Curs 9 DIAGNOSTICUL STOCURILOR

Curs 9 DIAGNOSTICUL STOCURILOR Obiective La finalul acestui capitol, cursantul va fi în măsură să: prezinte conceptul de stocuri; determine costul stocurilor; stabilească capitalul de lucru net; arate ce reprezintă stocul optim; descrie modele de optimizare a stocurilor; calculeze cheltuielile optime de administrare a stocurilor. Cuprins 9.1 Noţiunea de stocuri 9.2 Costul stocurilor 9.3 Modele de optimizare a stocurilor 9.4 Aplicaţii 9.5 Teste de evaluare 9.6 Probleme de rezolvat 9.7 Referinţe bibliografice

9.1 Noţiunea de stocuri Stocurile fac parte din categoria activelor circulante. Un activ se clasifică ca activ circulant, atunci când: a) este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scop comercializării şi se aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la încheierea exerciţiului financiar; b) este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; c) este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este restricţionată. Ciclul de exploatare reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie sau echivalente de trezorerie. Pentru entităţile din domeniul comerţului ciclul de exploatare constă în cumpărarea de mărfuri care se vând ulterior în aceiaşi stare. Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţii financiare pe termen scurt extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii. În cadrul stocurilor se includ şi bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignaţie la terţi, maşinile folosite numai ca material de demonstraţie pentru negociere în domeniul automobilelor, cu durată de utilizare de sub un an. Acestea se înregistrează distinct în contabilitate, pe categorii de stocuri. Dacă materialele de demonstraţie au durată de utilizare mai mare de un an, ele reprezintă imobilizări. După sursa de provenienţă stocurile pot fi cumpărate (materii prime, materiale, obiecte de inventar, baracamente, amenajări provizorii, animale şi plantaţii), sau fabricate (producţie în curs de execuţie, semifabricate, produse finite, produse reziduale). Înregistrarea în contabilitate a intrării stocurilor se efectuează la data transferului riscurilor şi beneficiilor. Stocurile intrate în patrimoniu se evaluează astfel: a) stocurile cumpărate la costul de achiziţie; b) stocurile fabricate la costul de producţie; c) stocurile obţinute cu titlu gratuit la valoarea justă (de utilitate) care reprezintă preţul presupus că îl acceptă un client în cadrul unei tranzacţii comerciale cu preţul determinat obiectiv; d) stocurile aduse ca aport, la valoarea de aport stabilită în urma evaluării. La ieşirea din patrimoniu a stocurilor se pot folosi mai multe metode: metoda identificării specifice, metoda costului mediu ponderat (CMP), metoda primul intrat primul ieşit (FIFO) sau metoda ultimul intrat primul ieşit (LIFO). 9.2 Costul stocurilor Stocurile greu vandabile pun mari probleme producătorilor şi deseori se transformă în pierderi deoarece de multe ori cheltuielile cu promovarea pentru vânzare depăşesc beneficiile obţinute de pe urma valorificării acestora. Pentru desfăşurarea procesului de producţie (activitatea de exploatare) firma trebuie să finanţeze activele curente (stocuri de materii prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite, creanţe-clienţi, valori mobiliare de plasament, disponibilităţi

în contul curent şi în casă), care de fapt reprezintă capitalul de lucru brut (în engleză working capital). Întreprinderea atrage pe termen scurt, în urma derulării activităţii de exploatare unele resurse temporare (datorii din exploatare) de la furnizori (prin plata la scadenţă a cumpărărilor) de la salariaţi (plata în luna următoare a salariilor) de la stat (plata lunară sau trimestrială a impozitelor şi taxelor), de la acţionari (plata dividendelor), care reprezintă datoriile din exploatare ale firmei. Datoriile din exploatare alături de creditele bancare curente constituie datoriile curente ale întreprinderii. Ca urmare, firma va avea de finanţat doar diferenţa dintre activele curente şi datoriile curente. Această diferenţă reprezintă capitalul de lucru net (în engleză net working capital), conform relaţiei: Capital de lucru net = Active curente Datorii curente (9.1) Această diferenţă este de fapt fondul de rulment, iar capitalul de lucru net poate fi calculat şi în partea de sus a bilanţului financiar conform relaţiei: Capital de lucru net = Pasive permanente Active permanente (9.2) Dacă capitalul de lucru net este mai mare ca zero, activele curente sunt finanţate din resurse pe termen scurt şi resurse pe termen lung. Dacă capitalul de lucru net este egal cu zero, firma realizează un echilibru perfect pe termen lung şi pe termen scurt, fiecare finanţare acoperind nevoile de finanţare. Dacă capitalul de lucru net este mai mic ca zero, activele permanente sunt finanţate din resurse pe termen scurt. Costul stocurilor cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate de firmă pentru obţinerea produselor, lucrărilor şi serviciilor vândute. Costurile aferente stocurilor pot fi clasificate în 4 categorii 1 : A) costuri de deţinere (holding costs), cuprind costuri aferente capitalului imobilizat, depozitării, uzurii fizice, morale, asigurării; B) costuri de comandă (în engleză ordering costs) şi includ costurile realizate cu ocazia unei comenzi (transport, telefon); C) costuri aferente lipsei de stocuri (în engleză shortage cost), se referă la pierderea unor comenzi de livrări de produse, costul suplimentar aferent aprovizionărilor în regim de urgenţă, a unor stocuri la preţuri mai mari; D) preţul stocurilor, reprezintă preţul unitar sau costul direct unitar, care poate înregistra modificări dacă furnizorul oferă discount pentru aprovizionările în cantităţi mari. Firmele pot adopta mai multe politici de finanţare a stocurilor: agresivă, relaxată şi moderată. Politica agresivă de finanţare a stocurilor presupune existenţa unui fond de rulment negativ (capital de lucru net) iar finanţarea să se realizeze prin împrumuturi pe termen scurt. Costul acestor credite va fi mai redus, rentabilitatea obţinută va fi mai mare, însă de asemenea şi riscurile vor fi cele mai mari. Politica relaxată de finanţare a stocurilor se realizează printr-un fond de rulment pozitiv care acoperă necesarul activelor circulante. În acest caz se renunţă în 1 Dragotă V., Ciobanu A., Obreja L., Dragotă M. Management financiar, vol. 1, Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag 318

totalitate la creditele pe termen scurt întrucât se vor obţine lichidităţi din fondul de rulment. Costul finanţării în această politică este cel mai mare însă oferă o mare garanţie în ceea ce priveşte stabilitatea firmei. Rentabilitatea obţinută va fi mai mică datorită costului ridicat de finanţare. Politica moderată de finanţare a stocurilor presupune existenţa unui fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante. În perioadele în care fondul de rulment nu va putea acoperi nevoile de finanţare a stocurilor se va apela la credite pe termen scurt. Atunci când firma va avea excedente de lichidităţi, acestea vor putea fi plasate pe termen scurt pentru obţinerea de profit. Costul finanţării stocurilor, rentabilitatea şi riscul de exploatare în această politică sunt la valori medii şi firmele pot să utilizeze frecvent această opţiune. Ciclul de exploatare, calculat pe partea de activ, cuprinde durata de conversie a stocurilor şi durata de conversie a creanţelor: Ciclul de exploatare = Durata de conversie a stocurilor + Durata de (9.3) conversie a creanţelor Durata de conversie a stocurilor (Dcs) sau durata de stocaj a stocurilor este dată de perioada necesară pentru a achiziţiona materiile prime, a produce şi livra produsele. Relaţia de calcul a Dcs este: Soldul mediu de materii prime, materiale si productia in curs Costuri de productie Dcs = x 365 (9.4) Soldul mediu materii prime (Smmp) se stabileşte ca medie aritmetică între soldurile iniţiale (Si) şi soldurile finale (Sf) de materii prime şi materiale: Si + Sf (Smmp) = (9.5) 2 Durata de conversie a creanţelor (Dccr) sau durata medie de încasare a creanţelor reprezintă intervalul de timp necesar pentru a încasa veniturile din vânzarea mărfurilor livrate. Ea se determină astfel: Soldul mediu al conturilor de creante Dccr = x 365 (9.6) Vanzari anuale pe credit Pe pasiv, ciclul de exploatare cuprinde durata de folosire a surselor atrase şi ciclul de conversie a lichidităţilor: Ciclul de exploatare = Ciclul de conversie a lichidităţilor + Durata (9.7) de folosire a surselor atrase Durata de folosire a surselor atrase (Dfsa) este perioada de timp dintre momentul achiziţiei diferitelor resurse utilizate în procesul de producţie (materii prime, forţă de muncă, impozite, contribuţii) şi momentul plăţii efective a obligaţiilor asumate astfel. Ea se calculează după formula: Datorii furnizori + salarii datorate + impozite si taxe datorate Cheltuieli din exploatare aferente productiei Dfdc= x365 (9.8)

Ciclul de conversie a lichidităţilor (Ccl) reprezintă intervalul net de timp dintre încasarea veniturilor din vânzarea produselor şi plăţile realizate în contul achiziţiilor diverse de resurse. Acesta se determină prin scăderea din durata ciclului de exploatare a duratei de folosire a datoriilor comerciale. 9.3 Modele de optimizare a stocurilor Stocurile reprezintă din punct de vedere financiar o imobilizare de resurse, care după valorificarea prin vânzare şi încasare vor aduce disponibilităţi băneşti, adică închiderea ciclului de producţie. De aceea firmele trebuie să stabilească un nivel optim al stocurilor. Un nivel ridicat al stocurilor contribuie la reducerea riscurilor de ruptură de stoc (cost de penurie), însă duce la un cost de păstrare ridicat. Un nivel scăzut al stocurilor, va cauza o ruptură de stoc, ceea ce va contribui la posibilitatea pierderii unor clienţi ca urmare a lipsei materiei prime şi a imposibilităţii furnizării în timp util a produselor finite. Costul de penurie (ruptura de stoc) este egal cu suma costurilor ocazionate de absenţa materiilor prime în momentul în care utilizatorul are nevoie de ele. Pentru buna gestiune a stocurilor se poate utiliza modelul lui Wilson. Acest model are la bază următoarele ipoteze 2 : un stoc ideal de consumuri regulate, neafectate de variaţii sezoniere; o perioadă de reaprovizionare constantă; nu se constituie stoc de siguranţă (nu este admisă nici o ruptură de stoc); preţul practicat de furnizori rămâne neschimbat, indiferent de cantitatea comandată şi frecvenţa comenzilor. Costul global de gestiune a stocurilor (CG) are 2 componente: costul de administrare a comenzilor (Ca) şi costul de păstrare a stocului (Cp): CG = Ca + Cp (9.9) Costul de administrare a comenzilor (Ca) cuprinde cheltuieli cu studiul de piaţă, cererea de ofertă, pregătirea comenzii, deplasarea pentru contractare, recepţia, verificarea şi contabilizarea facturilor. Valoarea costului de administrare a comenzilor este fixă, fiind independentă de valoarea comenzii. D Ca = xc (9.10) D necesarul anual de aprovizionat cantitatea unei comenzi C - costul mediu de administrare a unei comenzi. Numărul comenzilor dintr-un an (N) este reflectat de raportul dintre necesarul anual de aprovizionat (N) şi cantitatea unei comenzi (): D N = (9.11) 2 Dincă M.S. Gestiunea financiară a firmei, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011, pag. 133

Durata medie de aprovizionare (Te) se stabileşte ca raport între timpul calendaristic al unui an (T) şi numărul de comenzi dintr-un an (N): T Te = (9.12) N Costul de păstrare a stocului (Cp) include cheltuielile de stocaj (chirii, asigurarea mărfii, energie electrică, manipulare, perisabilităţi, cheltuieli salariale. El se poate stabili prin 2 relaţii: Cp = x t 2 x p (9.13) Cp = x T 2 x cs (9.14) p preţul stocului t procentajul din valoarea stocului reprezentat de cheltuielile de păstrare a stocului cs costul zilnic de stocaj al unei unităţi de material T durata calendaristică. p x t = cs x T (9.15) Costul global de gestiune a stocului va fi (CG): CG = CG = D D x C + x p x t 2 x C + x cs x T 2 Cantitatea optimă de comandat (e) este dată de relaţia: e = 2 x D x C p x t (9.16) (9.17) 2 x D x C = (9.18) cs x T Modelul lui Wilson cu ruptură de stoc presupune că aprovizionarea nu se efectuează în momentul în care stocul devine 0, admiţându-se trecerea unui interval de timp în care apare o ruptură de stoc, cererea nefiind satisfăcută. Timpul de reaprovizionare (Tr) va include pe lângă perioada în care cererea este satisfăcută (Ts) şi perioada de ruptură de stoc (Trs): Tr = Ts + Trs (9.19) Cantitatea totală de comandat (p) va fi mai mare decât fără ruptură de stoc (e), întrucât ia în calcul rata de penurie β, care are o valoare subunitară, şi se va stabili conform relaţiei: e p = (9.20) β cpz β = (9.21) cpz + csz

- cpz reprezintă costul de penurie zilnic (profitul zilnic pierdut) (Prz) ca urmare a neonorării unor comenzi. csz costul de stocaj zilnic e csz = x cs (9.22) 2 cs costul de stocaj al unui kilogram din materia primă. Profitul zilnic pierdut (Prz) se stabileşte ca raport între profitul anual pierdut (Prap) şi numărul de zile (T): Prz = Pr ap 360 (365) (9.23) Profitul anual pierdut (Prap) se determină ţinând cont de vânzările anuale pierdute (Vap) şi marja costurilor variabile (Mcv): Prap = Vap x Mcv (9.24) Marja costurilor variabile (Mcv) se stabileşte conform relaţiei: pret de vanzare - cost variabil Mcv = (9.25) pret de vanzare Vânzările anuale pierdute (Vap) se stabilesc ca produs între cifra de afaceri (CA) şi probabilitatea de apariţie a rupturilor de stoc: Vap = CA x probabilitatea de apariţie (9.26) În situaţia în care furnizorii acordă discounturi pentru cantităţile minime vândute de aceştia, preţul de achiziţie va fi mai mic, însă cantităţile vor fi mai mari. De aceea se impune stabilirea costului total de administrare a materialelor aprovizionate pe toată perioada de gestiune ( Z ) conform relaţiei 3 : i D = (D x p) + ( x C) + ( x cs x T) 2 Zi (9.27) Acceptarea sau respingerea ofertei furnizorului se va analiza luând în considerare următoarele aspecte: se va compara pentru fiecare discount acordat, cantitatea impusă de furnizor cu cea optimă stabilită de firma cumpărătoare, iar la calculul costului total de administrare a materialelor aprovizionate ( Z i ) se va reţine cea mai mare valoare; se calculează costul total de administrare a materialelor aprovizionate pentru fiecare cantitate posibilă de achiziţionat şi se va alege varianta care are cel mai redus cost. 3 Dincă M.S. Gestiunea financiară a firmei, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011, pag. 137

Cuvinte şi expresii cheie Activ curent Costul stocurilor Ciclu de exploatare Capital de lucru net Politici de finanţare a stocurilor Durata de conversie a stocurilor Durata de conversie a creanţelor Durata de folosire a surselor atrase Ciclul de conversie a lichidităţilor Cost de păstrare a stocului Cost de administrare a comenzilor Cantitate optimă de comandat Cost de penurie 9.7 Referinţe bibliografice 1) Dragotă V., Ciobanu A., Obreja L., Dragotă M. Management financiar, vol. 1, Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2003; 2) Dincă M.S. Gestiunea financiară a firmei, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011; 3) Halpern P., Weston F., Brigham E. Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998; 4) Hubert de la Bruslerie, Analyse financière, 4 e èdition, ed. Dunot, Paris, 2010; 5) Niculescu M., - Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti 2005; 6) Ross S., Westerfield R., Jaffe J. Corporate finance, 8 edition, Ed. McGraw Hill/Irwin, 2008; 7) Stancu I., Stancu D., Finanţe corporative cu Excel, Editura Economică, Bucureşti, 2012; 8) Suciu G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Infomarket, Braşov, 2009.