Partea I SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII. ELABORARE ŞI APLICARE. 1. Creditele de studii: concept, obiective, proprietăţi

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII Partea I SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII. ELABORARE ŞI APLICARE 1. Creditele de studii: concept, obiective, proprietăţi 1.1. Definiţie Într-o definiţie sintetică, creditele de studii sunt valori numerice convenţionale prin care se măsoară şi se exprimă volumul normal de muncă pretinsă studentului pentru învăţarea cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplinele cuprinse în planul de învăţământ al programului de studii pe care îl parcurge. Baza de calcul al creditelor de studii o constituie timpul de muncă estimat ca necesar pentru activitatea de învăţare sub toate formele ei: cursuri, seminarii, laboratoare, studiu individual, elaborarea de referate, proiecte, lucrări practice, lucrări de teren, pregătirea evaluărilor curente, a evaluărilor din sesiunile de examene, a lucrărilor şi examenelor de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie, teză) ş.a. O unitate de credit exprimă un anumit număr de ore, iar numărul (pachetul) de credite alocat unei discipline de învăţământ, unei perioade compacte de studii (semestru, an) sau unui ciclu de studii (licenţă, masterat, doctorat) exprimă timpul de învăţare recunoscut ca necesar pentru învăţarea conţinuturilor şi dobândirea competenţelor aferente disciplinei, perioadei sau ciclului de studii, atât prin activităţile de învăţare colective, care presupun prezenţa studentului în clasă, cât şi prin activităţile individuale şi independente de învăţare. Creditele nu sunt însă doar simple valori numerice convenţionale, iar rolul lor nu se rezumă la a cuantifica volumul de muncă necesar învăţării. În fapt, creditele, reunite în sisteme coerente de credite, au rolul de a monitoriza programele de studiu necesare şi accesibile studenţilor şi de a asigura o încărcare echilibrată şi raţională a timpului de învăţare pentru activităţile de învăţare colective şi individuale, pe ansamblul disciplinelor din planul de învăţământ, în limitele normale ale timpului fizic pe care studenţii îl pot aloca activităţilor profesionale. 1.2. Obiective Elaborarea şi aplicarea sistemului creditelor de studii vizează următoarele obiective: a) raţionalizarea programului de muncă al studentului, evitarea sub- sau suprasolicitărilor, prin evaluarea realistă a încărcării planului de învăţământ de către fiecare disciplină şi activitate de predare-învăţare şi prin luarea în considerare a cantităţii de muncă necesară şi posibilă pentru toate sarcinile solicitate studentului în aceeaşi perioadă de timp; b) facilitarea mobilităţii studenţilor şi asigurarea cadrului pentru ca alegerea rutei profesionale de către studenţi să devină realizabilă; c) crearea cadrului organizatoric şi normativ pentru recunoaşterea perioadelor de 9

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ 10 studii efectuate de studenţi în facultate, în Universitate (la alte facultăţi sau specializări), în alte universităţi din ţară sau străinătate; d) compatibilizarea programelor de studii şi rutelor universitare cu normele învăţământului european. 1.3. Proprietăţi Sistemul creditelor de studii are următoarele proprietăţi: 1. Recunoaşterea şi transferabilitatea reprezintă proprietatea creditelor de a fi recunoscute şi transferate, indiferent de specializarea, domeniul, facultatea sau instituţia în care au fost obţinute, cu condiţia ca valoarea unităţilor de credit, programele disciplinelor şi planurile de învăţământ să fie compatibile. Transferul creditelor poate fi: a) transfer interinstituţional, care se referă la posibilitatea recunoaşterii şi transferului creditelor între specializările aparţinând aceluiaşi domeniu sau unor domenii înrudite, indiferent de facultatea sau departamentul la care au fost obţinute, acesta constituind baza accesului la dubla licenţă, fără refacerea traseelor comune diferitelor specializări; b) transfer interinstituţional, care se referă la posibilitatea recunoaşterii şi transferului creditelor obţinute în universităţi diferite, acesta constituind baza mobilităţii studenţilor şi a recunoaşterii perioadelor de studii efectuate de studenţi în alte universităţi din ţară sau străinătate; c) transfer temporal care se referă la posibilitatea obţinerii în avans sau amânării (reprogramării) creditelor în interiorul ciclurilor de studii, inclusiv a prelungirii sau reducerii duratei studiilor, acesta constituind baza individualizării parcursurilor de studiu. 2. Mobilitatea este expresia transferabilităţii creditelor în planul alegerii rutelor profesionale şi al mobilităţii studenţilor între structurile intra şi inter universitare. Pachetele de credite odată obţinute pot fi incluse în construirea oricărei rute de specializare care cuprinde disciplinele respective, la orice structuri (facultăţi, instituţii), cu condiţia ca acestea să lucreze cu planuri de învăţământ şi sisteme de credite compatibile. Mobilitatea creditelor presupune interpretarea flexibilă a regimului de disciplină obligatorie, opţională sau facultativă, fundamentală, de specializare sau complementară, cu multiple posibilităţi de integrare în rute profesionale conexe sau complementare. Mobilitatea intrainstituţională presupune reglementarea internă a mobilităţii creditelor, iar mobilitatea interinstituţională presupune convenţii de colaborare sau/şi sisteme de credite reciproc compatibilizate. 3. Imperisabilitatea este proprietatea creditelor de a fi definitive odată ce au fost obţinute şi de a fi recunoscute pe întreaga durată a programului de studii, inclusiv prelungirile acesteia. Pentru studenţii care au întrerupt studiile sau care revin în Universitate pentru a relua studiile la o nouă specializare, imperisabilitatea creditelor se recunoaşte pe o durată de 5 ani de la încheierea duratei legale a studiilor (anul promoţiei care a absolvit în termen legal programul de studii). Imperisabilitatea poate fi recunoscută şi pentru creditele obţinute în alte universităţi din ţară sau străinătate, pe baza convenţiilor de colaborare sau a altor reglementări în acest sens.

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII 4. Acumularea este o proprietate sintetică a creditelor, ce rezultă din agregarea proprietăţilor enunţate anterior, constând în posibilitatea oferită studenţilor de a obţine, în regim facultativ, pe lângă creditele de la specializarea la care sunt înmatriculaţi, pachete de credite la orice disciplină, specializare şi domeniu dintre cele oferite de Universitate cu respectarea condiţionărilor de acces şi de promovare şi de a acumula pachetele de credite astfel obţinute pe întreaga durata de recunoaştere (de imperisabilitate) a creditelor. Creditele acumulate în acest mod, împreună cu creditele obţinute la specializarea de bază, pot fi asamblate şi valorificate, prin recunoaştere, transfer şi mobilitate, în construirea şi finalizarea oricăreia dintre rutele profesionale (domeniile de licenţă şi masterat) oferite de Universitate. Acumularea poate fi recunoscută şi pentru creditele obţinute în alte universităţi din ţară sau străinătate, pe baza convenţiilor de colaborare sau a altor reglementări în acest sens. 2. Sistemul european de transfer al creditelor de studii 2.1. Originile La origine, sistemul creditelor de studii a apărut nu ca un sistem de standardizare şi recunoaştere a studiilor în vederea mobilităţii elevilor şi studenţilor, aşa cum avea să evolueze el în Europa sub forma ECTS (European Credit Transfer System), ci ca un sistem de diferenţiere a studiilor în funcţie de capacităţile şi motivaţiile individuale ale elevilor (studenţilor). Creditele au apărut ca o tehnică de construcţie a curriculum-ului întemeiată pe principiul că cerinţa esenţială a proiectării curriculare este de a asigura corespondenţa dintre conţinuturile şi sarcinile învăţării pe de o parte, şi timpul şi posibilităţile de învăţare ale elevilor (studenţilor), pe de altă parte. În această accepţiune, sistemul creditelor de studii a fost practicat la început în SUA, Canada şi în unele ţări europene, ca un sistem de organizare internă a studiilor constând în alocarea de credite pentru fiecare curs (disciplină) în funcţie de timpul de învăţare repartizat în cadrul planului de învăţământ. Totodată, prin posibilităţile oferite elevilor (studenţilor) de alege între diferite niveluri de creditare a disciplinelor obligatorii şi între diferite pachete de discipline opţionale sau facultative, sistemul creditelor a constituit o soluţie practică pentru individualizarea parcursurilor de învăţare prin adaptarea acestora la ritmul de învăţare propriu fiecărui elev (student). 2.2. Formula actuală a ECTS Deşi principiile de bază ale creditării sunt în bună măsură similare cu cele practicate în sistemul nord-american şi în cel canadian, sistemul european de credite a fost conceput nu atât ca un sistem de gestionare a timpului de învăţare, cât mai ales ca un sistem de standarde şi unităţi de măsură menit să permită compatibilitatea şi recunoaşterea reciprocă a studiilor, să permită deci transferul creditelor în vederea mobilităţii transeuropene a studenţilor. Sistemul european de credite a apărut ca o consecinţă directă, în planul educaţiei, a procesului de integrare europeană şi a vizat, în principal, armonizarea sistemelor naţionale de educaţie şi a curriculum-ului în vederea facilitării şi creşterii eficienţei 11

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ mobilităţii studenţilor în spaţiul european. De aceea, formula europeană a sistemului de credite este în fapt un sistem de transfer al creditelor, consacrat deja sub denumirea de ECTS - European Credit Transfer System. Iar cum cele mai multe mobilităţi s-au înregistrat la nivelul învăţământului superior, sistemul european de transfer al creditelor a fost şi este în continuare, în primul rând şi aproape exclusiv, un sistem de recunoaştere a studiilor academice (universitare). Formula actuală a ECTS este rezultatul unui studiu efectuat de Uniunea Europeană, în perioada 1993-1995, în cadrul programului SOCRATES (subdiviziunea ERASMUS pentru învăţământul superior), studiu prin care s-a evaluat modul în care statele europene au realizat recunoaşterea studiilor efectuate în străinătate. Ca urmare a acestui studiu, sistemul european de transfer al creditelor a fost oficializat şi introdus, începând cu anul 1995, în programul ERASMUS, elementele de bază ale acestui sistem fiind cuprinse în documentul European Credit Transfer System. User s Guide, editat de Comisia Europeană Education, Training and Youth, prin Biroul Erasmus, 1995. Documentul a apărut şi în limba română, la Editura Alternative (1995), sub îngrijirea lui I. Mihăilescu. Problema principală pe care îşi propune să o rezolve acest document este aceea a compatibilităţii. 12 2.3. Compatibilitatea privind unităţile de program de studii Compatibilitatea privind unităţile de program de studii s-a impus datorită faptului că, de regulă, mobilitatea studenţilor nu se efectuează pe durata întregului program de studii, ci doar pe anumite perioade ale acestuia, cele mai multe mobilităţi şi burse de studii efectuându-se pe 3 luni, 6 luni sau cel mult un an. Datorită acestei situaţii a apărut necesitatea ca programele de studii să fie divizate în unităţi de program relativ de sine stătătoare şi care să poată fi parcurse de studenţi ca un pachet compact de discipline şi activităţi de învăţare comparabil şi substitutibil cu pachetul omolog din programul de studii al instituţiei de bază (de unde studentul pleacă şi unde revine pentru finalizarea studiilor). Unităţile de program de studii sunt, de fapt, perioade compacte de studii cu durate egale sau apropiate şi cu o încărcare în discipline şi activităţi de învăţare relativ echivalentă, aşa încât ele pot fi tratate ca unităţi ce presupun un volum constant de muncă şi, prin urmare, pot fi cotate cu acelaşi număr de credite, indiferent de instituţia la care sunt parcurse de studenţi. Pornindu-se de la experienţa majorităţii ţărilor europene, ECTS recomandă semestrul, ca unitate fundamentală a programelor de studii şi semestrializarea, ca principiu de construire a curriculum-ului. Durata unui program de studiu este exprimată în număr de semestre, iar fiecare semestru este cotat cu un număr standard de 30 de credite. Astfel, un program de studii cu o durată de 3 ani (6 semestre) va fi creditat cu 180 de credite, un program cu o durată de 4 ani (8 semestre) va fi creditat cu 240 de credite, iar un program cu o durată de 5 ani (10 semestre) va fi creditat cu 300 de credite, la care se adaugă, de regulă, un număr de credite (15-30) alocat examenelor de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie). În cazul ţărilor care menţin sistemul trimestrial, ECTS recomandă echivalarea în semestre (unui semestru cotat cu 30 de credite îi corespunde un trimestru cu 20 de credite, aşa încât numărul anual de credite rămâne constant - 60).

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII În cazul ţărilor care practică alte standarde de creditare a semestrelor, ECTS recomandă aplicarea unui coeficient de echivalare. De exemplu, dacă într-o ţară (sau instituţie) semestrul este cotat cu 20 de credite, atunci recunoaşterea într-o altă ţară (instituţie) care practică standardul de 30 de credite este posibilă, în baza unor acorduri bilaterale, prin aplicarea unui coeficient de echivalare de 1,5 (1,5 x 20 = 30). Trebuie menţionat, totuşi, că standardul de 30 de credite/semestru tinde să se generalizeze la nivel european. 2.4. Semestrializarea ca principiu de organizare curriculară Cu toate că, iniţial, principiul semestrializării nu a fost impus de ECTS, treptat şi ca urmare a procesului Bologna, el a fost adoptat de marea majoritate a statelor europene, inclusiv de România. Ce presupune semestrializarea? 1. În primul rând, presupune ca disciplinele de învăţământ şi activităţile de învăţare aferente acestora să fie concepute ca pachete compacte ce pot fi parcurse şi finalizate pe durata unui singur semestru. ECTS recomandă să se renunţe, pe cât posibil, la disciplinele prevăzute pe două semestre şi, cu atât mai mult, la disciplinele prevăzute pe mai mulţi ani (a căror învăţare este scindată de o perioadă lungă de vacanţă). Pe lângă argumentele de factură psihopedagogică aduse în sprijinul semestrializării, se invocă mai ales argumente de factură practică. Astfel, studenţii aflaţi în mobilităţi de un semestru sau, respectiv, de un an universitar (situaţiile acestea fiind cele mai frecvente) nu-şi pot finaliza studiile la disciplinele prevăzute pe două semestre sau, respectiv, pe mai mulţi ani universitari. Se impun în acest caz proceduri destul de complicate (şi neplăcute pentru student) de recunoaştere parţială a creditelor, de completare a acestora în ţara (instituţia) de origine, de reexaminări parţiale, proceduri ce pot fi evitate prin opţiunea pentru semestrializare. 2. În al doilea rând, semestrializarea presupune o distribuţie echilibrată a volumului de muncă pe semestre, astfel încât cele 30 de credite să reflecte aceeaşi cantitate de muncă în oricare dintre semestrele care alcătuiesc programul de studii. Aceasta presupune, de asemenea, aplicarea aceloraşi criterii de calcul şi alocare a creditelor pe fiecare disciplină, indiferent de semestrul, anul sau ciclul de studii în care disciplina este prevăzută. De pildă, o disciplină prevăzută în semestrul 2 (anul I) va avea acelaşi număr de credite cu cel alocat unei discipline prevăzute în semestrul 5 (anul III), dacă numărul de ore şi, respectiv, volumul de muncă estimat ca necesar sunt aceleaşi la ambele discipline. Desigur, echilibrarea volumului de muncă pe semestre presupune şi menţinerea unui număr relativ constant de discipline în fiecare semestru. 3. În al treilea rând, semestrializarea presupune asigurarea unui anumit echilibru între numărul de discipline şi pachetul semestrial de credite. Fără a fi o cerinţă explicită a ECTS, acest echilibru apare mai ales ca o cerinţă practică de adaptare la aşteptările studenţilor. Un număr mare de discipline conduce la un număr redus de credite pe disciplină, iar experienţa a arătat că pentru studenţi, mai ales pentru cei din ţările Europei Occidentale, disciplinele cu mai puţin de 5 credite sunt puţin atractive. Dacă avem în vedere că standardul de 30 credite/semestru este invariabil, atunci ar trebui ca numărul de discipline pe semestru să fie de maximum 5 (cu referire la 13

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ disciplinele din parcursul obligatoriu de studiu). 14 2.5. Compatibilitatea duratei şi calendarului programelor de studii Un alt aspect care trebuie compatibilizat interinstituţional, pe plan naţional şi european, ca o condiţie necesară a recunoaşterii perioadelor de studii şi a transferului de credite, se referă la durata studiilor şi la calendarul sau programarea etapelor (semestrelor, vacanţelor) anului universitar. Sub acest aspect, varietatea foarte mare a situaţiilor concrete din fiecare ţară (şi uneori, din cadrul instituţiilor din aceeaşi ţară) face ca, în realitate, să nu fie cazul unei compatibilităţi absolute, ci mai curând al unei compatibilităţi minimale pentru ca mobilitatea studenţilor să fie posibilă. Problema compatibilităţii duratei programelor de studii implică, la rândul ei, trei aspecte: durata totală a unui program de studii, durata unui semestru şi durata unei săptămâni de activitate didactică (de predare şi învăţare), la care se adaugă şi problema calendarului academic, respectiv a structurii anului universitar. 1. Problema duratei totale a programelor de studii se pune în modul următor: Câţi ani ar trebui să reprezinte durata optimă a unui program de studii? (Cu referire la programele finalizate prin diplome de studii). Desigur, problema duratei studiilor este rezolvată, în primul rând, prin nivelul diplomelor acordate, diferenţierea fiind justificată prin nivelul de competenţă recunoscut fiecărei diplome. În al doilea rând, există anumite diferenţe de durată a studiilor justificate de specificul formării în anumite domenii de specializare. De exemplu, se recunoaşte că domeniul medicinei are nevoie de o durată mai mare a studiilor, de 5-6 ani la care se adaugă uneori alte câteva etape (1-3 ani) de recunoaştere efectivă a calităţii de medic. Durate mai mari ale studiilor sunt recunoscute şi în domeniile tehnice, în cele artistico-plastice sau în cele de formare a personalului didactic. Problema duratei studiilor, ca problemă de compatibilitate, se pune însă cu mai mare dificultate atunci când apar diferenţe de durată în cadrul aceluiaşi domeniu (profil) şi al aceleiaşi specializări. Mobilităţile de studenţi au ridicat deja această problemă şi aceasta întrucât durata totală a studiilor influenţează semnificaţia pachetelor de credite alocate pe semestre şi ani de studii. Totodată, diferenţele de durată antrenează şi diferenţe de structură între programele de studii, aşa încât pe lângă problemele de compatibilitate cantitativă, apar şi probleme de compatibilitate structurală, privind numărul şi conţinutul disciplinelor şi programarea acestora pe semestre. Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare rezolvă în bună măsură problema compatibilităţii europene sub aspectul duratei programelor de studii. Cu o licenţă de 3-4 ani (6-8 semestre) şi un masterat de 1-2 ani (2-4 semestre), structura învăţământului superior românesc se apropie mult de a sistemelor europene. 2. Un alt aspect al compatibilităţii temporale a studiilor se referă la durata semestrelor. În Europa, durata unui semestru variază între 12 şi 15 săptămâni, la care se adaugă săptămânile pentru sesiunile de examene. La noi în ţară, un semestru cuprinde 14 săptămâni de activităţi didactice şi 4 săptămâni pentru sesiunea de examene. Aceste diferenţe ridică şi ele probleme deoarece durata semestrului influenţează valoarea unităţii de credit şi numărul de credite alocat fiecărei discipline.

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII De aceea, compatibilizarea la nivel european va impune şi anumite standarde privind durata semestrelor şi a anilor universitari. 3. În sfârşit, un alt aspect al compatibilităţii recomandat de ECTS este cel referitor la durata săptămânii de activitate academică. Câte zile şi câte ore de activitate de învăţare trebuie să cuprindă o săptămână? Sub aspectul numărului de zile lucrătoare, situaţia este clarificată în bună măsură prin reglementarea cvasigenerală a săptămânii de lucru de 5 zile. Dacă se consideră că durata unei zile lucrătoare este de 8 ore, atunci o săptămână va cuprinde 40 de ore de activităţi de învăţare (colective şi individuale), iar un semestru cu 18 săptămâni va cuprinde un număr de 720 de ore de activităţi de învăţare. La un standard de 30 de credite pe semestru, rezultă o valoare a unităţii de credit de 24 de ore. Dacă avem însă în vedere că ECTS agreează valoarea de 30 de ore pe unitatea de credit, atunci va trebui să acceptăm că, la un semestru cu 18 săptămâni, durata medie a unei săptămâni academice trebuie să cuprindă în medie 45 de ore de învăţare. Această încărcare medie a săptămânii de lucru este larg acceptată în virtutea argumentului că ziua de sâmbătă nu este o zi de totală inactivitate sub raport academic, aşa încât o parte a orelor din zilele lucrătoare poate fi redistribuită în această zi. Precizări privind modul de determinare a valorii unităţii de credit vor fi făcute în paragraful următor. 4. Extinderea mobilităţilor europene de studenţi şi generalizarea ECTS vor impune şi o anumită compatibilizare privind calendarul academic, cu referire la: data de începere a anului universitar, data de încheiere a semestrului I şi data sfârşitului de an universitar. În prezent există încă diferenţe importante. În diferite ţări, anul universitar începe la 1 septembrie, la 15 septembrie sau la 1 octombrie. La acestea se adaugă şi diferenţele de durată a semestrelor, care fac ca şi sfârşitul semestrului I şi al anului universitar să aibă date diferite. Aceste diferenţe generează dificultăţi importante în cazul mobilităţilor cu durata de un semestru sau un an universitar. De exemplu, mobilităţile pe care Universitatea noastră le are cu universităţi din Franţa (unde anul universitar începe la 15 septembrie), se confruntă cu problema că studenţii din Franţa sosesc în 15-17 septembrie, având două săptămâni de inactivitate şi pleacă înainte de sfârşitul semestrului. Desigur, neconcordanţele calendarului academic creează probleme şi studenţilor noştri care participă la mobilităţi europene. Se poate anticipa că extinderea mobilităţilor europene de studenţi va impune acomodarea calendarelor academice, fie prin acorduri bilaterale, fie prin reglementări la nivel de sistem. Nu este exclus ca, în cazul programelor de studii (specializărilor) la care numărul studenţilor care participă la mobilităţi este mare, să se adopte o structură a anului universitar compatibilă cu a universităţilor partenere, chiar dacă diferită de structura generală la nivel instituţional. 2.6. Compatibilitatea scalelor de evaluare/notare Pentru ca recunoaşterea creditelor şi, respectiv, a perioadelor de studii să fie deplină, este necesară şi compatibilizarea la nivelul scalelor de evaluare şi de notare. Este evident că studentul care a efectuat o perioadă de studii în altă universitate nu poate beneficia de recunoaşterea perioadei respective în universitatea de origine decât 15

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ dacă a promovat formele de evaluare practicate de universitatea în care a efectuat stagiul. În acest sens, ECTS garantează recunoaşterea academică a studiilor printr-un sistem care permite compararea şi echivalarea notelor şi calificativelor obţinute în instituţii şi sisteme de învăţământ diferite. Scala de notare ECTS defineşte 5 trepte de reuşită (literele A-E) şi 2 trepte de eşec (literele FX şi F). Opţiunea pentru o scală cu 7 trepte şi pentru notaţia literală (şi nu numerică) a rezultat dintr-un studiu pilot pe un eşantion de 84 de universităţi europene. Ideea principală a fost că scala ECTS trebuie să fie suficient de flexibilă şi de transparentă pentru a se adapta unor sisteme foarte diferite de notare, fără să interfereze cu nici unul dintre ele. În acest scop, fiecare treaptă a scalei este definită nominal (prin calificative) şi prin descrierea sintetică a performanţelor. De asemenea, scala de notare ECTS prevede, cu titlu orientativ, şi distribuţia normală a studenţilor pe fiecare treaptă, sub forma unor ponderi estimative. Corelarea scării de notare din sistemul românesc de la 10 la 1 cu scala de notare ECTS, în vederea recunoaşterii creditelor pentru studenţii care participă la mobilităţi europene, se stabileşte pe baza corespondenţelor din tabelul următor. Trebuie precizat că ponderile pentru fiecare treaptă, respectiv notă, sunt orientative şi depind de experienţa şi practicile fiecărei universităţi şi ale fiecărei facultăţi. De exemplu, nota 9 poate fi asimilată calificativului excelent (A), dacă nivelul de exigenţă practicat la nivelul universităţii, facultăţii sau programului de studii situează această notă la nivelul unor rezultate remarcabile. În aceste condiţii, treapta B va fi echivalată cu nota 8, treapta C cu nota 7 şi treapta D cu nota 6. Note ECTS A B C D E FX F Definiţii şi descriptori de performanţă Excelent rezultate remarcabile, cu câteva insuficienţe minore. Foarte bine rezultate superioare mediei, chiar dacă există unele insuficienţe notabile. Bine rezultate în general bune, chiar dacă există unele insuficienţe notabile. Satisfăcător rezultate modeste, dar care comportă lacune importante. Promovabil rezultate satisfăcătoare la nivelul minim al criteriilor de promovare. Insuficient este necesar un efort suplimentar pentru obţinerea creditelor. Insuficient este necesar un efort suplimentar considerabil pentru obţinerea creditelor. Ponder i estimative Note în sistemul românesc 10% 10 25% 9 30% 8 25% 7-6 10% 5-4 - 3-1 În legătură cu modul de utilizare a scalei ECTS trebuie făcute următoarele precizări; 16

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII 1. Scala de notare ECTS nu se substituie sistemelor de notare folosite în ţările, respectiv, în universităţile partenere. Ea are rolul unui mijlocitor prin care diferitele sisteme de notare devin comparabile. Practic, folosirea scalei presupune două operaţii complementare: a) universitatea primitoare acordă studentului o notele potrivit sistemului propriu de notare, pe care le echivalează cu treptele corespunzătoare scalei de notare ECTS; b) universitatea de origine echivalează treptele din scala de notare ECTS cu treptele corespunzătoare sistemului propriu de notare şi acordă studentului notele potrivit acestui sistem. Prin urmare, extrasul din documentul de studii emis de universitatea primitoare menţionează notele acordate studentului în sistemul propriu, împreună cu procedura de echivalare (de conversie) în trepte ECTS. La revenire, universitatea de origine converteşte treptele ECTS în note din sistemul propriu şi completează documentele de studii cu aceste note (şi nu cu trepte ECTS). 2. Modul în care se efectuează echivalarea notelor din sistemul propriu de notare cu treptele scalei ECTS este stabilit de universitatea primitoare, iar modul în care se efectuează echivalarea treptelor scalei ECTS cu notele din sistemul propriu este stabilit de universitatea de origine, pe baza experienţei şi bunelor practici ale fiecărei universităţi şi potrivit acordurilor de cooperare. Această procedură este impusă de faptul că semnificaţiile notelor sau treptelor din fiecare sistem de notare sunt diferite, chiar şi în cazul unor scale aparent identice, iar aceste semnificaţii depind nu numai de mărimea notei în valoare absolută sau de poziţia ei în scală, ci şi de experienţa practică a folosirii diferitelor scale. De exemplu, la o universitate din Olanda, studentul român care obţine o notă de 9 (din 10) se plasează în mod clar în primii 10% (cei mai buni studenţi din clasă) şi va obţine calificativul ECTS excelent (A). La revenire, universitatea română îi va reconverti treapta A în nota 10 sau 9 în funcţie de ponderea reală a studenţilor care obţin notele respective. Analog, studentul care, la o universitate din Franţa, obţine nota 13 (din 20), ce corespunde unui nivel mediu spre bun, va obţine calificativul ECTS C (bine) care poate fi reconvertit de universitatea de origine în nota 7 sau 8. 2.7. Principiul recunoaşterii academice totale Importanţa domeniilor şi problemelor de compatibilizare prezentate anterior este sporită de faptul că sistemul european de transfer al creditelor de studii se bazează pe recunoaşterea academică totală. Aceasta înseamnă că perioada de studii efectuată de student în altă universitate, în cadrul mobilităţilor de studenţi, înlocuieşte în mod efectiv şi integral perioada de studii comparabilă din cadrul universităţii de origine, inclusiv examenele şi celelalte forme de evaluare, chiar dacă există diferenţe privind structura şi conţinutul programului de studii. Cu alte cuvinte, studentul care efectuează, în altă universitate, un stagiu de un semestru corespunzător semestrului 3 (anul II) beneficiază de recunoaşterea integrală a semestrului respectiv, fără discipline restante şi examene de diferenţe, continuând la întoarcere, fără condiţionări, studiile în semestrul 4. 17

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ Esenţa principiului recunoaşterii academice integrale este renunţarea la orice fel de condiţionare care ar rezulta din diferenţele existente între programele de studii din universităţile partenere. Recunoaşterea şi transferul creditelor se bazează pe acordul voluntar, pe încrederea reciprocă între universităţi, pe libertatea fiecărei instituţii de a-şi alege partenerii şi de a negocia condiţiile de recunoaştere a perioadelor de studii, în beneficiul reciproc şi în interesul studenţilor. Dintre soluţiile pentru recunoaşterea academică totală, se recomandă: 1. În cazul în care perioada de studii este creditată diferit în universităţile partenere, se aplică un coeficient de echivalare în urma căruia studentului oricăreia dintre universităţi i se recunoaşte întregul pachet de credite din universitatea de origine. Un gen similar de echivalare se aplică şi în cazul existenţei unor diferenţe privind durata semestrului (anului) în număr de săptămâni sau durata săptămânii în număr de ore. 2. În cazul existenţei unor diferenţe privind structura planului de învăţământ, cu referire la denumirea şi conţinutul disciplinelor de învăţământ, la numărul acestora, la caracterul obligatoriu sau opţional şi la pachetele de credite, se procedează prin interpretarea flexibilă a regimului disciplinelor şi a delimitărilor privind conţinuturile acestora. De exemplu, o disciplină cu caracter cuprinzător, cotată cu un pachet mare de credite (10-15), poate fi echivalată, prin divizarea conţinuturilor, cu două sau mai multe discipline în limitele pachetului respectiv de credite şi, reciproc, mai multe discipline restrânse cotate cu pachete reduse de credite pot fi echivalate cu o disciplină mai cuprinzătoare, prin însumarea creditelor. Este de aşteptat ca, pe măsura extinderii mobilităţilor europene, aspectele de compatibilitate prezentate în acest paragraf să fie reglementate prin convenţii de colaborare sau acorduri bi sau multilaterale de recunoaştere a creditelor. 3. Elementele constitutive ale sistemului de credite Pe lângă aspectele menţionate anterior, compatibilitatea necesară recunoaşterii şi transferului creditelor trebuie asigurată şi în ceea ce priveşte principalele elemente constitutive ale sistemului de credite, respectiv: unitatea creditabilă, unităţile de studiu şi valoarea unităţii de credit. Pe baza acestor elemente, va fi posibilă explicitarea procedurii de alocare a pachetelor de credite pe discipline de învăţământ. 18 3.1. Unitatea creditabilă Unitatea creditabilă, numită şi unitate de curs, este elementul constitutiv de bază al programului de studii şi reprezintă un pachet de activităţi de învăţare care se prezintă ca un tot unitar, coerent sub aspectul obiectivelor şi conţinuturilor şi care este parcurs de studenţi într-o perioadă compactă de studii şi se finalizează printr-o formă de evaluare distinctă. Sub aspectul creditării, o unitate de curs se distinge prin aceea că este creditată cu un pachet unitar şi indivizibil de credite. Forma principală a unităţii creditabile o constituie disciplina de învăţământ, identificată printr-o denumire (titlu) şi circumscrisă prin obiective, conţinuturi, durata studierii, formele de evaluare şi, desigur, pachetul de credite alocat. Termenul de disciplină de învăţământ este generic, în sensul că el se aplică şi cursurilor sau

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII abordărilor cu caracter inter şi pluri disciplinar. Unităţi distinct creditabile pot fi însă şi stagiile de practică sau de cercetare, lucrările de laborator, proiectele, examenele şi lucrările de finalizare a programului de studii (absolvire, licenţă, disertaţie), toate având caracteristica comună că sunt creditate distinct printr-un pachet unitar şi indivizibil de credite. 3.2. Unităţile de studiu şi activităţile de învăţare Fiecare unitate creditabilă (unitate de curs) cuprinde, la rândul ei, una sau mai multe unităţi de studiu. Acestea desemnează activităţile de predare-învăţare prin care se parcurge unitatea de curs sau disciplina de învăţământ. Sub acest aspect, sistemul creditelor de studii operează cu două categorii de activităţi de învăţare: 1. Activităţile colective de învăţare sunt activităţi organizate de tipul cursurilor, seminariilor, laboratoarelor, practicii sau altor forme de organizare a procesului de învăţământ, care presupun prezenţa studentului în clasă (amfiteatru, laborator, cabinet, unitate de practică), având următoarele caracteristici comune: a) sunt organizate şi desfăşurate pe formaţii de studiu (serii de curs, grupe sau subgrupe de seminar şi laborator); b) se desfăşoară în facultate sau în alte locuri stabilite de aceasta, sub conducerea directă a cadrelor didactice; c) sunt programate zilnic şi săptămânal (prin orar), precum şi semestrial şi anual (prin prevederile planului de învăţământ). 2. Activităţile individuale/independente de învăţare sunt activităţi care se desfăşoară în afara programului (orarului) şi constau în: elaborarea de referate sau proiecte, lucrări practice, lucrări de laborator, studiul individual, lucrări de teren, pregătirea evaluărilor curente sau din sesiuni, a examenelor şi lucrărilor de finalizare a studiilor (absolvire, licenţă, disertaţie) şi alte activităţi de învăţare care au următoarele caracteristici comune: a) sunt nemijlocit legate de procesul de învăţământ desfăşurat în facultate, ele constituind o formă complementară de învăţare investită să contribuie direct la realizarea sarcinilor ce rezultă din obiectivele şi conţinutul planurilor de învăţământ; b) sunt realizate în mod independent de către studenţi, dar se menţin sub controlul cadrelor didactice, care stabilesc sarcinile şi conţinutul acestor activităţi şi evaluează gradul de îndeplinire de către studenţi; c) sunt obligatorii pentru studenţi sub aspectul îndeplinirii sarcinilor stabilite, gradul şi calitatea realizării fiind criterii de evaluare a activităţii studenţilor; Pentru fiecare unitate de studiu se stabileşte un anumit timp, exprimat în ore, estimat ca necesar pentru efectuarea ei, iar din însumarea numărului de ore alocate unităţilor de studiu rezultă numărul de ore al unităţii de curs în funcţie de care se alocă pachetul de credite al acesteia. Astfel, o disciplină prevăzută săptămânal cu 2 ore de curs, 2 ore de seminar şi 4 ore de studiu individual va fi creditată pentru un număr de 8 ore pe săptămână, iar la un semestru cu 18 săptămâni, va fi creditată pentru 144 de ore, cărora le corespund aproximativ 5 credite. Activităţile colective sunt specificate în planurile de învăţământ cu numărul de ore 19

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ alocate săptămânal pe discipline şi pe forme de organizare a activităţii didactice (cursuri, seminarii, laboratoare, practică). Activităţile individuale de învăţare nu sunt, de regulă, specificate în planurile de învăţământ, ele fiind stabilite, de către catedrele de specialitate şi de către fiecare titular de disciplină în funcţie de estimările privind natura şi sarcinile învăţării disciplinelor de învăţământ. Documentul oficial care, în prezent, reglementează aceste activităţi este programa analitică sau fişa disciplinei, în care sunt prevăzute atât numărul de ore de activităţi didactice colective, cât şi sarcinile de muncă independentă ale studentului. Se poate însă anticipa că, pe măsura extinderii mobilităţilor europene de studenţi, activităţile individuale de învăţare vor fi specificate în planurile de învăţământ, în scopul de a se explicita volumul total de muncă pretinsă studentului pentru învăţarea şi promovarea fiecărei discipline, precum şi pe ansamblul programului de studii, în acord cu standardele europene privind valoarea unităţii de credit. Referitor la cele două categorii de activităţi de învăţare - colective şi individuale trebuie făcută şi precizarea că ele concurează în raport cu acelaşi timp total pe care studentul trebuie să îl aloce învăţării, aşa încât creşterea sau diminuarea timpului alocat unei categorii nu se poate face decât pe seama diminuării sau, respectiv, creşterii timpului alocat celeilalte categorii. Cu alte cuvinte, un program şcolar supraîncărcat în activităţi colective conduce în mod direct la diminuarea timpului alocabil activităţilor independente de învăţare. Situaţia inversă este mai puţin certă, în sensul că diminuarea numărului de ore alocate cursurilor (seminariilor, laboratoarelor) nu garantează cu certitudine creşterea timpului alocat de studenţi studiului individual. În tot cazul, este cert că stimularea activităţii independente a studenţilor şi, în special, a studiului individual, nu se pot realiza fără reducerea numărului de ore de activităţi colective obligatorii. 20 3.3. Valoarea unităţii de credit Valoarea unităţii de credit se stabileşte în număr de ore, de regulă ca raport între numărul total de ore al perioadei de studii (de regulă, semestrul) şi numărul de credite ce se alocă perioadei respective. Este evident că valoarea unităţii de credit trebuie să fie aceeaşi pe întregul program de studii şi pentru fiecare unitate de curs (disciplină), altfel şi-ar pierde calitatea de etalon de măsurare a cantităţii de muncă, iar creditele ar deveni necomparabile. De asemenea, în cazul mobilităţilor de studenţi, instituţiile colaboratoare trebuie să practice aceeaşi valoare a unităţii de credit, ceea ce presupune un minimum de standardizare a duratei semestrelor (ca număr de săptămâni) şi a duratei programului săptămânal de activitate (ca număr de ore). Când această standardizare nu este asigurată se recurge la formule de echivalare, care diminuează totuşi valoarea comparativă a creditelor obţinute de student în altă instituţie. Este necesar să subliniem că timpul total de învăţare, ca şi valoarea unităţii de credit se raportează la timpul instituţionalizat de învăţare şi nu la întregul timp disponibil al studentului. Timpul instituţionalizat de învăţare este acea parte a timpului total disponibil al studentului care este alocată învăţării universitare, reglementată şi programată instituţional, în baza documentelor oficiale privind

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII durata, structura şi conţinutul activităţilor de învăţare aferente programului de studii pe care studentul îl parcurge. La rândul lui, timpul instituţionalizat de învăţare se distribuie, după cum am arătat, pe două categorii de activităţi de învăţare: colective şi individuale. Din perspectiva celor de mai sus şi având în vedere modul actual de organizare a învăţământului superior românesc, determinarea timpului total creditabil de învăţare se poate face în baza următoarelor repere: a) o săptămână cu o medie de 45 de ore pentru timpul instituţionalizat de învăţare (activităţi colective şi activităţi individuale); b) un semestru cu 18 săptămâni de timp de învăţare instituţionalizat, din care 14 săptămâni de activităţi de predare-învăţare şi 4 săptămâni pentru sesiunea de examene; c) o perioadă compactă de practică de 2-3 săptămâni programată, de regulă, la sfârşitul semestrului II al anului universitar (exceptând anul final de studiu). Pe baza acestor repere rezultă: - la un număr de 18 săptămâni pe semestru, cu 45 de ore de învăţare instituţionalizată pe săptămână, rezultă un timp creditabil de învăţare de 810 ore/semestru; - la standardul de 30 de credite/semestru, celor 810 ore le corespunde o valoare a unităţii de credit de 27 ore, foarte apropiată de standardul european; - dacă se iau în considerare şi cele 2-3 săptămâni de practică comasată (distribuite, de regulă, la sfârşitul anului universitar), se obţine un timp anual de învăţare între 1710 şi 1755 de ore, cărora le corespunde o valoare a unităţii de credit între 28,50 şi 29,25 ore. În concluzie, considerăm că stabilirea unei valori a unităţii de credit între 25 şi 3o de ore este întemeiată şi poate fi adoptată ca standard instituţional al sistemului de credite. În legătură cu reperele prezentate mai sus, sunt necesare două precizări: 1. Cele 45 de ore pe săptămână (ca timp instituţionalizat de învăţare) reprezintă o medie şi nu o valoare invariabilă. Este de aşteptat ca în sesiunile de examene, considerate ca perioade de învăţare intensivă, care nu cuprind zile nelucrătoare, numărul de ore pe săptămână să se ridice la 55-60, aşa încât numărul total de ore pe cele 18 săptămâni ale semestrului să se ridice la 850-870. Dacă numărul de 90-135 ore de practică comasată este distribuit pe cele două semestre, se ajunge la o medie pe semestru între 895-1005 ore, ceea ce corespunde unei valori a unităţii de credit între 29,8-33,5 ore. În concluzie, şi având în vedere necesitatea compatibilizării europene, se poate recomanda facultăţilor şi responsabililor cu recunoaşterea creditelor să admită o valoare a unităţii de credit de 30 de ore. 2. Timpul prin care se exprimă valoarea unităţii de credit are rolul unui etalon de măsurare a volumului de muncă (de învăţare) şi nu al unui reper sau criteriu de obţinere a creditelor. Aceasta înseamnă că simpla prezenţă în sala de curs, în laborator sau în sala de lectură în numărul de ore ce rezultă din pachetul de credite nu este suficientă pentru obţinerea creditelor. Hotărâtor este gradul de realizare a 21

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ sarcinilor învăţării dovedit prin formele de evaluare. Valoarea unităţii de credit exprimată în număr ore este o valoare medie, care este obligatorie nu ca o durată abstractă, ci ca o durată ce comensurează un anumit volum de muncă (de învăţare). Evident că, în funcţie de aptitudinile şi ritmul propriu de învăţare ale fiecărui student, productivitatea învăţării (cantitatea de învăţare pe unitatea de timp) este diferită de la un student la altul, fapt care nu alterează valoarea standard a unităţii de credit. În sistemul creditelor de studii, elementul decisiv îl constituie rezultatele învăţării, ceea ce înseamnă că, la aceleaşi rezultate, studentul cu un ritm mai înalt de învăţare obţine acelaşi pachet de credite, chiar dacă a învăţat mai puţin timp, iar studentul cu un ritm mai lent nu obţine un pachet de credite majorat, chiar dacă a învăţat mai mult timp. 22 3.4. Probleme de standardizare a valorii unităţii de credit După cum am arătat, una dintre cerinţele de bază ale sistemului creditelor de studii este ca valoarea unităţii de credit să rămână constantă pe întreaga durată a programului de studii şi pentru fiecare disciplină, indiferent de semestrul şi anul în care disciplina este parcursă. În caz contrar, valoarea unităţii de credit îşi pierde calitatea de etalon de măsurare a cantităţii de muncă, iar creditele devin necomparabile. Însă, pentru a menţine constantă valoarea unităţii de credit, este necesară o standardizare deplină a duratei semestrelor şi a structurii anului universitar. Ce probleme se ridică în acest sens? 1. Una dintre problemele de standardizare a semestrelor se ridică în legătură cu cele 2-3 săptămâni de practică comasată programate la sfârşitul anului universitar, după încheierea semestrului II (inclusiv sesiunea de examene). Este evident că dacă aceste săptămâni, cu numărul de ore şi, respectiv, de credite aferente, ar fi însumate la semestrul II, nu s-ar mai putea respecta fie standardul de 30 credite/semestru, fie valoarea standard a unităţii de credit. Ce soluţii se pot adopta în acest sens? a) O soluţie este de a menţine standardul de 30 credite/semestru, dar de a admite un standard anual mai mare de 60 credite, cu numărul de credite alocat practicii comasate. Această soluţie are însă două inconveniente. Primul se referă la faptul că nu mai pot fi respectate standardele privind durata programelor de studii, care este stabilită prin lege în număr de semestre echivalente, fiecare semestru cu 30 de credite. Al doilea se referă la faptul că se complică folosirea creditelor drept criteriu pentru stabilirea statutului de promovat/nepromovat, integralist/neintegralist al studentului. Este evident, în acest sens, că atât timp cât promovarea anului universitar nu rezultă nemijlocit din promovarea fiecărui semestru, existând o condiţie suplimentară la sfârşitul anului, nici un student nu poate fi considerat nici promovat, nici integralist până nu promovează colocviul/examenul de practică. b) O altă soluţie este de a nu mai considera practica comasată ca o unitate creditabilă distinctă, similară cu o disciplină de învăţământ, ci de a o distribui ca formă de activitate de învăţare la disciplina sau disciplinele ale căror obiective şi conţinuturi se învaţă sau se aprofundează prin practică. În acest caz, creditele aferente practicii comasate vor fi incluse în pachetele de credite

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII ale disciplinei/disciplinelor respective, în semestrul în care acestea sunt prevăzute în planul de învăţământ, iar standardul de 30 credite/semestru s-ar menţine. Şi această soluţie are două inconveniente. Primul constă în aceea că, menţinând standardul de 30 de credite, dar cu mai multe săptămâni şi, respectiv, mai multe ore, creşte implicit valoarea unităţii de credit, ceea ce dezavantajează celelalte discipline din semestrul în care a fost inclusă practica. Al doilea rezultă din primul şi constă în modificarea valorii unităţii de credit între semestre, ceea ce contravine regulilor de aplicare a sistemului creditelor. În plus, nici această soluţie nu rezolvă problema promovării anului universitar prin promovarea semestrelor. c) A treia soluţie ar fi ca practica comasată să nu mai fie creditată şi să fie inclusă în categoria disciplinelor obligatorii necreditate, urmând a se finaliza prin colocviu cu admis/respins în sesiunea de toamnă. Avantajul principal al acestei soluţii constă în aceea că nu modifică valoarea unităţii de credit şi nici standardele de creditare a semestrelor, a anului universitar şi a programului de studii. Dezavantajul ar putea să constea în demotivarea studenţilor faţă de această activitate, având în vedere că ea nu mai contează la calculul mediilor. d) În sfârşit, o soluţie mai radicală, dar care, în afară de dificultatea aplicării ei, nu are nici un inconvenient, este ca săptămânile de practică comasată să fie incluse în structura semestrelor, respectiv o săptămână (sau 1,5 săptămâni) la sfârşitul (sau în cursul) fiecărui semestru, cu modificarea corespunzătoare a structurii anului universitar. Această soluţie ar putea fi avantajată prin aplicarea mai riguroasă a semestrializării, în sensul reducerii numărul de discipline şi de examene pe semestru, ceea ce ar face posibilă reducerea sesiunii de examene şi trecerea la un semestru cu 15 săptămâni de activităţi didactice şi 3 săptămâni sesiune de examene, compatibil european. În sprijinul acestei soluţii poate fi aduse şi argumentele că plasarea practicii comasate exclusiv în perioada de vară (şi de vacanţă) reduce mult sfera unităţilor (locurilor) de practică, diminuează posibilităţile de dirijare şi control din partea cadrelor didactice, creează probleme de cazare şi masă pentru studenţii programaţi la practică după încheierea anului universitar. 2. O problemă similară de standardizare a semestrelor se referă la diminuarea numărului de săptămâni ale ultimului semestru din anul final de studii, prin programarea a 2-4 săptămâni pentru elaborarea lucrării de licenţă (diplomă, disertaţie). Este evident că un semestru mai scurt nu poate fi creditat cu acelaşi număr de credite, dacă avem în vedere că valoarea unităţii de credit rămâne constantă. Problema este generată şi de faptul că examenele de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie) sunt creditate separat, printr-un pachet distinct de 15-30 credite. Ce soluţii se pot aplica în acest caz? a) O soluţie ar fi ca numărul de ore aferent celor 2-4 săptămâni să fie distribuit, ca ore de studiu individual, disciplinelor din semestrul final ale căror conţinuturi se regăsesc în tematica examenelor de finalizare a studiilor. Soluţia este simplă, dar are dezavantajul că tematica examenelor de finalizare a studiilor cuprinde conţinuturi ale multor discipline care se studiază în 23

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ semestrele anterioare, aşa încât aplicarea soluţiei ar conduce la o supracreditare artificială a disciplinelor din semestrul final. b) O altă soluţie ar fi ca perioada de pregătire şi elaborare a lucrării de absolvire să fie plasată după semestrul II al anului final (inclusiv sesiunea de examene a acestui semestru), ceea ce ar conduce la prelungirea anului universitar cu perioada respectivă. Din punctul de vedere strict al sistemului creditelor de studii, această soluţie este corectă întrucât, fiind creditate distinct, examenele de finalizare a studiilor ar trebui să aibă alocat un timp de învăţare distinct, în afara semestrelor. În prezent, plasarea perioadei de pregătire a acestor examene în cursul semestrului conduce la o dublă creditare a perioadei de 2-4 săptămâni: o dată în cadrul celor 30 de credite alocate semestrului, a doua oară în cadrul pachetului distinct de credite al examenelor de finalizare a studiilor. c) În sfârşit, se poate aplica o soluţie similară cu ultima propusă în cazul practicii comasate şi anume ca săptămânile pentru pregătirea examenelor de finalizare a studiilor să fie incluse în structura semestrelor din anul final, respectiv o săptămână (sau 1,5 săptămâni) la sfârşitul fiecărui semestru, cu modificarea corespunzătoare a structurii anului universitar. În acest mod, structura anului final (în care nu este prevăzută practică comasată) ar fi aceeaşi cu a celorlalţi ani de studiu, asigurându-se astfel o compatibilitate deplină a pachetelor de credite, indiferent de semestrul şi anul în care sunt dobândite. Trebuie menţionat că soluţiile propuse nu sunt general valabile, opţiunea pentru una sau alta urmând să aparţină catedrelor de specialitate şi responsabililor cu recunoaşterea creditelor în funcţie de particularităţile fiecărui program de studii. 24 3.5. Procedura de calcul al pachetelor de credite alocate disciplinelor Baza de calcul al pachetului de credite alocat unei discipline este timpul total de muncă estimat ca necesar (T 1 ) pentru însuşirea, în condiţii normale, a cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplina respectivă. Acesta se calculează ca produs (prin înmulţire) între timpul mediu săptămânal (T ms ) alocat disciplinei şi numărul de săptămâni (N s ) al semestrului în care se studiază disciplina respectivă, adică: T t = T ms N s Timpul mediu săptămânal (T ms ) exprimă cantitatea medie săptămânală de muncă pretinsă studentului pentru însuşirea cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplina de învăţământ, sub toate formele activităţii de învăţare, colective şi individuale, adică: T ms = T activ.colect. + T activ.indiv. În cazul în care activităţile colective sunt prevăzute cu mai multe forme de organizare (curs, seminar, laborator, practică), numărul de ore rezultă din însumarea orelor alocate fiecărei forme de activitate, de pildă: T activ.colect. = T curs + T seminar + T practică