Finantarea ntarea partidelor politice în Europa

Finantarea Fina ntarea partidelor politice în în Europa Ce face statul cu banii noætri? Ce fac partidele cu banii lor?

Finantarea ntarea partidelor politice în Europa Ce face statul cu banii noætri? Ce fac partidele cu banii lor?

Studiul Finanţarea partidelor politice în Europa. Ce face statul cu banii noştri? Ce fac partidele cu banii lor? este publicat în cadrul proiectului Transparenţă şi control în finanţarea partidelor politice derulat de către Asociaţia Pro Democraţia cu sprijinul financiar al Uniunii Europene prin Programul Phare 2004 Consolidarea democraţiei în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene. Drepturi de autor Asociaţia Pro Democraţia Publicat la Bucureşti, iunie 2008.

Cuprins A. Partide politice, între interesul cetăţeanului şi interesul financiar 5 B. Finanţarea partidelor politice - concepte şi mecanisme de finanţare Concepte în domeniul finanţării partidelor politice De ce este nevoie de finanţarea publică a partidelor politice? De ce nu este nevoie de finanţarea publică a partidelor politice? Modele de finanţare politică 9 9 13 13 14 C. Finanţarea partidelor politice în ţările Uniunii Europene Abordare Comparativă 1. Finanţare publică 2. Donaţii, contribuţii şi cotizaţii 3. Limite impuse cheltuielilor 4. Transparenţa fondurilor Date despre finanţarea partidelor politice 17 17 17 20 22 23 26 D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică Transparenţă şi responsabilitate în finanţarea politică Cum sunt alocaţi banii din finanţări publice? Standarde în finanţarea partidelor politice Sisteme de reglementări şi opţiuni de politică publică E. Concluzii Note Bibliografie 37 38 40 41 41 45 47 55

A.P artide politice, între interesul cetăţeanului şi interesul financiar 5 A. P artide politice, între interesul cetăţeanului şi interesul financiar Sunt două lucruri cu adevărat importante în politică: unul îl reprezintă banii iar pe celălalt nu mi-l aduc aminte MARK HANNA, senator, Statele Unite ale Americii Partidele politice sunt, în mod cert, o funcţie a democraţiei. Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei este strâns legată şi de dezvoltarea partidelor politice. Partidele politice sunt definite prin prisma funcţiilor pe care le au într-un sistem politic. Stefano Bartolini şi Peter Mair explică faptul că partidele politice îndeplinesc cinci funcţii importante într-un sistem politic: funcţia de integrare şi mobilizare a cetăţenilor; funcţia de articulare şi agregare a intereselor; funcţia de formulare/elaborare de politici publice; funcţia de recrutare a liderilor/personalului politic şi funcţia de reprezentare a cetăţenilor în structurile 1 parlamentare sau guvernamentale. Dintr-o altă perspectivă, partidele politice se definesc prin rolul pe care îl ocupă într-un context social. În acest caz, rolul partidelor este de: mediere într-o societate plurală între cetăţeni şi instituţii; organizare de campanii electorale şi de mobilizare publică a cetăţenilor; agregare a intereselor publice şi transformare a lor în opţiuni de politică publică; 2 garant al pluralităţii de opinie în spaţiul publi. Fie din perspectiva funcţiei lor, fie din perspectiva rolului pe care îl au într-o societate, partidele politice, în particular, şi pluralismul politic, în general, reprezintă un ingredient al democraţiei. Limbajul constituţional al democraţiilor contemporane confirmă aportul pe care partidele politice şi sistemele de partide îl au la consolidarea democraţiei codificat prin inserarea, în cadrul constituţiilor, a ideilor de pluralism, participare politică şi competiţie electorală, idei legate, fără îndoială, de activitatea 3 partidelor politice. Partidele politice au nevoie de resurse financiare pentru desfăşurarea activităţilor de partid. Indiferent dacă vorbim de finanţări publice sau finanţări private ale partidelor politice, se poate spune că politica se face pe bani. Relaţia dintre cetăţean şi partide politice este tranşată de chestiunea banului. Cu alte cuvinte, măsura în care activitatea unui partid se face prin recursul la resurse financiare îşi pune amprenta asupra percepţiei cetăţenilor cu privire la statutul partidelor politice într-o societate. În Spania, de exemplu, un sondaj de opinie a indicat faptul că cetăţenii au încredere în partidele politice ca şi instituţii. În schimb, la întrebarea Ce ai face dacă partidul politic pe care îl simpatizezi sau de ale cărui idei te simţi cel mai apropiat ţi-ar cere să contribui financiar la activităţile pe care le desfăşoară? 68% dintre respondenţi au apreciat că sunt şanse slabe sau nu sunt şanse deloc pentru a contribui la finanţarea partidelor politice (43% apreciind că, în mod cert, nu 4 vor susţine financiar un partid politic). În consecinţă, De unde au partidele resursele financiare pentru desfăşurarea activităţilor politice, a campaniilor electorale?, Cum se formează bugetul unui partid politic?, Cum şi de ce reglementează statul finanţarea partidelor politice?, Care sunt opţiunile pe care le are statul în reglementarea finanţării partidelor politice? sunt câteva din întrebările la care studiul de faţă încearcă să răspundă prin analizarea sistemelor de reglementare a finanţării partidelor politice în ţările Uniunii Europene. Aşa cum Herbert F. Alexander notează, banii sunt importanţi în activitatea unui partid politic. Banii pe care partidele politice îi folosesc în activităţile curente sau în campaniile electorale trebuie priviţi ca şi instrumente, importanţa lor constând din aceea că oferă posibilitatea liderilor politici în obţinerea de sprijin public, în convertirea resurselor financiare în resurse politice, în obţinerea accesului la puterea politică. Banii compensează lipsa voluntarilor din politică şi servesc, în multe dintre societăţi, drept surogat pentru slaba legătură pe care partidele politice o au cu cetăţenii. Banii reprezintă o resursă transferabilă şi convertibilă care ajută partidele în obţinerea de sprijin public şi în prezervarea influenţei 5 pe care o exercită în societate. Banii din politică nu sunt lipsiţi de scandaluri legate de corupţie şi de atragere de fonduri ilicite. Avem, de pildă, Afacerea Formula 1 din Marea Britanie din anul 1997 când proaspăt-alesul guvern laburist şi

6 premierul Tony Blair au fost implicaţi în acuzaţii legate de schimbarea politicii în domeniul publicităţii şi permiterea spoturilor publicitare la ţigări în timpul difuzării unui circuit de formula 1, în viziunea scandalului iscat, pentru susţinerea intereselor comerciale ale unui donator care contribuise cu 1,55 6 milioane de dolari la bugetul Partidului Laburist. În 2002, Norbert Reuther, fost lider al social democraţilor germani din Cologne a fost arestat pentru că a acceptat donaţii ilegale. Donaţiile, se pare, au implicat o firmă de reciclare în schimbul primirii unui contract de 353 milioane de dolari pentru construcţia unei fabrici de reciclare în oraşul german. Scandalul mâini curate în Italia din anii '90 a condus la decredibilizarea creştin democraţilor italieni pe considerente de corupţie. În Cehia, în anul 1997, guvernul ceh iese de la guvernare din pricina scandalurilor legate de finanţări politice ilicite. Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că relaţia dintre partide politice şi finanţarea acestora nu e nici pe departe una facilă iar un summum de reglementări din partea statului se impun pentru ca transparenţa în actul public să fie corelativul unui sistem politic corect şi reprezentativ pentru interesul cetăţeanului. Discuţia teoretică despre chestiunea finanţării partidelor politice comportă două dimensiuni. Avem, pe de o parte, literatura legată de relaţia de cauzalitate dintre formulele electorale şi sistemele de partide în care ideea de finanţare a partidelor politice reprezintă o variabilă de intervenţie (felul în care formulele electorale influenţează sistemul de partide depinde, în mare măsură, de felul în care partidelor le sunt alocaţi bani, în special bani publici 7 finanţări publice). Pe de altă parte, discuţia despre finanţarea partidelor politice se poartă în termeni de transparenţă şi de luptă împotriva corupţiei politice în general (finanţarea politică influenţează şi este influenţată de relaţiile dintre partidele politice, politicieni, membrii de partid şi electorat, în general, iar corupţia din domeniul politic este legată de 8 finanţarea partidelor politice). Din perspectiva creionării unui echilibru între mecanismele legale prin care un partid îşi poate finanţa activităţile (atât cele curente cât şi cele ocazionate de campaniile electorale) şi prezumţiile de corupţie în tratarea chestiunii finanţării politice, studiul de faţă se va concentra pe o perspectivă 9 sistemică de politică publică. Ne vom concentra pe o abordare de politică publică în domeniul finanţării partidelor politice pentru că analiza de faţă pleacă de la importanţa acordată mecanismelor de finanţare politică în ţările din Uniunea Europeana şi rolului pe care îl exercită statul în controlul finanţelor unui partid sau în impunerea de limite asupra cheltuielilor în campanie. În acest sens, 25 + 2 modele electorale întâi vom analiza conceptele legate de finanţarea politică. Plecând de la distincţia dintre finanţarea publică şi cea privată, studiul va urmări, mai apoi, felul în care cele două surse de venit contribuie la activitatea partidelor politice în Europa. În cele din urmă, plecând de la existenţa reglementărilor în controlul finanţelor unui partid, studiul va lua în calcul şi conturarea unor dimensiuni ale finanţării partidelor politice în ţările Uniunii Europene. Deşi se poate argumenta că partidele politice sunt stimulate prin intermediul finanţărilor publice să urmărească interesul cetăţeanului mai degrabă decât propriul interes financiar, totuşi triada partide politicecetăţeni-finanţare politică este intermediată de stat printr-o politică publică în domeniu. Vom analiza chestiunea finanţării partidelor politice din perspectiva statului şi a reglementărilor pe care trebuie să le impună asupra donaţiilor şi contribuţiilor şi asupra cheltuielilor. Mai mult, plecând de la ideea de finanţare a partidelor ca şi politică publică a unui stat, studiul de faţă va lua în considerare atât felul în care reglementările din domeniu sunt observate şi monitorizate de o instituţie abilitată, cât şi maniera în care publicarea cheltuielilor de către partide devine monedă curentă pentru conturarea unei practici de responsabilizare a organizaţiilor de partid. Asumpţia de la care studiul de faţă pleacă este aceea că există o logică a unei politici publice de finanţare a partidelor politice. În ultimă instanţă, ea se reduce la transparenţă şi responsabilizare. Fie că vorbim de fonduri private sau fonduri publice, cheltuielile partidelor politice trebuie să se înscrie în nota de transparenţă a fluxului de bani (limite impuse contribuţiilor, limite impuse cheltuielilor, publicarea donatorilor care depăşesc o anumită sumă de bani donată, mecanisme instituţionale de control a finanţării politice, sancţiuni pentru nerespectarea reglementarilor etc.). În aceeaşi măsură, fie că vorbim de venituri din cotizaţiile membrilor de partid sau venituri ale partidelor din alte surse, partidele politice trebuie să se achite de misiunea de reprezentare a intereselor electoratului, contribuind la ideea de responsabilizare ca şi actori pe scena publică. Studiul de faţă este structurat în trei mari părţi: în prima parte vom analiza conceptele legate de domeniul finanţării partidelor politice şi vom sublinia câteva mecanisme de finanţare; a doua parte a studiului se va concentra pe o analiză a finanţării politice în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Ultima parte a studiului se va concentra pe opţiunile de politică publică pe care le poate avea un legiuitor şi pe legătura dintre transparenţă şi reprezentare în instituirea unui regim eficient de finanţare a partidelor politice.

A.P artide politice, între interesul cetăţeanului şi interesul financiar 7 stradală (afişaj outdoor). ***** Asociaţia Pro Democraţia s-a aplecat asupra studiului finanţării partidelor politice încă din anul 2000 când, prin intermediul proiectului Transparenţă, încredere, democraţie finanţat de Open Society Institute Bodapest, a adus în dezbatere publică problema finanţării activităţii partidelor politice monitorizând cheltuielile cu campaniile electorale locale, parlamentare şi prezidenţiale din acel an. Începând cu acest proiect, APD şi-a afirmat preocuparea pentru promovarea unei politici publice coerente a finanţării partidelor politice din România, implicarea sa fiind conturată în jurul mai multor paliere: monitorizare, cercetare şi îmbunătăţire a legislaţiei. Din perspectiva monitorizării finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, Asociaţia Pro Democraţia a derulat, începând cu anul 2000, proiecte prin care a inventariat cheltuielile partidelor politice pentru campaniile electorale ocazionate de diferitele tururi de scrutin: după Transparenţă, încredere, democraţie din 2000 a urmat proiectul Banii şi Politica din 2004 sprijinit financiar de Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare Internaţională (Canadian Agency for International Development - CIDA) şi de Institutul Naţional Democrat (National Democratic Institute for International Affairs - NDI) şi Transparenţă şi control în finanţarea partidelor politice aflat, în prezent, în derulare, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene prin Programul Phare 2005. Fiecare dintre demersurile acestor proiecte au constat din monitorizarea cheltuielilor partidelor politice cu activităţile de promovare electorală în presă dar şi demers unic în Europa de promovare Ca urmare a fiecărui program de monitorizare a cheltuielilor partidelor politice dar şi a campaniilor de consultare publică derulate în paralel sau independent de acestea, Asociaţia Pro Democraţia a formulat sugestii de îmbunătăţire a legislaţiei care reglementează finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale. Punctul cel mai intens al acestei iniţiative a fost reprezentat de perioada 2005-2006 când APD a sprijinit demersurile Ministerului Justiţiei de redactare, promovare şi consultare a factorilor interesaţi pe marginea noului proiect de lege privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale proiect adoptat prin Legea aflată şi în prezent în vigoare Legea 334/2006 privind finanţarea activităţilor partidelor politice şi a campaniilor electorale. Demersurile Asociaţiei Pro Democraţia în legătură cu finanţarea activităţilor partidelor politice au la bază o amplă activitate de cercetare atât a literaturii de specialitate precum şi a legislaţiei statelor cu tradiţie democratică. În această categorie se înscrie şi studiul de faţă care îşi propune să ofere cititorilor săi o analiză comparativă asupra politicilor publice ale statelor membre ale Uniunii Europene în privinţa finanţării partidelor politice. Prin informaţiile pe care le conţine - unice în literatura de specialitate din România - prezentul studiul se adresează membrilor Parlamentului României, cercetătorilor şi studenţilor la facultăţile de profil, oferind o perspectivă de ansamblu asupra diferitelor filosofii ale finanţării partidelor de la nivel european şi constituindu-se, astfel, într-o resursă primară excelentă pentru demersuri de cercetare viitoare.

B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare 9 B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare Finanţarea partidelor politice devine un subiect cu atât mai complex cu cât partidele însele şi-au schimbat statutul în evoluţia în cadrul diferitelor contexte politice. Diferite tipuri de partide au diferite tipuri de construire a veniturilor. Dacă, de pildă, partidele de mase post-belice se bazau, mai degrabă, pe cotizaţiile membrilor în a-şi strânge banii pentru desfăşurarea activităţilor curente şi pentru campanii electorale, apariţia conceptului de partid cartel face ca şi sursa finanţării unui partid să se schimbe. Partidele cartel post-industriale se bazează mai ales pe contribuţiile sindicatelor şi asociaţiilor 10 profesionale afiliate lor. Timpul prezent al dezvoltării partidelor politice şi a sistemelor de partid impune categoria partidului catch-all ca şi tip de partid dominant într-un sistem politic tip de organizaţie partizană cu o ideologie fluidă şi un bazin electoral divers. Din perspectiva finanţării politice, categoria de partide de tip catch-all se concentrează pe colectarea de fonduri suficiente, din surse diferite (fie din donaţii private, fie din contribuţiile membrilor, fie din finanţări publice) pentru a putea face faţă mai bine competiţiei electorale. De vreme ce partidele politice reprezintă un ingredient necesar al sistemului democratic, şi controlul finanţării partidelor politice devine o necesitate pentru un sistem democratic. Finanţarea partidelor politice poate fi privită, fără prezumţii negative, ca şi un cost pe care ar trebui să şi-l asume democraţia în sine. Cu toate acestea, cine finanţează partidele politice? şi, mai ales, care sunt mecanismele prin care un partid îşi colectează veniturile? Concepte în domeniul finanţării partidelor politice Oricare ar fi tipul de partid politic la care ne referim, toate organizaţiile partizane sunt în competiţie pentru aceleaşi resurse: resursele provenite din partea statului, resursele provenite din partea membrilor de partid şi resursele provenite din finanţările private. Termenul de finanţare politică este cel care subsumează cele trei dimensiuni. Peter Burnell discută despre termenul de finanţare politică (a partidelor politice) luând în calcul câteva diade/dihotomii: finanţare publică şi finanţare privată; finanţare legală şi finanţare ilegală; finanţare internă şi finanţare externă; finanţare instituţională şi finanţare individuală; finanţare deschisă/transparentă şi finanţare netransparentă; 11 finanţare mare şi finanţare mică. Fiind mai degrabă aprecieri asupra felului în care partidele politice îşi colectează finanţele, categoriile lui Peter Burnell nu spun, totuşi, nimic despre relaţia dintre stat, pe de o parte, ca şi instituţie care poate reglementa un regim de finanţare politică, şi partidele politice însele. Din această perspectivă, pentru studiul de faţă este mai important de investigat sursa din care partidul îşi colectează veniturile şi nu modalitatea în care acestea sunt colectate. Karl von Beyme, renumit autor în literatura de specialitate din domeniul partidelor politice, subliniază că exista trei mecanisme de finanţare politică, mecanisme care nu trebuie privite exclusiv unul în relaţie cu celălalt. Aceste trei mecanisme sunt: finanţarea internă, 12 finanţarea externă şi finanţarea de stat. Banii oferă partidelor politice acces la instrumentele democraţiei moderne, ajută partidele în procesul de promovare, în desfăşurarea activităţilor curente, în selectarea şi recrutarea candidaţilor, în mobilizarea simpatizanţilor şi a electoratului, în general. Din această perspectivă, finanţarea politică îşi pune

10 amprenta asupra tuturor aspectelor sistemului 13 democratic dintr-o democraţie consolidată. Există, totuşi, şi instanţe în care se pot vedea efectele negative ale mariajului dintre bani şi politică în domeniul finanţării partidelor: interesul public (interesul partidelor faţă de electorat) s-ar putea dilua din cauza preocupării partidelor de a colecta fonduri; corupţia s-ar putea intensifica odată cu conturarea de mecanisme ilicite de finanţare politică. Pentru a împiedica potenţialele acte de corupţie din acest domeniu, finanţarea partidelor politice trebuie reglementată într-o manieră extrem de eficientă, care să ţină cont de toate aspectele fluxului de bani într-o democraţie partizană de la colectare a banilor şi până la publicare a cheltuielilor făcute în baza banilor colectaţi. În conformitate cu cele trei mecanisme de finanţare de mai sus, logica unei politici publice în acest domeniu ar trebui să se bazeze pe următoarele direcţii: a. Finanţare internă: permiterea unei 14 discipline de partid intern-reglementată în domeniul finanţării interne. Veniturile partidului provenite din cotizaţiile membrilor sunt un indicator pentru afilierea partizană iar statul, în poziţia de iniţiator şi monitor al acestei politici publice, trebuie să se asigure de respectarea drepturilor şi responsabilităţilor cetăţenilor (membrii de partid) astfel încât abuzurile să fie evitate. b. Finanţare externă: impunerea de limite asupra contribuţiilor de la persoane private sau corporaţii astfel încât să fie evitate potenţialele acte de corupţie (de ex. cumpărare de voturi) care ar putea deturna partidul de la îndeplinirea funcţiilor sale întrun sistem democratic. În acest sens, politica publică trebuie să meargă în direcţia impunerii de limite asupra cotizaţiilor şi contribuţiilor terţelor părţi şi în direcţia monitorizării, prin mecanisme instituţionale, a cheltuielilor unui partid. c. Finanţarea de stat: oferirea de venituri din partea statului pentru a contrabalansa finanţarea externă a partidelor politice şi pentru a încuraja partidele să rămână fidele interesului public (transformarea susţinerii pe care partidele o deţin în proiecte politice). Marea Britanie este prima ţară din Europa care începe să fie preocupată de domeniul finanţării partidelor politice. În 1883, în Marea Britanie, apare prima legislaţie europeană în domeniu. Parlamentul britanic impune, prin intermediul acestei legi, limite asupra cheltuielilor pe care partidele trebuie să le facă în campanie la nivel local. Luând în calcul componenta electorală a activităţii unui partid politic, această legislaţie se referă, în primul rând, la candidaţi şi mai puţin la partide politice. Exemplul britanic este urmat 25 + 2 modele electorale de alte reglementări în domeniul finanţării politice în Suedia (1968), Germania (1967), Portugalia (1974) şi 15 Austria (1975). Finanţarea partidelor politice implică două aspecte esenţiale: finanţarea campaniilor electorale şi finanţarea activităţilor curente ale unui partid politic (activitate care se desfăşoară între campaniile electorale şi care vizează întâlniri ale membrilor de partid, campanii de recrutare a noilor membri etc.). Dincolo de cele două aspecte ale finanţării partidelor 16 politice, Michael Pinto-Duschinsky apreciază că putem vorbi, în fapt, de un singur termen pentru finanţarea din acest domeniu: finanţare politică (engl. political finance). În Europa de Vest, cele două dimensiuni sunt congruente unui partid politic pe când, în Statele Unite ale Americii (şi, în general, în spaţiul anglo-saxon), accentul cade pe finanţarea campaniilor ca şi componentă dominantă a finanţării politice. Plecând de la cele două dimensiuni ale finanţării politice, se poate spune că Europa de Vest se concentrează mai degrabă pe impunerea unui control sistematic asupra cheltuielilor în campaniile electorale, în vreme ce Statele Unite ale Americii adoptă un sistem mai permisiv în ceea ce priveşte 17 campaniile electorale. Chestiunea corupţiei este, fără îndoială, variabila de intervenţie în desenarea unei politici publice în domeniul finanţării politice. În funcţie de consistenţa sumelor pe care un partid le primeşte, putem vorbi de: 18 - finanţări mici (engl. grassroots financing) sume mici de bani care intră în totalul veniturilor unui partid din cotizaţiile membrilor, activităţile de strângere de fonduri de la nivel local ale partidelor 19 politice (engl. big money in little sums ) şi din finanţările private pe care le primesc filialele locale ale organizaţiilor de partid - finanţări mari (engl. plutocratic financing) 20 donaţii substanţiale din partea sindicatelor sau a grupurilor de interese, a corporaţiilor sau a persoanelor private. Unele ţări Franţa şi Belgia, de exemplu interzic donaţiile către partide din partea corporaţiilor iar partidele politice se bazează pe celelalte mecanisme de finanţare. La fel este cazul şi cu Polonia care a interzis donaţiile din partea corporaţiilor, fundaţiilor 21 şi asociaţiilor. În funcţie de sursele de venit, finanţarea partidelor politice cuprinde: - finanţare din cotizaţiile membrilor - finanţare publică (subsidii din partea statului) - finanţare privată (donaţii şi contribuţii din partea persoanelor private sau a corporaţiilor).

B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare 11 Finanţarea privată constă din donaţiile şi contribuţiile pe care partidele politice le primesc fie din partea persoanelor private, fie din partea corporaţiilor, fie din surse anonime. Reglementările unei politici publice în acest domeniu merg în două 22 direcţii : negativă (cei care nu pot face donaţii/contribuţii) sau pozitivă (cei care pot face donaţii/contribuţii). Pentru prima direcţie, reprezentativ este cazul german. Legislaţia germană identifică acei donatori care nu se pot califica pentru a contribui la finanţele unui partid sau ale căror donaţii sunt limitate. În schimb, în cazul Marii Britanii (de după reforma finanţării partidelor politice din 2001) este oferită o listă cu potenţialii donatori (cei care pot face donaţii/contribuţii). Cazul britanic este mult mai restrictiv la nivel de reglementări de vreme ce nicio contribuţie nu poate fi acceptată din partea celor care nu se află în lista potenţialilor donatori sau nu îşi divulgă identitatea. Dacă un partid din Marea Britanie primeşte o donaţie care nu este conformă cu aceste reglementări, este obligat să returneze Ce este finanţarea politică? Finanţarea politică implică acea sumă de bani alocată unei campanii electorale sau activităţilor politice de partid, în general. Aceşti bani sunt colectaţi şi cheltuiţi de către: candidaţi, în vederea ocupării unei funcţii publice; partide politice; alţi indivizi sau grupuri organizate de suporteri partizani. Sursa: Marcin Walecki, Challenging the Norms and Standards of Election Administration: Political Finance, p. 75. donaţia sau, dacă nu este posibil, să o redirecţioneze 23 Comisiei Electorale. 24 Forme derivate de finanţare politică : - contribuţii ale deţinătorilor de funcţii publice din partide taxe de partid (engl. party taxes, tax 25 26 tolls sau assesemen t ). Reprezentativ, în acest sens, este cazul Germaniei în care deţinătorii de funcţii publice trebuie să contribuie cu o sumă fixă din salariul de demnitar la veniturile partidului din care provin (termenul german: Sonderbeitrag). În anii '80, de pildă, Partidul Social-Democrat din Germania a înregistrat 18,5% din veniturile totale din această sursă. Per total, în anul 1999, partidele politice din Germania au avut proporţii provenite din această sursă de venit în cifră de 12,43 de procente, comparativ cu cele 30,27 provenite din finanţări publice directe şi 62,65 provenite din finanţări 27 private. - donaţii sub formă de comisioane oferite 28 partidelor politice (engl. Kickbacks ) formă coruptă de finanţare prin intermediul căreia un partid primeşte un comision pentru acordarea de contracte guvernamentale firmelor private. Scandalul mâini curate în Italia din anii '90 este un exemplu în acest sens. În cadrul anchetei derulate în 1992, fondurile ilegale obţinute prin intermediul acestor comisioane (tangenti) s-au cotat la aproximativ 2,6 miliarde de 29 dolari pe an. 30 - Macing formă coruptă de finanţare prin care un partid de la guvernare impune funcţionarilor publici contribuţii în schimbul menţinerii sau promovării în funcţie. Acesta este cazul Statelor Unite ale Americii în perioada de dezvoltare a democraţiei (secolul al XVIII-lea) când funcţionarilor publici le erau impuse contribuţii pentru campania electorală a partidului de la putere. Odată cu schimbarea mecanismelor de recrutare a funcţionarilor publici, această practică a dispărut, ea fiind corelativul democraţiilor în tranziţie. În Porto Rico, de exemplu, în anii 1940-1957 a fost stabilită o cotă de 2% din salariul funcţionarilor publici care trebuia să constituie contribuţie pentru partidul de 31 guvernământ. În funcţie de forma de susţinere, finanţările publice sunt de două feluri: - finanţări publice directe: sume de bani acordate partidelor politice pentru activităţi operaţionale de rutină ale partidelor şi pentru campanii electorale. Aceste sume de bani trebuie să fie acordate în funcţie de două principii: al proporţionalităţii şi al egalităţii. Conform principiului proporţionalităţii, subvenţiile publice directe sunt acordate în funcţie de susţinerea populară pe care o au partidele; conform principiului egalităţii, partidele politice primesc aceeaşi sumă de bani (în germană: Sockelbetrag), indiferent de succesul/insuccesul 33 electoral sau de puterea în parlament. - finanţări publice indirecte: acordarea de timpi de antenă gratuiţi în campanii electorale, oferirea de locaţii din partea municipalităţilor pentru 34 desfăşurarea activităţilor de partid, facilităţi fiscale (scutire de taxe pentru veniturile unui partid şi deduceri din taxele de venit pentru terţe persoane 35 care contribuie la venitul unui partid politic ). 32

12 25 + 2 modele electorale Finanţarea partidelor politice lecţii învăţate din experienţa democraţiilor consolidate: 1. Partidele politice şi competiţia partizană sunt elemente esenţiale ale unei democraţii consolidate. Competiţie partizană înseamnă partide politice dezvoltate din punct de vedere organizaţional, puternice din punct de vedere al resurselor şi consolidate din punct de vedere al potenţialului de coalizare al intereselor. Pentru acestea, sunt necesare resurse adecvate. 2. Banii reprezintă o parte importantă a competiţiei şi trebuie priviţi ca o resursă esenţială. Astfel, această chestiune nu trebuie privită doar ca o problemă de potenţială corupţie ci şi ca fundamentul unei guvernări democratice. Măsura în care se poate crea un echilibru între mecanismele de limitare a actelor de corupţie şi cele favorabile sustenabilităţii financiare a partidelor contribuie, deci, la procesul de consolidare a democraţiei. 3. Din păcate, unele din activităţile partidelor politice sunt pur partizane. Aceste activităţi nu au efecte asupra societăţii civile sau asupra dezvoltării sistemului politic. O politică publică eficientă în domeniu ar trebui să ofere răspunsuri la următoarele întrebări: Care din activităţile partidelor politice sunt necesare pentru consolidarea democraţiei şi caţi bani îi sunt necesari unui partid politic pentru a le desfăşura? ; Ce fel de surse de finanţare pot fi acceptabile pentru aceste tipuri de activităţi? 4. Ideea finanţării activităţilor politice a partidelor trebuie supusă dezbaterii publice. Publicarea cheltuielilor făcute de un partid politic şi monitorizarea instituţională a acestora pot conferi o notă de transparenţă a finanţărilor politice. Ideea de transparenţă permite votanţilor să îşi contureze mai bine preferinţele pentru un partid sau un candidat. 5. Partidele politice nu trebuie să se bazeze exclusiv pe finanţare privată sau de stat. Cum democraţia înseamnă pluralism, şi pluralismul în finanţare este de bun augur pentru partidele politice. Consolidarea democraţiei trebuie să încurajeze un mix între cele două opţiuni în reglementările legislative din domeniul finanţării partidelor politice. Sursa: Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, 2003, p. 5. Finanţarea publică indirectă vizează susţinerea activităţilor operaţionale ale unui partid politic. Ea poate consta din acoperirea costurilor legate de locaţiile în care partidele politice îşi desfăşoară activitatea; susţinerea publicaţiilor de partid, a 36 organizaţiilor de tineret, a fundaţiilor politice şi a institutelor de cercetare afilitate partidelor politice, discount-uri pentru cheltuieli poştale, timpi de 37 antenă alocaţi la televiziunea sau radioul public. Deşi sursa veniturilor provenite din facilităţile fiscale este una privată, aceasta trebuie privită, totuşi, ca şi formă publică indirectă de finanţare tocmai pentru că sunt utilizate mecanismele statului în oferirea acestor tipuri de finanţări: se încurajează finanţările private 38 prin mijloace publice. O sub-categorie a finanţărilor indirecte o constituie sistemul de matching funds. Instituită pentru a creiona un echilibru între finanţarea publică directă şi cea privată, această schemă constă din complementarea veniturilor strânse de partide din alte surse cu o proporţie constând în subvenţii de stat. Un exemplu în acest sens este Germania: partidele primesc 0,38 Euro din subvenţii publice pentru fiecare 1 Euro colectat din alte surse, suma totală acordată de stat unui partid politic neputând depăşi, însă, totalul 39 pe care un partid îl colectează din surse private. Logica finanţării publice directe (subvenţii din partea statului) constă din asigurarea unui sistem de egalitate de şanse pentru toate partidele care concurează în spaţiul public. Cuantumurile finanţărilor publice de acordat partidelor sunt, în general, calculate în funcţie de câteva criterii ce ţin de dezvoltarea economică a statului respectiv (procent din valoarea totală a bugetului de stat, cuantum în funcţie de salariul mediu sau minim pe economie etc.). În Portugalia, de exemplu, toate subvenţiile de stat acordate partidelor politice sunt corelate unui procent fix din salariul minim, acest lucru fiind valabil şi pentru Polonia, România şi 40 Slovacia. O categorie separată în cadrul finanţării publice directe este susţinerea, de către stat, a activităţii grupurilor parlamentare ale partidelor. Deşi la prima vedere, această formă de finanţare publică directă poate fi privită ca finanţare a partidelor politice, reglementările cu privire la susţinerea de către stat a activităţii grupurilor parlamentare sunt plasate în Regulamentele de funcţionare ale 41 Parlamentelor (şi nu în legile de funcţionare ale

B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare 13 De ce este nevoie de finanţarea publică a partidelor politice? - finanţarea publică asigură şanse egale pentru toţi participanţii la viaţa publică (n. b. partidele politice). Politica se face, în mare măsură, şi pe bani. Fie că vorbim de susţinere din partea statului pentru partide politice, fie că vorbim de campanii de strângere de fonduri din partea persoanelor private sau a corporaţiilor, partidelor politice trebuie să le fie acoperită această nevoie de resurse. - finanţarea publică reduce, în sine, cheltuielile în exces în campanii electorale de vreme ce se impun praguri pentru cheltuieli în campanie. - finanţarea publică descurajează actele de ilegalitate/corupţie de vreme ce statul distribuie fonduri pentru susţinerea partidelor politice. - finanţarea publică produce o mai bună legătură a partidelor cu electoratul de vreme ce baza de finanţare pentru asigurarea activităţilor de partid este asigurată de către stat. - finanţarea publică reduce rolul nefast al banilor murdari în politică de vreme ce un partid politic are asigurate deja resursele necesare pentru desfăşurarea activităţii sale. De ce nu este nevoie de finanţarea publică a partidelor politice? - finanţarea publică creează un avantaj competitiv inegal pentru unele formaţiuni politice (mai ales cele parlamentare). În Slovacia, de exemplu, partidele parlamentare au venituri din surse publice în proporţie de aproximativ 80% din veniturile totale, comparativ cu partidele ne-parlamentare care înregistrează proporţii mult mai scăzute. - finanţarea publică poate descuraja lărgirea bazinului de simpatizanţi şi membri ai unui partid politic. Primind finanţare publică, un partid nu ar mai fi interesat să îşi încurajeze simpatizanţii să participe, inclusiv financiar, la activitatea de partid. - finanţarea publică destabilizează independenţa partidelor faţă de resursele statului. Acest argument este prezent cu predilecţie în ţările aflate în proces de consolidare democratică şi care au un partid supra-reprezentat în parlament, comparativ cu celelalte partide. - finanţarea publică produce efecte de arbitrariu în alocarea de resurse publice de vreme ce sursa legislaţiei care reglementează acest domeniu este dată, în ultimă instanţă, tot partidelor politice. Astfel, există riscul ca finanţarea partidelor să fie folosită ca o metodă de discriminare împotriva partidelor ne-parlamentare, partide care nu participă direct la elaborarea legislaţiei de care beneficiază. În plus, acest fapt conduce la un sistem static de partide, descurajându-se, astfel, circulaţia elitelor politice în actul de guvernare. - finanţarea publică produce, indirect, discrepanţe între eşalonul central şi cel local al unui partid politic, încurajându-se astfel o ierarhizare artificială a structurilor din interiorul unui partid. Deşi se poate argumenta că finanţarea publică poate servi drept mecanism de rupere a dependenţei organizaţiilor politice faţă de sindicate sau alte interese private ale corporaţiilor, totuşi, acest proces conduce către un alt tip de dependenţă cea faţă de 42 stat. Pe de altă parte, un accent exclusiv pe finanţare privată poate conduce către inegalităţi între partide, în aceeaşi măsură în care poate conduce şi finanţarea publică. Este, de exemplu, cazul partidului de guvernământ slovac din 1993 care, prin intermediul finanţărilor private, a colectat de trei ori mai mulţi bani decât celelalte 22 de partide aflate pe eşichierul politic slovac, luate la un loc. Mai mult, cu cât disparităţile de bunăstare într-o societate sunt mai pregnante, cu atât finanţarea privată poate fi 43 percepută ca fiind mai injustă. Cu toate aspectele negative pe care finanţarea publică a partidelor politice le poate implica, asumpţia de la care studiul de faţă pleacă (aceea că există o logică a unei politici publice de finanţare a partidelor politice, care se reduce, în ultimă instanţă, 44 la transparenţă şi responsabilizare ) ne face să credem că finanţarea de stat este, totuşi, un aspect necesar al sistemelor de partide din Europa. Acest lucru este cu atât mai important cu cât ideea de 45 finanţare politică implică, în primul rând, partidele ca şi organizaţii publice constituite în vederea coalizării intereselor cetăţenilor. Integrând discuţia despre finanţare politică în cadrul funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un partid politic într-o societate, accentul trebuie să cadă pe transparenţă şi responsabilitate. Publicarea veniturilor şi a cheltuielilor unui partid politic, control

14 financiar intern şi responsabil în cadrul partidului cu privire la propriile finanţe, control financiar instituţional şi sistem de monitorizare publică a 46 veniturilor şi cheltuielilor unui partid toate acestea constituie fundamentele unei discuţii despre finanţarea partidelor politice. Cu alte cuvinte, scopul finanţării partidelor politice nu este unul economic. 25 + 2 modele electorale Dăm bani partidelor sau le lăsăm să strângă bani pentru că suntem interesaţi de performanţa lor în spaţiul public, iar performanţa partidelor se măsoară în legătura permanentă cu cetăţenii pe care îi reprezintă şi în transformarea intereselor cetăţenilor în proiecte de politici publice. Modele de finanţare politică Plecând de la rolul pe care statul şi-l asuma în reglementarea regimului de finanţare politică, 47 Arnauld Miguet conturează trei modele de finanţare a partidelor politice: - finanţare politică în care statul are un rol sporit (de donator şi de supervizor). Este cazul Franţei, Spaniei şi Italiei în care organizaţiile de partid sunt dependente de finanţările publice. În Spania, de exemplu, 98% din veniturile unui partid politic provin din surse publice iar în Franţa procentul este de peste 50%. - finanţare politică în care statul are un rol de mediator între sursele de finanţare ale unui partid. Acesta este cazul Greciei, Belgiei, Austriei, Irlandei şi Germaniei unde nivelul de finanţare publică este direct proporţional cu nivelul de finanţare din surse private. - finanţare politică cu foarte puţine surse publice de finanţare în care statul are rol de supervizor al cheltuielilor şi veniturilor partidelor. Acesta este cazul Marii Britanii. În general, în Europa, tendinţa este de creştere a 48 dependenţei partidelor politice faţă de stat prin intermediul finanţării publice. Pe de o parte, aceasta descurajează partidele politice stabile să se angajeze într-un proces de atragere de noi membri iar, pe de altă parte, aceasta stimulează apariţia de partide mici, satelit, interesate în colectarea de fonduri 49 publice. Pentru Karl-Heinz Nassmacher, există trei trepte prin care ţările Europei au trecut în demersul de a avea o politică publică coerentă a finanţărilor publice: între 1954 1974 este stadiul experimental (partidele politice încep să primească finanţări publice); între 1967 1982 este stadiul de extindere (partidele politice primesc finanţări publice extensive) iar după 1982 este stadiul de ajustare (finanţarea publică a partidelor începe să fie integrată într-un sistem de reglementări care privesc, de asemenea, şi finanţările private iar finanţările publice încep să fie percepute ca un mecanism prin care sunt descurajate tendinţele partidelor de a se 50 baza exclusiv pe finanţări private). Acelaşi proces poate fi observat şi în ţările post-comuniste (Polonia şi Letonia). Proporţia finanţării publice din totalul cheltuielilor unui partid politic cunoaşte cifre diferite în rândul ţărilor europene: 2-3% în Marea Britanie, 68% în Austria, 4% în Italia, 16% în Olanda, 43% în Spania, 54% 51 în Germania, 56% în Franţa şi 65% în Suedia. Cu toate acestea, impactul pe care îl au finanţările publice asupra sistemelor de partide este unul încă incert, cel puţin în ţările din Europa. Dintr-o anumită perspectivă, se poate argumenta că subvenţiile publice acordate partidelor politice au pus o amprentă negativă asupra afilierii partizane şi recrutării de partid. Totuşi, în Suedia, de exemplu, numărul de membri de partid a rămas relativ stabil după introducerea subvenţiilor de stat. Aceasta poate însemna că ideea de finanţare publică nu are un efect negativ asupra consistenţei afilierii politice ( numărul de membri de partid) chiar dacă sursele de venit provenite din cotizaţiile membrilor nu au o aşa de mare importanţă în construirea veniturilor unui partid politic, comparativ cu subvenţiile de stat. Unul dintre cele mai mari riscuri ataşate unei finanţări publice directe o constituie pietrificarea sistemului de partide dintr-un sistem politic: subvenţiile de stat conduc spre un status-quo în dezvoltarea sistemelor de partide. Totuşi, cercetările din domeniu nu relevă o 52 legătură cauzală între cele două aspecte. Procesul de îngheţare a sistemelor de partide din Europa de Vest a început cu mult înainte de introducerea 53 politicilor de subvenţii de stat acordate partidelor. Consistenţa unui partid în termeni de înregimentare de membri influenţează, pe lângă finanţările publice şi private, veniturile unui partid. Aceste tipuri de venituri sunt distincte faţă de cele doua categorii (finanţări publice şi private). Cu cât numărul de membri este mai mare, cu atât veniturile unui partid sunt mai mari. Recrutarea este, deci, o funcţie a performanţei financiare a unui partid, alături de donaţii şi contribuţii (sursele private) şi de subvenţii (sursele publice). În funcţie de acest criteriu, se observă o diferenţă netă între ţările din Europa Centrală şi de Est (in special, ţările care au aderat la 54 UE) şi Europa de Vest. Ţările din Europa de Vest sunt

B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare 15 mai eficiente în recrutarea de noi membri decât ţările foste comuniste. Comparativ, cele doua părţi ale Europei înregistrează cote diferite de afiliere partizană. Între 1999 şi 2000, procentul electoratului care era înregimentat politic era în medie de 2,8% în ţările foste comuniste (Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia), comparativ cu media de 5,5% pentru ţările Europei de Vest (Austria, Finlanda, Norvegia, Grecia, Belgia, Suedia, Danemarca, Italia, Portugalia, Spania, 55 Irlanda, Germania, Olanda, Marea Britanie şi Franţa) ceea ce înseamnă că şi veniturile din cotizaţiile membrilor sunt mai mici decât în cazul tarilor din Europa de Vest. Cu toate acestea, şi veniturile provenite din finanţări publice directe pentru ţările din Europa Centrală şi de Est sunt mai mici (de vreme ce spaţiul Europei vestice este, prin excelenţă, spaţiul politicii publice de finanţare directă a partidelor politice) ceea ce poate însemna, la rigoare, că veniturile oficiale ale partidelor politice din această parte a Europei (exceptând sumele pe care partidele le pot strânge folosind mecanismele donaţiilor şi contribuţiilor ilicite) sunt mai mici comparativ cu cele din Europa de Vest. În concluzie, principalele domenii de reglementat în finanţarea partidelor politice sunt legate de: nivelul de finanţare publică directă, mecanismele de finanţare publică indirectă, finanţarea privată şi limitele impuse asupra donaţiilor şi contribuţiilor, limite impuse cheltuielilor partidelor politice, transparenţa fondurilor (publicarea cheltuielilor) şi monitorizarea fondurilor (prin control instituţional). Acestea vor fi luate în discuţie separat în capitolul următor al prezentului studiu.

C. Finanţarea partidelor politice în ţarile Uniunii Europene 17 C. FINANŢAREA PARTIDELOR POLITICE ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE Abordare Comparativă În acest capitol vom analiza în detaliu mecanismele de finanţare politică în ţările Uniunii Europene. În analiză vom folosi datele furnizate de Institute for 56 Democracy and Electoral Assistance, IDEA. Aşa cum au procedat şi experţii IDEA, vom lua în calcul grupuri de ţări din Uniunea Europeană: Marea Britanie (ca exponentă a spaţiului anglo-saxon), Europa de Vest (statele UE de dinainte de ultimele două valuri de aderare în afară de Marea Britanie); statele din Europa Centrală şi de Est. Analiza va avea în vedere 4 mari aspecte: finanţarea publică ( directă şi in directă); limite/ interdicţii impuse asupra donaţiilor; donaţii, contribuţii şi cotizaţii (alte surse de venit, în afara celor din finanţări publice); cheltuieli (limite impuse cheltuielilor) şi transparenţa fondurilor partidelor politice (reglementări pentru publicarea cheltuielilor şi monitorizarea fondurilor). În funcţie de aceste aspecte, vom analiza specificităţile din fiecare ţară membră a UE. Cifrele de comparaţie din acest capitol folosesc un sistem unitar de referinţă, conform surselor secundare utilizate. Este vorba de exprimarea tuturor cifrelor în ceea ce poartă numele de dolar internaţional. Acesta este obţinut, conform experţilor IDEA, prin raportarea dolarului american (toate sumele fiind convertite întâi în dolari 57 americani) la indicele de putere de cumpărare al fiecărui stat luat în discuţie. Exprimarea cifrelor în dolari internaţionali oferă o bază unitară de comparaţie pentru toate ţările, în perioade de timp 58 diferite. 1. Finanţare publică Marea Britanie este, prin excelenţă, reprezentativă pentru statele care nu se raliază logicii finanţării publice directe. În schimb, statul britanic oferă subvenţii în natură (engl. in kind) partidelor pentru 59 susţinerea activităţilor curente. Deşi Comitetul Neill nu recomandă finanţarea directă a partidelor politice, admite totuşi că există o nevoie financiară care să poată oferi premizele pentru construirea de politici publice pe termen lung din partea partidelor politice. Ca urmare a acestei aprecieri, guvernul britanic va crea Fondul de Dezvoltare Politică prin care finanţează activităţile de cercetare în domeniul politicilor publice ale partidelor. Marea Britanie cheltuieşte aproximativ 2,7 milioane de dolari pe an prin acest fond. Banii sunt distribuiţi tuturor partidelor politice înregistrate, conform unui algoritm de reprezentare politică administrat de Comisia Electorală britanică. Cazul britanic este foarte interesant şi dintr-o altă perspectivă. Deşi nu există finanţare publică directă, totuşi, există fonduri specifice de alocat pentru partidele de opoziţie (pentru Casa Comunelor, aceştia se cheamă short money iar pentru Camera Lorzilor se cheamă Cranbone money). Scopul acestor fonduri este de a oferi un plus de responsabilitate guvernării britanice prin susţinerea activităţii opoziţiei. La nivel de finanţare publică in directă, Marea Britanie oferă servicii poştale gratuite tuturor partidelor politice (gratuitate pentru un singur serviciu poştal per elector într-o circumscripţie). În 1997, de exemplu, costurile totale pentru această politică s-au ridicat la aproximativ 32 de milioane de dolari. Accesul liber la canalele media este asigurat prin intermediul BBC şi al posturilor comerciale care acordă, voluntar, timpi de antenă pe considerente de responsabilitate publică. Cota de acordare a timpilor de antenă este 5-5-4 pentru laburişti, conservatori şi respectiv liberali. Facilităţile fiscale (scutire de taxe sau deduceri din taxa pe venit) nu sunt aplicabile

18 donaţiilor în Marea Britanie pe considerentul că acestea ar conferi o viziune etatistă asupra relaţiei partide politice stat britanic. Subvenţiile publice în Franţa încep să fie acordate din 1988 fie candidaţilor în campanii, fie partidelor politice. Candidaţii primesc bani pentru acoperirea activităţilor de promovare ( afişe electorale, pliante etc.) şi pentru campania electorală propriu-zisă. Candidaţii care obţin un procent de cel puţin 5% în alegerile legislative din prima rundă în circumscripţia în care candidează sunt eligibili pentru primirea, conform unui sistem de rambursare a cheltuielilor, a până la un maxim de 50% din limita impusă pentru cheltuielile de campanie. Prezidenţiabililor le sunt rambursate până la o treime din cheltuieli. Regimul finanţării partidelor politice este diferit faţă de cel al finanţării campaniilor. Finanţările directe acordate partidelor politice franceze sunt de două feluri. O partea este acordată partidelor care au propus candidaţi în cel puţin 50 de circumscripţii uninominale şi se alocă în funcţie de proporţia voturilor câştigate. Cea de-a doua parte se alocă în funcţie de mandatele obţinute în Adunarea Naţională. Mai mult de jumătate din veniturile partidelor politice în Franţa sunt asigurate prin finanţări publice directe, pentru partidele mici acest procent fiind mult mai mare. Un ajutor substanţial este oferit şi partidelor care nu concurează/nu se califică în alegerile legislative. Din 1995, acestor partide li se oferă un sistem de matching funds prin care primesc un grant de aproximativ 330.000 de dolari, cu condiţia strângerii unei sume de 160.000 de la 10.000 de persoane (dintre care 500 trebuie să fie oficiali aleşi) 60 din cel puţin 30 de departamente. În Franţa, aproximativ 40% din donaţiile individuale către 61 partide sunt deduse din taxa pe venit. În materie de finanţare publică in directă, ţările Europei de Vest sunt relativ similare. Municipalităţile din Spania, Franţa, Germania şi Olanda asigură partidelor afişaj public gratuit. În Franţa şi Italia, unii dintre angajaţii sau colaboratorii partidelor sunt înregimentaţi ca funcţionari de organizaţii de utilitate publică, primind alocaţie de stat. Toate aceste măsuri intră în categoria finanţărilor publice indirecte în natură (engl. in kind). Subvenţiile de la stat constituie o treime din venitul partidelor politice din Germania. Pentru a fi eligibil pentru o finanţare publică directă, un partid politic german trebuie să obţină cel puţin 0,5% din voturi la nivel naţional (în alegeri federale sau europene) sau 1% în cel puţin un stat federal din cele 16. Nivelul finanţării publice directe depinde de două limite. Pe de o parte, există o limită relativă: niciun partid nu are acces la subvenţie dacă nu va colecta o sumă egală din alte surse ( cotizaţii, donaţii private etc.). Pe de altă parte, exista o limită fixă: niciun partid nu va primi mai mult de 130 de milioane de dolari ca 25 + 2 modele electorale subvenţie de la stat. Modul de alocare a banilor are la bază două criterii: al performanţei electorale şi al capacităţii de fundraising. 40% din subvenţia de alocat se distribuie în funcţie de scorurile electorale obţinute în ultimele alegeri de către partide iar 60% se distribuie printr-un sistem de matching funds ( proporţia fiind de 2:1 pentru fonduri din alte surse şi fonduri publice). În ciclul electoral 1995-1998, totalul subvenţiilor publice alocate partidelor politice a fost 62 de aproximativ 530 de milioane de dolari. În Germania, doar contribuţiile individuale (aici incluzându-se şi cotizaţiile membrilor) fac subiectul facilităţilor fiscale din partea statului. Donatorii primesc o deducere de până la 50% pentru sume de 63 până la 1.500 de dolari pe an donaţi unui partid. Partidele politice din Italia primesc subvenţie de stat conform criteriului performanţei electorale în ultimele alegeri. Legea 2/1997 a finanţării partidelor politice este cea care reglementează sistemul de finanţare politică în Italia. Fiecare cetăţean italian care plăteşte taxe poate alege ca un procent de 22% din taxa pe venit să se ducă pentru finanţarea sistemului politic. Această sumă constituie totalul de alocat pentru partidele politice care au obţinut cel puţin un loc în Parlament. Totuşi, legea stabileşte că suma totală de alocat să nu depăşească 63,2 milioane de dolari. În plus faţă de această reglementare, mai este şi un alt sistem de alocare prin intermediul căruia se obţine o sumă totală de alocat de către stat (multiplicare a numărului cetăţenilor italieni cu un scor de referinţă de 0,92 de dolari). Această sumă va fi alocată partidelor politice în funcţie de performanţa 64 electorală în ultimele alegeri. La nivel de finanţare in directă, partidele din Italia primesc spaţii în chirie din proprietatea statului. Nivelul chiriilor nu este stabilit, totuşi, prin referinţă faţă de preţul pieţei (fiind mai mic). Italia şi Suedia oferă servicii poştale gratuite partidelor politice pentru trimiterea către cetăţeni de materiale în timpul campaniilor pentru alegerile naţionale. Spania oferă discount-uri foarte mari partidelor politice în 65 acest sens. În Suedia, partidele politice primesc finanţări publice directe începând cu 1965. Aceste sume sunt date organizaţiilor centrale de partid. Există trei categorii de sume acordate partidelor: o sumă acordată partidului ( partistöd); o sumă acordată secretariatelor generale ale partidelor care sunt reprezentate în Parlament ( kanslistöd); şi o sumă acordată grupurilor parlamentare ( partigruppsstöd). Finanţele se distribuie în funcţie de locurile obţinute de partide în Parlament în ultimele două alegeri. Partidele care nu au intrat în Parlament dar care au obţinut un scor naţional de cel puţin 2,5% în ultimele doua alegeri se califică şi ele pentru obţinerea de subvenţii. Partidul care nu obţine reprezentare politică într-un an se califică pentru subvenţie doar

C. Finanţarea partidelor politice în ţarile Uniunii Europene încă un an de zile după înfrângere. Cazul suedez este foarte interesant pentru că oferă subvenţii partidelor politice şi la nivel regional şi local subvenţii comunitare ( kommunala partistödet), susţinând 66 principiul guvernării locale. Finanţările publice în Olanda sunt asigurate, indirect, prin intermediul organizaţiilor afiliate partidelor politice. Subvenţia către partide per-se avea, între 1970 şi 1999, o destinaţie specifică: institute de cercetare, organizaţii de tineret etc. Pentru a beneficia de aceste finanţări, partidele politice erau nevoite să înfiinţeze fundaţii. Singurele subvenţii directe acordate partidelor în această perioadă acopereau costuri pentru producţia de spot-uri TV şi radio care erau difuzate gratuit după aceea. Legea Subvenţiilor de Stat a Partidelor Politice din 1999 va extinde sfera destinaţiilor în cheltuirea banilor publici: menţinerea de contacte cu partidele similare din alte ţări şi activităţi de informare pentru membrii unui partid politic (cheltuielile pentru campanii fiind excluse de la finanţare). În Olanda, există două sisteme de alocare a subvenţiilor: o sumă fixă pentru toate partidele parlamentare şi o sumă calculată în funcţie de locurile pe care le deţine un partid în parlament. Suma totală oferită de stat partidelor politice în 1999 a fost de aproximativ 4,9 milioane de 67 dolari. La nivel de facilitaţi fiscale, donaţiile către partidele politice din Olanda fac subiectul deducerii de taxe. Persoanele fizice obţin o deducere din taxe pentru sumele contribuite care depăşesc 53 de dolari şi 1% deducere din venitul brut anual până la un maxim de 10%. În termeni fiscali, cotizaţiile de partid pot fi considerate drept sume oferite de către stat, de vreme ce există acest sistem de facilităţi fiscale foarte benefic pentru contributorii partidelor politice. Companiile pot obţine deducere din taxa pe profit, prin contribuţiile pe care le fac, de până la 6% 68 pe an, pentru donaţii de peste 220 de dolari. Mare parte din veniturile partidelor politice din Spania provin din finanţări publice. Alocarea banilor se face în trei etape. Într-o primă instanţă, partidele politice primesc o sumă fixă de bani pentru fiecare loc în cele două camere ale Parlamentului (18.430 de dolari). Apoi, o cotă de 0,27 dolari este oferită în plus pentru fiecare vot primit pentru aleşii din camera inferioară a Parlamentului, urmând ca o alta cotă (0,69 de dolari) să fie oferită pentru fiecare vot primit 69 pentru aleşii din camera superioară a Parlamentului. Acest mecanism avantajează partidele mari. Rezultatul acestei politici este că, între 82% şi 89% din totalul subvenţiilor au fost alocate, între 1986 şi 1996, doar Partidului Popular şi Partidului Socialist din Spania. Subvenţia de stat pentru partidele politice din Portugalia a fost introdusă în 1977. Iniţial, această finanţare era destinată doar activităţilor operaţionale 19 ale partidelor, urmând ca, prin intermediul legii finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale din 1993, principiul finanţării publice să fie extins şi campaniilor. Cota finanţărilor publice către partidele portugheze este legată de nivelul salariului minim pe economie din fiecare an. Criteriul de alocare constă din numărul de voturi obţinute în alegeri de un partid, astfel încât partidele primesc o sumă egală cu proporţia 1/225 din nivelul salariului minim pentru fiecare vot obţinut în alegerile parlamentare. Suma totală de alocat nu trebuie să depăşească 2.500 de salarii minime. Subvenţiile pentru campaniile electorale sunt acordate în funcţie de principiile de egalitate şi reprezentativitate. Pentru alegerile legislative, 20% din suma totală de alocat se distribuie în mod egal tuturor participanţilor în alegeri, urmând ca restul de 80% să fie distribuit în funcţie de performanţele electorale. Pragul de obţinere a subvenţiei publice în Portugalia este legat de obţinerea a cel puţin 50.000 de voturi, ceea ce înseamnă aproximativ 0,6% reprezentare în rândul 70 electoratului. Conform legii partidelor politice (2001), partidele politice din Bulgaria primesc finanţare publică. Deşi nu stabileşte nicio cifră în acest sens (lăsând la latitudinea legii bugetului de stat să facă alocarea), legea bulgară stabileşte două principii de alocare: numărul de voturi câştigate şi de locuri obţinute de un partid în Parlament, prag de 1% din numărul de voturi 71 obţinute pentru eligibilitate pentru subvenţie. Finanţarea publică indirectă se bazează pe acordarea de timpi de antenă gratuiţi partidelor parlamentare. Legea 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale stabileşte regimul de finanţare politică în România. Legea stabileşte un prag de alocare în funcţie de veniturile stabilite prin legea bugetului de stat: Suma alocată anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile prevăzute în bugetul 72 de stat. Subvenţia publică în România acordată pentru activităţile operaţionale ale partidelor politice merge pe principiul proporţionalităţii şi stabileşte două cote în funcţie de performanţele electorale: 75% din bugetul anual acordat partidelor politice este împărţit în funcţie de performanţele înregistrate în alegerile naţionale (dacă au trecut peste pragul electoral) iar 25% în funcţie de performanţele din alegerile locale (dacă au obţinut cel puţin 50 de mandate de consilier judeţean şi de consilier din 73 cadrul municipiului Bucureşti). În Ungaria, conform legii 33/1989 a alegerilor membrilor Parlamentului (cu modificările din 1994) şi legii 62/1990 a partidelor politice, activitatea partidelor politice este susţinută de stat. Pragul pentru primirea subvenţiei este de 1% voturi obţinute în alegerile parlamentare. 25% din banii publici de alocat pentru finanţarea activităţilor operaţionale ale unui partid sunt distribuiţi în mod egal tuturor

20 partidelor care au obţinut locuri în Parlament, în timp ce 75% sunt distribuiţi în baza voturilor obţinute de partide în prima rundă a alegerilor parlamentare. Finanţarea politică indirectă se concretizează prin acordarea de timpi de antenă gratuiţi pentru partide (cel puţin o apariţie în canalele media naţionale în perioada de dinainte de alegeri cu 18 zile înainte de alegeri până la cu 3 zile înainte de momentul 74 alegerilor). În conformitate cu Legea electorală 247/1995, partidele politice din Republica Cehă se califică pentru finanţare publică directă doar peste trecerea pragului de 3% de voturi obţinute. În funcţie de acest criteriu, partidele primesc o sumă fixă la care se adaugă un cuantum pentru fiecare 0,1% în plus faţă de pragul 3% (dar nu mai mult de 5%). Acest sistem avantajează partidele mari. După alegerile din 1996, partidul lui Vaclav Klaus a primit aproximativ 6 milioane de dolari din subvenţii iar în alegerile din 1998, social-democraţii câştigători ai alegerilor au fost remuneraţi cu aproximativ 5,5 milioane de dolari 75 de la bugetul de stat. În plus, partidelor politice le sunt alocate 14 ore la televiziunea publică pentru publicitate politică (cele 14 ore se împart în mod egal tuturor partidelor parlamentare). Cu toate acestea, cumpărarea de publicitate politică este interzisă în 76 Republica Cehă. Conform legii din 1995 a finanţării partidelor politice, în Letonia nu sunt prevăzute subvenţii de stat pentru partide politice. Mai mult, nici stimulentele fiscale nu fac parte din sursele de venit ale partidelor politice letone. Cu toate acestea, partidele politice din această ţară nu plătesc taxă pe venit pentru activităţile pe care le desfăşoară. Dintre formele de finanţare indirectă, partidele letone înscrise în alegeri beneficiază de timpi de antenă oferiţi gratuit (segmente de 2 minute şi 10 minute pentru TV, 25 + 2 modele electorale respectiv radio). Un alt tip de finanţare indirectă îl constituie finanţarea publicării platformelor de partid 77 (într-o limită de 4.000 de caractere per publicaţie). În Lituania, legea finanţării partidelor politice 8-1020/1999 conferă sprijin financiar direct partidelor politice. Partidele care au obţinut cel puţin 3% din voturi în alegerile parlamentare şi locale sunt eligibile pentru subvenţii de la stat. Suma totală de alocat nu trebuie să depăşească 0,1% din totalul bugetului pe anul respectiv. Prezidenţiabilii primesc o sumă fixă de 2.500 de dolari pentru campania electorală. Legea din Lituania nu prevede niciun tip de facilitate fiscală 78 pentru donatori. Finanţarea publică în Polonia se face în baza Legii electorale din 2001. Partidelor politice le sunt rambursate cheltuielile de campanie. Un partid politic participant în alegeri primeşte subvenţie publică directă pentru fiecare mandat de deputat şi senator câştigat. Suma de alocat partidelor politice se stabileşte prin împărţirea sumei totale a cheltuielilor avansate de organizaţiile politice care au câştigat cel puţin un mandat din 560 ( numărul total de deputaţi şi senatori). Printre finanţările publice indirecte, Polonia face apel la acces gratuit în canalele media şi 79 la subvenţii acordate grupurilor parlamentare. În Slovacia, partidele politice obţin finanţare publică directă în funcţie de rezultatul obţinut în alegerile parlamentare. Pragul pentru obţinerea subvenţiei este de cel puţin 3% din totalul voturilor. Partidele politice primesc 1,28 dolari pentru fiecare vot primit. Accesul la canalele media publice se numără printre mecanismele de finanţare publică indirectă cele mai uzitate în următoarele limite: nu mai mult de 1 ora per 80 candidat şi nu mai mult de 10 ore în total. 2. Donaţii, contribuţii şi cotizaţii La nivel de venituri, partidele din Marea Britanie se bazează în proporţie de 40% pe donaţiile mici. Aproximativ 10% din veniturile partidelor provin din cotizaţiile lunare ale membrilor. În 1997, de exemplu, liberal-democraţii britanici şi-au construit bugetul în proporţie de aproximativ 40% din contribuţiile membrilor. Dacă, în 1992, aproximativ 66% din veniturile laburiştilor britanici proveneau din susţinerea sindicatelor, în 1996-1997 procentul a fost de 30-40%. Reforma din 2001 asupra regimului de finanţare a partidelor politice britanice (Legea partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor; engl. The Political Parties, Elections and Referendums Act) introduce obligativitatea obţinerii consimţământului membrilor sindicali înainte ca donaţia să fie făcută. De asemenea, conform acestei legi, donaţiile anonime de peste 69 de dolari (50 de 81 lire sterline) sunt interzise. Acest lucru devine obligatoriu şi pentru mediul de business care contribuie la veniturile Partidului Conservator din Marea Britanie: o firmă trebuie să obţină acordul unanim al tuturor acţionarilor înainte de a face o donaţie în sume mari unui partid politic. În aceeaşi măsură ca laburiştii, şi conservatorii britanici se plasează pe tendinţă de diminuare în ceea ce priveşte susţinerea financiară din sume mari de bani. Dacă, în anii '80, conservatorii britanici îşi construiau veniturile de partid în proporţie de aproximativ 50% din sume mari de bani proveniţi de la corporaţii, în 1996-1997 abia 20% din veniturile acestui partid au

C. Finanţarea partidelor politice în ţarile Uniunii Europene aceast ă provenienţă. Un caz foarte interesant în Europa este Austria, unde partidele politice se pot angaja în activităţi economice pentru a-şi spori veniturile. În principiu, acestea ţin de edituri pentru publicarea literaturii de partid, publicarea de ziare etc. Mai mult decât atât, partidele politice austriece se angajează şi în activităţi de marketing, construcţii etc. La polul opus se afla Republica Cehă. Cehia se raportează negativ la problema activităţii economice a partidelor politice, interzicând partidelor (fie în nume propriu, fie în parteneriat) să desfăşoare orice activităţi de acest tip; excepţiile de la aceasta normă au fost stabilite prin hotărârea Curţii Constituţionale şi fac 82 referire la publicaţii şi literatură de partid. Din 1995, Franţa interzice donaţiile de la companiile 83 din mediul privat şi sectorul public pe fondul intensificării scandalurilor publice legate de finanţarea politică. În acelaşi timp, subvenţia de stat este mărită substanţial. Donaţiile externe către partide sunt interzise şi ele în Franţa. Donaţiile individuale sunt limitate la 7.500 de dolari pe an iar donaţiile cash nu sunt acceptate decât sub limita a 84 150 de dolari. Rata de afiliere partizană în Franţa este relativ scăzută (cca. 1,6 % din electorat), ceea ce face ca şi veniturile provenite din cotizaţiile membrilor să fie scăzute. Conform estimărilor, 8-22% din veniturile partidelor franceze au provenit din cotizaţiile membrilor în anii 1995-1998. Veniturile din organizarea de conferinţe, întâlniri, dezbateri au constituit aproximativ 20% din veniturile totale ale 85 partidelor franceze. Veniturile partidelor politice din Germania se bazează pe patru tipuri de surse, distribuite astfel: o treime din veniturile partidelor sunt constituite din subvenţiile de la stat iar o altă treime din cotizaţiile membrilor, restul împărţindu-se între surse provenite din donaţiile persoanelor cu funcţii publice membre în 86 partid ( Sonderbeitrag) şi donaţiile terţilor. Germania se individualizează printr-o activitate intensă a partidelor politice de a colecta bani din surse private, prin intermediul donaţiilor mici (acei big money in little sums). 85-90% din procentul finanţării private este strâns de la persoane private, 87 prin intermediul donaţiilor mici. În Germania, Suedia şi Olanda, finanţările mari ( plutocratic financing) sunt la cote scăzute. Sursele mari de finanţări în Germania erau apanajul partidelor de centru-dreapta. Cu toate acestea, după 88 1990, aceste surse sunt aproape inexistente. Veniturile partidelor politice din Olanda sunt reprezentate într-o proporţie semnificativă de cotizaţiile membrilor. Între 35 şi 61 de procente din veniturile totale ale partidelor olandeze din 1995 au fost reprezentate de aceste surse. Deşi în Olanda există sistemul deducerilor de taxe pentru donaţii, finanţările mari nu există în bugetele partidelor olandeze. Explicaţia rezidă în faptul că nu există niciun stimul din partea intereselor corporaţiilor să încerce să îşi promoveze interesele prin intermediul donaţiilor către partidele politice. Formula neocorporatistă a statului olandez ( poldermodel) face ca marile companii să aibă acces direct la decizia 89 politică. În Italia, veniturile partidelor politice se compun din două mari surse: subvenţii de la stat (cea mai mare sursă de venit) şi cotizaţiile membrilor. Totuşi, la nivel de alte mecanisme de finanţare, cazul italian este reprezentativ pentru scandalurile din jurul donaţiilor sub formă de comisioane oferite partidelor politice (formă coruptă de finanţare, engl. kickbacks sau it. 90 tangenti). Italia nu impune nicio limită asupra donaţiilor, fie individuale, fie din partea corporaţiilor. Cu toate acestea, companiile trebuie să obţină acordul acţionarilor înainte de a face o donaţie iar suma donată trebuie să fie inserată în exerciţiul bugetar al respectivei companii. În Spania, veniturile din cotizaţiile membrilor înregistrează un procent extrem de scăzut. Cum afilierea politică în Spania este de 2%, veniturile partidelor din cotizaţii sunt la cota de 3-5% din totalul 91 veniturilor. În 1995, veniturile din cotizaţii ale partidelor politice din Bulgaria au fost de aproximativ 23% din veniturile 92 totale. În schimb, veniturile din donaţii sunt mult mai mari. Tot în 1995, Partidul Socialist Bulgar a avut aproximativ 47% din finanţele proprii provenite 93 donaţii, Forumul Democrat având 81%. Partidele politice din Bulgaria pot primi donaţii de la persoane de altă naţionalitate decât cea bulgară (pana la 500 de dolari din partea unei singure persoane şi până la 2.000 de dolari din partea unui grup). În plus, donaţiile anonime nu trebuie să depăşească limita de 25% din 94 totalul veniturilor partidului. Sursele de venit ale unui partid politic în România sunt: cotizaţii ale membrilor, donaţii, venituri provenite din activităţi proprii, subvenţii de la 95 bugetul de stat. Veniturile unui partid sunt scutite de taxe şi impozite pentru activităţile proprii. Limita cotizaţiei este de 48 salarii minime brute pe an. Donaţiile primite de partide nu pot depăşi, într-un an fiscal, procentul de 0,050% din veniturile prevăzute în 96 bugetul de stat pentru anul respectiv. Limitele pentru persoanele fizice şi juridice sunt de 200, respectiv 500 de salarii minime brute pe an. Discounturile mai mari de 20% pe care partidele le primesc în diverse relaţii economice sunt considerate donaţii şi intră în limitele impuse donaţiilor. Donaţiile anonime sunt limitate până la 0,006% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pentru anul respectiv. Conform legii 33/1989 a alegerilor membrilor Parlamentului (cu modificările din 1994) şi legii 62/1990 a partidelor politice, partidele politice din 21

22 Ungaria nu au limitări pentru donaţiile persoanelor de o altă naţionalitate decât cea maghiară şi nici pentru donaţiile organizaţiilor neguvernamentale. În schimb, partidelor le este interzisă primirea de donaţii din partea companiilor de stat sau din partea surselor 97 anonime. În Letonia, sursele de venit ale unui partid politic se compun din: cotizaţiile membrilor şi din donaţii. Donaţiile de la persoane fizice sau juridice nu trebuie să fie mai mari de 41.700 de dolari pe an pentru un partid politic. Partidelor nu le este interzisă primirea de donaţii din partea companiilor de stat. Donaţiile confidenţiale nu sunt interzise nici ele dar partidele trebuie să le înscrie într-un cont separat care este supervizat de Ministerul Justiţiei. Aceste sume vor face subiectul redistribuirii către toate partidele 98 înregistrate în Letonia. 25 + 2 modele electorale În Lituania, campaniile electorale trebuie derulate prin conturi bancare separate. Nu este stabilită o limită a donaţiilor dar, în schimb, este stabilită o sumă fixă peste care contul de campanie nu trebuie să treacă. Dacă suma este depăşita, surplusul se transferă la bugetul de stat. Pentru alegeri parlamentare, suma fixă este corespondentul a 50 de salarii medii pentru un candidat într-o circumscripţie uninominală şi de 1.000 de salarii medii pentru o listă de partid într-o c ircumscripţie plurinominală. Partidelor le este interzis să primească donaţii din partea companiilor de stat sau a acelora la care statul este acţionar. Donaţiile anonime mai mari de 25 de 99 dolari sunt interzise prin lege. Sursele de venit ale partidelor din Slovacia se compun din donaţii în mare parte. Donatorii trebuie să fie persoane care să aibă rezidenţă pe teritoriul Slovaciei 100 sau persoane juridice cu sediul în această ţar ă. 3. Limite impuse cheltuielilor Limitele impuse asupra cheltuielilor de campanie ale partidelor în Marea Britanie au o componentă de politică local ă. Conform legii pentru prevenirea practicilor corupte şi ilegale (1883), sunt introduse limite asupra sumelor de bani care pot fi cheltuite la nivel de circumscripţie de către c andidaţi. Legea din 1989 asupra reprezentării populare păstrează acelaşi spirit. În 1997, candidaţilor din circumscripţii le erau permise cheltuieli de până la 7.700 de dolari. La nivel naţional, logica limitării cheltuielilor se traduce prin 101 interzicerea publicităţii politice plătite. Franţa impune limite asupra cheltuielilor partidelor şi campaniilor. Pentru alegerile prezidenţiale, partidele (si, implicit, candidaţii propuşi) pot cheltui până la 13 milioane de dolari pentru primul tur şi până la 17,9 milioane de dolari pentru al doilea tur. Limita pentru alegerile parlamentare este de 37.000 de dolari, plus 0,15 dolari pentru fiecare elector din circumscripţie. Limita pentru alegerile europene este de 8,3 milioane de dolari pentru lista de candidaţi iar pentru alegerile locale limita este calculată în funcţie de numărul de electori din circumscripţie şi variază între 0,22 şi 1,6 dolari per elector. În Germania, Olanda şi Suedia nu există limite impuse contribuţiilor individuale sau donaţiilor din partea corporaţiilor. Nici cheltuielile partidelor nu sunt supuse limitărilor pentru aceste două categorii de surse. Cu toate acestea, există mecanisme de descurajare a colectării de bani în exces. De exemplu, Germania a interzis, prin decizie a Curţii Supreme, impunerea de facilităţi fiscale pentru donaţiile din partea corporaţiilor. Mai mult, partidele din Germania sunt obligate să îşi facă publice sursele donaţiilor mari pe care le primesc. În schimb, niciunul dintre cele două mecanisme nu este valabil pentru Olanda (care oferă facilităţi fiscale şi donaţiilor individuale şi donaţiilor din partea corporaţiilor). Suedia, pe de altă parte, nu oferă nici un tip de stimulente fiscale pentru donatori, fie indivizi, fie corporaţii. O componentă importantă de luat în calcul, în cazul Olandei şi Suediei, este consimţământul public al partidelor politice de a nu 102 accepta astfel de donaţii. În Italia, cheltuielile de campanie per candidat sunt reglementate la limita de 57.500 dolari. Această limită se măreşte, însă, în cazul partidelor care propun candidaţi în toate circumscripţiile, ajungând la 6,3 milioane de dolari. Finanţarea campaniilor electorale în Spania include restricţii asupra veniturilor şi cheltuielilor. Regula generală este că le este interzis companiilor de stat, contractorilor guvernamentali şi donatorilor străini să contribuie la finanţele unei campanii. Începând cu 1987, a fost instituită o limită de 7. 190 de dolari asupra donaţiei pe care o poate face o persoana fizică sau juridică. În cazul donaţiilor anonime, cota pentru un partid nu trebuie să depăşească 5% din totalul subvenţiilor de stat alocate pentru partide în anul 103 respectiv. Responsabilitatea instituţională pentru verificarea aplicării legii este Autoritatea Electorală spaniolă (sp. Juntas Electorales). Aceasta poate raporta cazurile de ilegalitate Ministerului Public dar

C. Finanţarea partidelor politice în ţarile Uniunii Europene nu poate aplica nicio sancţiune. Autoritatea care poate impune sancţiuni, în cazul nerespectării reglementărilor, este Parlamentul Spaniei. Din această perspectivă, sistemul de finanţare politică spaniol rămâne în cercul vicios al controlului politic, fiind puţin probabil ca o sancţiune să fie pusă în practică de vreme ce nu există un control independent 104 asupra aplicabilităţii legii. Bulgaria şi Polonia aplică principiul limitării fixe a cheltuielilor în campanie în cazul candidaţilor la funcţia de preşedinte, limitare care nu depinde de nivelul salariului minim sau alţi indicatori 105 economici. Pentru Polonia, de exemplu, limita este 106 de 2,9 milioane de dolari. În cazul celorlalte cheltuieli de campanie, Bulgaria a avut o limită impusă din 1991, limită care nu a ţinut pasul cu nivelul inflaţiei ceea ce a făcut ca limita maximă de cheltuit de un candidat în alegeri în Bulgaria în 1997 să fie de 107 20 de dolari. Pentru alegerile din 2001, au fost introduse următoarele limite de cheltuieli în Bulgaria: 488.700 de dolari pentru partide, 977.400 pentru 108 coaliţii şi 97.740 pentru candidaţi independenţi. În Ungaria, limitele cheltuielilor în campanie sunt reglementate la nivelul de 1.364.124 de dolari pentru 109 un partid politic. Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale din România, Art. 30, limitarea cheltuielilor în campania electorală are ca referinţă salariul de bază minim brut 23 pe ţară existent la data de 1 ianuarie a anului electoral. Limita pentru cheltuielile candidaţilor în funcţia de deputat sau senator este de până la 350 de salarii, şi de până la 2.500 de salarii pentru candidaţii la funcţia de primar al unui sector al municipiului Bucureşti sau al unui municipiu sau oraş din România. Sistemul de finanţare din Letonia nu impune nicio limitare asupra cheltuielilor în campanie, singura limitare fiind cea asupra donaţiilor (până la 41.700 de dolari). Mai mult, partidele nu sunt obligate să facă o raportare financiară pentru campania electorală, făcând doar raportarea financiară anuală a partidului. Partidele politice din Lituania sunt obligate să aibă cont bancar separat pentru desfăşurarea campaniilor electorale. Nu există o limitare de facto a cheltuielilor în campanie în Lituania. În schimb, faptul că o campanie trebuie derulată financiar printr-un cont separat (şi existând o limită pentru acel cont) face ca, în practică, o campanie electorală să fie limitată în 110 cheltuieli. În conformitate cu legea limitării cheltuielilor partidelor politice din 1994, partidele politice din Slovacia au o limită de 256.960 de dolari pentru cheltuielile de campanie în alegerile parlamentare, nefiind nicio limită asupra contribuţiilor. Limita pentru candidaţii din alegerile prezidenţiale este de 111 85.653 de dolari. 4. Transparenţa fondurilor În mod tradiţional, donaţiile către partidele politice din Marea Britanie nu au făcut subiectul unor reglementări de transparentizare prin publicare. Cu toate acesta, începând cu 1995, Partidul Laburist îşi publică banii proveniţi de la donatori şi sponsori care depăşesc suma de 6.900 de dolari (5.000 de lire sterline). Din 1997, şi Partidul Conservator urmează exemplul laburiştilor. Conform legii din 2001, toate donaţiile care depăşesc 6.900 de dolari pe an sunt publicate ( împreună cu numele donatorului). La nivel de circumscripţie, pragul este stabilit la 1.400 de dolari. Monitorizarea cheltuielilor partidelor este făcută de autoritatea electorală britanică Comisia Electorală, iar exerciţiul bugetar trebuie transmis 112 instituţiei în a doua jumă tate a anului. Deşi neavând responsabilităţi de sancţionare propriu-zise, Comisia Electorală poate face recomandări pentru procuratură în vederea sancţionării penale a celor care nu se supun reglementărilor. Legea fundamentală din Franţa conferă libertate de acţiune foarte mare partidelor politice. Din această perspectivă, fondurile partidelor nu pot fi monitorizate public în totalitate, mai ales că multe dintre secţiunile de venituri ale unui partid politic nu 113 sunt disponibile publicului. Cu toate acestea, legea finanţării politice franceze din 1995 şi interdicţia asupra tuturor donaţiilor de la companiile din mediul privat şi sectorul public se conturează ca o contrapondere la chestiunea transparentei fondurilor partidelor franceze. Fluxul financiar într-un partid politic este supervizat de mandatarul financiar desemnat de fiecare partid. Transparenţa finanţelor unui partid este asigurată prin intermediul Comisiei Naţionale de Conturi şi Finanţări Politice iar acest lucru se face mai ales în momentul verificării donaţiilor primite şi confirmării deducerilor din taxa de venit de care beneficiază donatorii partidelor. Partidelor politice franceze le sunt supervizate veniturile şi cheltuielile prin intermediul rapoartelor financiare anuale pe care trebuie să le înainteze Comisiei Naţionale de Conturi şi Finanţări Politice. În schimb, prezidenţiabilii sunt subiectul unui alt tip de reglementari. Candidaţii la funcţia de preşedinte

24 În mod tradiţional, donaţiile către partidele politice din Marea Britanie nu au făcut subiectul unor reglementări de transparentizare prin publicare. Cu toate acesta, începând cu 1995, Partidul Laburist îşi publică banii proveniţi de la donatori şi sponsori care depăşesc suma de 6.900 de dolari (5.000 de lire sterline). Din 1997, şi Partidul Conservator urmează exemplul laburiştilor. Conform legii din 2001, toate donaţiile care depăşesc 6.900 de dolari pe an sunt publicate ( împreună cu numele donatorului). La nivel de circumscripţie, pragul este stabilit la 1.400 de dolari. Monitorizarea cheltuielilor partidelor este făcută de autoritatea electorală britanică Comisia Electorală, iar exerciţiul bugetar trebuie transmis 112 instituţiei în a doua jumă tate a anului. Deşi neavând responsabilităţi de sancţionare propriu-zise, Comisia Electorală poate face recomandări pentru procuratură în vederea sancţionării penale a celor care nu se supun reglementărilor. Legea fundamentală din Franţa conferă libertate de acţiune foarte mare partidelor politice. Din această perspectivă, fondurile partidelor nu pot fi monitorizate public în totalitate, mai ales că multe dintre secţiunile de venituri ale unui partid politic nu 113 sunt disponibile publicului. Cu toate acestea, legea finanţării politice franceze din 1995 şi interdicţia asupra tuturor donaţiilor de la companiile din mediul privat şi sectorul public se conturează ca o contrapondere la chestiunea transparentei fondurilor partidelor franceze. Fluxul financiar într-un partid politic este supervizat de mandatarul financiar desemnat de fiecare partid. Transparenţa finanţelor unui partid este asigurată prin intermediul Comisiei Naţionale de Conturi şi Finanţări Politice iar acest lucru se face mai ales în momentul verificării donaţiilor primite şi confirmării deducerilor din taxa de venit de care beneficiază donatorii partidelor. Partidelor politice franceze le sunt supervizate veniturile şi cheltuielile prin intermediul rapoartelor financiare anuale pe care trebuie să le înainteze Comisiei Naţionale de Conturi şi Finanţări Politice. În schimb, prezidenţiabilii sunt subiectul unui alt tip de reglementari. Candidaţii la funcţia de preşedinte trebuie să raporteze cheltuielile efectuate Consiliului Constituţional care le va publica în Monitorul Oficial în 114 termen de două luni de la momentul alegerilor. În Suedia există o legislaţie minimală în domeniul finanţării partidelor politice. Nu există reglementări pentru donaţii, cheltuieli de campanie sau acces la mass media iar subvenţiile acordate partidelor nu le implică la o publicare a fondurilor. Cu toate acestea, în Suedia există practica publicării, în mod voluntar şi prin acordul tuturor partidelor, a exerciţiului bugetar. 115 Osituaţie similară există şi în Danemarca. Legea partidelor politice din 1967 din Germania stabileşte principiile de monitorizare publică a veniturilor şi cheltuielilor unui partid politic. Partidele politice sunt obligate să facă publice sursele 25 + 2 modele electorale donaţiilor mari (nume, suma totală donată pe an), limita fiind de cel puţin 10. 000 de dolari donaţi pe 116 an. Raportarea cheltuielilor este un standard de politică publică în Germania din 1967. Raportările financiare conţin detalii despre venituri şi cheltuieli iar pentru exerciţiul bugetar este responsabil preşedintele federal al partidului. Rapoartele trebuie trimise preşedintelui Bundestagului care examinează conformitatea datelor cu reglementările legale. Dacă se constată primirea de sume ilicite în conturile unui partid, preşedintele Bundestagului dispune ca acel partid să nu se mai califice pentru subvenţie publică în valoare dubl ă faţă de suma ilicit primită (Art. 32 din 117 Legea partidelor politice din Germania ). Toate rapoartele financiare sunt publicate ulterior în buletinul parlamentului. În Italia nu există o legislaţie specifică organizării şi funcţionării partidelor politice. Din punct de vedere juridic, partidele politice italiene sunt considerate asociaţii private. Finanţarea partidelor politice este, în schimb, reglementată prin legea finanţării din 1974. Ultima formă a acestei legi a fost votată în 1997 118 Legea 2/1997 a finanţării partidelor politice. Regimul finanţării politice italiene obligă partidele politice să facă publice sursele donaţiilor care depăşesc 2.900 de dolari într-un an calendaristic. Neconformarea cu această regulă este sancţionată prin amendă. În plus, şi donatorul este obligat să facă publică donaţia prin mecanismele fiscale respective. Partidele politice sunt obligate să raporteze veniturile şi cheltuielile. până la 30 martie ale fiecărui an iar preşedintele Camerei Deputaţilor din Italia primeşte rapoartele financiare ale partidelor. După ce sunt verificate de o comisie contabil ă, rapoartele sunt publicate în Monitorul Oficial din Italia. Spre deosebire de Germania, partidele politice italiene trebuie să declare cheltuielile de campanie şi Curţii de Conturi iar candidaţii trebuie să declare donaţiile primite în campanie Colegiului Regional pentru Supervizare El ectorală (it. Collegio Regionale din Garanzia Elettorale). Aceste raportări nu conţin identităţile şi sumele donatorilor individuali, fiind mai degrabă conforme unor clasificaţii în funcţie de provenienţa veniturilor ( cotizaţii, donaţii, subvenţii 119 etc.). Monitorizarea respectării acestor reglementări cade în sarcina a trei instituţii: Preşedintele Camerei Deputaţilor (care poate suspenda subvenţiile către un partid în cazul unor iregularităţi); Colegiul Regional pentru Supervizare Electorală (poate impune sancţiuni pentru candidaţi în cazul descoperirii unor donaţii ilegal primite) şi Curtea de Conturi (poate impune sancţiuni pentru 120 partide în cazul unor iregularităţi). În Olanda, regimul finanţării politice este reglementat prin Legea Subvenţiilor de Stat a Partidelor Politice din 1999. Până în 1990 nu exista nicio regulă în Olanda cu privire la publicarea donatorilor şi a donaţiilor primite de partide. După

C. Finanţarea partidelor politice în ţarile Uniunii Europene aceea, la recomandarea Ministerului de Interne, partidele şi-au introdus în propriile regulamente referiri la obligativitatea publicării surselor donaţiilor mai mari de 4.600 de dolari. Conform legii din 1999, aceste surse trebuie publicate în execuţiile bugetare ale partidelor (identitatea trebuie oferită doar cu acordul donatorului; dacă nu este posibil, legea olandeză obligă partidele să ofere suma totală per donator şi să ataşeze o afiliere generală la suma respectivă sectorul profit, sectorul non-profit 121 etc.). Execuţiile bugetare trebuie auditate independent, urmând ca Ministerul de Interne să facă audit la rândul său pe veniturile şi cheltuielile partidelor politice. Finanţarea campaniilor în Spania este reglementată prin legea electorală 5/1985 (sp. Ley Orgánica 5/1985 de Régimen Electoral General) iar finanţarea partidelor prin legea finanţării partidelor politice 7/1987 (sp. Ley Orgánica 7/1987 para la Financiácion 122 de los Partidos Politicos). Instituţia responsabilă cu controlul finanţărilor politice în Bulgaria este Comisia Electorală Centrală. Numirea membrilor comisiei este, în practic ă, la latitudinea Parlamentului, ceea ce poate avea efecte negative asupra responsabilităţilor şi eficienţei acestei instituţii. La nivel de reglementări de transparentizare a fondurilor, legislaţia bulgară este foarte săracă. Conform legii partidelor politice din 2001, partidele sunt obligate să facă raportări financiare pe care să le depună la Curtea de Conturi în termen de o lună de la terminarea procesului electoral. Există şi câteva tipuri de amenzi în caz de nerespectare a reglementărilor legii dar sunt foarte 123 mici, variind de la 24 de dolari la 24.000 de dolari. Legea finanţării activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale din România prevede publicarea listei celor care au cotizat la veniturile partidelor de cel puţin contravaloarea a 10 salarii minime brute pe an. Autoritatea Electorală Permanentă este instituţia abilitată să controleze conformitatea partidelor politice cu reglementările legale în domeniu, prin intermediul departamentului 124 de control al finanţărilor politice. Conform legii 33/1989 a alegerilor membrilor Parlamentului (cu modificările din 1994) şi legii 62/1990 a partidelor politice, partidele politice din Ungaria trebuie să întocmească raportări financiare, urmând ca acestea să fie publicate în Monitorul Oficial până la 31 martie ale fiecărui an. Donaţiile mai mari de 1. 767 de dolari, la fel ca şi contribuţiile mai mari de 353 de dolari provenite de la cetăţeni de altă naţionalitate decât cea maghiară trebuie identificate 25 separat în raportare, împreună cu numele donatorilor. Curtea de Conturi este cea care verifică acurateţea raportărilor financiare ale partidelor. În cazuri de iregularităţi, preşedintele Curţii de Conturi poate acţiona în judecată partidul. Cu toate acestea, sistemul de finanţare publică în Ungaria, deşi deţine control financiar asupra conturilor unui partid prin Curtea de Conturi, este încă lipsită de o instituţie care să supervizeze, să verifice şi să fie abilitată să ofere sancţiuni pentru respectarea reglementărilor legale 125. Din 1995, partidele politice înregistrate în Letonia trebuie să îşi completeze rapoartele financiare pe care să le depună la Ministerul Justiţiei şi la Administraţia Fiscal ă. Rapoartele sunt publicate apoi în Monitorul Oficial. Nerespectarea reglementărilor legate de raportarea financiară poate aduce după sine dizolvarea partidului prin decizie judecătoreasca, la 126 iniţiativa celor două instituţii. Ministerul Justiţiei poartă responsabilitatea supervizării activităţii partidelor politice. Instituţia abilitată în Lituania să monitorizeze aplicarea legii finanţării este Comisia Electorală Centrală. Rapoartele financiare de campanie ale partidelor trebuie depuse în termen de 25 de zile de la terminarea alegerilor. Rapoartele sunt verificate de Inspectoratul de Stat pentru Taxe, urmând ca, după concluziile monitorizării financiare, Comisia Electorală să publice rapoartele. Legislaţia nu prevede sancţiuni substanţiale pentru potenţialele încălcări ale regulilor, numai falsul în actele 127 financiare fiind catalogat drept faptă penal ă. În Polonia, Comisia Electorală Naţională este cea care supervizează finanţarea politică. Rapoartele financiare de campanie trebuie transmise comisiei într-o perioadă de trei luni de la terminarea alegerilor. Acestea sunt publicate în Monitorul Oficial după ce sunt verificate de un auditor desemnat de comisie. Sursele donaţiilor private trebuie făcute publice în 128 raportarea financiar ă. Ministerul de Finanţe este instituţia abilitată să monitorizeze cheltuielile partidelor politice în campanie în Slovacia, prin intermediul raportărilor financiare. Candidaţii la funcţia de preşedinte sunt obligaţi să facă publice sursele veniturilor din donaţiile care depăşesc 214 de dolari pentru persoane fizice şi 2.140 de dolari pentru persoanele juridice. Sancţiunea pentru nerespectarea regulilor de raportare este penalizată prin amendă de 42.800 de dolari.

26 25 + 2 modele electorale Date despre finanţarea partidelor politice În acest capitol vom oferi date cu privire la finanţarea partidelor politice din cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Datele folosite reprezintă o colecţie de date secundare129 iar informaţiile sunt clasificate în funcţie de: finanţarea publică (subvenţii directe şi modul de alocare, finanţări indirecte şi criterii de acordare); veniturile partidelor şi limitări asupra veniturilor unui partid (regimul donaţiilor private, limite asupra donaţiilor confidenţiale); transparenţă şi control asupra finanţărilor politice (publicarea donaţiilor primite de un partid, publicarea cheltuielilor în campanie, instituţii de control).

D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică 37 D. FINANŢAREA PARTIDELOR POLITICE - REGLEMENTĂRI ŞI STANDARDE DE POLITICĂ PUBLICĂ Problematica finanţării partidelor politice este complexă şi nu pot fi concepute soluţii universalvalabile pentru o politică publică în domeniu. Acest lucru este cu atât mai proeminent cu cât ideea de finanţare politică se află la congruenţa mai multor factori: nivelul de dezvoltare a sistemelor de partide într-un context politic, nivelul de implicare a statutului (prin subvenţiile de stat) în viata partidelor; cultura politică şi contextul socio-politic în care partidele politice funcţionează. Din punct de vedere istoric, ideea de politică publică în domeniul finanţării politice s-a dezvoltat prin oferirea de soluţii la problemele existente într-o societate iar acesta este un argument în plus pentru care nu poate fi concepută o politică publică unitară în domeniu. Fără a pleca de la o idee de politică publică în domeniu ca reţetă pentru rezolvarea tuturor problemelor legate de finanţele unui partid, putem creiona, totuşi, un continuum de opţiuni pe care statul le are la îndemână.în ultimă instanţă, statul este fie organism care reglementează sistemul de finanţare politică ( supervizor), fie organism care distribuie surse pentru funcţionarea partidelor politice ( redistribuitor). Plecând de la cele două cazuri, putem creiona câteva instanţe de modalităţi de finanţare politică. Cele două opţiuni pe care statul le are la îndemână în conturarea politicilor publice de finanţare a partidelor politice sunt reprezentate de modelul supervizor (al cărui ideal-tip este modelul din Malaiezia) şi cel de redistribuitor (cu ideal-tipul Africa de Sud). În Malaiezia nu există niciun fel de finanţare publică dar, în schimb, există reglementări cu privire la veniturile unui partid politic din alte surse ( interdicţie asupra finanţărilor externe, limite pentru cheltuielile partidelor în campanie etc.). În contrast, Africa de Sud se bazează pe finanţări publice iar partidele politice nu sunt obligate să îşi facă publice 178 fondurile. Fără a reduce la minimum obiectivele şi logica reglementărilor din domeniul finanţării politice din ţările europene, se poate observa că, din ţările Uniunii Europene, Marea Britanie este mai apropiată de modelul de supervizor, ţările din Europa de Vest fiind mai degrabă pliate pe modelul de redistribuitor iar ţările Europei Centrale şi de Est sunt mai apropiate de modelul vest-european, având în subsidiar şi provocarea dată de trecerea de la sistemul de partide unic spre pluripartidism şi toate consecinţele care rezultă din acest aspect (neîncredere în partide politice, neîncredere în folosirea partidelor politice de resurse financiare pentru funcţionare etc). Cu toate acestea, finanţarea publică a partidelor politice este o trăsătură comună şi în această parte a 179 Europei.

38 25 + 2 modele electorale Transparenţă şi responsabilitate în finanţarea politică La nivel de metode de reglementare a finanţării în domeniul politic, avem trei mari categorii: - limite impuse contribuţiilor (praguri impuse asupra acestor tipuri de venituri provenite din surse de finanţare privată). - limite impuse cheltuielilor (mai ales în cheltuielile din campaniile electorale). - transparentizare a contribuţiilor şi cheltuielilor (exercitat prin afişarea publică a veniturilor şi cheltuielilor şi prin control 180 instituţional asupra finanţării politice). Limitele impuse cheltuielilor pot merge fie în direcţia reglementării sumei totale de care un partid sau un candidat face uz, fie în direcţia limitării anumitor activităţi sau anumitor tipuri de cheltuieli. Acest lucru înseamnă că putem avea anumite cheltuieli care sunt interzise. Aceste limite constau din sume absolute de cheltuit de către candidat sau partid politic ( aşa cum este cazul în Marea Britanie), sume stabilite pentru cheltuieli calculate în funcţie de nivelul de salarizare, în special salariul minim pe economie (Portugalia şi 181 România ). În Franţa şi Spania, sumele maxime de cheltuit sunt fixe, depinzând de constituţia unei circumscripţii electorale. Pentru a fi operative, limitele impuse cheltuielilor trebuie să facă distincţia între ceea ce se califică a fi cheltuială de campanie şi ceea ce nu se califică, distingând, în acelaşi timp, şi între cheltuielile care ţin de campanie şi cele care nu 182 ţin. Cum pot fi sancţionate partidele politice pentru finanţări ilicite? Contravenţii de tip administrativ Penalizări pentru finanţări ilegale Reducere a subvenţiilor Nerambursarea cheltuielilor pentru campanii electorale Ne-eligibilitate pentru viitoare finanţări de stat Pierderea locurilor în instituţiile alese Interdicţie asupra participării în viitoarele alegeri Ne-eligibilitate în deţinerea unei funcţii publice (pentru candidaţi) Închisoare Dizolvarea partidului Anularea rezultatelor alegerilor Sursa: Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003, p. 69. Dacă există o logică în finanţarea publică a partidelor politice (aceasta ţinând cont de asigurarea egalităţii de şanse pentru toţi potenţialii competitori în spaţiul politic), aceeaşi logică poate continua şi în cazul existenţei unor limite impuse fie contribuţiilor, fie cheltuielilor de partid. Asigurarea egalităţii de şanse a actorilor politici nu trebuie să fie deturnată. Tocmai pentru ca partidele politice să nu se angajeze într-o cursă a înarmărilor 183 în ceea ce priveşte strângerea de fonduri, argumentul limitării funcţionează ca o contra-pondere la cel al permiterii de subvenţii publice. Dintr-o perspectivă economică, se poate argumenta că existenţa unei competiţii libere nu este un scop în sine şi nu poate fi un proces sustenabil. Mai mult, istoria democraţiei arată că interesele financiare pot încerca să influenţeze rezultatul unor alegeri. Toate acestea sunt argumente pentru care ideea de transparenţă în finanţele unui partid politic este 184 crucială. Alături de ideea de transparenţă avem conceptul de control asupra finanţelor unui partid. Un sistem de finanţare politică prin publicare a veniturilor şi cheltuielilor unui partid politic, alături de existenţa unei instituţii pentru monitorizarea şi supervizarea acestor reglementări reprezintă elementele sine-qua-non ale unui proiect de reformare a regimului de finanţare a partidelor politice. Ideea publicării veniturilor şi cheltuielilor face apel la: raportare sistematică şi regulată, auditare a cheltuielilor şi acces liber la exerciţiul bugetar al unui partid politic. Controlul instituţional face referire la existenţa unei instituţii cu responsabilităţi în domeniul supervizării, verificării,

D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică 39 investigării şi, după caz, stabilirii de sancţiuni legale. veniturilor şi a cheltuielilor constituie un necesar al unei politici publice eficiente în domeniu. 185 186 Responsabilitatea cu privire la finanţele unui partid este, fără îndoială, un proces mult mai complex şi are în vedere un demers pe termen lung prin care liderii de partid devin conştienţi de relaţia fragilă, cel puţin în percepţia cetăţenilor, dintre bani şi politică. Responsabilitatea partizană este cu atât mai greu de atins cu cât nu poate fi operaţionalizată foarte clar, aşa cum este cazul cu transparenţa finanţelor unui partid politic. Cu toate acestea, cel mai eficient mecanism, la nivel de reglementări de politică publică în acest domeniu, îl constituie stabilirea de responsabilităţi individuale din rândul liderilor de partid cu privire la monitorizarea şi raportarea cheltuielilor de partid. Existenţa unui trezorier al partidului (sau a unei persoane special desemnate) care să aibă responsabilitate pentru publicarea În Marea Britanie, există agentul financiar responsabil cu finanţele unui partid. Responsabilitatea, în cazul francez, cade asupra unei persoane - mandatar (fr. mandataire) sau asupra unei asociaţii (fr. association de financement). În cele mai multe dintre ţările Uniunii Europene, responsabilitatea cu privire la finanţele unui partid este asigurată prin trezorierul partidului respectiv. Legea 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale din România impune funcţia mandatarului financiar în ţinerea evidenţelor 187 operaţiunilor financiare ale unui partid politic. Limitarea corupţiei din domeniul finanţării politice, principii: 1. Legislaţia finanţării politice trebuie să fie: a. comprehensivă (să conţină referiri la sursele de finanţare, tipurile de cheltuieli permise, publicare a cheltuielilor, mecanisme de raportare, sancţiuni); b. clară (din punctul de vedere al limbajului legislativ); c. fundamentată pe principiile obţinerii consensului politic. 2. Partidele politice trebuie să introducă mecanisme de control intern prin: responsabilul cu finanţele partidului (mandatarul financiar), coduri de conduită, proceduri de raportare financiară, comisii de etică pentru supervizarea finanţelor unui partid şi a activităţilor de fundraising în general. 3. Partidele politice trebuie să aibă o activitate contabilă cât mai transparentă şi să deruleze toate activităţile financiare prin conturi bancare. 4. Companiile de stat (sau cele în care statul deţine un control) şi alte instituţii publice trebuie să rămână neutre politic. Persoanelor juridice care oferă bunuri şi servicii instituţiilor administraţiei publice sau companiilor de stat (sau celor în care statul deţine un control) trebuie să le fie interzise donaţiile către partidele politice. 5. Sprijinul pe care statul îl oferă partidelor politice (finanţare publică directă sau indirectă) trebuie să se fundamenteze pe criterii de justeţe în distribuţia de fonduri. 6. Funcţionarilor publici trebuie să le fie interzis să se înscrie în partide politice sau să contribuie la veniturile acestora în schimbul menţinerii sau promovării în funcţie. 7. Raportările financiare generale şi de campanie ale partidelor politice trebuie să facă subiectul unui audit. 8. Sectorul neguvernamental, organizaţiile internaţionale şi mass media trebuie să contribuie la transparentizarea cheltuielilor unui partid politic prin susţinerea demersurilor de anti-corupţie în activităţile electorale şi operaţionale ale organizaţiilor de partid. Sursa: Marcin Walecki, Poltical Money and Corruption, International Foundation for Election Systems (IFES), Political Finance White Paper Series, 2004, p. 11.

40 25 + 2 modele electorale Model de design instituţional în monitorizarea finanţelor unui partid politic: Marea Britanie. Instituţia responsabilă în Marea Britanie este Comisia Electorală, operaţională din 16 februarie 2001. Comisia Electorală britanică este o instituţie independentă, înfiinţată prin Legea partidelor politice a alegerilor şi a referendumurilor (2001) responsabilă în faţa Parlamentului. Comisia este formată din şase membri cu drept de vot (dintre care unul este preşedinte), desemnaţi pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de a le fi reînnoit mandatul. Numirea membrilor primei Comisii a fost făcută de Regina Marii Britanii în 19 ianuarie 2001, ca urmare a organizării unei competiţii pe post, a consultărilor dintre premier şi liderii partidelor de opoziţie şi a votului de învestitură din Parlament. Responsabilităţile acestei comisii includ: înregistrarea partidelor politice, monitorizarea şi publicarea donaţiilor făcute partidelor şi demnitarilor, reglementarea sistemului cheltuielilor în campaniile electorale, educarea electoratului şi redesenarea circumscripţiilor electorale în Anglia. Bugetul anual al Comisiei este de 11 milioane de lire sterline. Franţ a. Instituţia responsabilă în Franţa este Comisia Naţională de Conturi şi Finanţări Politice (fr. Commission Nationale des Comptes et des Financement Politiques). Comisia este responsabilă cu exercitarea controlului asupra cheltuielilor în campanie şi a altor chestiuni legate de finanţare politică. Cei 9 membri ai comisiei sunt desemnaţi de guvern pentru o perioadă de 5 ani, la recomandarea vicepreşedintelui Consiliului de Stat, a preşedintelui Curţii de Casaţie şi a preşedintelui Curţii de Conturi (fiecare nominalizează trei candidaţi). Sursa: Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003, p. 146. Cum sunt alocaţi banii din finanţări publice? Statele au la îndemână principiile proporţionalităţii şi al egalităţii în distribuirea resurselor şi pot face uz de diverse sisteme pentru finanţarea activităţilor operaţionale ale unui partid şi pentru finanţarea campaniilor electorale. În Ungaria, de exemplu, 25% din banii publici de alocat pentru finanţarea activităţilor operaţionale ale unui partid sunt distribuiţi în mod egal tuturor partidelor care au obţinut locuri în Parlament, în timp ce 75% sunt distribuiţi în baza voturilor obţinute de partide în prima rundă a alegerilor parlamentare. Acest sistem avantajează partidele mici. În Cehia, există o sumă fixă de distribuit partidelor care au obţinut cel puţin 3% din voturi în alegeri, această sumă crescând proporţional, în funcţie de voturi obţinute, până la pragul de 5%. După pragul de 5%, suma nu mai este mărită, existând, deci o variaţie în sumele fixe pe care un partid politic le primeşte ca şi subvenţie publică. În România este stabilit un prag în funcţie de veniturile alocate prin legea bugetului de stat: Suma alocată anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 188 0,04% din veniturile prevăzute în bugetul de stat. Subvenţia publică în România acordată pentru activităţile operaţionale ale partidelor politice merge pe principiul proporţionalităţii şi stabileşte două cote în funcţie de performanţele electorale: 75% din bugetul anual acordat partidelor politice este împărţit în funcţie de performanţele înregistrate în alegerile naţionale (dacă au trecut peste pragul electoral) iar 25% în funcţie de performanţele din alegerile locale (dacă au obţinut cel puţin 50 de mandate de consilier judeţean şi de consilier din 189 cadrul municipiului Bucureşti). Germania pune accent pe principiul proporţionalităţii în alocarea de resurse partidelor politice. Partidele politice primesc o sumă de bani, în funcţie de performanţa electorală: 0,85 Euro pentru primele 4 milioane de voturi obţinute în alegerile federale, europene şi locale şi 0,7 Euro pentru restul de voturi obţinute. În Austria, sunt finanţate prin subvenţii publice toate partidele care au cel puţin 5 locuri în Parlament sau care au obţinut mai mult de 1% din voturi în ultimele alegeri. Spania este un exemplu de construire artificială de disproporţionalităţi în rândul partidelor politice: pragul pentru ca un partid politic să se califice pentru subvenţie de stat este de 3% din voturi obţinute de partid în circumscripţii. Rezultatul acestei politici este că, între 82% şi 89% din totalul subvenţiilor, au fost alocate, între 1986 şi 1996, doar Partidului Popular şi Partidului Socialist din Spania.

D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică 41 Standarde în finanţarea partidelor politice Regimul de finanţare politică are efecte majore asupra unui sistem politic. Partidele nu îşi pot desfăşura activităţile care le conferă raţiunea de a fi într-o societate fără ajutorul banilor. Cetăţenii la rândul lor îşi au interesele reprezentate prin intermediul partidelor iar triada cetăţean-banipartide, în cazul în care aceasta capătă valenţe negative, este în defavoarea partidelor politice. Cumpărarea voturilor sau dictarea politicii prin intermediul intereselor financiare sunt riscuri la care partidele se supun în credibilizarea/decredibilizarea lor o dată cu instrumentalizarea banilor în activităţile pe care le desfăşoară. Transparenţa şi responsabilitatea sunt două principii de reglementare a domeniului finanţării politice. Transparenţa este legată de controlul veniturilor şi cheltuielilor unui partid politic (limite impuse veniturilor, limite/ interdicţii asupra cheltuielilor) iar responsabilitatea este legată de mecanismele de reglementare prin intermediul responsabilului intern desemnat de un partid politic pentru contorizarea veniturilor şi cheltuielilor unui partid. Cu toate acestea, o politică publică eficientă în domeniul finanţării politice trebuie să ia în calcul şi câteva standarde în alocarea sau cheltuirea banilor de care partidele fac uz în derularea activităţilor pe care le desfăşoară sau în campaniile electorale în care se angajează. Acesta este cu atât mai important cu cât combinaţia, într-un context politic, dintre un sistem de partide mai mult sau mai puţin corupt (şi, pe cale de consecinţă, campanii electorale care generează scandaluri publice din pricina uzului oneros de bani) şi o mai mare nevoie din partea opiniei publice de a avea o guvernare responsabilă pot produce neîncredere în 190 instituţiile democratice şi în guvernare, în sine. Riscuri la care se supune un sistem de nereglementat: finanţare I. dezbaterea publică poate fi deturnată din cauza fluxului nereglementat de bani dintr-o campanie electorală si, pe cale de consecinţă, poate influenţa rezultatele alegerilor II. procesul politic, în sine, poate genera neîncredere de partea opiniei publice o dată cu alocarea unui timp prea mare pentru fundraising-ul politic sau acceptarea de ajutor financiar din resurse dubitabile din punct de vedere etic III. banii folosiţi în campanii pot reprezenta un scop în sine pentru partide, 191 alimentând o cursă a finanţărilor de partea partidelor şi a candidaţilor, ceea ce poate contribui la destabilizarea democraţiei. În esenţă, eficienţa unei politici publice în domeniul finanţării partidelor politice este asigurată prin: a. Publicare (a veniturilor şi cheltuielilor) reglementări care să oblige partidele politice să îşi facă public exerciţiul bugetar şi să ofere informaţii despre veniturile strânse, inclusiv identitatea donatorilor. b. Raportare reglementări legate de raportarea conturilor partidelor către instituţii publice de control c. Monitorizare reglementări prin intermediul cărora sunt înfiinţate instituţii publice abilitate în monitorizarea conturilor partidelor politice d. Prevenţie sancţiuni ataşate reglementărilor 192 legale pentru a împiedica încălcarea legii. Sisteme de reglementări şi opţiuni de politică publică Un sistem de reglementări în domeniul finanţării partidelor politice trebuie să ia în calcul două dimensiuni: limite şi interdicţii ( măsura prin care este controlat fluxul de bani într-o organizaţie de partid) şi raportate/monitorizare ( măsura prin care actul de finanţare al unui partid politic devine unul 193 transparent). Autorii studiului Funding of Political 194 Parties and Electoral Campaigns combină cele două dimensiuni şi sintetizează opţiunile pe care statul le are în reglementarea regimului finanţării politice. În funcţie de aceste două dimensiuni, avem 4 tipuri de opţiuni de politică publică: de autonomie a partidelor; de transparenţă a fondurilor; de promovare a interesului public; de reglementare mixtă (combină elementele din cele trei opţiuni anterioare). Autonomie a partidelor. Caz tip: Suedia 195 Dezbaterea din Suedia asupra finanţării politice s-a purtat pe trei paliere, promovând ideea de autonomie a partidelor politice în calitate de asociaţii voluntare private ale societăţii civile. Sunt cinci momente temporale esenţiale de luat în calcul în acest sens. 1. Recomandări pentru raportarea cheltuielilor

42 partidelor: în 1951, o comisie de anchetă din Suedia a prezentat o schemă de raportare a cheltuielilor partidelor politice, fără însă a promova şi un set de reglementări pentru ca recomandarea să fie executivă. Parlamentul Suedez a promovat această recomandare. 2. Subvenţii publice: în 1965, Parlamentul Suediei votează alocarea de sume de la bugetul de stat pentru funcţionarea partidelor politice ( partistod). Această reglementare nu a fost, însă, urmată de reguli de publicare a fondurilor partidelor politice. 3. Reglementări: deşi în 1973 majoritatea parlamentară suedeză recomandă, printr-o moţiune simplă, instituirea de reglementări în cazul finanţărilor partidelor politice din surse private, nu a fost introdusă nici o legislaţie în acest sens. 4. Modele de bună practic ă: în 1977, Partidul Conservator suedez urmează exemplul Partidului Liberal care, în 1971, a decis voluntar să nu accepte donaţii din partea corporaţiilor pentru finanţarea partidului. 5. Direcţia autonomiei partidelor: în 1980, cele 5 partide suedeze reprezentate în P arlament acceptă, în mod voluntar, să îşi facă publice execuţiile bugetare. Transparenţă a fondurilor. Caz tip: Germania Plecând de la experienţa anterioară nazistă, Constituţia Germaniei din 23 mai 1949 stipulează că partidele politice au o responsabilitate publică în ceea ce priveşte fondurile pe care le deţin (articolul 21 din Constituţia germană). Detalii despre acest aspect se vor regăsi în legea partidelor politice din 1967. Numeroasele scandaluri legate de finanţarea politică din Germania au făcut ca legea fundamentală să fie amendată în 1983. Termenul de finanţare politică este luat în calcul prin dimensiunile specifice: publicarea surselor de venit şi publicarea cheltuielilor. Legea partidelor va fi modificatăşiea, astfel încât partidele trebuie să îşi facă publice anual execuţiile bugetare în funcţie de venituri, cheltuieli, venituri economice şi bunuri deţinute. Aceste rapoarte anuale sunt auditate şi prezentate Parlamentului german de către trezorierul partidului până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Rapoartele includ date financiare pe toate palierele de funcţionare ale partidelor germane: federal, central şi local. În plus, partidele germane trebuie să includă şi o listă a tuturor donatorilor care au contribuit, în decursul anului respectiv, cu o sumă totală mai mare de 10.000 de dolari. 196 Promovare a interesului public. Caz tip: Statele Unite 197 ale Americii Istoria reglementării finanţărilor politice începe în SUA din 1907 când legea federală americană interzice donaţiile către partide din partea corporaţiilor. Reglementări cu privire la publicarea veniturilor şi cheltuielilor, regulile de raportare, limitele impuse asupra contribuţiilor au fost adăugate pe rând în 1910, 1925 şi respectiv 1940. Interdicţia impusă asupra donaţiilor corporaţiilor a fost extinsă şi asupra sindicatelor în 1943. Cu toate acestea, scandalurile iscate în jurul finanţării politice nu au întârziat să apară, acesta fiind cazul cu anii '50 şi '60 în America. Scandalul Watergate este cel care va determina Congresul american să treacă Legea federală a campaniilor electorale în 1974. Legislaţia americană prevede înfiinţarea unei instituţii (Comisia Electorală Federală) abilitată să pună în aplicare prevederile legii. Responsabilităţile comisiei includ: supervizarea finanţelor tuturor organismelor implicate în 198 strâng erea de fonduri pentru partidele politice ; verificarea şi publicarea raportărilor financiare ale partidelor; supervizarea financiară a alegerilor primare. Reglementare mixtă. Caz tip: Canada 25 + 2 modele electorale În anul 1974, apare în Canada prima legislaţie în domeniu legea campaniilor. La nivel de reglementări, aceasta stipulează: limitări asupra cheltuielilor partidelor în campanie şi reglementări stricte asupra timpilor de antenă alocaţi pentru partide în campanie; acordarea de subvenţii publice pentru partide prin decontarea parţială a cheltuielilor şi prin facilităţi fiscale pentru donaţiile mici făcute către partide; raportarea veniturilor şi a cheltuielilor şi publicarea listelor cu donaţii de peste 81 de dolari; responsabilizarea unei instituţii care să monitorizeze reglementările în domeniu. Deşi fără a încerca să corelăm aceste 4 tipuri esenţiale de opţiuni pe care statul le are în reglementarea regimului de finanţare politică cu situaţia celor 27 state membre ale UE, totuşi, se poate observa că: a. reglementările britanice în domeniu merg mai degrabă pe opţiunea de promovare a interesului public (dezbaterea publică este cea care dictează direcţia în care trebuie să meargă o politică publică de finanţare a partidelor politice este cazul cu însăşi apariţia legii britanice a partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor din 2001). b. ţările Europei de Vest, în general, sunt axate pe un mix între opţiunea de autonomie a partidelor politice (subvenţiile publice sunt o 199

D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică 43 realitate prezentă pentru partidele politice vest-europene) şi opţiunea de transparenţă (mecanisme de promovare a transparenţei cheltuielilor partidelor). Totuşi, este greu de apreciat măsura în care direcţia autonomiei partidelor politice este valabilă pentru toate ţările Europei de Vest, mai ales dacă luam în calcul scandalurile de corupţie politică din aceste ţări (în special cazurile din Italia şi Germania menţionate la începutul prezentului studiu). grupul de ţări foste comuniste fac apel, în general, la o formulă compozită dintre reglementarea mixtă şi transparenţă a fondurilor odată cu reglementările de transparenţă, există şi subvenţii publice acordate partidelor politice. Oricum, nota fundamentală a acestui grup de ţări este aceea că există legislaţie dar, în schimb, prea puţină cultură 200 politică de conformare cu această legislaţie. În toate aceste aspecte, România este la rândul său un exponent al acestui grup de ţări.

E. Concluzii 45 E. CONCLUZII Partidele politice sunt, în mod cert, o funcţie a democraţiei şi au nevoie de resurse financiare pentru desfăşurarea activităţilor de partid. Chiar dacă vorbim de finanţări publice sau finanţări private ale partidelor politice, se poate spune că politica se face pe bani. Banii din politică nu sunt lipsiţi de scandaluri legate de corupţie şi de fonduri ilicite ale partidelor politice. De aceea, sistemul finanţării politice trebuie să fie subiectul unor reglementări clare. Legătura dintre transparenţă şi reprezentare în instituirea unui regim eficient de finanţare a partidelor politice trebuie să fie luată în calcul în oricare dintre opţiunile de politică publică în domeniu. La nivel internaţional, există o serie de recomandări pentru construirea unui regim de finanţare politică cât mai transparent şi reprezentativ pentru un context politic. Comisia Europeană de Democraţie 201 (Comisia de la Veneţia ) elaborează, în 2001, un ghid de reglementări în domeniul finanţării partidelor 202 politice. În cadrul acestui document, sunt făcute câteva recomandări de politică publică. Astfel, finanţarea publică acordată partidelor politice trebuie să urmeze principiul asigurării de şanse egale pentru partide. Finanţarea publică directă vizează,în spiritul recomandărilor, partidele politice reprezentate în Parlament. În ceea ce priveşte finanţarea privată, se recomandă legiuitorilor ca aceasta să vizeze limitări pentru fiecare contribuţie făcută către un partid politic şi interdicţii asupra donaţiilor provenite din partea companiilor de stat sau a companiilor la care statul este acţionar. La nivel de cheltuieli de campanie, se recomandă impunerea de limite asupra cheltuielilor de făcut într-o campanie electorală. Ideile promovate de această comisie de drept constituţional se vor regăsi în Recomandarea 1516 din 2001 a Adunării Parlamentare a Consiliului 203 Europei. La nivel de transparentizare a mecanismelor Parlamentară de a finanţare Consiliului politică, Europei Adunarea recomandă statelor instituirea de organisme de control independente care să fie responsabile cu controlul şi monitorizarea finanţelor politice. Sancţiunile pentru nerespectarea reglementărilor vizează, în viziunea Recomandării, pierderea accesului la subvenţiile de stat ( chiar obligativitatea returnării subvenţiei către stat în cazul în care se dovedeşte că finanţarea politică nu a respectat legislaţia) sau aplicarea de sancţiuni administrative partidelor care fac uz de mecanisme ilicite în finanţarea politică. Plecând de la recomandările internaţionale în domeniul finanţării politice, putem spune că statele membre ale Uniunii Europene au incluse, în general, în cadrul legislaţiilor naţionale, toate aceste standarde de politică publică de finanţare a partidelor. Ţările foste comuniste, la rândul lor, fac parte cu succes, din punct de vedere al desing-ului instituţional şi al reglementărilor de transparenţă în domeniul finanţării politice, din spaţiul european. Ultimele două valuri de ţări intrate în Uniunea Europeană au o legislaţie bogată în domeniul finanţării politice. Polonia, de exemplu, este un caz asemănător cu Franţa sau Belgia care au interzis donaţiile către partidele politice din partea corporaţiilor. România se apropie de modelul britanic în construirea unei instituţii responsabile de monitorizarea si supervizarea finanţelor partidelor politice ( Autoritatea Electorală Permanentă din România are chiar un departament de control al finanţărilor politice, ceea ce este, în mod evident, un succes instituţional, având în vedere faptul că unele dintre ţările Europei încă sunt lipsite de mecanisme instituţionale solide în exercitarea controlului asupra finanţării partidelor). Cu toate acestea, ţările foste comuniste încă mai au de învăţat din experienţa Europei de Vest la nivel de responsabilizare a clasei politice prin intermediul politicilor de finanţare a partidelor. În acest sens, putem vorbi de câteva modele specifice de bună practică de luat în calcul de către ţările foste comuniste în demersul lor de a se canaliza şi pe componenta de responsabilizare pe care o finanţare politică o implică. Marea Britanie, deşi în mod evident construită pe renegarea conceptului de finanţare publică directă, poate constitui un model la nivel de susţinere a opoziţiei politice prin alocarea de bani

46 pentru susţinerea partidelor de opoziţie (acei short money şi Cranbone money). Preocuparea faţă de partidele care nu se află la guvernare, chiar şi printr-o politică de tipul positive action se poate dovedi benefică, pe termen lung, pentru sistemele fragile de partide din ţările Europei Centrale şi de Est. În aceeaşi măsură, cazul suedez este exemplar, la rândul său, pentru responsabilitatea publică pe care partidele şio asumă în relaţie cu banii pe care îi folosesc. Deşi Suedia nu are reglementări legale de facto pentru publicarea cheltuielilor făcute de partidele politice, există totuşi unanimitate a partidelor în publicarea voluntară a acestor cheltuieli. Din această perspectivă, partidele politice din Suedia sunt un exemplu de responsabilitate publică asumată în relaţia pe care o au cu cetăţenii/electoratul. Încă mai sunt, totuşi, chestiuni pe care toate tarile Uniunii Europene ar trebui să le ia în considerare pentru îmbunătăţirea mecanismelor de transparenţă şi responsabilizare în domeniul finanţării politice. Unul dintre acestea este, fără îndoială, legat de reglementările din domeniul publicităţii politice. Deşi multe dintre ţările UE au inserat, în reglementările legislative, imposibilitatea cumpărării de publicitate politică ( în virtutea faptului că partidele primesc timpi de anten ă ca şi finanţare publică indirectă), pot fi, totuşi, concepute mecanisme de eludare a literei legii, în dauna interesului public. Sectorul de comunicare online poate fi un exemplu în acest sens şi trebuie luat în consideraţ ie, la nivel de reglementări, de către ţările UE. Cum spaţiul public şi canalele media clasice ( presa scrisă si presa audio-vizuală) sunt augmentate, în momentul de fa ţă, prin aportul pe care îl aduce lumea virtuală la dezvoltarea comunicării, conceptul de publicitate politică trebuie ajustat în concordanţă cu noile provocări. Trebuie reglementate campaniile electorale online? ; Există flux de bani de reglementat în spaţiul virtual? 25 + 2 modele electorale acestea sunt câteva din provocările la care trebuie să răspundă direcţiile de politică publică în domeniul finanţării politice în viitor. În plus, o altă provocare a spaţiului european în momentul de faţă rezidă în consolidarea legăturii dintre partide şi cetăţeni, având în vedere interesul tot mai scăzut al cetăţenilor fa ţă de politică. O soluţie ar putea rezida în stimularea partidelor politice să se angajeze în activit ăţi de politică locală, prin intermediul organizaţiilor locale. O politică publică de finanţare a partidelor politice trebuie să ia în calcul trecerea de la un sistem de finanţare publică directă centrală către unul descentralizat. Acest lucru este important în România, de exemplu, o dată cu schimbarea formulei electorale şi redefinirea relaţiei dintre ales şi alegător prin intermediul noului tip de scrutin. Legislaţia românească în domeniul finanţării partidelor politice trebuie, aşadar, să se conformeze noii formule electorale prin redirecţionarea, de exemplu, de cote din subvenţiile publice acordate partidelor direct organizaţiilor locale de partid. Ţările membre ale Uniunii Europene se raliază recomandărilor internaţionale de transparenţă şi responsabilitate în finanţarea pol itică. Cu toate aspectele negative pe care finanţarea publică a partidelor politice le poate implica, există o logică substanţială a unei politici publice de finanţare a partidelor politice care se reduce în ultima instanţă la transparenţă şi responsabilizare iar finanţarea publică este totuşi un aspect necesar al sistemelor de partide din Europa. De aceea, şi mecanismele instituţionale de reglementare trebuie să fie pe măsura încrederii cu care statele europene investesc în dezvoltarea partidelor politice.

Note 47 NOTE A. P artide politice, între interesul cetăţeanului şi interesul financiar 1 Vezi Stefano Bartolini şi Peter Mair, Challenges to Contemporary Political Parties în Political Parties and Democracy, Larry Diamond şi Richard Gunther (editori), John Hopkins University Press, 2001, Apud. Pippa Norris, Building Political Parties, Reforming Internal Regulations and Internal Rules, Report for International IDEA, ianuarie 2005, p. 3. 2 Vezi Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003, p. 2. 3 Vezi Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003, p. 11. 4 Vezi Richard Gunther, Jose Ramon Montero şi Juan J. Linz (editori), Political Parties. Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, 2002, p. 307. 5 Vezi Herbert F. Alexander, Comparative Political Finance in the 1980s, Cambridge Univeristy Press, 1989, p. 10. 6 Contribuţia a fost returnată donatorului apoi de Partidul Laburist britanic iar scandalul public iscat în jurul acestei probleme a servit drept fundament pentru reformarea sistemului de finanţare a partidelor politice britanice din 2001 Legea partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor (engl. The Political Parties, Elections and Referendums Act). 7 Karl-Heinz Nassmacher Comparing party and campaign finance in Western democracies în Campaign and Party Finance in North America and Western Europe, A.B. Gunlicks (editor), Westview Press, Boulder, 1993. D. Farrell şi P. Webb Political parties as campaign organizations în Parties Without Partisans, R. Dalton, M. Wattenberg (editori), Oxford University Press, 2000. R. Katz şi P. Mair Changing models of party organization and party democracy. The emergence of the cartel party în Party Politics, 1 (1), 1995. P. Burnell şi A. Ware (editori) Funding Democratisation, Manchester University Press, 1998. Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003. M. Y. Doublet Le financement de la vie politique, Presses Universitaires de France, 1997. 8 Raportul Global asupra Corupţiei din anul 2004 al Transparency International http://www.transparency.org/publications/gcr/download_gcr/download_gcr_2004#download. Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, Campaign Finance in Central and Eastern Europe Lessons Learned and Challenges Ahead, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2002. Michael Pinto- Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002. Marcin Walecki, Political Money and Corruption, IFES Political Finance White Paper Series, International Foundation for Election Systems, 5 Vezi Herbert F. Alexander, Comparative Political Finance in the 1980s, Cambridge Univeristy Press, 1989, p. 10. 6 Contribuţia a fost returnată donatorului apoi de Partidul Laburist britanic iar scandalul public iscat în jurul acestei probleme a servit drept fundament pentru reformarea sistemului de finanţare a partidelor politice britanice din 2001 Legea partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor (engl. The Political Parties, Elections and Referendums Act). 7 Karl-Heinz Nassmacher Comparing party and campaign finance in Western democracies în Campaign and Party Finance in North America and Western Europe, A.B. Gunlicks (editor), Westview Press, Boulder, 1993. D. Farrell şi P. Webb Political parties as campaign organizations în Parties Without Partisans, R. Dalton, M. Wattenberg (editori), Oxford University Press, 2000. R. Katz şi P. Mair Changing models of party organization and party democracy. The emergence of the cartel party în Party Politics, 1 (1), 1995. P. Burnell şi A. Ware (editori) Funding Democratisation, Manchester University Press, 1998. Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003. M. Y. Doublet Le financement de la vie politique, Presses Universitaires de France, 1997. 8 Raportul Global asupra Corupţiei din anul 2004 al Transparency International http://www.transparency.org/publications/gcr/download_gcr/download_gcr_2004#download. Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, Campaign Finance in Central and Eastern Europe Lessons Learned and Challenges Ahead, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2002. Michael Pinto- Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002. Marcin Walecki, Political Money and Corruption, IFES Political Finance White Paper Series, International Foundation for Election Systems, Washington, 2004. 9 Câteva dimensiuni de luat în calcul în cazul finanţării partidelor politice ca şi politică publică sunt: limite asupra contribuţiilor, limite asupra cheltuielilor, declararea veniturilor şi raportarea cheltuielilor, control instituţional asupra finanţelor partidelor politice.

48 25 + 2 modele electorale B. Finanţarea partidelor politice - Concepte şi mecanisme de finanţare 10 Acesta este cazul Partidului Laburist britanic şi Partidului Social-Democrat german din anii '60 '70. 11 Peter Burnell, Introduction: Money and Politics in Emerging Democracies, în Peter Burnell şi Alan Ware (editori), Funding Democratization, Manchester University Press, 1998, p. 10. 12 Karl von Beyme, Political Parties in Western Democracies, Aldershot, 1985, p. 196. 13 Marcin Walecki, Challenging the Norms and Standards of Election Administration: Political Finance în Challenging the Norms and Standards of Election Administration, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2007, p. 75. 14 Acest demers nu este întotdeauna unul facil. O discuţie despre finanţarea internă a unui partid politic trebuie să aibă în vedere definirea statutului de membru de partid al unei organizaţii politice. Un exemplu în acest sens este Partidul Laburist britanic cu diferitele categorii de membri, ceea ce face ca banii veniţi de la organizaţiile şi mişcările afiliate partidului (de ex. the Fabian Society) să fie privite de oponenţii politici ai laburiştilor ca finanţări externe. Cf. Robert Williams, Aspects of Party Finance and Political Corruption, în Robert Williams (editor), Party Finance and Political Corruption, Palgrave, 2000, http://www.palgrave.com/pdfs/0333739868.pdf, p. 4. 15 Franţa va lua în calcul reglementarea acestui domeniu abia în anul 1988. 16 Michael Pinto-Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002, p. 70. 17 Se poate vorbi, chiar, de două modele în acest sens: în spaţiul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada), finanţare înseamnă finanţarea unui candidat sau a unei campanii, iar în Europa (Europa de vest), finanţare înseamnă finanţare a unui partid. În timp ce spaţiul anglo-saxon este mai degrabă orientat către candidat, Europa este orientată mai mult către partide. Pentru ţările anglo-saxone, finanţare politică înseamnă finanţarea unui candidat (candidat din partea unui partid), pe când în Europa, finanţare politică înseamnă finanţarea partidului în primul rând (care propune candidaţi din rândul membrilor săi). 18 Acestea poartă numele de finanţări de tipul grassroots. Accentul este pus pe o activitate extensivă şi concentrată a partidelor politice în special la nivel de organizaţii partizane de la nivel local. 19 Cf. Alexander Heard, The Costs of Democracy, University of North Carolina Press, 1960, p. 249. Termenul subsumează activităţile politice de fundraising de mică amploare ale unui partid, cu un puternic aspect militant, similar partidelor politice de clasă din secolul al XIX-lea din Europa de vest. 20 Este, de pilda, cazul Partidului Laburist britanic, puternic ancorat în veniturile provenite de la membrii de sindicat. Dacă în 1992, aproximativ 66% din veniturile laburiştilor britanici proveneau din susţinerea sindicatelor, în 1996-1997 procentul a fost de 30-40%. Reforma din 2001 asupra regimului de finanţare a partidelor politice britanice (Legea partidelor politice, a 16 Michael Pinto-Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002, p. 70. 17 Se poate vorbi, chiar, de două modele în acest sens: în spaţiul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada), finanţare înseamnă finanţarea unui candidat sau a unei campanii, iar în Europa (Europa de vest), finanţare înseamnă finanţare a unui partid. În timp ce spaţiul anglo-saxon este mai degrabă orientat către candidat, Europa este orientată mai mult către partide. Pentru ţările anglo-saxone, finanţare politică înseamnă finanţarea unui candidat (candidat din partea unui partid), pe când în Europa, finanţare politică înseamnă finanţarea partidului în primul rând (care propune candidaţi din rândul membrilor săi). 18 Acestea poartă numele de finanţări de tipul grassroots. Accentul este pus pe o activitate extensivă şi concentrată a partidelor politice în special la nivel de organizaţii partizane de la nivel local. 19 Cf. Alexander Heard, The Costs of Democracy, University of North Carolina Press, 1960, p. 249. Termenul subsumează activităţile politice de fundraising de mică amploare ale unui partid, cu un puternic aspect militant, similar partidelor politice de clasă din secolul al XIX-lea din Europa de vest. 20 Este, de pilda, cazul Partidului Laburist britanic, puternic ancorat în veniturile provenite de la membrii de sindicat. Dacă în 1992, aproximativ 66% din veniturile laburiştilor britanici proveneau din susţinerea sindicatelor, în 1996-1997 procentul a fost de 30-40%. Reforma din 2001 asupra regimului de finanţare a partidelor politice britanice (Legea partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor; engl. The Political Parties, Elections and Referendums Act) introduce obligativitatea obţinerii consimţământului membrilor sindicali înainte ca donaţia să fie făcută. Acest lucru devine obligatoriu şi pentru mediul de business care contribuie la veniturile Partidului Conservator din Marea Britanie: o firmă trebuie să obţină acordul unanim al tuturor acţionarilor înainte de a face o donaţie în sume mari unui partid politic. La fel ca laburiştii, şi conservatorii britanici se plasează pe un trend scăzând în ceea ce priveşte susţinerea financiară din sume mari de bani. Dacă în anii '80, conservatorii britanici îşi construiau veniturile de partid în proporţie de aproximativ 50% din sume mari de bani proveniţi de la corporaţii, în 1996-1997 abia 20% din veniturile acestui partid au această provenienţă. Cf. Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 38. 21 Vezi Ingrid van Biezen, 2003, p. 23-24. 22 Ibidem, p. 23. 23 Ibidem,p.23 24 Aceste tipuri sunt mai degrabă forme care trec dincolo de distincţiile: finanţare publică finanţare privată sau finanţare directă finanţare indirectă. 25 O versiune controversată de finanţare indirectă este dată de contribuţiile membrilor parlamentului, adesea numită şi taxă de partid. Aceasta este o formă de finanţare prin care membrii parlamentului plătesc o proporţie din salariul de

Note 49 demnitar partidului pe care îl reprezintă. Aceste reglementari sunt plasate în statutele partidelor şi sunt fie obligatorii, fie voluntare pentru membrii parlamentului. Cf. Ingrid van Biezen, 2003, p. 42-43. 26 Vezi Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 120. 27 Ibidem, p. 119. 28 Ibidem, 2003, p. 15. 29 Ibidem, p. 121. 30 Ibidem, p. XIV. 31 Ibidem, p. 40. 32 Cel mai des întâlnit criteriu în acordarea finanţelor publice (subsidiilor) este numărul de voturi/locuri obţinute de un partid într-o competiţie electorală. Ibidem,p.9. 33 Ingrid van Biezen, 2003, p. 44. 34 În literatura de specialitate, toate aceste susţineri indirecte din partea statului intră sub titlul de finanţare publică indirectă în natura ( in-kind). Vezi. Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 9. 35 Pentru cele doua tipuri de stimulente fiscale în fi nanţarea publică indirectă, Ibidem, p. 15. 36 În afara finanţării partidelor per-se, ţări ca Germania, Austria şi Olanda au disponibile fonduri publice pentru fundaţiile politice. Deşi nefiind formal asociate partizan, aceste fundaţii derulează activităţi, prin intermediul banilor publici, care sunt folositoare partidelor politice insele: organizarea de traininguri pentru membrii partidelor, realizarea de studii, cercetări etc. Cf. Ingrid van Biezen, 2003, p. 39-40. 37 Ibidem, p. 39-40. 38 Ibidem, p. 41. 39 Ibidem,p.50. 40 Ibidem,p.48. 41 Ibidem, p. 39. 42 Acesta poate fi cazul partidelor germane care au devenit dependente de finanţările publice. Permiţând liderilor de partid să determine gradul de finanţare publică a partidelor e ca şi când ai lăsa un alcoolic să intre într-o auto-servire cu produse alcoolice Cf. Peter Losche, Problems of Campaign Financing in Germany and the United States Some Comparative Reflections, în Arthur B. Gunlicks (editor), Campaign and Party Finance in 43 North America and Western Europe, Westview Press, 1993, p. 225. Ingrid Van Biezen, 2003, p. 21. 44 Transparenţa face referire la transparenţa veniturilor şi cheltuielilor unui partid politic iar responsabilizarea face referire la cumulul de mecanisme prin care un partid politic instrumentalizează ideea de venituri şi cheltuieli în desfăşurarea activităţilor legate de funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească într-un context democratic. Dacă transparenţa ţine mai mult de respectarea unor mecanisme instituţionale (reglementarea şi monitorizarea limitelor impuse cheltuielilor şi veniturilor unui partid politic), responsabilizarea ţine mai degrabă de practica din interiorul unui partid şi de maniera în care liderii de partid se raportează la finanţele unui partid astfel încât banii pe care un partid îi rulează devin doar corelative ale misiunii pe care şi-au asumat-o în activitatea publică. Legătura dintre cele doua concepte va fi analizată pe larg în acest studiu, când vom aborda ideea de standarde de politică publică în finanţarea partidelor şi opţiunile pe care le are statul în reglementarea regimului de finanţare publică. 45 Vezi discuţia anterioară din prezentul studiu referitoare la modelul European şi cel anglo-saxon de abordare a subiectului finanţării politice. 46 Marcin Walecki, 2007, p. 76. 47 Arnauld Miguet, Political Corruption and Party Funding in Western Europe, Transparency International Policy Briefs, http://www.transparency.org/news_room/in_focus/2005/policy_briefs, 2004, p. 8. 48 Karl-Heinz Nassmacher Comparing party and campaign finance in Western democracies în Campaign and Party Finance in North America and Western Europe, A.B. Gunlicks (editor), Westview Press, Boulder, 1993. D. Farrell şi P. Webb Political parties as campaign organizations în Parties Without Partisans, R. Dalton, M. Wattenberg (editori), Oxford University Press, 2000. R. Katz şi P. Mair Changing models of party organization and party democracy. The emergence of the cartel party în Party Politics, 1 (1), 1995. P. Burnell şi A. Ware (editori) Funding Democratisation, Manchester University Press, 1998. Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003. 49 Arnauld Miguet, 2004, p. 8. 50 Karl-Heinz Nassmacher, Structure and Impact of Public Subsidies to Political Parties in Europe: the Examples of Austria, Italy, Sweden and West Germany, în Herbert E. Alexander (editor), Comparative Poltical Finance in the 1980s, Cambridge Univeristy Press, 1989, p. 238-241. 51 Cf. Karl-Heinz Nassmacher, Die Kosten der Parteitätigkeit in westlichen Demokratien în Österreichische Zeitschrift für Politikwissenschaft, 31 (2002), p. 16. 52 Jon Pierre, Lars Svasand şi Andres Widfeldt, State Subsidies to Political Parties: Confronting Rhetoric with Reality, West European Politics, 22 (3), 2000.

50 25 + 2 modele electorale C. Finanţarea partidelor politice în ţările Uniunii Europene 56 În Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003. 57 Aşa cum este prezentat în baza de date a Băncii Mondiale: Programul Internaţional de Comparaţie, 2005, http://web.worldbank.org/wbsite/external/datastatistics/icpext/0,,menupk:1973757~pagepk:6200224 3~piPK:62002387~theSitePK:270065,00.html. 58 Vezi Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 226. 59 Comitetul Neill (având acest nume după preşedintele Comitetului de Standarde în Viaţa Publică) este legat de reforma britanică din domeniul finanţării politice din 2001. În 1998, ca urmare a dezbaterilor publice din jurul ideii de finanţare politică, Comitetul Neill (Comitetul de Standarde în Viaţa Publică, o comisie a Parlamentului Marii Britanii), elaborează un raport recomandând schimbarea legislaţiei în domeniu. Recomandările raportului sunt susţinute de majoritatea partidelor politice britanice iar, în 2001, legislaţia în domeniu va fi schimbată prin noua Legea partidelor politice, a alegerilor şi a 56 În Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003. 57 Aşa cum este prezentat în baza de date a Băncii Mondiale: Programul Internaţional de Comparaţie, 2005, http://web.worldbank.org/wbsite/external/datastatistics/icpext/0,,menupk:1973757~pagepk:6200224 3~piPK:62002387~theSitePK:270065,00.html. 58 Vezi Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 226. 59 Comitetul Neill (având acest nume după preşedintele Comitetului de Standarde în Viaţa Publică) este legat de reforma britanică din domeniul finanţării politice din 2001. În 1998, ca urmare a dezbaterilor publice din jurul ideii de finanţare politică, Comitetul Neill (Comitetul de Standarde în Viaţa Publică, o comisie a Parlamentului Marii Britanii), elaborează un raport recomandând schimbarea legislaţiei în domeniu. Recomandările raportului sunt susţinute de majoritatea partidelor politice britanice iar, în 2001, legislaţia în domeniu va fi schimbată prin noua Legea partidelor politice, a alegerilor şi a referendumurilor. Discuţia despre Marea Britanie din acest capitol se face prin referire la această lege. 60 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 123-124 61 Ibidem, p. 126. 62 Ibidem, p. 124 63 Ibidem, p. 127. 64 Ibidem, p. 123. 65 Ibidem, p. 126. 66 Ibidem, p. 125. 67 Ibidem, p. 125-126. 68 Ibidem, p. 127. 69 Ibidem, p. 123. 70 Ingrid Van Biezen, 2003, p. 49. 71 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, Campaign Finance in Central and Eastern Europe Lessons Learned and Challenges Ahead, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2002, p. 26. 72 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 14 (1). 73 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 15-16. 74 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 34. 75 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 83. 76 Ibidem, p. 85. 77 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 36-37. 78 Ibidem, p. 39. 79 Ibidem, p. 48. 80 Ibidem, p. 58. 81 Principiul stă în strânsă legătură cu dezbaterea publică britanică legată de protejarea drepturilor individuale versus principiile de transparenţă în activitatea partidelor politice. Deşi libertăţile civile în statul britanic sunt norma, totuşi partidele politice trebuie să facă publice identitatea donatorilor. Conform legii din 2001, identitatea donatorilor este protejata doar sub acest prag. 82 Ingrid Van Biezen, 2003, p. 19. 83 În limbajul legislativ francez, subiecţii acestei interdicţii poartă numele de personnes morales (companii private şi companii din sectorul public). Cf. Veronique Pujas şi Martin Rhodes, Party Finance and Political Scandal in Latin Europe, Working Paper Nr. 98/10, European University Institute, http://www.eui.eu/rscas/wp-

Note 51 Texts/98_10.html, 1998. 84 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 128. 85 Ibidem, p. 119-120. 86 Ibidem, p. 118. 87 Ibidem, p. 119. 88 Ibidem, p. 122. 89 Ibidem, p. 122. 90 Ibidem, p. 118. 91 Ibidem, p. 120. 92 Ibidem, p. 78. 93 Ibidem, p. 81. 94 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 2-3. 95 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 3 (1). 96 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 5 (3). 97 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 34. 98 Ibidem, p. 36. 99 Ibidem, p. 39. 100 Ibidem, p. 58. 101 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 44. 102 Ibidem, p. 128-129. 103 Ibidem, p. 128. 104 Ibidem, p. 131. 105 Ibidem, p. 72. 106 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 49. 107 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 73. 108 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 27. 109 Ibidem, p. 34. 110 Ibidem, p. 39. 111 Ibidem, p. 59. 112 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, p. 46. 113 Ibidem, p. 118. 114 Ibidem, p. 129-130. 115 Ibidem, p. 127-128. 116 Ibidem, p. 129. 117 Cf. Legii partidelor politice din Germania din 1967 cu amendările ulterioare (ultima amendare a fost făcută în 1994), http://www.bundestag.de/htdocs_e/datab/finance/finance_1.html. 118 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, p. 117. 119 Ibidem, p. 130. 120 Ibidem, p. 131. 121 Ibidem, p. 129 122 Ibidem, p. 117. 123 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 27. 124 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 35. 125 Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, 2002, p. 35. 126 Ibidem, p. 37. 127 Ibidem, p. 40. 128 Ibidem, p. 49. 129 Principalele surse folosite sunt: Ace Project, The Electoral Knowledge Network (bază de date), http://aceproject.org/epic-en/pc/; Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, Campaign Finance in Central and Eastern Europe Lessons Learned and Challenges Ahead, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2002, Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003. 130 Există o distincţie între criteriul reprezentării în parlament şi cel al performanţei electorale. Dacă în reprezentarea în parlament referinţa este dată de numărul de locuri pe care un partid le obţine în corpul reprezentativ, performanţa electorală ia ca referinţă numărul de voturi obţinute. Această distincţie este importantă pentru că, la rigoare, putem avea partide politice care nu sunt reprezentate în Parlament dar care, prin principiul alocării de subvenţii de stat în baza performanţei electorale, se pot califica pentru a primi subvenţie publică. Deşi acesta poate constitui mai degrabă un caz teoretic, sistemul de finanţare din Portugalia poate aprecia această distincţie.

52 25 + 2 modele electorale 131 Sunt acordaţi timpi de antenă în mod egal tuturor partidelor parlamentare. 132 Un timp de antenă minim fix este alocat tuturor partidelor înscrise într-o competiţie electorală iar, în funcţie de reprezentarea în Parlament, partidele puternice pot primi mai mult timp. 133 Celelalte tipuri de sprijin din partea statului (de ex. afişaj public gratuit) sunt orientate numai către organizaţiile locale de partid. 134 Legea 3023/2002 reglementează finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale. 135 Subvenţia totală pentru partide politice este de 0,10201 din suma totală a bugetului de stat; pentru campanii electorale, partidele primesc încă 0,022 (calculat din suma totală a bugetului de stat). 136 Acoperire de cheltuieli poştale. 137 Costuri poştale reduse pentru diseminarea materialelor de campanie. 138 Nu există date pentru această ţară. În Luxemburg nu există legislaţie cu privire la finanţarea partidelor politice şi nu există o obligaţie pentru partide de a-şi publica veniturile. Singurul control este exercitat la nivel de congres de partid iar raportarea financiară este un instrument intern al partidelor. 139 Partidele nou-înfiinţate primesc timpi de antenă ad hoc. 140 În spiritul susţinerii procesului de elaborare de politici publice de către partide, banii sunt alocaţi dintr-un Fond de Dezvoltare Politică. 141 Există timpi acordaţi şi partidelor politice care se înscriu pentru prima dată într-o cursa electorală. 142 Deducerea este de 1% pentru sume care depăşesc 61 de euro. 143 Pentru a fi eligibil pentru subvenţie de stat, un partid din Portugalia trebuie să obţină cel puţin un loc în Parlament sau să obţină cel puţin 50000 de voturi în alegeri. 144 Sistem de cote: 75% pentru rezultate în alegerile parlamentare şi 25% pentru rezultate în alegerile locale. 145 Pentru a fi eligibil pentru subvenţie de stat, un partid din Slovenia trebuie să câştige cel puţin 1% din voturi, la nivel naţional. 10% din suma totală de alocat se va împărţi în mod egal tuturor partidelor eligibile iar restul de 90% va fi împărţit în funcţie de performanţele electorale. 146 2/3 din timp va fi alocat partidelor parlamentare în mod egal iar 1/3 partidelor extra-parlamentare. 147 Acoperirea cheltuielilor poştale. 148 Este cazul presei de partid. 149 Limitarea pentru veniturile totale ale unui partid (i.e. capacitatea partidului de a colecta fonduri din varii surse) trebuie privită distinct de limitarea impusă asupra contribuţiilor către partide. Dacă limitarea contribuţiilor priveşte sursele de venit unilaterale, limitarea veniturilor are în vedere bugetul partidului. Deşi cele doua categorii pot părea într-o relaţie de includere reciprocă (o limitare a uneia înseamnă/aduce după sine şi o limitare a celeilalte), totuşi cazul Lituaniei infirmă, în practică, această asumpţie. Pentru campaniile electorale, partidele din Lituania trebuie să deruleze activităţile financiare printr-un cont bancar separat din care pot cheltui o sumă fixă pentru campanie. Aceasta înseamnă că partidele sunt stimulate să facă fundraising de campanie iar, în măsura în care suma colectată depăşeşte plafonul fix, surplusul se transferă la bugetul de stat. 150 Sunt interzise donaţiile care depăşesc 140 de dolari. 151 Exista, în schimb, un tip de limitare. Companiile care sunt deţinute în procent mai mare de 50% de către stat nu pot face donaţii către partide. 152 Donaţiile confidenţiale care depăşesc 25% din totalul subvenţiei publice primite de un partid sunt interzise. Donaţiile confidenţiale către partidele care nu se califică pentru primirea de subvenţii nu trebuie să depăşească 25% din totalul celei mai mici subvenţii acordate către un partid politic. 153 Există interdicţie asupra donaţiilor agenţiilor guvernamentale, organizaţiilor de minorităţi, organizaţiilor neguvernamentale. Excepţie se consideră doar în cazul în care aceste donaţii se acordă în mod egal tuturor partidelor. 154 Donaţiile confidenţiale mai mari de 150 de dolari sunt interzise. 155 Donaţiile confidenţiale mai mari de 505 de dolari sunt interzise. 156 Limita este de 600 de euro. 157 Donaţiile anonime mai mari de 106 de dolari trebuie depuse în contul autorităţii electorale. 158 Donaţiile confidenţiale mai mari de 270 de dolari sunt interzise. 159 Donaţiile confidenţiale mai mari de 256 500 de dolari sunt interzise. 160 Sunt stabilite limite: suma totală primită de un partid din donaţii confidenţiale nu trebuie să depăşească echivalentul a 0,006% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv. 161 Art. 10 (3) din Legea 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale: Este interzisă acceptarea donaţiilor din partea unui sindicat sau a unui cult religios, indiferent de natura acestora. 162 Donaţiile confidenţiale care depăşesc 5% din totalul finanţării publice directe sunt interzise. 163 Sunt trei mai tipuri de instituţii: departament al guvernului, instituţie special constituită, autoritate electorală. Prin departament al guvernului se înţelege un minister acest tip de instituţie este lipsită de toate mecanismele necesare de control (cauzele pot sta în controlul politic, determinarea ierarhică sau lipsa unui

Note 53 resort juridic clar prin care să poată superviza tot ceea ce se constituie în corpul legislativ electoral, nu doar domeniul finanţării politice). Prin instituţie special constituită se înţelege un comitet sau o comisie abilitată de o instituţie publică (guvern, parlament) să supervizeze finanţarea politică acest tip de instituţie este, însă, lipsit de independenţă în a elabora mecanisme de control şi sancţionare. Autoritatea electorală (in unele ţări comisie electorală) este probabil cea mai bună soluţie instituţională pentru controlul finanţării partidelor politice pentru că poate elabora mecanisme de control şi poate avea în jurisdicţie supervizarea întregului corp legislativ electoral. Sub termenul de altele sunt notate exemplele de mix instituţional între cele trei forme identificate anterior. 164 1 milion de euro per ciclu electoral. 165 Contribuţiile de peste 2100 de dolari. 166 Publicarea cheltuielilor vizează doar campaniile electorale. 167 Rapoartele financiare sunt transmise Ministerului Justiţiei care le face publice. 168 Publicarea trebuie să facă referire doar la categorii de contribuţii: persoane fizice, persoane juridice etc. 169 Cheltuielile de campanie ale unui partid nu trebuie să depăşească pragul de 20% din totalul subvenţiei oferită de stat partidelor politice. 170 Contribuţiile de peste 5400 de dolari. 171 Publicarea cheltuielilor vizează doar campaniile electorale. 172 Contribuţiile de peste 6970 de dolari. 173 Publicarea cheltuielilor vizează doar campaniile electorale. 174 Limita este de 720de dolari per candidat. 175 Limitele sunt: cel puţin 7000 de dolari pentru contribuţiile primite de organizaţia centrală de partid şi de cel puţin 1400 de dolari pentru contribuţiile primite de organizaţiile locale de partid. 176 Pragul este de 510 dolari pe an. 177 Limita este de 4,4 milioane de dolari. D. Finanţarea partidelor politice - Reglementări şi standarde de politică publică 178 Cf. Michael Pinto-Duschinsky, Political Financing in the Commonwealth, Commonwealth Secretariat, 2001, p. 15 Apud. Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 9. 179 Ibidem, p. 18. 180 Political Financing, sinteza a Comisiei pentru Democratiei din Canada, http://www.gnb.ca/0100/ppt/pdf/politicalfinancing-e.pdf. 181 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 30, referinţa este dată de salariul de bază minim brut pe ţară existent la data de 1 ianuarie a anului electoral. Limita pentru cheltuielile candidaţilor în funcţia de deputat sau senator este de până la 350 de salarii, şi de până la 2500 de salarii pentru candidaţii la funcţia de primar al unui sector al municipiului Bucureşti sau al unui municipiu sau oraş din România. 182 Ingrid Van Biezen, 2003, p. 31. 183 Concept care desemnează ideea de competiţie fără un scop propriu-zis, singurul stimul fiind acela de a te afla în faţa competitorilor. 184 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 11. 185 Ibidem, p. 144. 186 Ibidem, p. 148. 187 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 26. 188 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 14 (1). 189 Conform Legii 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, Art. 15-16. 190 Larry Diamond şi Richard Gunther, 2001, p. XIII. 191 Vezi conceptul de cursă a înarmărilor în finanţarea partidelor politice din capitolul Transparenţă şi responsabilitate în finanţarea politică din prezentul studiu. 192 Ingrid Van Biezen, 2003, p. 51. 193 Cf. Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, p. 10. 194 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003. 195 Ibidem, caseta 2, pagina 10. 196 Ibidem, caseta 3, pagina 11.

54 25 + 2 modele electorale 197 Ibidem, caseta 4, pagina 12. 198 Cazul american este singular în acest sens pentru că fundraisingul de partid se face nu de către partidele însele, ci prin intermediul instituirii unor comitete de acţiune politică (engl. Political Action Committees). Acestea sunt cele care strâng bani în numele candidaţilor în campaniile electorale. 199 Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, 2003, caseta 5, pagina 13. 200 Michael Pinto-Duschinsky face distincţia între existenţa reglementărilor legale şi aplicarea acestor norme Too Much Law, Too Little Enforcement, Cf. Michael Pinto-Duschinsky, 2002, p. 80-81. E. Concluzii 201 Corp consultativ al Consiliului Europei pe teme de drept constituţional. 202 Ghid pentru Finanţarea Partidelor Politice, Comisia de la Veneţia, 2001, http://huachen.org/english/law/compilation_democracy/guidelines3.htm. 203 Adunarea Parlamentară va adopta această recomandare în mai 2001, http://assembly.coe.int/documents/adoptedtext/ta01/erec1516.htm#_ftn1.

Bibliografie 55 Bibliografie Alexander Heard, The Costs of Democracy, University of North Carolina Press, 1960. Arnauld Miguet, Political Corruption and Party Funding in Western Europe, Transparency International Policy Briefs, http://www.transparency.org/news_room/in_focus/2005/policy_briefs, 2004. Peter Mair şi Ingrid van Biezen, Party Membership in Twenty European Democracies 1980-2000, în Party Politics, 1 (7), 2001. D. Farrell şi P. Webb Political parties as campaign organizations în Parties Without Partisans, R. Dalton, M. Wattenberg (editori), Oxford University Press, 2000. Herbert F. Alexander, Comparative Political Finance in the 1980s, Cambridge Univeristy Press, 1989. Ingrid Van Biezen, Financing Political Parties and Election Campaigns Guidelines, Council of Europe Publishing Inegrated project Making Democratic Institutions Work, 2003. Janis Ikstens, Daniel Smilov şi Marcin Walecki, Campaign Finance in Central and Eastern Europe Lessons Learned and Challenges Ahead, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2002. Jon Pierre, Lars Svasand şi Andres Widfeldt, State Subsidies to Political Parties: Confronting Rhetoric with Reality, West European Politics, 22 (3), 2000. Karl von Beyme, Political Parties in Western Democracies, Aldershot, 1985. Karl-Heinz Nassmacher Comparing party and campaign finance in Western democracies în Campaign and Party Finance in North America and Western Europe, A.B. Gunlicks (editor), Westview Press, Boulder, 1993. Karl-Heinz Nassmacher, Structure and Impact of Public Subsidies to Political Parties in Europe: the Examples of Austria, Italy, Sweden and West Germany, în Herbert E. Alexander (editor), Comparative Poltical Finance in the 1980s, Cambridge Univeristy Press, 1989. M. Y. Doublet Le financement de la vie politique, Presses Universitaires de France, 1997. Marcin Walecki, Challenging the Norms and Standards of Election Administration: Political Finance în Challenging the Norms and Standards of Election Administration, International Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2007. Marcin Walecki, Political Money and Corruption, IFES Political Finance White Paper Series, International Foundation for Election Systems, Washington, 2004. Michael Pinto-Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002. P. Burnell şi A. Ware (editori) Funding Democratisation, Manchester University Press, 1998. Peter Burnell, Introduction: Money and Politics in Emerging Democracies, în Peter Burnell şi Alan Ware ( editori),

56 25 + 2 modele electorale Foundation for Election Systems (IFES), Washington, 2007. Marcin Walecki, Political Money and Corruption, Foundation for Election Systems, Washington, 2004. IFES Political Finance White Paper Series, International Michael Pinto-Duschinsky, Financing Politics: A Global View, Journal of Democracy, 13 (4), 2002. P. Burnell şi A. Ware (editori) Funding Democratisation, Manchester University Press, 1998. Peter Burnell, Introduction: Money and Politics in Emerging Democracies, în Peter Burnell şi Alan Ware (editori), Funding Democratization, Manchester University Press, 1998. Peter Losche, Problems of Campaign Financing in Germany and the United States Some Comparative Reflections, în Arthur B. Gunlicks (editor), Campaign and Party Finance in North America and Western Europe, Westview Press, 1993. R. Katz şi P. Mair Changing models of party organization and party democracy. The emergence of the cartel party în Party Politics, 1 (1), 1995. Reginald Austin şi Maja Tjernstorm, Funding of Political Parties and Electoral Campaigns, IDEA Handbook Series, http://www.idea.int/publications/funding_parties/index.cfm, 2003. Richard Gunther, Jose Ramon Montero şi Challenges, Oxford University Press, 2002. Juan J. Linz (editori), Political Parties. Old Concepts and New Robert Williams, Aspects of Party Finance and Political Corruption, în Robert Williams (editor), Party Finance and Political Corruption, Palgrave, http://www.palgrave.com/pdfs/0333739868.pdf, 2000. Stefano Bartolini şi Peter Mair, Challenges to Contemporary Political Parties în Political Parties and Democracy, Larry Diamond şi Richard Gunther (editori), John Hopkins University Press, 2001. Veronique Pujas şi Martin Rhodes, Party Finance and Political Scandal in Latin Europe, Working Paper Nr. 98/10, European University Institute, http://www.eui.eu/rscas/wp-texts/98_10.html, 1998.

Transparenţă şi control în finanţarea partidelor politice Proiect finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Phare 2005 Consolidarea democraţiei în România. Publicat la Bucureşti, iunie 2008 Material editat de către Asociaţia Pro Democraţia. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene. Pentru eventuale sesizari sau informaţii despre proiectele PHARE: cfcu.phare@mfinante.ro Asociaţia Pro Democraţia Bd. Mareşal Averescu nr. 17 Pavilion F, etaj 3 Sector 1, Bucureşti Tel. /fax: (+4021) 222 82 45 (+4021) 222 82 54 E-mail: apd@apd.ro Web: www.apd.ro