie cel mai bine să se prezinte, să indice adresa şi locul din care vine. La masă, el mănâncă singur şi cere ajutor doar când are de făcut ceva complicat. Când vorbesc despre Mihai, lucrătorii sociali sunt optimişti. În cazul lui, adopţia este soluţia optimă. Suntem siguri că cei care îl vor vedea pe Mihai, îl vor îndrăgi de la prima vedere. Aşa ca şi noi.

72 70 Abandonul copiilor în Republica Moldova

73 71 8 SEMNE DE IDENTIFICARE A POTENŢIALELOR SITUAŢII DE ABANDON

74 72 Abandonul copiilor în Republica Moldova SEMNE DE IDENTIFICARE A POTENŢIALELOR SITUAŢII DE ABANDON Informaţiile cuprinse în acest capitol identifică primele semne cu privire la potenţialele cazuri de abandon şi fac referire la modalităţile de colaborare existente la nivelul autorităţilor. Pentru a putea face referire la un sistem de servicii orientat spre prevenirea abandonului de copii, ar trebui ca acestea să opereze cu prioritate la cel puţin un nivel, şi anume cel comunitar. Serviciile de prevenire trebuie organizate la nivelul fiecărei comunităţi, acolo unde se află gravida, copilul şi familia în situaţie de risc. Ceea ce ar depăşi cadrul unei intervenţii primare, ar putea fi aria raionului sau centrului, acolo unde se găsesc servicii specializate pentru copil şi familie. Lipsa serviciilor de prevenire a abandonului de copii, localizate la nivel comunitar, este reflectată de numărul mare de copii plasaţi în instituţii republicane, care provin din comunităţi mici (sate, oraşe) şi care nu au găsit alte soluţii pe plan local. Există anumite semnale, care ne pot avertiza că există un potenţial risc atunci când o mamă doreşte să-şi abandoneze copilul: 1. Studiul demonstrează că identitatea femeii gravide este extrem de importantă. Atunci când gravida are gânduri de abandon, ea încearcă să-şi ascundă identitatea. Deşi regulamentele de organizare şi funcţionare a maternităţilor menţionează despre obligativitatea prezentării, la momentul internării, a buletinului de identitate şi a fişei de schimb a gravidei, nu toate gravidele prezintă aceste acte. Astfel, din 137 de copii părăsiţi de mame în instituţii, în 61,9% dintre cazuri, acestea nu dispuneau de acte de identitate. 2. Un alt semnal de avertizare este lansat de gravidele care nasc în altă maternitate decât cea teritorială. Astfel, în cele mai multe dintre cazuri, aceste mame preferă să folosească serviciile maternităţilor republicane sau municipale, tocmai din dorinţa de a-şi ascunde identitatea şi de a-şi abandona copilul cât mai departe de domiciliul de reşedinţă. Reiese că gravidele/mamele care îşi ascund identitatea şi/sau care apelează la serviciile unor maternităţi, altele decât cele teritoriale, reprezintă grupul cu risc crescut de a-şi abandona copiii. 3. Situatia mamelor solitare reprezinta de asemenea un semnal de avertizare pentru profesioniştii care lucrează în domeniul protecţiei copilului şi familiei. Din numărul total de mame solitare ce au născut în perioada supusă studiului 13,8% şi-au abandonat copiii în maternităţi. În acelasi timp, ratele abandonului copiilor de vârsta 0-1 luna raportat la numărul total de naşteri pentru perioada cuprinsă în studiu a constituit 0,4%. Astfel mamele solitare reprezintă un grup cu risc mai înalt de abandon al copilului. 4. Un alt semnal ne este oferit de mamele confuze, aflate în situaţie de incertitudine, care ar dori sa mentina copilul in cadrul familiei, dar care se confruntă cu anumite probleme, de natură să impiedice menţinerea copilului în mediul familial. Soluţia găsită în astfel de cazuri este aceea a unui plasament temporar. Aceasta o degrevează pe mama de sarcina creşterii unui copil pentru care nu este pregatită din punct de vedere emoţional şi material şi, în acelasi timp nu o face să se simtă vinovată de un abandon definitiv. Astfel, din numărul total de 407 copii abandonaţi în instituţii medicale, 24,6% dintre copii sunt plasaţi

75 Semne de identificare a potenţialelor situaţii de abandon 73 temporar, iar din numărul total de 650 copii curpinşi în studiu 44%. Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 40% dintre mame după naştere se află în stare de depresie, aceste stări se depistează doar în 29% dintre cazuri Pe lângă situaţia mamelor confuze, care se confruntă cu dilema abandonului, întâlnim situaţia mamelor care ştiu că îşi vor abandona copilul şi, în consecinţă, recurg la declaraţia de refuz al copilului. În această situaţie se găsesc 40,5% din numărul copiilor abandonaţi în instituţiile medicale (din 407 de copii) şi 29,4% per total (din 650 de copii), acest statut fiind definitoriu pentru cei mai mulţi copii abandonaţi. 6. Şi nu în ultimul rând, este vorba de mamele care au antecedente de abandon; în cazul lor probabilitatea ca să-l abandoneze pe cel născut fiind foarte mare. Se impune să facem precizarea că există mame cu risc de abandon, care cumulează mai multe caracteristici din cele descrise anterior, şi există mame cu risc social crescut, caracterizate printr-o serie de dezavantaje de ordin social-cultural-de mediu-economic, care nu intenţionează săşi abandoneze copilul, dar care, forţate de împrejurări, ajung la această formă extremă. Cu alte cuvinte, nu toate mamele sărace, cu mulţi copii, mamele minore care trăiesc într-o comunitate plină de prejudecăţi etc. ajung să-şi abandoneze copilul, dar ele se află într-o situaţie de risc social care poate duce la abandon. 21 Conduita integrată a maladiilor la copii, Îngrijirea pentru dezvoltare, Seminar tehnic, Henengan şi alţii, 2000, OMS.

76 74 Abandonul copiilor în Republica Moldova

77 75 POVEŞTI ADEVĂRATE RODICA La cinci ani, Rodica nu are nimic al său. Şi hainele, şi jucăriile, şi chiar numele fetiţei sunt cu împrumut. Ea nu ştie când s-a născut, de unde îi vin părinţii şi ce limbă vorbea mama ei. Rodica a fost găsită pe scările casei de copii, într-un leagăn improvizat. Persoana care a adus-o a avut grijă doar să o îmbrace în haine curate. Fetiţa şi-a început viaţa fără acte şi fără prea multă bucurie. Faptul că Rodica are o biografie sumară este poate şi un avantaj faţă de alţi copii din instituţie. Astfel de copii sunt cazul perfect pentru adopţie, în plus şi ei îi va fi mai uşor să se integreze în noua familie. Pe de altă parte, atunci când va dori să afle mai multe despre mama sa biologică, aşa cum se întâmplă de obicei, nimeni nu o va putea ajuta cu nimic. Balansând între trecut şi viitor, Rodica încearcă deocamdată să facă faţă prezentului. Şi îi reuşeşte de minune. Dulce şi ascultătoare, îndrăzneaţă şi activă, ea i-a îndrăgostit pe toţi cei din jurul său. Este responsabilă şi face totul aşa cum trebuie. Întotdeauna îşi găseşte locul la masă, iar atunci când comunică cu străinii, ştie să răspundă nestingherită la orice întrebare. Poate că aceste caracteristici date Rodicăi de către educatori par neimportante pentru un copil dintr-o familie obişnuită, însă pentru unul din instituţie este o mare realizare să posede măcar una dintre ele.

78 76 Abandonul copiilor în Republica Moldova

79 77 9 CONSTATĂRI ŞI CONCLUZII

80 78 Abandonul copiilor în Republica Moldova CONSTATĂRI ŞI CONCLUZII Locul producerii abandonului este diferit, de la maternităţi, imediat după naştere, la secţii pediatrice şi instituţii rezidenţiale. Majoritatea cazurilor de abandon (62,6%) sunt înregistrate în instituţiile medicale: maternităţi şi spitale/secţii pediatrice. Se observă un număr mai mare de copii abandonaţi la categoria cu vârstă foarte mică (0-4 zile) şi la categoria cu vârste de peste 3 ani, pericolul cel mai mare există imediat după naştere (36,9%). Majoritatea copiilor plasaţi în instituţii au ca loc de provenienţă familia, cauzele abandonului fiind totdeauna multiple, însă dificultăţile materiale întâmpinate de familie, asociate celorlalte motive ale abandonului, sunt caracteristice pentru 96,6 % dintre cazuri. Cauzele abandonului se referă la acţiunea combinată a doi sau mai mulţi factori, ce includ dificultăţile materiale, familia monoparentală şi situaţii de abuz/neglijare a copilului. Din numărul total de 650 de copii, doar 11 copii (1,7%) sunt orfani. Cei mai mulţi dintre copii au statut de copil plasat temporar 44%, în vreme ce 29,4% au statut de copil refuzat, iar alţii sunt părăsiţi prin acţiunea de abandon neformalizat al părinţilor 21%. Majoritatea copiilor din cei 207 care, la momentul studiului, se aflau în instituţia în care au fost abandonaţi, 88,9%, au ambii părinţi în viaţă. Statutul copilului constituie un factor important sub aspectul soluţionării definitive a cazului. În situaţiile refuzului oficial al părinţilor există o claritate, care permite iniţierea imediată a procesului de soluţionare, acest statut oferind copilului şansa de a fi reintegrat în familia extinsă sau adoptat. Plasamentul temporar şi abandonul neformalizat au consecinţe negative, care se răsfrâng asupra copilului, în sensul că blochează din punct de vedere juridic, administrativ şi tehnic orice iniţiativă cu privire la găsirea unei soluţii de permanenţă pentru copilul în cauză. Excepţie constituie cazurile plasamentului temporar, în care se reuşeşte menţinerea contactului copil familie şi integrarea lui ulterioară în mediul familial. Instituţiile rezidenţiale nu oferă condiţii proprii de creştere şi dezvoltare pentru copii: în anumite situaţii lipseşte apa caldă/rece, caldura, nu există camere cu destinaţie specială pentru joc, concentrarea activităţilor se realizează în interiorul mediului rezidenţial. Organizarea actuală a instituţiilor rezidenţiale oferă puţine şanse pentru a satisface necesităţile copiilor, ce ţin de specificul vârstelor mici: interacţiune şi stimulare, dezvoltarea ataşamentului, dragoste şi afecţiune, factori care marchează viaţa şi dezvoltarea ulterioară a copiilor. Lipsesc anumite categorii de profesionişti asistenţi social, psihologi şi se constată un deficit în ceea ce priveşte procesul de formare continuă a acestora. Excepţie fac cadrele medicale medicii, asistentele medicale care participă periodic la sesiuni de formare profesională. Serviciile de asistenţă socială sunt oferite copiilor în proporţie de 58%, fiind neglijate aspectele care ţin de socializarea copilului, încurajarea relaţionării cu familia naturală şi procedurile necesare reintegrării copilului în mediul familial. Nu există planuri individuale care să vizeze soluţii

81 Constatări şi concluzii 79 CONCLUZII permanente pentru copilul plasat în instituţia rezidenţială şi în general se constată o sărăcie a informaţiilor cu privire la familia copilului. Nu există o colaborare eficientă între instituţiile unde sunt plasaţi copiii şi autorităţile responsabile de protecţia copilului astfel încât să se diminueze riscul abandonului. Generalizând, se ajunge la următoarele precizări: O structură instituţională dezvoltată în vederea soluţionării unei probleme (de sănătate, de educaţie) nu are cum să rezolve o altă problemă la fel de mare abandonul, fără servicii specifice de asistenţă socială şi fără personal de specialitate. Instituţiile care au de-a face cu problematica abandonului de copii sunt instituţiile de ocrotire socială. Nu se poate vorbi de o abordare integrată a nevoilor copilului, existând o centrare fie pe servicii medicalizate, fie educaţionale, prea puţin focalizată pe servicii de asistenţă socială. Lipsa serviciilor de asistenţă socială se manifestă prin plasarea copilului din instituţia medicală către diverse forme de rezidenţă.

82 80 Abandonul copiilor în Republica Moldova

83 81 POVEŞTI ADEVĂRATE ANDREI Timp de cinci ani, Andrei a trecut toate etapele instituţionalizării, ca până la urmă să fie adoptat cu succes de o familie din Moldova. Povestea lui este un exemplu fericit, nu întotdeauna însă lucrurile au fost atât de bune. La numai 4 luni de la naştere, mama sa l-a adus la instituţie, spunând că nu poate să-l mai crească. Ea a cerut ca Andrei să fie plasat temporar, promiţând să se întoarcă imediat ce va aduna nişte bani. Plecând la Moscova, ea nu a rupt legătura cu fiul său. Suna foarte des şi se interesa de soarta băiatului. Era o mamă foarte atentă întreba dacă e sănătos, cum mănâncă, dacă se joacă şi dacă are prieteni. Atunci însă când termenul solicitat pentru plasament temporar a expirat, mama lui Andrei a fost de negăsit. Într-o zi asistenţii au făcut totuşi legătura cu ea, dar femeia a spus că nu este gata încă să-şi ia copilul. Apoi cererea de plasament a fost prelungită din nou, şi din nou... Când se părea că Andrei nu mai are nici o şansă să-şi recapete familia, mama sa a venit şi a anunţat că vrea să îl ia acasă. Ne-am bucurat foarte mult. Ne-a spus că acum câştigă mai bine, că are pe cineva cu care a început să trăiască şi că îşi vrea fiul înapoi. Deşi aici ar fi trebuit să fie sfârşitul, din păcate calvarul lui Andrei abia începuse. Mama nu se înţelegea deloc cu fiul său. Acesta îi părea gălăgios, prost educat şi agresiv. În plus, copilul cerea mereu atenţie, ceea ce femeia nu era gata să îi ofere. Cea mai mare ceartă dintre mamă şi fiu s-a produs însă când acesta a ars căciula concubinului ei, incident calificat de mamă drept porniri de infractor. Astfel, după două săptămâni de la ieşirea din internat, Andrei se întorcea înapoi. De data asta, mama lui s-a grăbit să scrie şi o declaraţie de refuz, ceea ce îl trecea definitiv pe Andrei la categoria de abandonaţi. Când criza emoţională a copilului a trecut, Andrei a fost prezentat spre adopţie şi în timp foarte scurt pentru el s-a găsit şi o familie potrivită. De data asta, lucrătorii sociali au fost foarte atenţi şi nu s-au grăbit să-i dea drumul imediat un alt eşec ar fi fost o tragedie pentru Andrei. Nu s-a ajuns însă la asta. Noua familie s-a îndrăgostit imediat de băieţel, primindu-l ca pe propriul copil.

84 82 Abandonul copiilor în Republica Moldova

85 83 10 RECOMANDĂRI

86 84 Abandonul copiilor în Republica Moldova RECOMANDĂRI Pe termen lung se impun următoarele: modificarea contextului legislativ în sensul înfiinţării serviciilor de asistenţă socială care să preia răspunderile privind protecţia copilului, accentul fiind pus pe prevenirea abandonului dezvoltarea continuă a unui cadru legal care să permită înfiinţarea, funcţionarea şi diversificarea serviciilor alternative de prevenire a abandonului şi de reintegrare familială. Este important ca acest cadru legal să confere o identitate legală şi o perspectivă durabilă formelor de protecţie deja existente, cum ar fi centrele de zi, serviciul de asistenţă parentală profesionistă, centrele de sprijin psihosocial şi altele descentralizarea serviciilor de asistenţă socială şi protecţie a copilului către autorităţile locale şi pregătirea contextului material, uman şi financiar care să facă autorităţile locale capabile să preia această responsabilitate aplicarea principiului subsidiarităţii în domeniul asistenţei sociale care înseamnă proximizarea serviciilor faţă de client; regândirea raportului dintre elementele de protecţie socială şi elementele de asistenţă socială. Drept cadru legal pentru aceste schimbări pot servi politicile sociale dezvoltate pe parcursul ultimilor ani, cum ar fi SCERS, Strategia Naţională privind Protecţia Copilului şi Familiei, Legea privind asistenţa socială, Programul Guvernamental Copiii Orfani şi altele. Este fundamentală dimensionarea reţelei serviciilor de asistenţă socială cu potenţialul economic de dezvoltare a ţării. Pe termen mediu şi scurt se propun următoarele recomandări: NIVELUL POLITICILOR SOCIALE 1. Crearea mecanismelor de prevenire a intrărilor copiilor în sistemul rezidenţial, prin stabilirea unor criterii/ierarhii clare de aplicare a măsurilor de asistenţă/protecţie 2. Crearea mecanismelor de promovare şi încurajare a formelor existente de tip familial de protecţie a copilului: casele de copii de tip familial, asistenţa parentală profesionistă, adopţia, tutela 3. Crearea unui sistem unic de monitorizare, evaluare şi urmărire a copiilor aflaţi în sistemul de protecţie 4. Promovarea unor programe de planificare familială, asigurând un acces preferenţial la acestea al populaţiilor vulnerabile, care reprezintă un risc sporit de eşec parental 5. Promovarea activă a unei curricule şcolare privind educaţia în baza formării deprinderilor de viaţă NIVELUL INSTITUŢIONAL 6. Crearea/dezvoltarea serviciului de asistenţă socială în cadrul instituţiilor, în care se produce abandonul, revederea misiunii instituţiilor, astfel încât la nivelul acestora să existe o abordare integrată a nevoilor copiilor de vârste mici aflaţi în situaţii de risc de abandon, în vederea

87 Recomandări 85 prevenirii abandonului şi /sau găsirii soluţiilor permanente familiale. 7. Instituirea serviciului de consiliere a gravidei/ mamei în fiecare instituţie, cu rol de prevenire a situaţiilor de abandon, în care să lucreze cel puţin un asistent social. Serviciul să dispună de un spaţiu propriu, cu o dotare minimă, necesară activităţii de consiliere. Mamelor beneficiare să li se ofere un pachet integrat de servicii care să cuprindă: servicii de consiliere şi suport emoţional pentru formarea relaţiei de ataşament între mamă şi copil servicii de informare, facilitare şi, după caz, referire către alte servicii necesare: de planificare familială, la serviciile existente în comunitatea din care face parte ajutor pentru obţinerea anumitor documente acordarea de suport material după plecarea din instituţie (după caz) monitorizarea cazului pe o perioadă determinată de timp după părăsirea instituţiei în mediul familial, în scopul evitării riscului de abandon al copilului. Valorile care fundamentează existenţa serviciului de consiliere să fie afirmate pentru toţi specialiştii care lucrează în instituţiile medicale şi rezidenţiale: dreptul copilului la familie, importanţa copilăriei timpurii, a relaţiei mamă copil, alimentaţiei la sân. Instituţiile medicale, fiind locul cu cele mai înalte frecvenţe de abandon, merită o atenţie specială în sensul consolidării capacităţii instituţionale de a gestiona cazurile cu risc de abandon. Este locul unde se poate interveni cel mai eficient prin consiliere, încurajarea alăptării la sân, a contactului dintre mamă şi copil, astfel contribuind la crearea ataşamentului mamă copil. Intervenţiile profesionale ale asistenţilor sociali, realizate în locul şi momentul producerii abandonului, vor reduce numărul intrărilor copiilor mici în sistemul rezidenţial. 8. În instituţia medicală, unde se produce abandonul, copiii să nu se reţină mai mult decât este necesar pentru perioada de investigaţii medicale şi tratament, instituţia respectivă să aibă responsabilitatea şi capacitatea de a acţiona prompt, în conlucrare cu autorităţile locale, în vederea găsirii soluţiilor adecvate pentru fiecare copil abandonat. 9. În instituţiile medicale să fie create condiţii care ar contribui la procesul de dezvoltare cognitivă, psihosocială a copilului; să existe camere amenajate pentru joc şi personal care să aibă grijă de aspectele stimulării copiilor prin comunicare, interacţiune şi joc. 10. Promovarea importanţei copilăriei mici, a mediului familial pentru dezvoltarea copilului să fie instituţionalizată pe diverse căi. Aceste aspecte să fie incluse/accentuate în curricula universitară şi la nivel de colegii pentru formare profesională în medicină, pedagogie, psihologie, ştiinţele sociale. NIVELUL COMUNITAR 11. Deoarece abandonul reprezintă o decizie luată înainte de naşterea copilului, este important ca

88 86 Abandonul copiilor în Republica Moldova prevenirea lui să se înceapă înainte ca mama să ajungă în maternitate şi să continue după aceea la nivelul comunităţii. Este necesară mobilizarea resurselor locale pentru crearea la nivel comunitar a serviciilor de prevenire, care presupune o activitate complexă cu mulţi actori: familia, şcoala, serviciile prenatale, serviciile de planificare familială, de sprijin familial în gestionarea situaţiilor de criză. 12. Pentru că majoritatea copiilor abandonaţi vin din familii, având în cele mai multe cazuri ambii părinţi în viaţă, este necesară dezvoltarea serviciilor comunitare în proximitatea familiei, ceea ce ar încuraja menţinerea şi dezvoltarea relaţiei copil/familie. COLABORARE/PARTENERIATE Prevenirea abandonului de copii presupune eforturi comune ale mai multor actori care, prin respectarea legislaţiei, să poată acţiona înainte de producerea abandonului. 13. Crearea unei reţele profesionale intersectoriale de prevenire a abandonului copiilor mici prin stabilirea unui mecanism de identificare, referire şi soluţionare a cazurilor, în baza parteneriatelor între instituţiile, autorităţile locale/tutelare, serviciile de protecţie a copilului, inclusiv modelele-pilot create cu sprijinul donatorilor, cum ar fi centrele maternale, centrele de sprijin psihosocial, programe de sprijin familial, adăpost pentru femeile victime ale traficului ş.a.m.d. 14. Activitatea asistenţilor sociali în cadrul instituţiilor să se desfăşoare în spiritul parteneriatului cu personalul medical şi de îngrijire, pentru o intervenţie mai eficientă. Să fie organizate periodic dezbateri de caz, în care asistentul social să prezinte rezultatele, succesele, dificultăţile şi eşecurile înregistrate. 15. Instituţiile/specialiştii cu rol în prevenirea situaţiilor de abandon să acţioneze în complementaritate şi să existe o delimitare clară a rolurilor şi responsabilităţilor pe care aceştia le au faţă de copil, mamă, familie, pentru a evita suprapunerile şi paralelismele în activitate. 16. Consolidarea parteneriatelor dintre instituţiile unde se produce abandonul şi autorităţile publice locale, care, prin crearea unor servicii în comunitate, ar putea prelua multe din problemele ce în prezent sunt lăsate în grija instituţiilor medicale şi cele rezidenţiale. CONSOLIDAREA CAPACITĂŢILOR 17. Elaborarea cadrului normativ cu privire la formarea iniţială şi continuă a tuturor categoriilor de profesionişti din domeniul protecţiei copilului 18. Elaborarea programelor de instruire, stabilirea periodicităţii de organizare a instruirilor etc. pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului 19. Specialiştii, care au un rol major în prevenirea abandonului de copii, să fie instruiţi la următoarele teme: diversitatea semnelor de risc şi a formelor de manifestare pe care le poate lua abandonul psihologia gravidei, a lăuzei şi a copilului mic consilierea gravidei, lăuzei, familiei în situaţii de risc sau care a decis abandonul drepturile şi nevoile copilului, importanţa mediului familial pentru dezvoltarea lui dezvoltarea integrată a copilului, importanţa primului interval de viaţă, inclusiv cel intrauterin, relaţia de ataşament care se structurează din primele momente de viaţă şi se consolidează prin alimentaţia la sân elaborarea planurilor individuale, care au drept obiectiv minimizarea duratei traseului instituţional şi găsirea unor soluţii de permanenţă pentru copil, extinderea intervenţiei asistentului social asupra familiei biologice/extinse.

89 Recomandări Dezvoltarea/consolidarea capacităţilor familiilor de a-şi creşte şi educa copiii în mediul familial, prin lansarea unor proiecte de educaţie parentală. COMUNICARE 21. Desfăşurarea unei campanii naţionale de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problematica abandonului de copii şi implicaţii negative generate de abandon Grupurile-ţintă ale acestei campanii sunt reprezentate de: decidenţii politici autorităţile locale profesioniştii din sistemul de sănătate, educaţie, protecţie a copilului, cu precădere cei care lucrează în sistemul rezidenţial de ocrotire familiile tinerii. 22. Iniţierea unor acţiuni/campanii de informare desfăşurate în comunităţi, în şcoli şi alte instituţii de învăţământ, pentru a preveni sarcinile nedorite şi, în consecinţă, situaţiile de abandon de copii. Aplicarea metodelor interactive, a tehnicilor de la egal la egal în desfăşurarea acestor activităţi. În implementarea activităţilor de informare este importantă identificarea şi folosirea canalelor de comunicare, care ar asigura accesul la aceste informaţii a populaţiilor de risc: familiilor vulnerabile, tinerilor/adolescenţilor din comunităţile rurale, adolescenţilor din instituţiile rezidenţiale.

90 88 Abandonul copiilor în Republica Moldova POVEŞTI ADEVĂRATE MARIA ŞI MĂRIOARA Pusă pe hârtie, biografia Mariei arăta ca o diagramă a celor mai grave probleme ale ţării. Sărăcie, familie destrămată, violenţă, abuz şi neglijare la cei 18 ani ai săi a avut parte de toate. Acum încearcă să deseneze un alt gen de diagramă pentru viaţa fiicei de numai 1 an, Mărioara. Istoria Mariei este tristă, însă, din păcate, nu se deosebeşte prea mult de istoriile altor tinere moldovence lipsite de protecţie şi grijă chiar din primii ani de viaţă. Astăzi, privind în urmă, Maria spune că ar fi avut o altă viaţă, dacă s-ar fi născut într-o familie normală şi dacă ar fi avut o educaţie mai bună. Deşi noţiunea de educaţie are pentru ea un alt sens decât pentru majoritatea tinerilor şi nu include studii sofisticate, burse avantajoase şi o carieră strălucită... Ea ar fi vrut doar să poată învăţa. Îmi plăcea mult să merg la şcoală şi chiar mă gândeam să-mi continuu studiile, însă, probabil, aşa mi-a fost soarta. Soarta, în care tânăra crede orbeşte, a fost nemiloasă. Greul a început atunci când i-a decedat tatăl şi mama ei s-a recăsătorit pentru a doua oară, iar noul tată nu s-a înţeles cu Maria şi fratele ei. Pentru a salva situaţia, cei doi copii au fost luaţi în grijă de bunica lor. Însă, în afară de afecţiune, bătrâna nu le-a putut oferi nimic. Sărăcia a fost un motiv suficient pentru ca cei doi fraţi să ajungă la internat. Acolo, Maria a fost lipsită de multe lucruri pe care şi le dorea, însă a obţinut şi ceva important accesul la studii. Până în clasa a noua, ea a fost o elevă bună, iar după absolvirea gimnaziului a mers la liceu. Nimic nu părea să prevestească destrămarea visului, până a apărut Vasile. La început era un om bun, ne întâlneam, îl iubeam şi îmi făceam planuri mari, însă într-o zi totul s-a terminat foarte urât. Vasile a violat-o şi Maria a rămas însărcinată. Când a aflat despre copil, viitorul tată a spus că nu este decis şi că trebuie să se mai gândească. Maria i-a spus că aşteaptă, însă luarea deciziei a durat prea mult. Când era gravidă în luna a treia, Vasile i-a spus că nu vrea copilul, fără să-i propună însă o altă soluţie. În acest moment, Maria a pus capăt studiilor şi s-a întors în sat la bunica sa să nască. Credeam că o să mă susţină, însă nu a fost aşa. Toate rudele, chiar şi familia m-au alungat. Se plângeau că mănânc prea mult şi că le-am făcut de ruşine. 1

91 89 POVEŞTI ADEVĂRATE Ultimele luni înainte de naştere, Maria le-a trăit la spital pentru că nu avea unde să meargă. După naştere a rămas tot acolo, de data aceasta însă din motive medicale copilul avea mari probleme de sănătate şi acest lucru i-a asigurat Mariei un adăpost pentru încă câteva luni. Acum Maria şi fiica sa, Mărioara, se află în Centrul Maternal susţinut de UNICEF şi Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale. Angajaţii acestuia încearcă să le găsească posibilităţi de a se reintegra în societate. Fetiţa se simte bine, ceea ce o bucură pe Maria mai mult decât orice. Ea spune că sentimentul de mamă i-a umplut viaţa şi acum se simte în puteri să facă totul pentru ca Mărioara să nu ştie ce înseamnă lipsa de dragoste părintească. Din păcate nu se poate întoarce la mama sau bunica sa, pentru că situaţia lor materială şi socială a rămas aceeaşi, în plus satul cu prejudecăţile sale nu ar fi prea prietenos cu o mamă solitară, fără soţ, şi nu i-ar permite să-i ofere copilului său o viaţă plină numai de bucurii. Maria visează să poată trăi singură şi această speranţă a ei a început să prindă recent contur, când organizaţia care o susţine a găsit o soluţie pentru a-i oferi o cameră într-un centru raional şi instruire profesională în croitorie sau frizerie, la alegerea ei. Centrul Maternal o ajută să devină independentă. După toate prin către a trecut, Maria spune că a învăţat o lecţie foarte importantă nu este suficient să naşti un copil, trebuie să îl şi creşti. Voi încerca să îi ofer fiicei mele tot de ce nu am avut eu parte: grijă, dragoste, mâncare şi haine, dar, mai presus de toate, studii. Îi voi spune că un om fără studii este expus la toate riscurile posibile. 2

92 90 Abandonul copiilor în Republica Moldova

93 91 11 GLOSAR

94 92 Abandonul copiilor în Republica Moldova GLOSAR Abandon abandonul copilului este acţiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinţii săi sau de către persoanele care au obligaţii legale de întreţinere faţă de acesta (Dicţionarul de Politici Publice, Editura Expert, Bucureşti, 2002). Adopţie măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel ce adoptă şi copil. Adopţia se face numai în interesul superior al copilului, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Abuzul sau maltratarea copilului reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare, exploatare de orice tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere (OMS, 1999). Asistenţa parentală profesionistă formă de protecţie a copilului de tip familial, acordată copilului aflat în situaţii de risc/dificultate de o persoană/ familie la domiciliul acesteia, pe o perioadă limitată de timp, până la depăşirea situaţiei de criză, care a generat plasamentul acestuia sau până la împlinirea vârstei de 18 ani. Asistent parental profesionist persoană pregătită care, prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său, asigură creşterea, îngrijirea, educarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului primit în plasament. Asistenţa socială ansamblu de măsuri, programe, activităţi, instituţii, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale aflate temporar în dificultate. Ajutorul se acordă pe o perioadă limitată de timp, până la depăşirea situaţiei de risc/criză/dificultate, în baza principiului solidarităţii sociale. Autoritate tutelară autoritate centrală pentru protecţia copilului, organele executive ale autorităţii administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul II şi autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de nivel I. Funcţiile autorităţii tutelare cad în sarcina direcţiilor de învăţământ referitor la minori, a direcţiilor de asistenţă socială referitor la persoanele majore şi copiii care se află în instituţiile din subordinea acestora, iar în localităţile unde lipsesc aceste organe pe seama secretarilor consiliilor locale (Codul Familiei, Titlul V, cap. 17, art. 113). Casa de copii de tip familie instituţie particulară creată pe baza unei familii, ţinându-se cont de situaţia materială şi nivelul spiritual al acesteia, în scopul întreţinerii parţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească (Codul Familiei, Titlul V, cap. 20, art. 143). Centrul de plasament serviciu destinat protecţiei copilului, unde acesta este plasat pe o durată limitată în timp, până la găsirea unei forme definitive de protecţie: reintegrarea în mediul familial sau altă formă de protecţie de durată. Concubinaj convieţuirea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie fără existenţa formelor legale de căsătorie. Consiliere suport acordat părinţilor şi copiilor aflaţi într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare care necesită adaptarea acestora la condiţii de viaţă cu care nu sunt familiarizaţi.

95 Glosar 93 Copil abandonat concept utilizat pentru a descrie situaţiile când un copil rămâne fără îngrijire părintească. Există o multitudine de forme de abandon al copilului, în funcţie de locul unde se produce, de circumstanţe şi de înregistrarea legală a acestuia. În Republica Moldova, sunt identificate trei modalităţi de abandon al copilului: 1) copil abandonat prin refuzul părinţilor, 2) copil abandonat prin plasament temporar şi 3) abandon neformalizat care constă în acţiunea de părăsire a copilului. Copil orfan biologic sintagmă care desemnează statutul copilului lipsit de grija părintească în urma decesului părinţilor. Copil orfan social concept utilizat pentru a descrie statutul copilului care are cel puţin unul dintre părinţi în viaţă, dar din anumite motive este lipsit de grija lor: părinţii au fost lipsiţi de drepturi părinteşti, părinţii au fost declaraţi incapabili, părinţii au fost daţi dispăruţi, sau copilul este abandonat de părinţi etc. Copil plasat temporar copil plasat în instituţii de protecţia copilului la cererea părinţilor, pentru o perioadă determinată în timp. Copil refuzat copil plasat în instituţiile de protecţie a copilului, ca urmare a declaraţiei de refuz al părinţilor. Copil aflat în situaţie de risc/dificultate copil care necesită asistenţă/protecţie socială. Copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată. Copil vagabond în contextul Republicii Moldova, înseamnă un copil fără domiciliu fix, care de obicei trăieşte în stradă sau locuri unde îşi găseşte adăpost. Curatela instituţie legală pentru ocrotirea copiilor rămaşi fără ocrotire părintească în scopul educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi al intereselor lor legitime. Curatela se instituie asupra copiilor cu vârste de la 15 până la 18 ani. Detenţie reţinerea cuiva în stare de arest. Dosar personal al copilului document cu caracter de arhivă în care se regăsesc şi sunt păstrate toate informaţiile referitoare la copil: acte oficiale, informaţii medicale, cu caracter social, educaţional, evaluări, plan individual de îngrijire şi protecţie etc. Familie biologică/naturală reprezintă familia în care copilul s-a născut şi este formată din mamă şi/sau tatăl copilului. Familie extinsă/lărgită include totalitatea rudelor, de gradul II IV, ale copilului, care poate oferi sprijin şi susţinere acestuia în situaţii de risc/dificultate. Familie monoparentală familie în care copilul este educat şi îngrijit de un singur părinte. Instituţie rezidenţială formă de protecţie a copilului în care acesta beneficiază de servicii de sănătate, asistenţă socială, educaţionale etc., în regim diurn şi nocturn. Mamă minoră tânăra sub 18 ani care a dat naştere unui copil. Mamă solitară tânăra/femeia care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei legale. Maltratare reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse

96 94 Abandonul copiilor în Republica Moldova sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere (definiţie cf. Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii OMS). Malformaţie anomalie morfologică congenitală a unui organ, a unui aparat sau a unei părţi a corpului unei fiinţe umane. Neglijare formă de abuz faţă de copil, manifestată prin lipsa de îngrijire şi comunicare adecvată cu el sau incapacitatea adultului de a le oferi copilului în corespundere cu necesităţile biologice, emoţionale de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie (OMS, 1999). Tutela instituţie legală având drept scop educaţia, instruirea, ocrotirea şi administrarea intereselor unui minor rămas fără îngrijire părintească sau ale unui alienat. Tutela se instituie asupra copiilor sub vârsta de 15 ani. Tutela se instituie de către autorităţile administraţiei publice locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii cererii, în baza avizului scris al autorităţii tutelare.

97 95 POVEŞTI ADEVĂRATE MIHAELA Mihaela nu ştie nimic despre ce este o familie. Ea nu ştie cum arată o cameră pentru copii, sau un pom de Crăciun împodobit împreună cu părinţii. Nu a mâncat niciodată o prăjitură coaptă de mama sa şi nici nu şi-a îmbrăţişat vreodată bunicii. Toate acele lucruri, senzaţii sau trăiri pe care un copil şi le aminteşte peste ani, Mihaela nu le va încerca, probabil, niciodată. Ea s-a pomenit la internat din prima zi a vieţii sale şi singurii oameni pe care îi iubeşte sunt medicii, educatorii şi asistenţii sociali. În Moldova ţara mamei sale Mihaela a ajuns recent. Timp de un an a trăit într-un orfelinat din Rusia. Mulţi copii au aceeaşi istorie ca şi ea. Mamele lor, fiind traficate sau căutând o viaţă mai bună în alte ţări, ajung să-şi nască copiii la mii de kilometri de casă, ca apoi să îi uite definitiv pe pământ străin. O dată cu repatrierea sa, Mihaela a învăţat primele cuvinte în limba română şi numele localităţii din care provine Bălţi. Pentru moment, acest cuvânt este singurul lucru clar din biografia sa. La puţin timp după ce a fost repatriată din Rusia, la Centrul de Plasament, unde se află şi acum, a sunat o femeie care s-a prezentat drept mama Mihaelei. Printre frânturi de plâns, ea a explicat că a pierdut-o pe Mihaela dintr-o greşeală. Potrivit ei, în ziua în care a născut-o, la maternitate a fost comisă o eroare din cauza căreia fetiţa a fost plasată ulterior la orfelinat fără ştirea sa. Istoria femeii, deşi evident cusută cu aţă albă, le-a dat totuşi o speranţă lucrătorilor sociali că Mihaela ar putea să-şi recapete mama. Această stranie relaţie dintre presupusa mamă şi fetiţă a durat câteva luni, timp în care femeia a anunţat că va veni în curând la Chişinău ca să ia copilul. Au trecut însă alte câteva luni şi ea nu a mai venit, deşi din când în când suna ca să întrebe ce mai face Mihaela. Nu ştim ce să facem. Femeia pare foarte sigură de faptul că acest copil este al ei, pe de altă parte noi nu am văzut-o niciodată şi, bineînţeles, nu îi putem da copilul fără a clarifica toate lucrurile. Nu pare să mintă, dar copilul nu este o jucărie. Această situaţie neclară în care se află Mihaela, ca şi mulţi alţi copii, nu face decât să reţină plasarea ei într-o familie. Potrivit legii, chiar dacă părinţii şi-au abandonat copilul într-o casă de copii, însă din când în când sună ca să întrebe de soarta lor, lucrătorii sociali nu pot iniţia procedura de adopţie. Viaţa arată însă că, de multe ori, aceşti părinţi aşa şi nu-şi iau copiii din internate, privându-i, totodată, de posibilitatea de a fi înfiaţi de alte cupluri şi de a afla ce înseamnă o familie.

98 96 Abandonul copiilor în Republica Moldova