MANAGEMENT ŞI GLOBALIZARE

Transcription

1 MANAGEMENT ŞI GLOBALIZARE Fârţă Constantin, Drd.Ec. Direcţia Publică de Patrimoniu Tg-Jiu Abstract: Asocial process in which the constraints of geography on social and cultural arrangements recede and in which people become increasingly aware that they are receding. Globalization does not necessarily imply homogenization (.) Globalization merely greater connectedness and de-territorialization. 1. Regionalizare în loc de globalizare? Globalizarea este, după cum se pare, elementul definitoriu al sfârşitului de secol XX. Acest cuvânt se află pe buzele tuturor. Într-adevăr, lumea a devenit orizontul cunoaşterii societăţii. Mass-media a pătruns peste tot, autostrăzile conectează toate colţurile lumii, corporaţiile trans-naţionale sunt reprezentate în multe ţări ale Pământului. Termenul "globalizare" este folosit şi în mod argumentativ, pentru a justifica schimbările dorite la nivelul politicii şi al economiei. El serveşte la "punerea în scenă" a transformărilor politice. Dacă analizăm însă termenul "globalizare" mai îndeaproape, vom constata că acesta nu este foarte rezistent. Internaţionalizarea economiei mondiale a început încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, corporaţiile trans-naţionale doar extinzând în anii şaizeci ceea ce începuseră să facă cu mult înainte. Ele nu sunt reprezentate încă la nivel mondial. Ele apar în ţările industrializate, întinse de-a lungul unui "cordon" îngust care se întinde de pe continentul nord-american, peste Europa occidentală şi până în Asia de sud-est. La nordul şi sudul acestui "cordon", globalizarea este încă foarte puţin prezentă. Lumea mai are încă mult de aşteptat până ce se va fi globalizat economic. Termenul de "globalizare" mai are însă şi o altă semnificaţie, o semnificaţie sistematică. "Globalizare" nu înseamnă doar "răspândire", ci şi "interdependenţă". Statele sunt interconectate. Ele nu mai sunt izolate sau autonome atunci când vin să-şi îndeplinească interesele politice. Ele depind unele de celelalte. Cine vorbeşte despre "globalizare", trebuie să aibă în vedere şi această relaţie de interdependenţă. Această relaţie este, într-adevăr, un element nou, care nu apăruse încă cu cincizeci de ani în urmă, sau, dacă apăruse, doar în linii restrânse. Această interdependenţă nu apare însă nici astăzi la nivel global. Criza economică mondială care a marcat anii nouăzeci este o dovadă care vine să susţină această teorie. Ea a apărut în sud-estul Asiei, iar efectele ei s-au făcut resimţite în statele industriale. Acestea nu au fost însă cuprinse cu totul de criză. Efectele au apărut la nivel regional, nu şi la nivel global (...). Termenul "globalizare" arată în mod corect, dar imprecis, că poziţia statului s-a schimbat, la sfârşitul secolului XX, în dublu sens. Ea este încărcată de procesele de interdependenţă, care permit unui stat să-şi atingă scopurile doar cu cooperarea altor state. Statul (...) se angrenează astfel foarte strâns cu vecinii săi. Acest proces are loc mai ales la nivel regional. De aceea, regionalizarea este elementul definitoriu al epocii, şi nu globalizarea. 279

2 2. Trăsături ale economiei mondiale actuale. În condiţiile actuale, desfăşurarea accelerată a procesului globalizării ridică numeroase probleme de adaptare a firmei la condiţiile mediului extern, caracterizat de o concurenţă acerbă. În acest sens, managementul se află în faţa unor numeroase provocări legate de globalizarea afacerilor. Dintre numeroasele trăsături caracteristice ale economiei mondiale actuale, considerăm că merită evidenţiate următoarele: a) liberalizarea pieţelor, ce presupune circulaţia liberă a capitalurilor financiare şi a forţei de muncă în întreaga lume; b) preponderenţa tehnologiei informaţiilor (IT), telecomunicaţiilor şi afacerilor audio-vizuale. Dacă în anul 1997, acestea au reprezentat 5,3 % din produsul mondial brut (nivel atins doar de industria automobilelor), în anul 2000, au atins 6,3 %, ocupând poziţia de lider; c) concurenţa acerbă dintre cei trei mari poli de putere economică şi comercială NAFTA (SUA, Canada şi Mexic), Uniunea Europeană (UE) şi Asia de SE. Lupta pentru supremaţie între aceşti poli este crâncenă, deocamdată NAFTA conducând ostilităţile. Astăzi, economia mondială se află în faţa unei triple provocări, respectiv: 1. mondializarea şi implicaţiile sale asupra competitivităţii economiilor naţionale; 2. contradicţia dintre legile pieţei (logica economică) şi datoria statelor de a asigura un anumit grad de justiţie distributivă (logica socială); 3. contradicţia dintre logica economică şi necesitatea protecţiei mediului înconjurător (ecologia). 3. Globalizarea, etapă actuală a mondializării. În perioada actuală, mondializarea este un proces care se dezvoltă sub impactul a trei factori esenţiali, respectiv: mărirea dimensiunilor spaţiului schimbului internaţional prin integrarea unor noi state din America Latină, Europa Centrală şi Răsăriteană şi Asia de Est. În anul 1947, schimburile de bunuri şi servicii reprezentau 8 % din PIB-ul mondial, în anul 1967, circa 12 %, iar în anul 1998, 23 %; dereglementarea, care facilitează dezvoltarea schimburilor, mai ales în domeniul serviciilor; globalizarea întreprinderilor capabile să-şi integreze activităţile lor, în special cele de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de producţie şi de comercializare, la scară mondială. Ca efect al globalizării pieţelor şi întreprinderilor, a apărut globalizarea concurenţei. De aceea, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra competitivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume. Globalizarea constituie, fără îndoială, marea sfidare a zilelor noastre. Cine nu participă la procesul globalizării este pierdut. Dar, cum se poate supravieţui într-o economie supusă globalizării? Pare destul de simplu: cine este mai puternic, cine este mai rapid... Globalizarea economiei nu este un proces nou, primele sale simptome apărând cu mult timp în urmă. Desigur că, în fazele sale incipiente, procesul nu a cunoscut amploarea 280

3 din zilele noastre. În evoluţia sa, globalizarea a parcurs etape istorice distincte, devenind la sfârşitul secolului XX un concept cheie. Ultimă fază a mondializării, globalizarea economiei reprezintă întrepătrunderea tot mai accentuată a economiilor naţionale, reflectată în creşterea în cadrul fiecărei ţări a rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut (PIB). Aceasta înseamnă că o defecţiune cât de mică într-o ţară, respectiv slăbirea unei verigi a lanţului interdependenţelor economice, poate conduce la blocarea întregului angrenaj, pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii. Prin urmare, principala preocupare a specialiştilor este de a limita efectele unui accident asupra altor zone ale planetei. Prima mare defecţiune a apărut în anul 1994, când a avut loc prăbuşirea monedei mexicane, iar Fondul Monetar Internaţional (FMI) a intervenit cu succes, însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat ulterior (criza asiatică, criza din Rusia etc.). Prelungita criză financiară internaţională, care face în medie o victimă la 3 luni, a ţinut capul de afiş la Forumul economic mondial de la Davos (Elveţia), desfăşurat la începutul anului Numeroşii participanţi (40 de şefi de stat, 255 de miniştri şi peste 1000 de oameni de afaceri) şi-au manifestat îngrijorarea faţă de rezistenţa maladiei (crizei) la tratamentul administrat. Încă din octombrie 1997, într-un raport al FMI intitulat Perspectivele economiei mondiale, se arăta că riscurile economice majore ale sfârşitului celui de-al doilea mileniu sunt: I. riscul împotmolirii ţărilor industrializate; II. incertitudinile monedei unice europene (euro); III. posibila stopare a fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare. Efect sau cauză a victoriei sistemului capitalist asupra celui socialist, globalizarea reprezintă un proces care a suscitat şi continuă să suscite un mare interes. Părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite: unii văd în globalizare un mit, un proces încheiat, alţii consideră că aceasta se află încă într-o fază incipientă, care dă naştere unei noi stări a globalităţii, ale cărei trăsături sunt departe de fi pe deplin cunoscute. A devenit însă evident faptul că, globalizarea constituie destinul implacabil spre care se îndreaptă omenirea, toţi fiind afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de desfăşurarea sa ireversibilă. Lumea actuală a afacerilor se sprijină pe expansiunea pieţelor la nivel global. Are loc astfel, trecerea treptată de la economia internaţională la economia globală. Principalii actori ai acestei noi economii, o economie interconectată, devin corporaţiile transnaţionale. În acest sens, pare îndreptăţită opinia potrivit căreia nu există nici un cotlon sau ungher al economiei în care schimbarea sau potenţialul să nu se producă, mânat(ă) de tehnologie, pieţe şi corporaţii puternice, cu toate consecinţele asupra tiparelor de muncă, acestea la rândul lor reflectându-se asupra vieţilor şi relaţiilor noastre personale. Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale de după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale au permis în special celor mai dezvoltate ţări capitaliste să realizeze o expansiune economică semnificativă, având corporaţiile transnaţionale drept vectori ai reprezentării intereselor lor. 4. Managementul întreprinderii globale Piaţa mondială a devenit un sistem de pieţe interdependente. Pe o piaţă din ce în ce mai globală, întreprinderea nu mai poate adopta decizii în mod fragmentar, adică ţară cu ţară, aşa cum proceda acum câteva decenii. De aceea, se consideră că la începutul secolului al XXI-lea, priorităţile managementului întreprinderilor de succes ar trebui să fie mai mult ca oricând următoarele: - abilitatea de a livra produsele/serviciile la timp; 281

4 - abilitatea de a oferi în mod constant produse/servicii de calitate; - abilitatea de a asigura performanţe înalte produselor/ serviciilor; - abilitatea de schimbare rapidă a sarcinii de producţie; - abilitatea de a oferi produse/servicii la preţuri/tarife mici; - abilitatea de a produce o bogată gamă sortimentală, în cantitatea solicitată de consumatori. În condiţiile trecerii de la producţia clasică la integrarea producţiei cu ajutorul calculatorului (CIM Computer Integrated Manufacturing), managementul întreprinderilor a trebuit să aibă în vedere elaborarea unei strategii concurenţiale mai complexă, prin: 1. urmărirea aspectelor multiple vizând calitatea produselor/ serviciilor, livrarea lor la timp, adaptarea la nevoile consumatorului, costul scăzut; 2. urmărirea simultană a mai multor segmente de piaţă; 3. urmărirea dezvoltării de noi produse. În literatura de specialitate se vorbeşte din ce în ce mai mult de întreprinderea globală. De la întreprinderea internaţională, apărută la începutul secolului XX, s-a trecut la întreprinderea multinaţională, la începutul anilor 1950, iar apoi, din anii 1980, la întreprinderea globală. Apariţia întreprinderii globale este strâns legată, printre altele, de următoarele elemente: - punerea în aplicare a reţelelor mondiale de producţie şi de informaţii, în special datorită legăturii indestructibile dintre informatică şi telecomunicaţii; - adoptarea de către întreprindere a unei strategii mondiale pentru fiecare produs/serviciu oferit, o strategie integrată valabilă pentru întreaga planetă. Întreprinderea globală dispune de o structură globală, condusă de o autoritate centrală. Toate activităţile sale sunt integrate la nivel mondial conform unei strategii planetare. Întreprinderea globală reprezintă marea întreprindere modernă, care-şi planifică activitatea de producţie pe mai multe continente şi adoptă o gestiune mondială a activelor sale. Întreaga planetă este considerată de întreprinderea globală drept un tot unitar, deoarece aşa cum arăta A. Morita, fostul preşedinte de la Sony, ea gândeşte mondial şi acţionează local. Printre primele întreprinderi globale ce au apărut în lume se numără Asea Brown Boveri, Unilever, Philips, Sony, McDonald s, IBM, Digital Equipment. Astăzi, puterea economică şi financiară a acestor întreprinderi globale este atât de mare încât de multe ori cifra lor anuală de afaceri depăşeşte sensibil PIB-ul multor ţări dezvoltate ale lumii. În opinia lui K. Ohmae, există două motive principale care explică expansiunea întreprinderilor globale, respectiv: 1. în condiţiile în care ciclul de viaţă al produselor/serviciilor este din ce în ce mai scurt, cheltuielile de cercetare-dezvoltare ale întreprinderii devin din ce în ce mai ridicate. Pentru a face faţă unor asemenea cheltuieli, întreprinderea are la dispoziţie două soluţii: creşterea taliei sale şi încheierea de alianţe strategice cu alte între întreprinderi. Aceste costuri ridicate creează bariere de intrare pe o piaţă şi determină întreprinderile să caute realizarea unor economii de scară prin creşterea cotei lor de piaţă pe piaţa mondială; 2. pentru a fi puternică, întreprinderea trebuie să vândă pe toate pieţele mari şi să dispună, prin urmare, de filiale de producţie şi eventual de distribuţie. 3. dorinţa de a profita de avantajele comparative ale ţării în care întreprinderea se instalează; 4. reducerea costurilor de producţie ale întreprinderii. Trebuie remarcat faptul că, între activitatea întreprinderii şi globalizare există strânse legături. Astfel, în ceea ce priveşte managementul întreprinderii, astăzi se vorbeşte 282

5 din ce în ce mai des despre conducerea reţelelor de întreprinderi, de disoluţia funcţiilor întreprinderii, de managementul loialităţii şi de coopetiţie. De asemenea, în ceea ce priveşte activitatea de marketing a întreprinderii globale, asistăm pe de o parte, la o intensificare fără precedent a concurenţei şi la schimbări extraordinar de rapide în toate domeniile, iar pe de altă parte, la apariţia aşa-numitelor produse globale gen Coca-Cola, Texaco, Mercedes, Toyota, Microsoft sau McDonald s. Întreprinderile actuale au de înfruntat o concurenţă acerbă la scară planetară ceea ce face ca activitatea lor de marketing să se desfăşoare într-un cadru global foarte dinamic, ceea ce determină revizuiri frecvente ale programelor de marketing. Pentru a face faţă provocărilor lansate de globalizarea afacerilor, numeroase întreprinderi formează alianţe strategice sau fuzionează cu alte întreprinderi, chiar concurente. Fuziunea are loc atunci când două sau mai multe întreprinderi îşi unesc operaţiunile/activităţile dând naştere unei noi întreprinderi, iar achiziţia are loc atunci când o întreprindere cumpără şi controlează o altă întreprindere. Ca exemple, se pot aminti printre altele, alianţele încheiate între Ford şi Mazda, Rover şi Honda sau General Electric şi Matsushita, dar şi adevăratele megafuziuni, precum cele dintre Exxon şi Mobil, Daimler Benz şi Chrysler, AT&T şi TCI. Printre motivele care stau la baza realizării fuziunilor şi achiziţiilor întreprinderilor se numără: - creşterea cursului acţiunilor companiilor; - o mai bună utilizare a capacităţilor de producţie existente; - creşterea performanţelor echipelor manageriale; - reducerea obligaţiilor fiscale etc. Fuziunile, achiziţiile şi alianţele strategice sunt consecinţa logică şi inevitabilă a competiţiei într-o economie mondială fără bariere şi din ce în ce mai integrată. Succesul deosebit înregistrat de întreprinderile globale se datorează considerabilelor lor eforturi de cercetare-dezvoltare, punând cunoaşterea pe prim plan. O societate a cunoaşterii impune conducerii întreprinderii actuale fundamentarea unor strategii bazate pe implementarea unui comportament al învăţării continue. Cu alte cuvinte, este vorba despre un tip de organizaţie deschisă la tot ceea ce este nou, capabilă să reacţioneze rapid la noi informaţii. Concentrarea pe învăţarea permanentă trebuie să constituie o prioritate a managementului oricărei întreprinderi în secolul XXI. În era globalizării, specialiştii în domeniu vorbesc despre întreprinderea digitală, întreprinderea virtuală sau întreprinderea mileniului trei. Această nouă întreprindere acţionează într-o nouă economie, fundamentată pe patru forţe conducătoare, după cum urmează: - revoluţia informaţională; - intensele schimbări tehnologice; - globalizarea; - schimbările demografice. În concluzie, asistăm în era globalizării la naşterea unor noi tipuri de relaţii între întreprindere şi mediul său. Existenţa şi evoluţia întreprinderii mileniului al treilea stau sub semnul impactului tehnologiei informaţionale şi telecomunicaţionale. Natura întreprinderii actuale s-a schimbat. Întreprinderile globale constituie unul din cei mai reprezentativi factori ai progresului economic contemporan. Ele sunt vectorii care răspândesc tehnologiile avansate şi bogăţia, contribuind la creşterea nivelului de trai şi la îmbunătăţirea mediului de afaceri. 283

6 Bibliografie: 1. BARI,I Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001; 2. CORDELLIER, S Modernizarea dincolo de mituri, Editura Trei, Bucureşti, 2001; 3. GARDELS, N Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, Bucureşti, 2002; 4. MIHĂILESCU, I CORNESCU, V Management organizaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; 5. **** Tratatul de Aderare Protocol Anexa a IX a România şi Bulgaria la Uniunea Europeană, Bruxelles,